"Cotidianul" deconspiră colaborarea lui Petru Romoşan cu Securitatea

Scriitorul şi criticul de artă Petru Romoşan (patron al editurii Compania) a fost deconspirat astăzi după amiază, de către ziarul "Cotidianul" (varianta online), drept turnător. Sub semnătura Mirelei Corlăţan, "Cotidianul" citează documente ale CNSAS care au fost depuse în instanţă, pentru stabilirea calităţii de colaborator al Securităţii a lui Petru Romoşan (foto 1). Din probatoriu reiese că Romoşanu i-a turnat din proprie iniţiativă şi cu angajament semnat la Securitate pe criticul Ion Negoiţescu şi pictorii Paul Gherasim şi Horia Bernea.

Petru Romoşan a fost unul dintre acuzatorii cei mai înverşunaţi ai Monei Muscă, atunci cînd aceasta a fost deconspirată drept colaboratoare a Securităţii. Întrebat atunci de Mirela Corlăţan, de la "Cotidianul", dacă el însuşi a avut vreo relaţie cu Securitatea, Romoşanu a negat vehement, slobozind o serie de înjurături.

Am încercat să pun un link la articolul despre Petru Romoşan din "Cotidianul", dar, surpriză, textul a fost retras de pe site la mai puţin de o oră de la postarea sa. Apoi, ceva mai tîrziu, l-am regăsit, cu greu la rubrica anchetă. Iniţial, articolul era "prima ştire", pe pagina de start a ziarului.

Sper că manevra n-are nimic de-a face cu faptul că Romoşan şi Cornel Nistorescu - proaspăt numit director al ziarului - sînt prieteni buni. Aştept dezăluirea şi în ediţia pe print.

UPDATE

Textul despre Petru Romoşan a fost retras de tot de pe site-ul "Cotidianul". Am apucat însă să-l salvez şi redau în continuare aici cîteva fragmente interesante. Cred că aceste informaţii sînt de interes public.

În acest context mi se pare cinic omagiul adus de Cornel Nistorescu lui Ion Raţiu, fondatorul ziarului "Cotidianul".

Informaţia despre recrutarea lui Petru Romoşan este confirmată de o notă de constatare a CNSAS, trimisă recent la Curtea de Apel Bucureşti, ca urmare a unei cereri de verificare depuse de ziarul Cotidianul în martie 2007. Potrivit notei de constatare, CNSAS deţine angajamentul olograf, semnat cu numele real de Petre Romoşanu pe 26 septembrie 1987, în care-şi asumă numele de cod “Robert”...[...]

“Constatând că sus-numitul dovedeşte şi de această dată bunăvoinţă faţă de instituţia noastră, i s-a ridicat problema unei colaborări organizate, fapt cu care a fost de acord. A înţeles că trebuie să ne informeze asupra problemelor, faptelor şi stărilor de spirit care prezintă interes pentru organele de securitate, de la locul său de muncă, în rândul artiştilor plastici şi din alte medii unde are acces”, a scris lt.-col. Ştefan Budecă, ce se ocupa de Uniunea Artiştilor Plastici, într-un raport privind recrutarea lui Romoşan. [...]

“Informatorul «Robert» relatează: în cadrul contactelor avute cu Gherasim Paul (foto 2), a purtat discuţii cu acesta pe teme de artă, în special. (...) Uneori se simte la respectivul o smerenie pe plan sufletesc, ca rezultat al faptului că citeşte şi materiale de ordin religios. (...) Gherasim Paul este apreciat de sursă ca un element comod, predispus filozofiei şi nu muncii, ca pictor." [...]

Despre Horia Bernea (foto 3), arată o notă-raport a lui Budecă din 1984, Romoşan a dat informaţii înainte de a primi nume conspirativ. “Din câte ştie Romoşan Petru, cel în cauză (n.r. Gherasim) este prieten cu Horia Bernea, care de asemenea are preocupări mistico-religioase. De fapt, în ziua de 29.II.84, la atelierul lui Horia Bernea a venit o ziaristă din Grecia care organizează o expoziţie de artă românească ca să selecţioneze şi din lucrările lui. Era însoţită de soţia lui Bernea (...)”, spunea ofiţerul care mai nota în final: “Cele relatate de Romoşan P. se confirmă de T.O. existent la Horia Bernea în atelier”. Adică de aparatura de interceptare instalată acolo. [...]

Colaborarea cu Securitatea a lui Petru Romoşan a încetat în iunie 1988, după ce soţia sa, Adina Kenereş, actualmente directorul Editurii Compania, a plecat într-o excursie în Franţa şi nu s-a mai întors. [...]

Petru Romoşan a avut pe 23 august 1988 o tentativă eşuată de trecere a frontierei, însă a reuşit să fugă pe 30 septembrie. Cazul său a făcut senzaţie în Ungaria, unde a acordat mai multe interviuri acuzatoare la adresa lui Ceauşescu, fiind invitat chiar de preşedintele de atunci al ţării.

UPDATE 2

Articolul apare însă pe site-ul "Caţavencu". Mamă, ce luptă presimt între Buşcu, redactor şef la "Caţavencu", şi Nistorescu, cel care l-a înlocuit la cîrma"Cotidianul".

Despre prima zi de muncă a lui Cornel Nistorescu la "Cotidianul" şi despre cenzură au scris şi Tiberiu Lovin şi Florin Budescu, cu amănunte interesante.

UPDATE 3

Mirela Corlăţan publică pe blogul ei povestea cenzurii de la "Cotidianul". Ea redă inclusiv înregistrrea audio a unei discuţii cu Romoşan, în care acesta o ameninţă cu scoaterea din presă.

Chişinău: Democraţii lui Marian Lupu au de ales între trădare şi blocaj politic

La Chişinău, situaţia politică rămîne încurcată. Partidul Comuniştilor cîştigă alegerile - în sensul că este partidul cu cel mai mare număr de voturi obţinute -, opoziţia are cele mai multe mandate de parlamentari şi poate face guvernul, dar nu poate alege şi preşedintele republicii.

Potrivit Unimedia, după numărarea a 98,2% dintre buletinele de vot, Partidul Comuniştilor are 45,1% din sufragii, Partidul Liberal Democrat - 16,4%, Partidul Liberal - 14,4%, Partidul Democrat - 12,6% şi Alianţa Moldova Noastră - 7,4%. Lucru bun: PPCD, al trădătorului Iurie Roşca, a ratat iar Parlamentul.

La ora aceasta, comuniştii deţin 48 de mandate de deputaţi, iar celelalte partide - 53. Rezultatele nu pot suferi modificări spectaculoase pînă la terminarea numărătorii.

Din păcate, 13 dintre mandatele opoziţiei sînt la Partidul Democrat al lui Marian Lupu, fost fruntaş al Partidului Comuniştilor - din care a plecat recent - şi fost preşedinte al Parlamentului. Marian Lupu şi Vladimir Voronin par acum adversari, însă ştim bine că în politică alianţele se fac şi se desfac cu mare uşurinţă. Dacă PD şi Marian Lupu se aliază cu PC al lui Voronin, comuniştii pot conduce încă patru ani republica ilegitimă de peste Prut, avînd guvernul şi preşedintele. Împreună, cele două formaţiuni au exact 61 de mandate cît le sînt necesare ca să pună mîna pe toate funcţiile importante în stat.

Pe de altă parte, chiar dacă Marian Lupu nu trădează opoziţia, aceasta mai are nevoie de opt voturi în Parlament pentru a putea alege un preşedinte al ei. E puţin probabil că va obţine voturile de la comunişti, care acum pot să blocheze alegerea preşedintelui, la fel cum a făcut cu puţin timp în urmă opoziţia, declanşînd alegeri anticipate. Deci, ar fi un blocaj politic. Marian Lupu are un pretext foarte bun să spună că se aliază cu comuniştii în interesul naţional, pentru ca statul artificial de la est de România să poată fi guvernat în vreme de criză.

S-a ajuns aici, pentru că Partidul Comuniştilor a comis fraude majore, încercînd să se menţină la putere.

UPDATE

Traian Băsescu a făcut, astăzi după amiază, o declaraţie foarte gravă la Radio România: "...probabil presedintele Voronin si-a adus aminte ca la un moment dat i-am dat o mana de ajutor sa formeze majoritatea de dupa alegerile trecute. Probabil mesajul acesta s-ar vrea un mesaj prin care sa arate ca ar vrea sa coopereze. De data aceasta presedintele Voronin nu poate spera la sprijinul meu pentru a face majoritatea de care are nevoie ca sa desemneze presedintele". Declaraţia a fost o replică la un mesaj oarecum împăciuitorist transmis prin presă de Vladimir Voronin.

Preşedintele României ne spune că a ajutat Partidul Comuniştilor să se menţină la guvernare acum patru ani! Cum a făcut-o, nu ne desluşeşte. Nu ne spune nici cum l-ar putea ajuta acum pe Voronin. Putem presupune că Traian Băsescu a mijlocit alianţa PC cu PPCD al lui Iurie Roşca. Dar de ce? Al cui a fost interesul ca R. Moldova să fie abandonată din nou în sfera de influenţă rusească, îndepărtată de România şi de UE?

Cred că preşedintele Băsescu are de dat explicaţii serioase de această dată.

O inexactitate care mă priveşte şi o părere despre "proiectul Aiud"

Pe mai multe site-uri şi bloguri se vehiculează o... să-i spunem inexactitate, pe care cred că trebuie să o îndrept. Sînt unele enormităţi pe care nu mă obosesc să le neg, pentru că sînt evidente. Neadevărul asupra căruia mă opresc acum, deşi minor în corul denigrator, ar putea afecta însă persoane pe care le respect şi le iubesc.

Mai mulţi internauţi ortodocşi afirmă, fără să fi făcut o minimă verificare, că eu susţin „proiectul Puric” privind construirea unei mănăstiri, pe lângă care să existe şi un centru de martirologie la Aiud. Nu-l susţin, cum nu-l susţin nici pe cel atribuit părintelui Iustin Pârvu de la Petru Vodă. Pentru a pleda pentru un proiect, trebuie să am căderea şi să-l cunosc – dacă se poate chiar în detaliu. Nu am văzut decît „pozele” de ansamblu a două proiecte. Înţeleg că, pînă la urmă, ÎPS Andrei a optat pentru un al treilea proiect – care mi-a rămas necunoscut şi el.

Nici părintele Iustin, nici prietenul Dan Puric, nici ÎPS Andrei Andreicuţ, episcopul locului, care are dreptul asupra deciziei finale, nu mi-au cerut părerea. Şi nu aveau de ce.

Nu am nici competenţa profesională, nici autoritatea morală să mă pronunţ asupra a cum trebuie făcut Memorialul de la Aiud.

Ca mădular al Bisericii şi ca român, am crezut de datoria mea să mă pronunţ asupra necesităţii existenţei unui Memorial la Aiud – care înseamnă un loc de cinstire. Părintele Iustin a avut excelenta idee ca, lângă monumentul de la Aiud ridicat în memoria celor ucişi în închisoarea oraşului de către comunişti, să fie clădită o mănăstire. Dl. dr. Pavel Chirilă a propus – inspirat şi domnia sa – să fie înfiinţat, pe lîngă mănăstire, un centru de cercetări martirologice – adică o instituţie care să documenteze cum au fost martirizaţi mii de români pentru Hristos, în timpul prigoanei comuniste. Iar ÎPS Andrei a binecuvîntat iniţiativa.

O astfel de lucrare îmi pare esenţială pentru cunoaşterea istoriei noastre recente şi deopotrivă pentru întărirea noastră în credinţă.

Aşadar, m-am declarat principial un adept al ideii de mănăstire cu centru martirologic. Dar cum să arate acesta vor stabili alţii mai îndreptăţiţi decît mine.

Cunoscînd cît de important poate deveni pentru români un astfel de Memorial (pentru că mănăstirea şi prezenţa sfintelor moaşte, care fac minuni, ar credibiliza enorm centrul de martirologie, iar adevărurile rostite de acolo ar fi devastatoare), antihriştii şi antiromânii au uneltit întîi dezbinarea dintre luptătorii pentru aceeaşi cauză şi apoi blocarea proiectului cu orice preţ. Una dintre metodele pentru amînarea oricărei decizii a fost inventarea unei probleme: ce se face la Aiud, mănăstire sau centru cultural? Au muşcat momeala inclusiv unii călugări. Învrăjbirea s-a produs, iar vara dă să se încheie înainte să se fi săpat baremi un metru de fundaţie pentru Memorialul de la Aiud.

Cei care se panichează că lupta se duce mai ales contra mănăstirii, se înşală. Deja, la Aiud există un schit, iar ca biserică e folosit chiar monumentul închinat celor căzuţi în închisori. De acolo, osemintele mucenicilor, cinstite ca sfinte moaşte, sînt trimise la mănăstiri din toată ţara, de pe Muntele Athos şi din Israel. Evlavia populară e în creştere, pelerinii curg continuu spre Aiud, iar mii de credincioşi se roagă sfinţilor din închisori, cu speranţa în ajutorul lor.

Deci, să fim lucizi, asta nu mai pot să oprească duşmanii, dar fondarea centrului de martirologie, care să dezvăluie şi cine au fost călăii şi care le-au fost uneltele şi metodele, poate fi încă împiedecată.

Mai încoace a mai apărut o temere: ce ne facem dacă acel centru de martirologie va fi preluat de forţe ostile şi îndreptat împotriva Bisericii şi a românilor? Chiar aşa să îngăduie Dumnezeu ca diavolul să-şi bată joc de sfinţii Săi, pe un loc de martiraj şi într-o mănăstire?

Ne luptăm cu fantome şi nu mai construim nimic. Asta vrea şi vrăjmaşul.

Nădejdea mea este că părintele arhimandrit Iustin Pârvu şi ÎPS Arhiepiscop Andrei Andreicuţ, cei care poartă în primul rînd responsabilitatea asupra marii lucrări de la Aiud, vor readuce pacea între ortodocşi şi vor grăbi începerea construcţiei.

Doamne-ajută!

ROST nr. 77. Omagiu luptătorilor pentru neam şi cruce

La sfîrşitul acestei săptămîni va apărea numărul 77 al revistei ROST, care îi este dedicat domnului Petru C. Baciu, veteran de război, fost luptător în rezistenţa armată anticomunistă, fost deţinut politic vreme de 16 ani, poet al temniţelor şi un memorialist important pentru istoria noastră recentă.

Dl. Petru C. Baciu, băcăuan de obîrşie (dintr-o familie cu trei veterani de război şi trei foşti deţinuţi politic), este unul dintre oamenii care m-au ajutat să cresc drept. În urmă cu o lună, a împlinit 87 de ani. Iar această ediţie a ROST este un modest omagiu pentru o viaţă de luptă în slujba neamului şi a crucii şi un mic semn de recunoştinţă din partea-mi pentru prietenia cu care m-a onorat şi care mă obligă.

Din sumarul ROST, vă mai recomand: “Jurnalul unei călătorii în Cuba” (partea a doua), de Marcel Răduţ Selişte, “Parteneriatul Estic: o nouă utopie europeană?”, de Paul Nistor, “Conservatorismul American” (partea a doua), de Alexandru Racu, “Sfinţii de la capătul lumii”, de Teodora Roşca, “Reflecţii asupra pedepsei cu moartea”, de Paul-Gabriel Sandu.

Revista ROST poate fi procurată în sistem de abonament de la redacţie (36 lei pe an) sau prin reţeaua Supergraph (tel: 021.336.79.13).

Reproduc mai jos editorialul, care vorbeşte despre miza volumului de Memorii al vlădicăi de la Cluj, Bartolomeu Valeriu Anania.

-------------------------

Valeriu Anania. Manifest pentru libertate

Cartea de memorii a părintelui mitropolit Bartolomeu Anania (1) este mai mult decît o mărturie despre viaţa în comunism, e un manifest pentru libertate. Nu unul ideatic, ci unul trăit.

Claudiu Târziu

În mod esenţial, omul a fost făcut de Dumnezeu liber, iar libertatea trebuie păstrată în orice condiţii. Acesta este crezul lui Bartolomeu Valeriu Anania, aşa cum transpare el din Memoriile sale – care te cuceresc prin farmecul scriiturii, francheţea mărturisirii şi substanţa documentară.
Itinerariul biografic al unuia dintre cei mai proeminenţi ierarhi ortodocşi este străbătut integral de forţa libertăţii.
Valeriu Anania – numele de scriitor şi de veşnic rebel al vlădicăi de la Cluj – şi-a cultivat şi apărat libertatea prin gesturi aparent simple, dar care presupun două calităţi rare: curaj şi consecvenţă. S-a dedicat din adolescenţă literaturii şi nu a trădat-o niciodată. A transfigurat literar dramele şi bucuriile personale, iubirile înăbuşite şi visele care l-au motivat. Şi-a urmărit destinul scriitoricesc cu tenacitate şi disciplină.
Pe de altă parte, Valeriu Anania face parte dintre acei intelectuali care nu şi-au păzit sîngele cu preţul unor compromisuri majore, sub motivul că sînt mai valoroşi vii decît morţi. A mărturisit adevărul cu orice risc. O face şi în Memorii, cu acea boierie spirituală de care sînt în stare numai marile caractere, fără grija că ar putea fi greşit înţeles sau că ar furniza adversarilor pretexte pentru noi atacuri. Şi-a asumat consecinţele faptelor sale, fără şovăială. Iar asta a însemnat ca pentru unele – atunci considerate crime, iar astăzi, acte de eroism – să ispăşească ani grei de temniţă.
Şi-a păstrat libertatea chiar şi după ce a devenit călugăr, fără să-şi încalce legămintele depuse cînd a îmbrăcat mantia îngerească.
Valeriu Anania a fost liber, cu inima şi cu mintea, şi în anii de închisoare, ilustrînd deplin definiţia libertăţii dată de un alt scriitor-monah, N. Steinhardt: “Nu voi înceta să tot repet – luînd asupră-mi riscul de a fi socotit maniac şi obsedat – că taina libertăţii nu-i alta decît curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul (şi datoria) să se apere, a ceda agresiunii ori şantajului nu înseamnă altceva decât a te învoi cu sclavia”.
De Crăciunul lui 1943, era deja diacon şi, fiind închis, la cererea comandantului penitenciarului de pe Negru Vodă din Bucureşti, a slujit Utrenia şi Obedniţa. „Sînt sigur că o anume bucurie interioară, un anume sentiment al libertăţii spiritului, care înfrunta gărzile şi mitralierele dimprejur, ne copleşise pe toţi”. (2) Iar de Boboteaza lui 1944 a aghezmuit toată puşcăria, începînd cu corpul de gardă. “… am intrat cu crucea la legionari şi la comunişti şi la evrei şi nu am întîmpinat nici un fel de împotrivire sau batjocură. Chiar pentru necreştini sau necredincioşi, apa sfinţită şi busuiocul erau cel puţin simboluri ale libertăţii.” (3)
A devenit membru în Frăţia de Cruce – organizaţia de tineret a Mişcării Legionare – din entuziasm şi spirit de aventură, la 15 ani. Dar mărturiseşte: „Poate că sentimentul libertăţii – care nu m-a părăsit niciodată în viaţă – m-a împiedicat să fiu un frate de cruce perfect. [...] Odată cu intrarea în adolescenţă începusem să fumez, fugeam din internat, nu refuzam perspectiva unui chef la o cîrciumă din Calea Rahovei, gustam aventura erotică, îmi permiteam lecturi abuzive, scriam poezii străjereşti (4), obţineam premii literare şi burse de la duşmanii Gărzii de Fier. Toate acestea formau obiectul unor interogaţii în cadrul şedinţelor [Frăţiei de Cruce – n. mea, C.T.], deseori eram obligat să-mi pronunţ pedepse pe care nu le executam. Nu am ajuns niciodată şef al Frăţiei, şi nici nu am căutat. Dar nici nu am fost dat afară şi nici n-am plecat singur. Dimpotrivă, am activat chiar şi în perioadele cele mai grele, de aspră prigoană, cum a fost aceea din 1938-1939, după asasinarea lui Corneliu Codreanu, cînd o asemenea activitate era extrem de primejdioasă.” (5)
A renunţat la orice implicare legionară, după “rebeliunea” din ianuarie 1941, cînd Frăţia de Cruce de la Seminarul Central, din care făcea parte, a hotărît să se dizolve. „Dar stigmatul ei trebuia să vină şi trebuia să-l port toată viaţa, ca un luceafăr trist în spicul cununii”. (6)
A fost arestat pentru prima oară în vara lui 1941, pentru că a participat, din întîmplare – după ce s-a întîlnit cu un amic care era în cortegiul funerar – la înmormîntarea lui Horia Codreanu, unul dintre fraţii “Căpitanului.” Atunci i s-a făcut dosar de legionar şi apoi a pătimit ani în şir sub această etichetă.
Poate tot în virtutea firii sale experimentale, sau poate pentru a-şi aşeza libertatea într-o albie regulată, Valeriu Anania s-a călugărit în septembrie 1941, la mănăstirea Antim. „De ce am făcut-o, nici azi nu sînt în stare să spun. [...] Oricum e cert că nu am făcut-o din vocaţie. Nici nu a fost rezultatul vreunei premeditări. Dacă cu numai o zi înainte mi-ar fi spus cineva că mă voi face călugăr, mi-aş fi bătut joc de el”. (7)
Mai tîrziu, a fost îndemnat de un monah de la Antim să redevină legionar activ, dar a refuzat: “O analiză amănunţită, în paralel, a fenomenului creştin şi legionar m-a dus la concluzia că un cleric adevărat nu poate fi în acelaşi timp şi legionar.” (8)
Critică Mişcarea Legionară, prin evocarea unor episoade triste sau doar jenante. Însă nu o face cu răutate şi pune în balanţă calităţile majorităţii legionarilor pe care i-a cunoscut: credinţa, jertfelnicia, generozitatea… Încearcă să fie obiectiv faţă de un fenomen în care a fost parte, care l-a marcat şi care are greutatea lui în istoria noastră recentă. La fel cum face şi atunci cînd evocă figurile unor ierahi ortodocşi, respingînd, de pildă, acuzaţiile nedrepte la adresa patriarhului Justinian.
Este şi aceasta o probă a libertăţii sale interioare: nu se lasă orbit de pasiune, dominat de nostalgie sau timorat de “corectitudinea politică”.
Ca un veritabil haiduc în rasă călugărească, şi-a îngăduit mici alunecări de la conduita monahală şi nu s-a dat înapoi din faţa nici unei provocări a vieţii. A fumat mult şi s-a emoţionat în faţa unei călugăriţe frumoase, care i-a inspirat poeme. A condus greva studenţească antimaghiară şi anticomunistă de la Cluj din 1946; a pus pe jar Securitatea, scăpîndu-i deseori printre degete, pentru ca apoi, spre a nu-i pune pe alţii în pericol, să se predea; a oferit ajutor unor proscrişi ca Radu Gyr; a jucat un rol important în administraţia bisericească – şi încă o face.
Povestindu-şi viaţa, Valeriu Anania reuşeşte să vadă cu umor pînă şi unele momentele crîncene, depăşeşte cu nobleţe ispita revanşei şi este verosimil. Scrisul său, aflat mereu sub o tensiune bine strunită, nu lasă nici o umbră. În sensul unei mai vechi ziceri a părintelui Anania: “Un om liber nu tîrăşte umbre după el”. (9)

1. Memorii, Valeriu Anania, 700 p., Editura Polirom, 2008.
2. Idem, p. 61.
3. Idem, p. 63.
4. Straja Ţării era o organizaţie de tineret înfiinţată şi patronată de regele Carol al II-lea, ca alternativă la Frăţia de Cruce, pe care a scos-o în ilegalitate odată cu Mişcarea Legionară.
5. Memorii, Valeriu Anania, Editura Polirom, 2008, p. 13.
6. Idem, p. 24.
7. Idem, p. 34.
8. Idem, p. 39.
9. Revista ROST nr. 52, iunie 2007.

Mărturisitori din temniţele comuniste evocaţi la mănăstirea Sf. Ioan Casian - Constanţa

Mi-a îngăduit Dumnezeu să închei săptămîna aceasta cu trei evenimente dedicate celor care au pătimit pentru Hristos în închisorile comuniste.

Aşa cum am anunţat deja pe blog, am publicat pe acest subiect, în Formula As, un interviu cu pr. Iustin Petre, stareţul mănăstirii "Sf. Ioan Casian" din Constanţa, şi voi participa la o emisiune la televiziunea B1.

Iar duminică, după Sfînta Liturghie, prin bunăvoinţa şi cu sprijinul părintelui stareţ Iustin Petre, voi deschide expoziţia Pe drumul învierii la mănăstirea "Sf. Ioan Casian".

Expoziţia, organizată de Asociaţia ROST, vorbeşte despre cum l-au mărturisit pe Hristos, pînă la ultimele consecinţe, şase mari figuri ale rezistenţei anticomuniste prin credinţă: părintele Arsenie Boca, părintele Daniil - Sandu Tudor, părintele Gheorghe Calciu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu şi părintele Arsenie Papacioc.

Scopul acestei manifestări este acela de a dezvălui o istorie mai puţin cunoscută publicului larg, aceea a războiului spiritual dintre Biserica Ortodoxă - în înţelesul întregii comunităţi de credincioşi - şi regimul comunist, război în care a fost ucisă, în cea mai mare parte, elita interbelică şi viitoarea elită - studenţimea.

Modalitatea prin care slujim interesul legitim de cunoaştere a propriei istorii este o radiografie a vieţilor unor personalităţi exemplare, prin intermediul unor documentele şi fotografiile aflate în dosarele întocmite celor şase de către poliţia politică.

Astă seară, pe B1 Tv, despre sfinţii închisorilor

În această seară, sînt invitat la emisiunea Lianei Stanciu, "Trenul vieţii", de pe B1 Tv, începînd cu ora 20:00, să vorbesc despre războiul spiritual care a fost purtat de creştini cu antihriştii în timpul comunismului, despre mucenicii din temniţele comuniste, despre minunile pe care le fac sfintele lor moaşte şi despre evlavia populară tot mai mare faţă de sfinţii închisorilor.

De asemenea, vor fi prezenţi în studio, să-şi spună opinia, dna Emilia Corbu (doctor în istorie şi cea care s-a ocupat de realizarea tehnică a expoziţiei Pe drumul învierii, în care sînt evocaţi şase mărturisitori din închisori) şi dl Răzvan Codrescu, unul dintre cei mai vechi şi constanţi susţinători ai recunoaşterii sfinţilor din închisori.

Pr. Iustin Petre: "Avem nevoie de eroi ai credinţei"

În numărul care va aparea mîine al săptămînalului Formula As public un interviu cu Părintele Iustin Petre, stareţul mănăstirii "Sf. Ioan Casian" de la Constanţa, despre martirii pentru Hristos din temniţele comuniste.

Iată cîteva dintre afirmaţiile părintelui:

- În biografiile lor se vede cum a fost crucificat neamul românesc în temniţele comuniste pentru numele lui Hristos. Acolo, în temniţe, a dăinuit fiinţa creştină nealterată a neamului nostru. S-a spus în nenumărate rânduri că neamul care nu-şi cunoaşte şi nu-şi asumă responsabil trecutul nu va dăinui în istorie şi va fi sortit inevitabil dispariţiei.

- Jertfa mărtuirisitorilor lui Hristos din temniţele comuniste este, în opinia mea, cea mai semnificativă jertfă mucenicească pe care a dat-o Biserica Ortodoxă Română de-a lugul istoriei sale, numeric vorbind. Dar lucrul cel mai înălţător în jertfa lor a fost faptul că au avut puterea să-şi ierte călăii precum şi Hristos şi-a iertat călăii atunci când, suferind cumplit pe cruce, a zis: Doamne, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!

- În iadul acela pământean, special conceput pentru mărturisitorii lui Hristos, nu rezistai fizic şi psihic decât prin puterea rugăciunii.
Există o superbă mărturie a părintelui Dumitru Stăniloae despre asta. “L-am întâlnit pe Dumnezeu”, spunea părintele, “prima oară, în satul natal în poveştile bătrânilor, apoi în Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi, abia târziu, în timpul detenţiei, L-am întâlnit în rugăciune. Temniţa m-a învăţat să mă rog. Temniţa a fost o adevărată academie duhovnicească.”

- Omul are o nevoie firească de modele. Iar ortodoxul caută un modele de trăire ortodoxă. Avem nevoie de eroi ai credinţei la care să ne raportăm propria noastră vieţuire creştină. Iar modelele care vin din istoria noastră recentă, practic dintre oamenii pe care i-am fi putut cunoaşte – iar pe unii i-am văzut în carne şi oase – sunt şi mai puternice. Ele pot schimba vieţi.

Întîlniri la Aiud între Dan Puric, pr. Iustin Pârvu şi ÎPS Andrei

Azi, au avut loc, la schitul Înălţarea Sfintei Cruci din Aiud, două întîlniri importante.

Mai întîi, fără să se pună de acord, ci doar din lucrarea lui Dumnezeu, s-au revăzut părintele Iustin Pârvu, stareţul mănăstirii Petru Vodă (Neamţ), şi maestrul Dan Puric. Primul a venit să se intereseze de cum merge proiectul pentru ridicarea Memorialului. Al doilea era în trecere dinspre Banat spre Bistriţa şi a intrat să se închine. În ciuda, uneltirilor unor duşmani ai ortodoxiei, s-a făcut astfel primul pas spre reapropierea celor două personalităţi ale Bisericii.

Pe urmă, Dan Puric şi-a văzut de drum, iar părintele Iustin a avut o discuţie faţă către faţă cu ÎPS Andrei Andreicuţ, episcopul locului, despre proiectul Memorialului. Dacă totul merge conform planului, în curînd ne vom bucura că s-au turnat fundaţiile noii mănăstiri, parte a Memorialului.

UPDATE:

A intrat panica în şobolani. Vai, cum îşi mai dau poalele peste cap acum în pragul serii, chipurile, apărîndu-l pe părintele Iustin! Se zguduie blogurile ronceniene de isterie. Văd fantome, încearcă să repună în circulaţie acuzaţii prosteşti, se zborşesc la ÎPS Andrei, doar, doar menţin dezbinarea şi tulburarea, să nu se facă Memorialul la Aiud.

Băieţi, am o veste proastă pentru voi: şefii voştri or să vă dea pe loc repaos, că aţi călcat prea tare în străchini. V-aţi făcut în aşa hal de rîs încît nu vă mai crede nimeni. Şi simt eu că de data asta vă veţi alege şi cu un proces usturător. Adio!

UPDATE 2

Va recomand cu toata caldura sa cititi: Cuv. Seraphim Rose si lectia esentiala a discernamantului - PUR SI SIMPLU ACTUAL!

Incerc sa invat si eu din aceasta lectie.

Va dau aici doar citeva fragmente:

Vadit printre ortodocsii de astazi - si cu siguranta ne va insoti si in anii ‘80 - este duhul lumesc, prin care Ortodoxia isi pierde din savoarea sa, ce se manifesta in miscarea ecumenica, impreuna cu reactia impotriva acesteia, care este deseori exagerata, exact din cauza aceluiasi duh lumesc ce se gaseste intr-insa.

...prea multa “corectitudine” in Ortodoxie, fara o inima crestina iubitoare, nu ii va putea rezista Antihristului; cel care il va recunoaste si ii va rezista cu tarie o va face indeosebi prin inima si nu prin minte.

...o impresie cu totul inselatoare se creeaza in unele minti ca cauza adevaratei Ortodoxii astazi este un fel de “extremism”, un fel de “replica de extrema-dreapta” la cursul de “aripa-stanga” urmat de unii ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe.

„Regret acum multe din articolele „pro-zelotiste” pe care le-am publicat in Cuvantul Ortodox in anii de inceput: am contribuit la crearea unui monstru, si pentru aceasta ma caiesc!”

Alianta Familiilor si Pro-vita saluta noul Cod Civil si il critica pe cel Penal

Comunicat de presa

Bucuresti, 17 iulie - Alianta Familiilor din Romania (AFR) si Asociatia Pro-vita Filiala Bucuresti (Pro-vita) saluta, intr-un comunicat comun, incheierea procedurii de adoptare a noului Cod Civil prin promulgarea de catre presedintele Romaniei, vineri 17 iulie, a Legii privind Codul Civil.

Noul Cod Civil include articole fundamentale, care protejeaza institutia familiei. Astfel, casatoria este definita ca „uniunea liber consimtita intre un barbat si o femeie”, iar casatoria intre persoane de acelasi sex este interzisa. De asemenea, Codul Civil interzice recunoasterea in România a casatoriilor sau uniunilor homosexuale incheiate in alte tari de cetateni straini sau cetateni români. Totodata, adoptia de copii de catre cupluri de acelasi sex este prohibita expres.

Codul include si importante prevederi care protejeaza viata si demnitatea umana. Printre altele, se cere consimtamantul expres la transplantul de organe; sunt interzise experimentele pe subiecti umani, practicile eugenice, clonarea umana, crearea de embrioni in scopuri de cercetare sau alegerea sexului copilului prin reproducere asistata.

De asemenea, legea considera nule toate actele care confera o valoare patrimoniala corpului uman.

Codul Civil este legea care reglementeaza relatiile sociale si patrimoniale. Codul Civil si Codul Penal, impreuna cu Codurile de Procedura Civila si Penala sunt considerate cel mai important pachet de legi din sistemul juridic, dupa Constitutie.

Comunicam opiniei publice componenta Comisiei parlamentare speciale care a elaborat forma finala a legii: Daniel Buda, deputat, P.D.-L. – Presedinte; Iulian Urban, senator, P.D.-L.; Gabriel Andronache, deputat, P.D.-L.; Ion Ruset, senator, P.D.-L.; Liviu-Bogdan Ciuca, deputat, P.S.D.+P.C.; Dan Coman Sova, senator, P.S.D.+P.C.; Ioan Chelaru, senator, P.S.D.+P.C.; Adrian Tutuianu, senator, P.S.D.+P.C.; Gheorghe Gabor, deputat, P.N.L.; Ciprian Dobre, deputat, P.N.L.; Attila-Zoltan Cseke, senator, U.D.M.R.; Andras Levente Mate, deputat, U.D.M.R.; Liana Dumitrescu, deputat, minoritatile nationale.

Apreciem ca intreaga Comisie a lucrat in mod constant bine si unitar si a fost foarte receptiva la sugestiile societatii civile. Cinste membrilor ei! Suntem mandri de astfel de legiuitori.

Prin contrast, Alianta Familiilor din Romania si Asociatia Pro-vita Filiala Bucuresti critica vehement noul Cod Penal, promulgat impreuna cu cel Civil, precum si Comisia parlamentara si cea ministeriala care au lucrat la elaborarea acestuia.

Problemele noului Cod Penal sunt, in opinia noastra, grave si impun o revizuire urgenta a acestuia.

Printre cele mai mari neajunsuri se numara: reducerea, chiar pana la limita ridicolului a pedepselor pentru infractiuni grave (omorul la cererea victimei, infanticidul, omorul din culpa, provocarea ilegala a avortului) sau disproportionarea nejustificata a pedepselor; nepedepsirea corespunzatoare a unor infractiuni la adresa familiei (poligamia); reducerea protectiei minorilor in fata abuzurilor sexuale; ne-incriminarea in nici un fel a infractiunilor privind manipularea genetica (alterarea genomului uman, utilizarea ne-etica a ingineriei genetice, crearea ilegala de embrioni umani, clonarea).

Alianta Familiilor din Romania (AFR) si Asociatia Pro-vita Filiala Bucuresti (Pro-vita) au transmis in repetate randuri Comisiei parlamentare speciale obiectiile si sugestiile lor pentru imbunatatirea Codului Penal, eforturi ramase, din pacate, in mare parte, fara o finalitate. Pentru consultarea ultimului set de amendamente va rugam vedeti http://provitabucuresti.ro/Advocacy/cod-penal.html

AFR si Pro-vita sunt organizatii civice dedicate promovarii valorilor familiei si vietii in Romania. AFR s-a constituit, in 2007, in jurul nucleului care a derulat prima initiativa cetateneasca de modificare a Constitutiei Romaniei.

Pro-vita are drept scop principal apararea si afirmarea dreptului la viata pentru toate fiintele umane incepand din momentul conceptiei si pana la moartea naturala. Pentru mai multe amanunte, vizitati http://www.protejarea-familiei.com si http://www.provitabucuresti.ro.

Doru Sechelariu. Sic transit gloria mundi!

Mi-am adus aminte, la miezul nopţii, printr-o întîmplare facilitată de o altă căutare pe internet, că 14 iulie avea pe vremuri, cel puţin pentru băcăuani, şi altă semnificaţie în afară de cea de Ziua Franţei/ Căderea Bastiliei (care e şi ea controversată ). Anume, era ziua fraţilor Sechelariu, primarul Bacăului, pe atunci, Dumitru, şi a lui Sergiu, ăl mai mare dar rămas în umbra celui mai mic (fost secretar de stat la Transporturi sub Mitrea şi acum martor al acuzării în dosarul acestuia).

Dacă nu mă înşel, ieri, Dumitru Sechelariu a împlinit 50 de ani. Sînt curios cum şi i-a serbat, dar ceva îmi spune că foarte discret şi trist. Îmi imaginez că a ras două sticle de Whisky şi a aşteptat, fumînd ţigară de la ţigară, ore în şir, în zadar, să fie sunat şi felicitat de unii pe care i-a făcut oameni - aşa, ca Dragoş Benea, actualul preşedintele al Consiliului Judeţean Bacău ot PSD, desigur.

Apropo, după ce a ieşit din puşcărie (că a fost închis vreo cîteva luni, în timpul cercetării penale într-un dosar de corupţie), Doru Sechelariu se întorcea de la Bucureşti şi, fiind noapte, a observat că la intrarea în oraş, şoseaua nu mai era luminată ca atunci cînd conducea oraşul cu mînă de fier. L-a sunat pe Benea, era 1.00 sau 2.00 noaptea, şi i-a spus că aşa ceva e inadmisibil şi că trebuie să ia măsuri chiar atunci. Benea, somnoros dar păstrînd o urmă de politeţe, i-a replicat scurt: "Domnu Sechelariu, nu mai sînteţi primar, mergeţi şi vă culcaţi!". Sechelariu a mărturisit ulterior că asta a fost cea mai dură lovitură pe care a primit-o după ce a luat-o pe tobogan la vale.

Nu anchetele, nu puşcăria, nu tăvălirea prin presă, ci o simplă frază, plină de adevăr şi rostită precis de Benea. Benea pe care l-a crescut de pe cînd juca fotbal la juniori la FC Bacău, pe care l-a angajat reporter la secţia de sport a ziarului, deşi nu prea ştia să lege două cuvinte, pe care apoi l-a luat să-i ţină geanta şi haina zi de zi, ani în şir, pe care apoi l-a uns viceprimar, deşi n-avea nici studii, nici experienţă, pe care apoi l-a pus preşedinte al Consiliului Judeţean.

Au apus timpurile cînd Doru Sechelariu dădea mici şi bere nu la tot cartierul, ci la tot oraşul şi aştepta ca un adevărat Naş, în parcul central al Bacăului, pe terasa unui restaurant care renăscuse doar pentru el şi numai pentru o zi, înconjurat de slugi şi presă, să i se sărute inelul şi să i se dea darul de către mai toate figurile publice ale judeţului, dar nu numai. Era semnul lor public de supunere. Urlau ziarele centrale de puterea lui manifestată discreţionar, iar el îşi permitea să le rîdă în nas ziariştilor pe care nu izbutise să-i cumpere.

Pe atunci, soţia lui năştea în fiecare an cîte un copil, iar Doru răcnea în microfoane: "O să dăruiesc acestui oraş cîte un copil pentru fiecare mandat de primar! Ca Ştefan cel Mare".

Erau ani de glorie pentru Doru, care se scula noaptea, făcea controale inopinate prin gară şi spitalul judeţean şi ştergea pe jos cu directorii, crezîndu-se un soi de Cuza Vodă.

Îi plăcea să-şi umilească adversarii, să-i hăituiască şi să-i prindă la nevoie, iar atunci făcea gesturi spectaculoase, cu care îi cucerea pe mulţi: se arunca în genunchi şi cerea iertare, scotea teancuri de bani şi-i dăruia celor care-l ţinuseră de duşman, oprea prigoana şi-i oferea celui ţintit de ea o poziţie publică bună...

Una peste alta, Doru Sechelariu a marcat perioada de tranziţie băcăuană, poate mai apăsat decît o fac încă alde Măzăre la Constanţa, Vanghelie la Bucureşti sau Oprişan la Focşani. Pînă într-o zi, cînd băcăuanii aceia pe care-i dispreţuia şi al căror şef natural şi veşnic se credea nu l-au mai ales. După aceea, tot ce construise s-a prăbuşit ca un castel de cărţi de joc.

Cu toate acestea, cînd mă gîndesc că ieri a fost ziua lui Dumitru Sechelariu - cu care altminteri am purtat multe războaie în presă -, mă cuprinde o uşoară nostalgie. Prin comparaţie cu mafioţii aflaţi astăzi în fruntea bucatelor, el şi-a păstrat o fărîmă de umanitate.

Ion Nuică sau… nu-i aşa că nu-i?

de Flori Bălănescu

Nu criza economică pare să fie motivul pentru care lumea se crizează pentru toate nimicurile, făcând din ţânţar armăsar, din găină ouătoare vacă fătătoare, din EBA vreo Evă salvatoare a diplomaţiei româneşti, din Ridzi ţapul ispăşitor al corupţiei şi incompetenţei, din BăseEscu statuia eliberării de racilele comunismului, din Ion Dolănescu trubadurul muzicii populare româneşti, din Michael Jackson zeul neînţeles (în plan uman) al pop-rockului internaţional etc.

Iară… nu criza pare să fie mobilul ieşirilor neinspirate ale intelectualilor noştri gonflaţi, ale analiştilor scoşi de la naftalina ideologică ori a celor de „nişă”. Aşa cum nu criza îi dă în bâlbâieli de maidan pe ziariştii noştri cu salariile diminuate (se spune că unii oricum câştigau mai mult decât prestau…). Din păcate, au fost daţi afară ori li s-au diminuat salariile câtorva care ştiu ce sunt jurnalismul, ancheta, reportajul, documentarea de teren.

Şi de-ar fi doar maidanul. Citind azi pe blogul dlui Cristian Teodorescu textuleţul despre recenta piesă jucată la Chişinău, pe „teritoriul” diplomatic al României: „Ce coşmar pe fostul consul al României la Chişinău” … mă întreb dacă nu îşi bagă picioarele, pe româneşte, în problemele cu adevărat importante. Nu creditez ideea unui forumist cum că autorul textului se vrea ironic. Ironia nu merge de multe ori şi nu în orice împrejurare, precum ulciorul din moştenirea culturală tradiţională.

În loc să îl plângă pe bietul Nuică, sărmanul, că după o partidă tare de sex în timpul serviciului său de consul al României, adică de reprezentant al ţării noastre (şi unde? în gura lupului din pădure!) mai bine s-ar/ l-ar/ ne-ar fi întrebat de ce nu îşi vede dracului de treaba pentru care a fost trimis acolo şi pentru care noi toţi plătim. De drepturile cetăţenilor nu s-a auzit? Suntem sătui de gargară!

În timp ce potentul Nuică îşi dovedeşte performanţele sexuale pe teritoriu inamic (a nu se uita alterarea relaţiilor cu Chişinăul în ultimele luni), românii din Republica Moldova – ca să ne păstrăm oarecum în termeni oficiali – sunt sufocaţi de regimul comunist, tinerii care luptă pentru identitatea lor sunt urmăriţi, reţinuţi, anchetaţi, arestaţi de către regimul Voronin. Limba maternă este vorbită cu teamă, românii basarabeni au ajuns să se autocenzureze de spaimă, de câteva luni de zile sunt desfiinţate şcoli româneşti. Le dau un pont jurnaliştilor – poate mergeţi să vă documentaţi: vara asta s-a anunţat sistarea înscrierilor pentru viitorul an şcolar în câteva şcoli secundare. Între ele, colegiul „Ion Creangă” din Bălţi, şcoală românească de prestigiu, care a dat foarte mulţi studenţi, de unde au pornit multe personalităţi ale culturii române, între care o voce internaţională – dacă Eugeniu Coşeriu vă spune ceva. Ca să dau şi un exemplu.
Zilele astea am primit un strigăt de ajutor de la Oleg Brega, un tânăr de 34 de ani, căruia i s-a scurs tinereţea luptând să se păstreze român în Basarabia, fiind hărţuit şi reţinut, ca atâţia alţii, de miliţia regimului comunist. Pe 2 iunie s-a stins Andrei Vartic, omul care trăia pentru drepturile românilor basarabeni, în urma unui cancer galopant, diagnostic ce ne-a mirat pe toţi cei care l-am cunoscut. Şi, în vreme ce se întâmplă atâtea, „victima” macho Nuică se distrează prin hoteluri. Halal, domnule preşedinte Băsescu! Mai aveţi mulţi diplomaţi asemenea? E coadă mare pentru numirea în postul vacant?

Ţara arde şi… gânditorul român îşi face probleme pentru viaţa personală a consulilor plecaţi în vacanţe prelungite, la odihnă, distracţii şi miserupism, pe banii şi suferinţa noastră. În loc să le fie arătat obrazul, să li se spună „ruşine, să daţi socoteală!”, dl Teodorescu încheie, nici mai mult, nici mai puţin, plângându-i de milă lui Ion Nuică şi înjurându-i pe presupuşii autori morali [sic] ai distracţiei dlui consul… Iar stilul în care o face este pe măsura revoltei sale: „Că el a plătit pentru imprudenţă, mă rog, dar ce canalii securiştii basarabeni! Ce jeguri!”. Plăteşte? El? Plătim noi şi basarabenii lăsaţi mereu de izbelişte, plătim bani grei în vremuri grele şi ne ciuruim conştiinţa pe zi ce trece. E ferfeniţă! Nu avem strop de orgoliu naţional, înţelegând prin asta nu prostească mândrie, ci responsabilitate faţă de noi şi ai noştri, grijă faţă de ce le lăsăm copiilor noştri!

Se va gândi cineva să mă pună la punct reproşându-mi că pe blogul său omul scrie orice. Nu prea cred! Una la mână, că adresa este teodorescu.blog.cotidianul.ro. A doua, dar nu ultima ca importanţă – analistul, ziaristul, intelectualul în spaţiul public – oricare ar fi acela – trebuie să aibă o conduită responsabilă şi consecventă. Doar în cazul în care nu e scriitor de snoave… Asta ca să nu ne mai plângem că românul vede multe, aude multe, chiar ştie nenumărate, dar votează… monstruos. V-aţi gândit şi de ce? Pentru că „gândeşte” prin preluări, cele mai multe fiind supe reîncălzite sau, cum ar zice Paul Goma, îngheţate fierte… or, şopârle subliminale. Pentru că citeşte vorbe umflăcioase cu alură de mari ştiri şi greutate de probleme naţionale, pentru că este mereu derutat şi deturnat.

Păi, s-avem iertare, când Basarabia – eterna noastră sacrificată – primeşte lovitura de graţie sub ochii anesteziaţi diplomatic ai Europei (atât de invocat democratică!), ce facem noi, România? Acest Ion Nuică îşi face de cap, nici nu ştie prea bine ce caută el la Chişinău, dar dacă a fost numit…!?, ce poa’ să facă sărmanul!!! Şi dacă „duduia” i-a fost băgată în pat, ce era să facă? S-a sacrificat, că doar ăsta este rostul unui diplomat de rang înalt – să se sacrifice pentru Patria lui. Şi el s-a sacrificat, dovadă că şi-a dat demisia. Dar, nu-i nimic, rotaţia cadrelor îl va pedepsi trimiţându-l într-o ţară mai exotică, unde se poate relaxa la greu, fără să fie urmărit de serviciile de informaţii, acolo neavând ce să compromită. Iar ziaristul român, foarte păsător la soarta basarabenilor – TOTUŞI, ROMẬNI, VORBITORI DE LIMBA ROMẬNĂ – cum o exprimă? „…ce canalii securiştii basarabeni! Ce jeguri!”. Parol, dar ei îşi apără regimul, pe-al nostru cine îl apără? Cred că asta era întrebarea şi aţi greşit destinatarul!

UPDATE

Cititi si: Cine l-a demis pe consulul român de la Chişinău?

Încep să descopere şi alţii grozăviile de la Roşia Montană

Ani de zile, săptămînalul Formula As a fost singura publicaţie centrală care s-a opus proiectului de distrugere a Roşiei Montane de către Gold Corporation. Ani în şir, compania canadiană a investit masiv în publicitate, pentru a convinge autorităţile şi cetăţenii că la Roşia va curge lapte şi miere după ce va începe exploatarea cu cianuri.

Opoziţia fermă a Academiei Române şi rezistenţa admirabilă a unor localnici, susţinute de cîteva ONG-uri şi de campania Formula As, au împiedecat demararea proiectului. Altminteri, Gold Corporation s-a bucurat inclusiv de susţinere politică şi... bisericească. Pentru detalii, vă îndemn să citiţi seria nesfîrşită de articole din Formula As semnată de Ion Longin Popescu.

După ce, în urmă cu cîteva săptămîni, Gold Corporation a declanşat o nouă ofensivă mediatică, în care promitea că, prin exploatarea de la Roşia, va aduce patru miliarde de euro în România, au început să reacţioneze şi alte instituţii de presă. De data asta, minciuna a fost prea gogonată şi a scos lumea din letargie. Pînă şi CNA a reacţionat - ce-i drept cu întîrziere, dar mai bine decît deloc - şi a interzis videoclipurile mincinoase.

A fost o emisiune a lui Tatulici la Realitatea TV, mai mulţi jurnalişti cunoscuţi cu preocupări pentru protejarea mediului, cum sînt Liviu Mihaiu şi Mircea Toma, au luat poziţii publice, iar azi văd un text excelent în Evenimentul Zilei, scris însă nu de vreun reporter de investigaţii, ci de criticul literar Dan C. Mihăilescu!

Cu vreo săptămînă înainte, EvZ publicase un reportaj superficial, intitulat destul de penibil avînd în vedere situaţia de la faţa locului: Apusenii - curaţi la trup, curaţi la suflet. Ei, de data asta EvZ merită felicitări pentru articolul lui Dan C. Mihăilescu şi poate că acesta îi va deschide pofta pentru anchete în zonă.

---------------------------------

Roşia Montană: oamenii şi aurul trec. Otrava rămâne!


Dan C. Mihăilescu
Sâmbătă, 11 Iulie 2009

ÎNTRE PARADIS ŞI IAD. Ruinele jalnice din Roşia Montană arată adevărata faţă a promisiunilor în materie de conservare şi reconstrucţie făcute de compania canadiană Gabriel Resources.În urmă cu câteva săptămâni am avut fericit-întristătoarea ocazie de a sta două zile la Roşia Montană. O localitate devenită - din fost simbol al aurului imperial şi al mândriei moţilor - un copleşitor exemplu al nimicniciei româneşti. În ciuda stufărişului drăcesc al aparenţelor sociale, economice, financiare şi administrative de la faţa locului, nu este absolut nimic complicat aici. Singura dilemă e dacă ne aflăm în faţa unei crime sau a unei tentative de sinucidere.

Continuare

Presa, decimată de incompetenţă pe fondul crizei economice

Presa este, oriunde în lume, avangarda societăţii. Ea descoperă drumuri noi, avertizează asupra pericolelor, cenzurează puterea politică, iar prin unele locuri mai şi educă...

Cînd e supusă cenzurii, obligată să facă tot felul de jocuri murdare şi decredibilizată - după ce a fost silită să se prostitueze -, cînd neglijează calitatea lucrării sale sau devine superficială şi murdară sub pretextul că asta aşteaptă cumpărătorii, presa îşi trădează principalii susţinători, cititorii, şi rămîne fără ei. Ea nu se mai bazează pe vînzarea produselor sale, a publicaţiilor sau emisiunilor, ci pe publicitate. Astfel, devine un suport pentru publicitate şi total dependentă de banii încasaţi din aceasta. Şi nu mai este deloc avangardă, ci doar o codoaşă de care te poţi descotorosi oricînd.

O criză economică precum e cea pe care o traversăm îi poate fi fatală. Pentru că publicitatea se subţiază, iar "mogulii" nu mai au de unde sau, pur şi simplu, nu sînt dispuşi să cheltuie pentru menţinerea pe piaţă a unor mass media în pierdere.

Foarte pe scurt, presa noastră trece azi printr-un dezastru pentru că şi-a abandonat statutul de avangardă în favoarea celui de codoaşă. Nu generalizez, deşi asta e tendinţa. Au mai rămas cîteva oaze de presă normală, însă nu de excepţii vorbim.

Aşa că nu e de mirare că, de-o vreme, în fiecare zi se anunţă închiderea unui ziar (local, deocamdată) sau post de televiziune. În fiecare zi aflăm de concedieri în masă şi tăieri dure de lefuri.

După ce, la începutul anului, Ringier a operat primele disponibilizări, şi alte trusturi s-au gîndit să facă economie prin renunţarea la personal sau prin diminuarea drastică a salariilor. Burda România, din cîte ştiu, şi-a închis o serie de publicaţii. Mediapro şi-a lichidat ziarele locale. România liberă a concediat zeci de oameni. Antenele lui Voiculescu au dat şi ele oameni afară.

Scăpaseră pînă azi trustul Realitatea-Caţavencu (televiziune, radio, presă scrisă, presă online), holdingul Adevărul şi Jurnalul naţional (care însă a redus salariile). Adevarul a îngheţat salariile, dar nu le-a scăzut, nici n-a concediat pe nimeni pe motiv de criză. Să vedem cît o ţine aşa. Sper că pînă la capăt, de dragul presei. Deocamdată, Patriciu se pare că stă bine cu cashul :)

37 de oameni de la Cotidianul, obligaţi să demisioneze

De cîteva zile însă Realitatea-Caţavencu a intrat şi el în vîrtej. Dacă la începutul anului, Vîntu, patronul trustului, declara pompos că toţi oamenii rămîn pe loc şi lefurile vor creşte cu 11%, stîrnind admiraţia tuturor şi invidia concurenţei, acum se vede că SOV nu e decît un fanfaron.

La ce faimă de maestru al combinaţiilor financiare are, este imposibil ca Vîntu să nu-şi fi dat seama că nu va rezista pe piaţă cu personalul integral şi mai ales cu lefurile măricele pe care le plătea. E clar că a vrut să se dea mai puternic decît este. Iar acum, încearcă să limiteze cheltuielile cît mai mult. Radio Guerilla şi-a închis staţiile de la Iaşi şi Timişoara. Romantica Tv e de vînzare. La Realitatea Tv au început să fie testaţi profesional angajaţii, ca să existe motive pentru concedierea lor. De la Telesport au fost trimişi în şomaj 70 de oameni. Iar azi la Cotidianul se taie în carne vie.

Ziarul va rămîne în curînd cu doar opt pagini (acum cîtva timp a fost micşorat de la 32 la 16), o serie de secţii vor fi desfiinţate, iar foarte mulţi redactori sînt siliţi să plece după ce li se reduc salariile sub limita decenţei, după cum anunţă Reporter Virtual. Se pare că acest cotidian va fi disponibil, din toamnă, doar pe internet.

După anumite informaţii, tot ale lui Vîntu sînt (chiar dacă nu asumate public) şi ziarele Gardianul şi Ziua, care o duc şi ele tot mai greu cu banii. La Gardianul, cel puţin, salariile întîrzie cu săptămînile.

Părerea mea este că acum se fac deconturile pentru prostul management din cea mai mare parte a presei. Cît presa era pe cai mari şi derula contracte de publicitate de j'de milioane de euro, prostia de la vîrf nu era chiar aşa vizibilă. Însă, în vreme de criză se vede foarte clar.

Nu reducînd personalul şi salariile la jumătate se vor salva ziarele, ci prin inteligenţă, creativitate, ştiinţă de carte, conţinut de calitate etc. etc, într-un cuvînt prin profesionişti.

Problema e că şi concedierile sînt făcute tot de aia care au băgat ziarele în faliment, deci, în general, vor pleca oamenii buni şi rămîn proştii cu funcţii şi şi micii lingăi. Sigur, vor trebui păstraţi, cît s-o putea, şi cîţiva profesionişti, ca totuşi ziarele să mai funcţioneze.

Cunosc cel puţin patru, cinci ziarişti foarte buni din Cotidianul, de pildă, care probabil vor fi siliţi să plece, pentru că, deşi îşi fac meseria exemplar, nu aparţin nici unei găşti, nu sînt slugile nici unui şef, nu răspund la comenzi politice etc. Cunosc încă vreo trei, patru, care îmi vin acum în minte, de la alte ziare, care au rămas fără job în mod incredibil, deşi sînt foarte buni. Nu le dau numele că poate s-ar jena sau ca să nu le stric socotelile.

Pe de altă parte, ştiu foarte mulţi şefi de prin gazete, posturi de televiziune şi posturi de radio (aici intră de la directori pînă la şefi de departamente) extrem de slabi, care n-au fost niciodată buni reporteri şi n-au făcut nici o performanţă ca şefi, dar îşi adjudecă mereu, în chip de neînţeles pentru mine, fotolii comode de conducere. Poate pentru că şi patronii lor sînt la fel de slabi manageri, chiar dacă stau cu fundul pe milioane de euro (cum i-au făcut e o altă poveste, care nu ţine de competenţă, ci de complicitate, corupţie, ticăloşie).

Mă doare fizic măcelul din presă la care asist în ultimele luni. Mă doare pentru că am colegi extraordinari care suferă de pe urma prostiei şefilor lor, dar şi pentru că într-o societate în care presa e la pămînt, nu te mai poţi aştepta la ceva bun.

Update

La Cotidianul e jale mare. Cei mai mulţi reporteri au rămas cu salarii de mizerie, unii şefi de secţie au fost făcuţi reporteri, cu lefuri modeste (unii, ca Ciprian Ranghel, de la Politic, vor demisiona), şi, surpriză, au fost tăiate şi salariile unor şefi - dar, aţi ghicit, ale unora dintre cei, puţini, care chiar ştiu meserie. "Managementul" a decis, fără grija unor revolte sau migraţii în masă, ca în alte vremuri, pentru că acum nimeni nu mai angajează jurnalişti.

În ultimii cinci ani, Cotidianul a înghiţit sume enorme şi a fost relansat de vreo cinci ori, de fiecare dată cu un alt redactor şef. Din cîte ştiu, pentru că am lucrat acolo vreo trei ani, ziarul a avut o singură perioadă mai bună, cînd redactor şef era Cristi Grosu. Nu ştiu cum a fost pe vremea şefiei lui Mihnea Măruţă, pentru că plecasem deja, dar am auzit cuvinte bune şi despre intervalul ăsta. În rest, s-au pierdut bani cu nemiluita în tot felul de experimente, de reformulări a mesajului şi designului jurnalului, în redefinirea publicului ţintă, în operaţiuni de marketing aiuristice.

Acum, Doru Buşcu, director editorial la Realitatea-Caţavencu, spune că va urma o nouă relansare, după restructurarea ziarului.

Update 2

Mihnea Măruţă, fost redactor şef al Cotidianului, întors la Cluj, numai el ştie de ce, în urmă cu vreun an, dacă nu mă înşel, le adresează foştilor colegi o scrisoare deschisă dărîmătoare. E atîta inimă în ea cît i-ar putea smulge o lacrimă şi unui spartan - dar nu lui Vîntu, nici lui Buşcu. Pentru ei însă cuvintele lui Mihnea ar trebui să răsune ca o palmă peste obraz.

Update via Tiberiu Lovin, adica Reporter Virtual

37 de jurnalisti au fost pusi sa aleaga intre leafa de 1.000 de ron + dreptul de a semna doar pe online in calitate de colaboratori. Toti si-au dat demisia. Au fost fortati sa o faca printr-o strategie simpla, pentru ca patronatul nu si-ar fi permis sa-i dea afara. In aceasta situatie ar fi trebuit sa le plateasca salarii compensatorii, mai exact patru lefuri de fiecare, potrivit contractului colectiv de munca la nivel de mass media.

Pleşu, despre vot obligatoriu, politică externă şi Băsescu

Cristian Tudor Popescu publică astăzi în Gândul un dialog excepţional cu Andrei Pleşu. Cu o precizie şi un sînge rece de chirurg, CTP îl urmăreşte prin tot ringul pe Pleşu, îl bagă în corzi, îl ironizează, îl enervează şi scoate de la el ce n-ar fi vrut să spună. E un interviu-şcoală, pe care vi-l recomand. Aştept cu nerăbdare partea a doua.
Iată cîteva din afirmaţiile lui Andrei Pleşu:

Eu spun că, cel puţin din raţiuni pedagogice, un vot obligatoriu introdus pe o anumită perioadă de timp, poate avea efecte bune. Nu bag mâna în foc, pentru că niciodată nu bag mâna în foc când românii trebuie să se supună unei legi. Românii sunt foarte inteligenţi, sunt foarte imaginativi şi găsesc procedee greu de anticipat de a fenta o structură legală sau alta. În chestia cu puşcăria… l-am văzut şi pe domnul Victor Rebengiuc „speriat“ că ar putea fi arestat dacă nu merge la vot… Nicăieri în lume nu sunt arestaţi oameni pentru că nu se duc la vot.[...]

Dacă vrem un preşedinte cu putere redusă, trebuie să-l facem ales de Parlament. Dacă vrem un preşedinte puternic, atunci trebuie să-i dăm şi puterile care coincid cu legitimitatea lui. Eu nu pledez nici pentru una, nici pentru alta, dar spun pur şi simplu că nu e normal să ai această contradicţie flagrantă în chiar inima Constituţiei naţionale, astfel încât, ăla care e ales de mai multă lume e delegitimat din punct de vedere executiv, iar ăla care e numit, şi nu ales, e legitimat. Aici e o neregulă. Această neregulă se poate rezolva într-o direcţie sau alta. Asta mi-e egal. Ei bine, nu s-a putut discuta serios subiectul ăsta, pentru că s-a spus: „A, ăsta e un grup care vrea să-l facă pe Băsescu rege”. Aşa şi-aici: „A, vreţi dictatură, vreţi să scoateţi oamenii cu japca la vot, vreţi să-i forţaţi să intre iar în regimul lui Ceauşescu”. E puţin simplu să vedem lucrurile aşa.[...]

Ce văd că se întâmplă pe piaţa electorală. Adică suntem într-o situaţie în care există tendinţa să meargă la vot o minoritate confuză. În schimb, majoritatea care, dacă s-ar duce, ar putea influenţa lucrurile în bine, nu se duce.[...]

Preşedintele nu pune preţ pe opiniile altora în funcţie de profesiunile lor şi, în general, are tendinţa să pună preţ mai ales pe opiniile proprii. De exemplu, trebuie să spun cinstit că simt, în problema politicii externe a preşedinţiei, o certă precaritate. Şi-asta nu pentru că nu are consilieri buni. Nu consilieratul este cel care i-a lipsit. În locul meu a rămas o doamnă foarte bine pregătită, pe care am invitat-o de la Externe. Cu toate astea, în cei cinci ani care au trecut cred că profilul extern al ţării n-a avut nici relieful şi nici măcar ponderea pe care ar fi trebuit să le aibă. Senzaţia mea este că dl preşedinte pur şi simplu nu se simte bine în postura de voiajor, ceea ce e paradoxal, de vreme ce, s-a ocupat cu călătoriile o viaţă întreagă. Ei bine, postura asta o evită cât poate. Dacă are de făcut o călătorie lungă, o scurtează cât poate. E o limită personală, aş putea spune. Nu se simte bine în situaţii de protocol, de convenţie diplomatică cu omologi. E o limită personală, dar nu e în regulă că, la nivelul preşedinţiei, limita asta personală a devenit o politică de stat. Faptul că n-am avut vizite marcante şi faptul că dânsul a bătut mai ales marginile sunt lucruri care nemulţumesc.[...]

După mine, am manevrat foarte aproximativ episodul Moldova şi o facem în continuare destul de aproximativ. Nu e nimic fatal, dar e departe de a fi ideal. Ar trebui să se gândească preşedintele Băsescu, dacă va fi reales, că asta e o zonă în care trebuie să fie mai vocal. În orice caz, mult mai vocal decât în disputele cu ziariştii sau cu unii miniştri, apropo de mici chestii locale.

Opoziţia mea la introducerea documentelor de identitate cu cip

Pentru cei lipsiţi de viclenie, care chiar vor să înţeleagă ceva din incidentul privitor la interzicerea nr. 76 al revistei Rost la mănăstirea Petru Vodă, postez mai jos linkuri la poziţiile luate de mine în nume personal, sau ca reprezentant al Asociaţiei Rost sau al Forului Ortodox Român faţă de introducerea documentelor de identitate biometrice.

Pe lîngă articolele şi demersurile mele directe, am publicat pe acest blog şi în revista Rost articole ale unor specialişti preocupaţi de subiect, interviuri cu preoţi, comunicate venite de la Petru Vodă sau de la Sf. Munte Athos etc. contra cipurilor. De asemenea, prin Forul Ortodox Român, am cerut suspendarea şi apoi anularea în instanţă a ordonanţei guvernamentale care reglementa paşapoartele biometrice. Acţiunea ne-a fost respinsă.

Cred că toate aceste gesturi dau mărturie asupra consecvenţei mele în respingerea acestei iniţiative guvernamentale.

Se vădeşte astfel diversiunea pusă la cale de fraţii Roncea, “apologeticul” Gabriel Gioacăş, monahul Filoteu şi monahia Fotini de la Petru Vodă împotriva revistei Rost, pe care o acuză că ar milita pentru acceptarea documentelor de identitate biometrice. Dovada lor? Un interviu cu preotul ortodox englez Andrew Philips, pe care îl răstălmăcesc la modul grosolan.

La ei mă aşteptam să procedeze aşa. Nu înţeleg cum a putut uita părintele Iustin Pârvu tot ce am făcut contra actelor cu cip pînă acum. Şi nu pot să-mi cred ochilor cum se lasă prostiţi pe faţă (deşi au acces la informaţii, chiar pe blogul acesta) destui oameni care par curaţi şi bine intenţionaţi.

Argumente pentru respingerea paşapoartelor biometrice

Forul Ortodox Român pune întrebările cheie în chestiunea paşapoartelor biometrice

Un grup de asociaţii laice solicită Sfîntului Sinod să intervină pentru eliminarea documentelor de identitate biometrice

Sinodul le face un hatîr "habotnicilor"

FOR cere explicaţii Patriarhiei Române

F.O.R. cere Sf. Sinod al B.O.R. şi autorităţilor statului să ne respecte libertatea şi credinţa

Naţiunea suspectă

De ce NU trebuie votată legea paşapoartelor electronice

Antihriştii şi unii ierarhi ai BOR îi combat cot la cot pe ortodocşi

Pe marginea unei nedreptati

de Mihail Bacauanu

Fratilor, as vrea sa va vorbesc despre o veste trista ce mi-a cuprins recent inima, o veste ce contrasteaza cu razele soarelui si ciripitul pasarelelor din aceste zile de iulie. Precum intreaga natura se scalda in lumina calduroasa a soarelui, tot asa sufletul nostru ar trebuie sa se scalde in lumina lina a Sfintei Treimi. Dar nu se intampla asa. Iarna a pus stapanire pe inima noastra, si chiar daca fructele stau sa se coaca, in noi nu va rodi nimic. Decat spini si matraguna...

Am aflat cu stupoare de o ticalosie, fenomen cu care istoria s-a confruntat de multe ori, dar noi, necunoscand istoria, si, mai ales, necunoscandu-ne pe noi insine, ii cadem mereu prada. Nimic nou sub soare...

Pentru ca am partea mea de "vina" la aceasta intamplare, fara a ma simti vinovat de ceea ce am facut, din contra, doresc sa dau cateva explicatii celor ce inca mai pastreaza un pic de lumina in suflet si ceva ordine in idei.

Am avut deosebita onoare si placere sa constat ca un interviu luat de mine parintelui Andrew Philips, a fost publicat in revista ROST. M-am bucurat, asadar, de doua ori: o data pentru ca pr. Andrew este un om deosebit, un om duhovnicesc cu adevarat, cum rar mai intalnesti in Vestul salbaticit de astazi, si a doua oara pentru ca acest interviu si-a gasit locul in prestigioasa revista ROST, o publicatie cu autori de seama si cititori pe masura. Insa, bucuria mea a fost umbrita de gestul de neinteles de a interzice aceasta revista la pangarul manastirii Petru Voda, pentru o fraza interpretata la cald, fara criterii obiective si scoasa din context. Cu alte cuvinte, printre cititorii revistei s-au amestecat si altii "de duzina" care, fiind depasiti de mesajul acestui interviu, au gasit de cuviinta sa interzica... ceea ce nu pot pricepe.

Nedespatimiti inca, nici macar incepand pe acest drum, unii, care de mult se erijeaza in aparatorii Ortodoxiei, tolerati si nu binecuvantati de marele duhovnic Iustin Parvu din Pentru Voda, au facut cat i-a dus pe ei mintea: s-au razbunat!

Bine spunea un parinte, ca mandria nu e mandrie pana nu apuca sa se manifeste asupra cuiva... Asadar, mesajul meu nu este pentru ei. Mesajul meu este pentru altii, care pot fi indusi in eroare. Nu scriu aceste randuri ca o justificare, ci sper ca ele sa fie o lamurire si sa sa aduca, sau sa pastreze, un pic de lumina in suflet, si-un zambet duhovnicesc pe buze, semn al impacarii cu sine.

Marul discoriei reprezinta pozitia Pr. Andrew fata de documentele de indentiate cu cip. Sfintia Sa s-a aratat de la bun inceput impotriva acestor acte biometrice de identificare, dar a tinut sa sublinieze doua aspecte: primul, ca ele nu sunt pecetluirea din Apocalipsa, dar deschid calea spre Apocalipsa, cum de altfel spunea si Pr. Iustin in primul sau Comunicat, si al doilea, ca din aceasta lupta impotriva "Apocalipsei" se poate naste un pericol si mai mare, anume caderea din Biserica, ceea ce pare ca se si intampla.

In continuare, Pr. Andrew a identificat corect, incontestabil si metoda prin care putem scapa de acest pericol si prin care putem intarzia Apocalipsa, metoda subliniată si de Pr. Iustin, dar care, nu a avut ecou in sufletele celor ce pretind a-i fi ucenici si care au pornit o cruciada moderna, nu numai impotriva pecetluirii in sine, de care trebuie cu adevarat sa ne ferim, ci si impotriva tuturor celor care nu-i urmeaza in duhul lor anarhic si sinucigas.

Consider ca este bine sa redau intregul paragraf in care Pr. Andrew vorbea despre cipuri, pentru lamurire. Daca veti citi cu atentie, veti observa nuantele duhovnicesti si pline de discernamant ale acestui minunat parinte, cu care am avut imensa bucurie de a dialoga si caruia ii port un deosebit respect.

Caderea din Biserica din rivna fara judecata!

"Sunt lucruri foarte importante pentru care merita sa si mori: Dogmele Bisericii, Sfanta Treime si dumnezeirea Dumnezeu-Omului Hristos. Pentru acestea, sa fim pregatiti sa si murim. Dar sunt si alte lucruri regretabile, importante, dar nu la fel de importante. Spre exemplu: cred ca suntem de acord ca fara televizor am fi mai linistiti. Dar nu vom lupta pana la moarte pentru asta. La fel si cu cipurile. Ar fi de dorit sa le respingem, dar daca Statul doreste, le vom accepta. Desigur, deschid calea pentru Apocalipsa, dar daca stam sa ne gandim, cele doua Razboaie Mondiale au adus-o si mai aproape. Si au avut loc. Nu putem sa nu dam Cezarului ce este al Cezarului. Poate nu m-am exprimat clar, nu-mi plac aceste cipuri pe care UE vrea sa le impuna, dar pentru ca nu ma despart de Hristos, in cele din urma, daca nu exista alternativa, le voi lua. Sunt ingrijorat ca unii, crestini simpli si evlaviosi, se vor pronunta pripindu-se si vor transforma aceasta problema intr-o ispita uriasa, iar in acest fel, vor cadea din Biserica. Intr-o asemenea situatie, voi numi cipurile o problema mai putin grava. Este la fel ca si privinta calendarului. In Rusia, noul calendar este numit “al comunistilor”, pentru ca a fost introdus de comunisti. In Vest, il numim “calendarul catolic”, pentru ca asta si este. Noul calendar este o greseala. Dar s-a nascut o greseala mai mare decat aceasta – schisma din cauza lui, asa cum s-a intamplat si in Romania, cand unii mai zelosi s-au rupt de Biserica. Noi atragem Apocalipsa asupra noastra, prin faptele noastre. Atata timp cat mai exista suflete care se lupta ascetic cu pacatul, Apocalipsa nu va veni. Antihristul va veni cand nu va mai fi Har in lume. Sa fim in tabara celor asceti si rugatori – asa vom intarzia Apocalipsa. Este mult mai important acest aspect (al rugaciunii si ascezei, nn) decat a lupta prin metode seculare impotriva cipurilor electronice. Sa ne rugam, in acest caz. Relatia dintre Biserica si Stat a fost dintotdeauna tensionata – si mereu va fi. Biserica este “in lume, dar nu din lume”, Statul este lumesc. Cand preotii primesc salariul de la Stat, trebuie sa fie atenti sa nu devina marionetele Statului. Trebuie sa vorbim insuflati de Duhul Sfant nu de duhul secular al politicienilor si birocratilor."

Imi permit sa subliniez cateva idei, fara a largi insa discutia, pentru a va face sa observati mai bine dimensiunea spirituala a acestui parinte, convertit la ortodoxie printr-o actiune directa a lui Dumnezeu, care s-a atins de inima lui si l-a facut sa-L descopere:

"[...] Desigur, deschid calea pentru Apocalipsa, dar daca stam sa ne gandim, cele doua Razboaie Mondiale au adus-o si mai aproape. Si au avut loc. [...] Poate nu m-am exprimat clar, nu-mi plac aceste cipuri pe care UE vrea sa le impuna [...] sunt ingrijorat ca unii, crestini simpli si evlaviosi, se vor pronunta pripindu-se si vor transforma aceasta problema intr-o ispita uriasa, iar in acest fel, vor cadea din Biserica. Intr-o asemenea situatie, voi numi cipurile o problema mai putin grava. [...] Noi atragem Apocalipsa asupra noastra, prin faptele noastre. Atata timp cat mai exista suflete care se lupta ascetic cu pacatul, Apocalipsa nu va veni. Antihristul va veni cand nu va mai fi Har in lume. Sa fim in tabara celor asceti si rugatori – asa vom intarzia Apocalipsa. Este mult mai important acest aspect (al rugaciunii si ascezei, nn) decat a lupta prin metode seculare impotriva cipurilor electronice. Sa ne rugam, in acest caz. Relatia dintre Biserica si Stat a fost dintotdeauna tensionata – si mereu va fi. Biserica este “in lume, dar nu din lume”, Statul este lumesc. Cand preotii primesc salariul de la Stat, trebuie sa fie atenti sa nu devina marionetele Statului. Trebuie sa vorbim insuflati de Duhul Sfant nu de duhul secular al politicienilor si birocratilor."

Ei bine, iata ca se intampla exact ceea ce Pr. Andrew avertiza c-o sa se intample, anume caderea din Biserica. Unii, preocupati de razboiul exterior si prea putin sau niciodata de cel interior, au pierdut lupta pe ambele planuri. Pentru ca razboiul exterior nu poate fi castigat niciodata de cei care au pierdut lupta pe planul interior. In cel mai rau caz, putem lupta pe ambele fronturi, din cauza pericolului care nu ne da ragaz sa castigam intai lupta cu propriile patimi, insa niciodata nu castigi lupta cu "exteriorul" cand ai pierdut-o pe cea launtrica. Intregul interviu este absolut minunat. Pr. Andrew vorbeste despre martirii din perioada comunista, vorbeste despre ierarhia din aceeasi perioada, vorbeste despre caderi contemporane si situatii clasice, dar ofera si remediul impotriva tuturor, cainta, despatimirea, asceza, rugaciunea, iar prin identificarea problemelor cat si prin oferirea de solutii concrete, obiective, la ele, Pr. Andrew se dovedeste a fi, fara doar si poate, un crestin si un duhovnic de calibru, dar care nu poate fi recunoscut ca atare decat de cei care au inceput sa puna deja in practica solutiile propuse de Sfintia Sa, sau care, chiar daca n-au ajuns in acest punct, dar au reusit sa-si vada pacatul propriu si isi pot da seama de viabilitatea/veridicitatea acestor solutii. Pr. Andrew isi arata nemultumirea fata de aceste cipuri, dar pe care le accepta pentru ca nu sunt in sine pecetea din Apocalipsa, ci pas premergator. Totusi nu se opreste numai la a se pronunta asupra acestui fapt, ci intuieste si urmarea trista a exagerarii, a luptei in probleme duhovnicesti prin mijloace seculare, cum a tinut sa precizeze si cum vedem ca se si intampla sub ochii nostri.

Aceasta actiune pripita si plina de otrava, facuta cu binecuvintarea furata a Pr. Iustin – care altfel ramane un om de mare statura duhovniceasca, dar care are de lucrat cu un material brut de foarte slabă calitate –, vine sa intareasca si avertizarile mele de pe blogul personal, in care atrageam atentia ca unii (azi se confirma a fi foarte multi) confunda duhul de marturisire cu duhul de anarhie, erijandu-se in interpreti ai cuvantului Pr. Iustin si al Sf. Scripturi. Maine-poimaine o sa auzim, in acelasi duh neortodox/necrestinesc, ca toti posesorii de carduri sau detinatorii de buletin cu cip, nu vor mai fi pomeniti nici la Liturghie, nici la Psaltire, nici la Maslu, nicaieri. Poate le gasim si vreun loc la marginea orasului...?

Ar fi multe de zis, insa ar fi bine sa ma opresc aici. Lipsa de disceranamant, smerenie si bun simt al unora ma face sa ma opresc aici. As putea foarte bine sa extind acest articolas si sa abordez problema dintr-o postura mai ampla. Insa de vreme ce pe parintele Iustin nu-l asculta proprii ucenici, de vreme ce se gasesc personaje sa-l balacareasca pe un parinte de talia Pr. Andrew, ei care sunt niste capuse, atunci cine sunt eu sa-i pot lamuri? De aceea, consider ca este bine pentru moment sa ma opresc doar la acest subiect, in speranta ca macar cei ce vor citi de-acum inainte interviul, publicat initial, integral si cu sublinierile mele pe: http://sceptik.wordpress.com/2009/04/06/interviu-cu-parintele-andrew-philips/ vor pricepe imaginea de ansamblu si nu se vor lasa antrenati in acest circ. Discernamantul ramane cea mai mare virtute, iar iubirea de aproapele ramana a doua mare porunca (dupa cea a iubirii de Dumnezeu). Iar cuvintele Domnului nu vor trece, nici iadul nu se va raci vreodata. Sa ne sarguim a dobandi discernamantul necesar deosebirii Binelui de Rau si a vederii pacatului propriu. Sa nu ne taiem singuri craca de sub picioare...

Singurul castig al interzicerii revistei in Petru Voda si al denaturarii mesajului Pr. Andrew il are diavolul, care asa cum zicea acelasi Parinte in interviul publicat, doreste pervertirea oricarui bine, stricarea a tot ceea ce poate fi ziditor pentru suflet. Si a mai bifat o victorie...

Inchiziţia Ortodoxă Română

Pînă acum vreun an, în Biserica Ortodoxă Română existau două curente mai vizibile: cel "ecumenist" şi cel "tradiţionalist". După cum în politică avem o delimitare stînga-dreapta mai mult teoretică decît practică, din pricini asupra cărora nu e locul să zăbovesc, în Biserică avem mai degrabă etichetele de "ecumenist" şi "tradiţionalist" decît substanţa unei trăiri în acest duh. Taberele sînt fluide, comportamentele lor - deseori lipsite de orice aderenţă la principiile şi valorile pe care le declamă, deciziile venite dintr-o parte şi din alta - de multe ori contradictorii. Într-un cuvînt, confuzie mare.

În acest context existau totuşi cîteva repere: principiale şi umane. Ortodoxul român avea după ce să se orienteze. De la o vreme însă, şi acele câteva repere sînt ameninţate cu relativizarea, compromiterea şi desfiinţarea. Primejdia vine de la o facţiune "tradiţionalistă", deci un al treilea curent al "puriştilor" ortodocşi.

Acţiunile de subminare cele mai eficiente nu vin din afara, ci dinăuntrul Bisericii. Tabăra zisă tradiţionalistă a fost supusă, în ultimele zece luni, unei asidue campanii de intoxicare, defăimare, discreditare şi disoluţie. Trupa de şoc care dă asaltul este alcătuită din cîţiva monahi şi "civili" care s-au afirmat ca "tradiţionalişti". Pentru fluenţa textului, le voi spune "roncenieni", avînd în vedere că îi au ca principali instigatori, coordonatori şi purtători de cuvînt pe jurnaliştii George şi Victor Roncea.

Aceştia au două direcţii de atac: una pentru tabloidizarea ortodoxiei - în care stîrnesc scandal după scandal, le amplifică la maximum (dispunînd de o suspect de bună expunere mediatică) şi trimit în derizoriu orice subiect important, orice temă cu miză mare - şi cealaltă pentru instituirea unei Inchiziţii a ortodoxiei româneşti - care se ocupă cu expunerea la stîlpul infamiei a "necredincioşilor", scalparea lor demonstrativă şi arderea ritualică pe rugul internetului.

Pînă acum, eforturile lor au fost încununate de succes. În primul rînd, roncenienii au reuşit să capete girul, susţinerea şi implicarea în acţiunile lor a unor oameni oneşti şi cu nume bun, dar nedeprinşi cu astfel de tehnici de manipulare. Unele dintre aceste victime sînt, culmea, foşti deţinuţi politic - la care te-ai aştepta să aibă mai multă experienţă în lupta cu agenţii infiltraţi.

Trebuie să recunosc că sînt adevăraţi profesionişti ai diversiunii. Au reuşit să pună sub semnul întrebării persoane care de zeci de ani militează pentru o ortodoxie lucrătoare şi pentru un naţionalism luminat, cu roade dintre cele mai frumoase.

Cel mai grav însă mi se pare a fi faptul că l-au luat prizonier pe un mare duhovnic român, om cu viaţă sfîntă, care a jertfit 17 ani în puşcăriile comuniste, pentru Hristos şi neam, părintele Iustin Pârvu.

Profitînd de faptul că bătrînul duhovnic este atît de căutat de credincioşi, care îi cer cuvînt de folos şi ajutor duhovnicesc, încît nu se mai poate informa direct, îi furnizează informaţii tendenţioase, îl împing în conflicte inutile, îl îndepărtează de vechi - şi verificaţi prin fapte - ucenici, îi smulg binecuvîntarea pentru acţiuni cu efect contrar credinţei şi voinţei sfinţiei sale etc. etc.

Protejaţi de părintele Iustin, care nu mai cunoaşte "realitatea" decît prin intermediul lor şi care, din prea multă bunătate, îi acoperă cînd fac nefăcute, roncenienii au ajuns să aibă credit de la mulţi credincioşi şi o influenţă periculoasă în Biserică.

După vreo zece luni de campanie ticăloasă, iată ce rezultate au obţinut roncenienii:

- au compromis tema opoziţiei la introducerea actelor de identitate electronice cu cip, fapt care s-a soldat cu legiferarea rapidă a acestora,

- au făcut praf imaginea mănăstirii Petru Vodă din Neamţ - una dintre oazele adevăratei ortodoxii de la noi,

- l-au pus pe părintele Iustin Pârvu într-o lumină extrem de nefavorabilă, astfel încît există primejdia ca sfinţia sa să-şi piardă mare parte din capitalul de încredere pe care îl are între ortodocşi,

- au băgat dihonia între părintele Iustin şi unii dintre apropiaţii săi care au făcut realmente foarte mult pentru Biserică în ultimii 20 de ani - de la preoţi care i-au fost ucenici, până la mireni de mare calibru intelectual, ca Dan Puric şi dr. Pavel Chirilă,

- sînt pe cale să compromită ideea construirii unui Memorial la Aiud - cu mănăstire ortodoxă şi centru de martirologie,

- sînt foarte aproape să îngroape şi subiectul canonizării sfinţilor din închisori,

- au născut un curent schismatic în Biserică. (Voi reveni pe acest subiect.)

Am atras atenţia în repetate rînduri, dar în zadar, asupra diversiunilor ronceniene şi a metodelor folosite de ei pentru compromitere şi manipulare. Nu voi mai insista aici. Despre tabloidizarea ortodoxiei, am vorbit de asemenea. Astăzi, vreau să mă opresc asupra Inchiziţiei ortodoxiei române, pe care au înfiinţat-o roncenienii.

Cred că e utilă o listă a celor atacaţi de roncenieni cu o violenţă, cu o patimă a minciunii şi un limbaj suburban de-a dreptul diabolice. Îi voi numi, în ordine aleatoare, doar pe cei cunoscuţi ca aparţinînd "taberei tradiţionaliştilor", lista rămînînd deschisă în mod evident (şi nu m-aş mira ca pe ea să figureze cîndva şi avva Iustin Pârvu):

1. Răzvan Codrescu

2. Pavel Chirilă

3. Dan Puric

4. ÎPS Bartolomeu Anania

5. Dan Dungaciu (sociolog, conferenţiar dr., Univ. Bucureşti)

6. Rafael Udrişte (jurnalist creştin, TVR)

7. Gheorghiţă Ciocioi (publicist creştin, Lumea credinţei)

8. Daniela Soros (Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni)

La care se adaugă subsemnatul. Dar se poate să nu fi înregistrat toate atacurile.

Oricum, e clar, roncenienii au ales persoane cu notorietate, care pot influenţa opinia publică şi care au un bogat trecut de misiune ortodoxă şi naţională.

Arsenalul de insulte şi calomnii al roncenienilor este inepuizabil: trădător, francmason, eretic, homosexual, ţigan, jidan, securist etc. etc.

Ei se bazează pe naivitatea, lipsa de informare şi uneori prostia receptorilor, ca şi pe faptul că cei atacaţi au evitat pînă azi, dintr-o minimă igienă, să intre în "polemică".

De cele mai multe ori, poate şi dintr-o foame de bîrfă şi de răutate gratuită, aberaţiile roncenienilor au fost luate drept adevăruri irefutabile, fără ca "auditoriul" să-şi pună măcar întrebarea: cine despre cine vorbeşte?

Altminteri, ar fi descoperit repede că un Victor Roncea, de pildă, care îi acuză pe unii şi pe alţii că ar fi francmasoni, este amic de idei, proiecte şi şpriţuri cu Dinu Săraru - mare şef al francmasoneriei române.

Tot acelaşi Roncea îi acuză pe unii şi pe alţii de legături cu Securitatea veche şi nouă. La o lectură fie şi superficială a blogului său, ca şi a unor articole din Ziua, veţi vedea că Roncea jr. este amicul, apărătorul şi ofiţerul de PR al generalilor Iulian Vlad, Aurel Rogojan şi Ioan Talpeş. De asemenea, Roncea şi-a făcut un ţel în viaţă din a-i firitisi pe unii foşti "agenţi de influenţă" ai Securităţii de teapa unui Tîrnăcop şi a se bate pe burtă cu profitori ai comunismului (dar şi ai post-comunismului) ca Adrian Păunescu.

Fraţii Roncea acuză în stînga şi dreapta de trădare, dar oare cum se cheamă faptul că ei au fost, de 15 ani încoace, susţinători ai trădătorului cauzei româneşti Iurie Roşca? Ei l-au promovat, l-au apărat cînd era evidentă trădarea, au încercat să-l scoată din culpă sub protecţia unor fumigene de presă.

Fraţii Roncea îi găsesc o vină Înaltului Bartolomeu că şi-a publicat cartea de Memorii la Polirom - o editură calificată de băieţii ăştia drept o agentură antiromânească. Pentru orice om normal la cap era clar că părintele mitropolit a căutat o editură cu un sistem de promovare eficient şi o cît mai bună reţea de distribuţie. Şi apoi, dacă Polirom publică şi porcării, ele pot fi contrate numai cu cărţi de substanţa şi nivelul celei a ÎPS Bartolomeu. Însă, Roncea vede în asta o trădare. Or fi trădători şi monahii de la mănăstirea Rohia, care publică integrala operei lui N. Steinhardt împreună cu Polirom?

Dar cum s-ar califica Victor Roncea, atunci, pentru că a beneficiat de fonduri americane pentru diverse proiecte, rămase încă neclare?

Fraţii Roncea, care pînă mai ieri nu intraseră într-o biserică decît ca turişti, au tupeul acum să împartă lumea românească în credincioşi şi necredincioşi.

Dacă e să mă refer şi la alţii din grupul roncienilor, sînt la fel de pătaţi ca aceşti doi ziarişti de scandal (care, în treacăt fie spus, e de mirare că mai lucrează în presă după cîte măgării au făcut).

Va veni probabil timpul să mă refer şi la un călugăr impostor de la Petru Vodă, care le suflă în pînze fraţilor Roncea, şi care, deşi nu este preot, s-a apucat să "boteze" în Iordan credincioşii şi să-i binecuvînteze (am fotografii relevante). Acelaşi călugăraş, care a reuşit să-i înşele încrederea părintelui Iustin, mai are şi alte pete la dosar (penal), despre care voi spune ce ştiu la momentul oportun. El este secondat de o monahie a cărei principală îndeletnicire este intriga şi despre care va veni cu siguranţă clipa să vorbim. Ca şi despre un băieţaş cu pregătire şi ocupaţie incerte, Gabriel Cioacăş, sau cam aşa ceva, care, după ce a fost respins la spălat vasele prin cele străinătăţi, s-a aciuat la Petru Vodă şi face pe apărătorul internautic al ortodoxiei (desigur, la adăpostul anonimatului, cu un mare curaj ortodox), întreţinînd o cloacă de ură şi minciună numită Apologeticum.

De dragul părintelui Iustin şi crezînd că sfinţia sa se va scutura de aceşti duşmani ai ortodoxiei, am tăcut pînă azi. cele cîteva avertismente pe care le-am dat au fost fără nume, destinate numai cunoscătorilor şi tocmai celor care trebuiau să se debaraseze de roncenieni. Însă, părintele rămîne, din păcate, şi cu mare durere o spun, prizonierul acestora. În pofida informaţiilor şi dovezilor pe care le-a primit de la oameni de mare ţinută morală şi în care se arăta încrezător, părintele Iustin se lasă în continuare influenţat de roncenieni.

Tot ce scriu aici, i-am spus şi părintelui Iustin, cu multe luni în urmă. Am aşteptat să se rezolve totul în duh ortodox, dar nu s-a întîmplat asta.

Roncenienii continuă însă să spurce tot ce pretind că slujesc, fără ca părintele să-i mai poată opri, şi se erijează în judecători ai "Inchiziţiei" ortodoxiei româneşti, pe care tocmai au fondat-o. Iată de ce nu mai am voie să tac.