Răzvan Codrescu, despre Paulescu şi Alexandru Mironescu

Un cititor mi-a semnalat azi această scurtă înregistrare video a cuvîntului ţinut de dl Răzvan Codrescu la a cincea ediţie a Colocviului Anual de Filosofie "Ion Petrovici".

Subiecte de dezbatere: Mişcarea Legionară, noua dreaptă, asasinate politice şi repere intelectuale

1. Prietenul Răzvan Codrescu a postat pe blogul său un articol mai vechi, apărut cîndva şi în revista Rost, despre asasinarea lui Nicolae Iorga. Subiectul, încă fierbinte şi după 70 de ani de la comiterea crimei, (28 noiembrie 1940) a stîrnit o dezbatere interesantă, nu lipsită de afirmaţii contondente. La fel cum s-a întîmplat în subsolurile textelor pe acelaşi subiect din Evenimentul Zilei şi Reporter Virtual.

Simptomatic este că dl Codrescu a fost atacat şi de fanaticii "neolegionari" şi de antilegionari. Primii sînt, de fapt, nişte bieţi proşti agresivi, care îşi închipuie că şansa lor de a se ridica de la condiţia de nevertebrate este să-şi justifice ura, lipsa de discernămînt şi violenţa prin asumarea unei direcţii ideologice - neînţelegînd nimic nici din asta, desigur. A doua categorie e împărţită în două subcategorii: stîngiştii, de la care n-ai ce să  aştepţi, şi dreptacii "demistificatori" - care, din dorinţa de a rosti adevărul cu orice preţ, ajung să-l compare pe Che Guevara cu Corneliu Codreanu şi pe Teodor Baconsky cu nu ştiu ce acefal anonim.

În focul luptei de idei, s-a trecut abrupt de la uciderea lui Iorga la greşelile lui Corneliu Codreanu - omorît în noaptea Sf. Andrei, 30 noiembrie 1938, tocmai la instigarea savantului - şi la antisemitismul Mişcării Legionare. Prietenul Alexandru Racu are o intervenţie lungă în această din urmă chestiune. Nu vreau să adaug la răspunsurile care i s-au dat decît îndemnul acesta: să nu judecăm trecutul cu măsurile prezentului. Altminteri, va trebui să ne dezicem de un număr de mari intelectuali români - de la Eminescu,  Hasdeu, Alecsandri şi Kogălniceanu pînă la N. Paulescu, Nae Ionescu şi Iorga însuşi - şi să ignorăm o parte a devărului istoric, fapt care ar însemna să ne minţim.  

2. Cîţiva evrei din România protestează împotriva unei emisiuni a Eugeniei Vodă în care a fost invitat Ion Cristoiu. Gazetarul a avut îndrăzneala de a-l caracteriza pe Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul şi liderul de pînă în 1938 al Mişcării Legionare, drept un "erou romantic", incoruptibil şi charismatic. Evreii protestatari cer sancţionarea Eugeniei Vodă că a dat pe post o emisiune prin care "este ignorat adevărul istoric", "caracterul fascist şi terorist" al Mişcării Legionare şi "contribuţia ei la pregătirea Holocaustului din România". Vedeţi fragmentul incriminat mai jos:

Care adevăr istoric a fost ignorat de Ion Cristoiu cînd l-a portretizat pe Codreanu? Nu era charismatic, incoruptibil şi idealist (sau, mă rog, dacă vreţi, romantic)? Cînd şi ce dovezi sînt că Mişcarea Legionară a pregătit asasinarea în masă a evreilor? Uciderea în masă a evreilor a fost comisă de regimul Antonescu, după ce legionarii înfundaseră puşcăriile, în cîteva episoade pe care istorici serioşi le consideră accidente ale istoriei, nu ca făcînd parte dintr-un program de eliminare fizică a tuturor etnicilor evrei din România.
---------------------------------------------------------------------------
UPDATE (30 nov. 2010)
Pe Reporter Virtual, Spartakus scrie un foarte bun pamflet, din care citez:

Ion Cristoiu putea face foarte bine, în emisiunea cu pricina, apologia satanismului, putea sacrifica niscaiva găini născătoare de pui vii şi stropi cu sângele lor microfoanele, ca ritual de fertilizare. Putea să declare război în direct Iranului şi Coreei de Nord, putea să ameninţe vreo zece şatre de ţigani cu deportarea în Groenlanda, putea să facă vrăji contra homosexualilor şi să le ureze tuturor de Crăciun să se umple de SIDA, putea să facă lobby live pentru eutanasierea tuturor câinilor din România, că probabil n-ar fi păţit nimic. Dar să-şi arate simpatia faţă de Codreanu, asta nu. Nu putea face. Nu era kusher. Pentru asta, evreii îl vor pune la zidul plângerii şi îi vor scoate ochii şi dinţii, conform Legii Talionului art. 69, punctul g.
Intelectualii ofuscaţi pe considerente de gintă ar trebui să ştie mai întâi că acuzele aduse lui Cristoiu sunt de-a dreptul absurde, dacă nu cumva caraghioase. Sorginea fascistă şi hitleristă a mişcării legionare e doar în capetele lor, fiindcă legionarismul a fost ceva cu totul diferit de ce voia Hitler să facă în Germania şi Mussolini în Italia, fie şi numai prin prisma importanţei acordate religiei creştin-ortodoxe – un aspect pe care, din păcate, Ion Cristoiu a omis să-l semnaleze.

-------------------------------------------------------------------------------

3. Tot cu referiri la Mişcarea Legionară a pornit şi dezbaterea despre "reperele intelectuale ale dreptei" de joi, 25 noiembrie. Dl Neagu Djuvara, cel care a început discuţia, s-a gîndit că nu poţi vorbi despre o nouă dreaptă fără să te delimitezi de vechea dreaptă. Domnia sa a avut chiar un accident retoric, ca să zic aşa, afirmînd că dl Valeriu Stoica (pare-se artizanul acestei operaţiuni de imagine cu titlu pompos) propune o dezbatere "despre ceva ce noi am mai trăit" şi continuînd cu a-şi exprima mirarea că Mişcarea Legionară a sedus o întreagă generaţie de intelectuali, între care şi pe el însuşi. Nu cred că dl Djuvara a vrut să spună ce a spus: că dl Stoica vrea o nouă Mişcare Legionară, avîndu-i drept ideologi pe cei zece intervievaţi în carte, dar cam aşa s-a înţeles.

Discuţia a luat o turnură primejdioasă pentru toţi cei consideraţi noile "repere intelectuale ale dreptei" cînd dl Al. George l-a dumirit pe dl Djuvara de ce a aderat la Legiune aproape toată elita vremii.  La care dnii Liiceanu şi Pleşu s-au simţit obligaţi să se delimiteze şi ei de Mişcarea Legionară, speriaţi poate să nu fie trecuţi din nou pe "lista neagră" a evreilor, avînd în vedere că magistru le-a fost un ilustru legionar.

4. Trecînd peste episodul legionar, manifestarea despre care am făcut vorbire mai sus mi-a lăsat impresia de aflare în treabă. Dl Pleşu a recunoscut că nu este de dreapta decît pentru că momentan stînga îl enervează mai tare. Dl Liiceanu a fost singurul care s-a simţit confortabil ca "reper intelectual" - noţiune pe care a şi teoretizat-o niţel - dar n-a vorbit deloc despre ce este şi ce vrea dreapta. Dl Patapievici a reuşit să spună, într-un mod destul de complicat, că nu e nici de dreapta, nici de stînga. Dl Stoica n-a izbutit să insufle din entuziasmul său celor prezenţi şi nici să lipească imaginea acelor "repere" de cea a partidului său mai mult decît este deja. La final, din toată vorbăria a persistat deasupra adunării, ca un motto trist, verdictul dlui Pleşu: "De dreapta sîntem numai noi, ăştia de la masă, dar nu contăm şi nu avem electorat".

În general, nu s-a înţeles de ce s-au mai obosit oamenii să vină acolo, de vreme ce nici ei nu sînt repere ale dreptei şi nici dreapta nu există.

Pe subiectul acesta a mai scris şi colegul Mihnea Măruţă, aici. 

Interesul major în această apariţie comună nu este al acestor intelectuali, ci al Partidului Democrat Liberal, “patronul” ISP-ului, care încearcă să se folosească, pe de o parte, de prestigiul lor, pentru a se agăţa de electoratul cultivat, iar, pe de altă parte, de influenţa lor în mediile culturale. Cu alte cuvinte, ei nu vor să se “murdărească” şi, în consecinţă, refuză eventualul rol de tutori ideologici, iar PDL se străduieşte ca această asociere mediatică să pară o reuniune fericită pe tărâmul spiritual al “dreptei”.

În fapt, aşa cum a spus şi Andrei Pleşu la întâlnirea cu pricina, aceşti intelectuali (poate cu excepţia lui Neagu Djuvara, care a trăit şi alte vremuri) au ajuns la dreapta oarecum “împinşi” de ceea ce s-a întâmplat în România după 1989. “Dreapta” lor este mai degrabă un ataşament faţă de valorile democratice, o contrapondere la ne-despărţirea de comunism. Ei au poposit la “dreapta” ca reacţiune, aşa cum, ulterior, grupul de tineri literaţi care-i contestă s-a poziţionat la stânga tot ca manifestare secundă, ca “răspuns” sau ca efect natural de umplere a vidului.

UPDATE (30 nov. 2010)

Pe blogul În linie dreaptă este postată, de asemenea, o relatare interesantă, chiar dacă discutabilă în cel puţin cîteva puncte, după opinia mea. Iar unele comentarii din subsolul textului il completează excelent. Merită citit totul.
Citez din articol:
De la bun început, ţin să remarc că dezbaterea românească despre dreapta este sufocată de o corectitudine politică sinistră ce caută să atace şi să pună la punct orice opinie care ar putea fi suspectată că trimite favorabil spre trecutul interbelic. Este uimitor cât de prezentă este, în mintea intelectualilor noştri, obsesia legionară şi teama de a nu fi asimilaţi ca urmaşi ai anilor ’30 ai secolului trecut. Disputa lui Liiceanu si Plesu cu Alexandru George a pornit întocmai de aici. [...]

1. Nu există sisteme totalitare de dreapta. Totalitarismul a fost o creaţie politică a stângii, iar fascismul şi nazismul sunt nimic mai mult decât erezii socialiste. Aruncarea lor în ograda dreptei dovedeşte o formidabilă lipsa de corectitudine a stângii, atât faţă de dreapta, cât mai ales faţă de proprii ei copii. Fascismul şi naţional-socialismul meritau mai mult respect din partea mamei lor. [...]

4. Centrul ca o mare familie, stânga şi dreapta ca revolute şi secundare. Ei bine, am mai auzit ideile astea, din multe alte surse şi nu sunt deloc originale ori demne de a fi promovate. Stânga şi dreapta nu sunt secundare, iar principiul revoluţiei permanente se află la rădăcina stângii, nu a dreptei, fie şi “radicală” (alt cuvânt de care s-a abuzat atât de mult, încât nici nu mai ştim ce înseamnă).

Evenimente culturale semnificative (5)

Bucureşti. Compania de teatru Passe-Partout “Dan Puric” ne invită la premiera spectacolului: România. Închis pentru inventar, mîine, 28 nov., ora 19.30, la Sala Rapsodia (str. Lipscani nr. 53). “O poveste dulce amară despre o lume dispărută sau nu în ’89. O călătorie în timp, o rememorare a trecutului acestui popor. Un spectacol vintage.

Cu sprijinul Institutului Cultural Român, spectacolul a fost prezentat la Bruxelles pentru generaţia ’89. […] Ce am gîndit, ce am visat, cu ce ne hrăneam existenţa, cum era soarele, aerul, apa, dragostea, rîsul, durerea. Erau la fel ca acum sau erau estompate de un sistem închis şi opresiv? Sau poate erau mai colorate, mai pline de substanţă într-o lume în care imaginaţia era un loc de refugiu. Acest spectacol nu este o teză sau o lecţie de istorie. E doar o înşiruire de diapozitive colorate sau alb-negru reprezentînd imagini din viaţa unor oameni din acea lume."

Bucureşti. Librăria Sophia (str. Bibescu Voda, nr.19) vă invită în perioada 29 noiembrie - 6 decembrie 2010 la expoziţia “Sărbătorile creştine oglindite în inimile copiilor”, organizată ca urmare a concursului de pictură pe sticlă Sfântul Nicolae, ocrotitorul copiilor. Vor fi acordate şi premii, în ultima zi a expoziţiei, ora 18.00

Iaşi. Societatea Culturală Chornos va invită  marţi, 30 noiembrie, orele 12.00, la dezbaterea: "Comemorarea Marii Uniri (1918) în România contemporană: educatie istorică, petreceri câmpeneşti sau festivism politicianist?". Dezbaterea va avea loc la Muzeul Unirii, str. Lăpuşneanu. Invitaţi: profesor Gheorghe Buzatu - Academia Română - şi profesor Ion Agrigoroaiei - Universitatea "Al. I. Cuza".

Viorel Ilişoi se întoarce. În copilăria presei postdecembriste

 

Autodenunţ: cum am luat prima şpagă

de Viorel Ilişoi

Ştiu cu precizie când am luat prima șpagă: în martie 1990, la mai puţin de trei luni de la debutul în presă. Am fost precoce. Tehnic vorbind – fiindcă orice lucru analizat din punct de vedere tehnic nu mai are nicio valoare, nu mai rămâne nimic din el -, aș putea spune acum că nu a fost șpagă. Pentru că am luat obiectul, m-am și folosit de el, dar nu am scris nimic. Deci au existat și subiectul și obiectul, dar nu și efectul.

Viorel Ilişoi, în redacţia săptămînalului Atitudinea, 1990. Foto: Constantin Cristescu

Eram în Botoșani și scriam la singura gazetă oarecum liberă, “Atitudinea” – un “ziar săptămânal”, cum se autoprezenta în primul număr, o foiţă îndrăzneaţă editată la început nu se știe de cine, mai apoi nu se știe de ce, până când, după fix un an, a încetat să mai apară. Cealaltă gazetă botoșăneană din acel moment era “Gazeta de Botoșani”, fostă “Clopotul poporului”, (da!), fostă “Clopotul”, oficiosul Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român. Botoșănenii de rând cumpărau “Atitudinea”, chiar o și citeau; însă autorităţile considerau că numai “Gazeta de Botoșani” (fostă…) era ziar. Pe noi, tinerii cu pixuri nervoase de la “Atitudinea”, nu prea ne băgau în seamă. O vreme. Şi în oraș, și în comunele judeţului, “ziarul nostru săptămânal” era privit cu egală indiferenţă. Însă eu am reușit să iau o șpagă consistentă chiar și în aceste condiţii, ca și cum “Atitudinea” ar fi fost cea mai influentă, cea mai temută publicaţie nu doar din judeţ, dar chiar din ţară.

La începutul lui martie ’90 ieșeam a doua sau a treia oară din oraș pentru un reportaj – sau ceea ce credeam eu atunci că se cheamă reportaj. Căutam să ajung undeva în patria tizicului, o zonă unde oamenii făceau focul, iarna, cu bălegar amestecat cu paie și uscat la soare. Cică nu se mai vedeau satele dindărătul munţilor de balegă înălţaţi în drum, de-a lungul gardurilor. Mi s-a părut un subiect bun. Păcat că nu l-am scris.

La redacţie aveam un telefon la care erau cuplate toate serviciile secrete, plus câteva ceapeuri și niște case particulare. Când sunai la primărie, răspundea doamna Amariţăloaiei, aţ greșât, domnu’, la muzeu era ceapeul Răchiţi, să trăiţi, recepţie, bzzz, fiiiu-fiiiu, uăi, du-ti-n… Pe atunci nu puteai suna direct la o primărie din judeţ, trebuia să faci comandă  prin centrală. Trecând cu telefonul prin două case particulare și pe la un magazin de încălţăminte, i-am cerut domnișoarei centraliste să-mi facă legătura cu primăria Coţușca, localitate unde știam că tizicul e cât casa.

Am sunt luni după-amniază. Până seara nu am căpătat legătura. Şi nici marţi toată ziua, dar miercuri dimineaţă, norocos cum sunt, a sunat telefonul în redacţie și am auzit vocea de înger a telefonistei spunându-mi că am legătura la primărie.

Mă reped ca înfometatul la ciolan, numai nu mă apuc să rod receptorul. Alo, primăria? Tovarășa, vacile noastre… uăi, cari iești acolo-șă?… ordonaţi!.. fa, ești o proastî, fa!

Cu toată harababura de voci din receptor, reușesc până la urmă să îi transmit primarului că voi veni a doua zi în comuna lui să scriu un reportaj. Mai înţeleg, totodată, că legătura nu mi s-a făcut la primăria din Coţușca, așa cum cerusem la începutul săptămânii, ci la primăria din Ungureni. Bună și aia: nu se cădea să faci mofturi când prindeai o primărie la telefon.

La rândul lui, primarul nu a înţeles că sunt un reporter de la “Atitudinea”, o gazetă din Botoșani, ci că sunt un reporter de la “Gazeta de Botoșani” și vin în comuna lui să scriu un reportaj. Surprins de subita atenţie pe care i-o acordă presa judeţeană, primarul mi-a spus, cu vocea tremurând de emoţie, că mă așteaptă a doua zi dimineaţă la primărie și că… alo!… da, cu lână… iaca na!… tovarășu’ președinte… să n-o prind pi mă-ta pi aicea cî-i rup chicioarili… că despre el s-a mai scris la judeţ și că știe cum să se poarte cu ziariștii, va sta la dispoziţia mea cât va fi nevoie, până îmi voi termina treaba. Şi cu ce vin? Cu mașina redacţiei? Că, dacă e nevoie, trimite el o mașină…

N-aveam nicio idee despre ce voi scrie. În “Atitudinea” puteam publica orice, și compuneri despre clanţa ușii, nu-mi făceam griji că mă voi întoarce cu mâna goală. Puteam să cobor la întâmplare în orice punct al judeţului, pe întuneric, și tot scoteam ceva publicabil. Nu inventam nimic – asta aveam să o învăţ mult mai tarziu, în București -, pur și simplu scriam o compunere. Şi se citea. Se citea orice era tipărit.

A doua zi dimineaţă, opresc în faţa primăriei. Cobor din mașină, dau să intru în clădire, să-l caut pe primar, dar un ins mititel și negricios se năpustește în mine ca la rugby, mă împinge înapoi până la poartă și începe să strige la șofer, ţopăind și ameninţând cu pumnul în aer:

- Du-te, bre, la dracu’ să te ieie, trage mașina din poartă, că tre’ să vină amu’ ia un domn de la ziar!

- Domnule, eu…, încerc să mă prezint.

- De la Botoșani! Auzi? Pleacă cu mașina ta de-aici!

Degeaba încerc să-l fac să se uite la mine, să-i spun că eu sunt ziaristul așteptat. El sare ca mingiuţele alea legate cu gumilastic, gesticulează frenetic, se înconjoară cu plasa propriilor gesturi, dincolo de care eu nu pot trece. Mă învârt câteva clipe în jurul lui, încercând să-i străpung armura vie. Îl prind într-un moment când lasă garda jos ca să-și tragă sufletul și-i urlu în faţă:

- Eu sunt Bibicu, nene! Eu sunt ziaristul de la Botoșani! Lasă-mă să trec, că mă așteaptă primarul. Vrei s-o încurci? Şi îi bag în ochi adeverinţa scrisă la mașină, în loc de legitimaţie, prin care se adeverea că eu, posesor al buletinului de identitate seria… numărul…, eram angajat al ziarului “Atitudinea”, iar organele de stat erau rugate să îmi acorde tot sprijinul necesar, conform legilor în vigoare.

- Eu sunt… ăăă… primarul eu sunt… –  îngaimă omuleţul elastic și, parcă-l lovisem în ficat, se lasă ușor în jos, mai exact se topește și se prelinge pe băncuţa din faţa primăriei. Se sufocă. Ochii i se învârt în cap. Vrea să spună ceva, dar cuvintele o iau anapoda, parcă le înghite, în loc să le scoată pe gură. Se ţine cu o mână de gât, iar cu cealaltă arată speriat spre mașina cu care am venit, parcată la poartă.

Speriat, dau să-l ridic de subsuori, să poată respira din toţi plămânii, dar el se ferește energic și arată întruna spre mașină. Vocea îi revine un pic, gâjâită. Îl aud:

- Mama! Mama!

Nu știam ce vrea. Nu era nimeni în jur să-mi spună ce să fac. Poate omul avea o boală, făcea crize din astea și cineva din primărie o fi știind ce să-i facă în asemenea momente: să-i bage o lingură de lemn între dinţi, să-i dea două palme, să-l stropească cu apă… Nu mai văzusem pe nimeni până atunci reacţionând atat de ciudat la vederea unei legitimaţii de presă, fie ea și una scrisă pe o ţidulă oarecare.

Dau să intru în primărie să caut ajutor, însă mărunţelul mă prinde de mână și strigă:

- Mama! Mama! Ma.. Ma… Mașina!… Mașina… e a dumnevoastră? – reușește el să lege cuvintele.

Mașina la care se uita primarul și era gata să moară sufocat era o Rabă de șaișpe tone, ca oricare Rabă de șaișpe tone, n-avea nimic deosebit; poate că era cam veche, dar care mică redacţie de provincie își permitea o Rabă nouă? Nu știu ce i se părea lui, ce văzuse la ea de speriase în halul ăla. Să moară pe loc, nu altceva!

Raba era împrumutată, cu tot cu șofer, de la Autobaza Transport Marfă Nr. 1 din Botoșani. Şeful autobazei era Constantin Conţac, care mai târziu a intrat în politică și, obligatoriu, și în afaceri, a absolvit fulgerător nu știu ce facultate, dacă nu mai mai multe, și a ajuns chiar președintele Consiliului Judeţean Botoșani. Pe de altă parte, unul dintre fondatorii “Atitudinii”, chiar principalul, era Constantin Cristescu (Costică Noapte), un șofer cu o mie de talente, câte puţin din fiecare, de la autobaza lui Conţac. Când aveam nevoie de o mașină de mers pe teren, Costică Noapte îl suna pe fostul lui șef de la autobază. Lui Conţac, instinctul îi spunea că trebuie să se pună bine cu presa și ne dădea și el ce avea disponibil: o basculantă, o dubiţă, o frigorifică… “Poate și un Ifronaș, un Tiruleţ, dacă e cazul”, zicea, mieros, din gușă, viitorul om politic.

- Da, zic uitându-mă la primar la fel de mirat ca el. E mașina redacţiei.

- Chiar așa, domnu’ ziarist? Chiar așa?

- Dar ce are? E o mașină. Are roţi, merge. Ne duce unde avem nevoie. Ne folosim de ea.

- Înţeleg, dar… Nu e frumos, domnu’ ziarist,  eu atât vă spun… Vă spun așa, ca om: nu e frumos ce faceţi! Nu mă așteptam… Chiar așa, domnule, cu basculanta? Futu-i mama ei de revoluţie, dar!

Mă uit la el tâmp, nu înţeleg nimic întâi din apoplexia lui, apoi din supărarea care îl face să se învârtă în loc și să bodogănească întruna, încă și mai negru la faţă.

- Serios, zice el, luîndu-mă de mână și trăgându-mă pe alee către ușa primăriei, acum vorbim ca oamenii: asta e nesimţire curată…

- Nu înţeleg, șoptesc eu încurcat.

Îmi răsucesc capul spre șofer, îl rog din ochi să mă ajute, să mă scoată din încurcătură. Cred și acum că șoferii pot să te scoată oricând din orice belea, la fel de ușor cum te și bagă. Şoferul vine grăbit spre noi și intrăm toţi trei o dată în biroul primarului.

De la prima vedere ochiul îmi fuge în colţul din dreapta, la drapelul cu stema decupată înfipt într-un suport de metal.  Prin gaura stemei se iţește la mine un purcel. Purcelul e mort, e tăiat. Dar a rămas cu un ochi deschis și mă ţintește amorţit prin steag. Hipnotizat, fac un pas spre micul animal și observ că stă cu funduleţul lui roz și dolofan pe o roată de cașcaval. Şi, ca trase pe roată, două păsări cu maul luat și gata jumulite și pârpălite. O gâscă și o găină, fără îndoială, amândouă galbene de grăsime. Şi un caș proaspăt, ștrangulat în strecurătoarea lui, cu miros dulceag de stână. O pungă de un leu cu fasole-boambă, din aia care se mănâncă bob cu bob, muști din el ca din pâine.

Primarul începe să mute pe birou, una câte una, bunătăţile dosite după tricolor. Observ că mai sunt și două bidonașe de doi litri, de suc, pline cu vin – unul cu vin alb, altul cu vin roșu. Şi ceva unsuros învelit într-un ziar, chiar “Gazeta de Botoșani”, probabil un cozonac sau niște slănină. Şi două lăzi de plastic: una cu mere, alta cu nuci.

- Eu am pregătit așa, ca la oameni, na!, cum se face –  zice primarul, dar așa, să veniţi cu basculanta?

- Domnule primar, dar… Nu știu… Eu am venit să scriu un articol… Eu nu…

- Da, da. Măi, băiete… uite, îţi zic așa, ca la copilul meu, că te văd tânăr și… Nici nu vreau să știu ce scrii. Treaba ta. Numai să fie așa, mai de bine, cu puţină critică, știi, cu unele aspecte negative… Când vine un ziarist la noi, rar când vine, ne pregătim și noi, punem ceva acolo, în portbagaj… Dar nu cu basculanta!

- Domnule primar, staţi un pic… Nu v-a cerut nimeni…

- Lasă, lasă… Am crezut că dacă a fost revoluţia asta, s-au mai schimbat lucrurile măcar la voi, la ziar, dar văd că v-aţi înrăit și mai tare.

Auzisem că așa erau primiţi ziariștii comuniști pe la ţară, văzusem și într-un film, dar credeam că asta se întâmplă numai în filme. Dar iată că primarii chiar așa erau învăţaţi, așa știau ei că trebuie întâmpinat un ziarist. Primarul tot turuia acolo, cu buzele suflecate de indignare, că presa postrevoluţionară n-a ieșit din comunism, ba și-a înfipt și mai tare pintenul în solul roșu, de vreme ce, uite, nu le mai ajunge ziariștilor să ia peșcheș cu portbagajul de la Dacie, ci vin cu basculanta de șaișpe tone, dar tocmai el era cel care nu ieșise din comunism, nu îndrăznea să se smulgă, doar mârâia ca o cotarlă gata ori să muște pe furiș, ori să o ia la sănătoasa, cu coada între picioare, la primul semn de pericol. Şi mi-a venit să-i dau pe loc două palme. Dar de ce să-i dau ceva, dacă pot să îi iau? Şoferul a cărat tot ce era pe birou, eu am adunat și firimiturile rămase după ce am gustat cașul – era urdă. Pe măsură ce se golea masa, primarul părea tot mai mulţumit, cu fiecare braţ de mâncare cărat în cabina basculantei parcă îi luam și o halcă de supărare. La sfârșit, era chiar senin la faţă, satisfăcut.

I-am zis că o să iasă, bineînţeles, un articol de bine. Despre ce? Păi mă învârt oleacă prin comună și scriu despre… sau despre… Mă salvează primarul:

- A mai fost un ziarist aici, înainte de revoluţie, a scris un articol așa, în general, despre comună, despre vaci, cum le-am aranjat pe iarnă… Scrie și tu. Mai pozitiv, așa, cu unele aspecte… Apoi strigă spre ușă: tovărășu’ Petrea, ia adă, domnule, “Clopotul” ăla cu articolul frumos despre noi! Să-l iei, îmi zice, că noi avem mai multe. Să scrii de-acolo.

Am luat ziarul cu articolul frumos. I-am spus primarului că dau o raită prin comună și mă întorc într-o oră-două la primărie: “Să stăm de vorbă. Ştiţi, unele date despre comună… unele aspecte…”…

- Lasă, că eu plec la Botoșani, am un proces cu cefereul. Ce să mai vorbim? Ia din articolul ăla.

- Da, mai bine așa, spune tovarășul Domnu’ Petrea, cel care mi-a adus ziarul. Acolo sunt date din registre. Şi declaraţiile sunt la fel. Că și cine le-a scris le-a luat tot dintr-un articol mai vechi, ca să nu fie probleme.

Nu am regretat nicio clipă că i-am luat primarului toate bunătăţile alea. Ce să zic, mi-au prins bine. Regret altele, de mai târziu. Atunci am întors Raba spre Săveni, peste deal,  și am scris un reportaj de acolo. L-am recitit zilele trecute: e prost. Despre Ungureni n-am scris niciodată nimic. Niciun rând.

Sursa

IPS Bartolomeu Anania este membru de onoare al Academiei Române

Adunarea generala a Academiei Romane l-a ales prin vot secret pe mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului, IPS Bartolomeu Anania, ca membru de onoare al forului, a informat miercuri Biroul de presa al Mitropoliei Clujului Albei, Crisanei si Maramuresului.

"Aceasta onoare i-a fost facuta Mitropolitului Bartolomeu, in calitate de ierarh si om de cultura, ca o apreciere pentru opera sa de o viata, care numara nu mai putin de 30 de volume din toate genurile literare si teologice. Academia Romana a fost prima institutie de cultura din tara care a organizat si patronat o sesiune solemna dedicata Bibliei - editia jubiliara a Sfantului Sinod, la diortosirea (aducerea la zi din punct de vedere al vocabularului si limbajului bisericesc - n.r.) careia Mitropolitul Bartolomeu a lucrat peste 11 ani", se spune in comunicatul Mitropoliei.

Cît mai durează pînă se prăbuşeşte UE?

Cineva mi-a atras atenţia asupra discursului ţinut ieri, în parlamentul european de europarlamentarul britanic Nigel Farage, cu privire la situaţia UE. Un discurs lucid, tăios şi care se constituie într-un foarte serios avertisment, făcut de un politician care se află de zece ani în parlamentul european. Problema este că, dacă spusele lui Nigel Farage se adeveresc, România nu prea are un plan B. Am mizat totul pe UE şi am devenit dependenţi de ea.

Iată traducerea, pentru care îi mulţumesc expeditorului:

"Aşadar, bună dimineaţa, D-le van Rompuy. Sunteţi deja de un an pe post şi în acest timp a început întreaga construcţie să se sfărâme, haosul domneşte şi banii sunt pe terminate. Ar trebui să vă mulţumesc... Poate ar trebui să vă facem purtătorul de drapel al euroscepticilor. Uitaţi-vă, totuşi, în această dimineaţă, prin jur, aici, în parlament. Priviţi, pur şi simplu, aceste feţe. Priviţi această frică, această furie. Bietul Barroso arată de parcă ar fi văzut vreo stafie! Până şi dumneavoastră începeţi să înţelegeţi că jocul Euro s-a terminat. Dar în disperarea dvs. încercaţi să vă salvaţi, totuşi, visul, prin lichidarea ultimelor urme de democraţie din sistem. Şi este aproape clar că nimeni dintre dvs. n-a învăţat nici măcar un minim minimorum. Ştiţi, chiar dvs., D-le Rompuy, susţineţi că Euro ne-a adus stabilitate. Chiar aş putea să vă aplaud umorul în această situaţie, dar nu avem cumva, de-a face cu o mentalitate de buncăr? Ştiţi, fanatismul dvs. a devenit acum vizibil pentru toată lumea. Spuneaţi că este o minciună să susţii ideea că statele naţionale ar putea exista într-o lume globalizată a secolului al 21-lea. Ei bine, asta s-ar potrivi Belgiei, unde de 6 luni nu mai există guvern. Dar nu şi nouă, celorlalte state. În fiecare stat membru al acestei uniuni - şi de aceea vedem frica întipărită pe feţele voastre - spun oamenii din ce în ce mai răspicat: nu vrem acest drapel, nu vrem acest imn, nu vrem această clasă politică, vrem ca toată această afacere să ajungă în lada de gunoi a istoriei.
La începutul anului am avut parte de tragedia greacă, iar acum se repetă situaţia cu Irlanda. Desigur, ştiu că prostia şi lăcomia politicienilor irlandezi îşi are partea ei semnificativă de vină. Dar Irlanda n-ar fi trebuit să adere niciodată la Euro (UE - nota mea). Asta v-a adus dobânzi mici, un fals boom şi un faliment colosal. Şi care este reacţia faţă de dvs.? În timp ce coaliţia voastră de guvernământ se rupe, auzim că nu s-ar cuveni să faceţi noi alegeri pentru conducere. Comisarul Wren a spus chiar aici că noi alegeri ar fi acceptate doar după ce veţi aproba următorul buget. Păi, cine dracu' vă credeţi?!
Cu adevărat, sunteţi foarte, foarte periculoşi! Obsesia voastră de a crea cu orice preţ Statul-Euro duce la concluzia că vă bucuraţi să îndepărtaţi democraţia. Se pare că vă face plăcere să condamnaţi mii şi milioane de oameni la şomaj şi sărăcie. Nenumărate milioane de oameni trebuie să sufere pentru ca voi să vă visaţi mai departe visul Euro!
Ei bine, nu va funcţiona. Pentru că Portugalia, cu muntele său de datorii de 325 procente din BIP, va fi următoarea pe listă. Şi după aceea socotesc că va urma Spania. Iar ajutorul financiar pentru Spania ar trebui să fie de şapte ori mai mare decât cel pentru Irlanda. Şi atunci va fi casieria goală. Mai mulţi bani nu vor exista!
Dar problema nu se limitează doar la economie. Pentru că, dacă le răpeşti oamenilor identitatea şi democraţia, la final nu le mai rămân decât naţionalismul şi violenţa. Nu pot decât să sper şi să mă rog ca Pieţele (economico-financiare - nota mea) să dea la o parte Proiectul Euro, înainte să se ajungă aici."

Care ne sînt reperele?

Fostul jurnalist Cristian Pătrăşconiu a scos la Humanitas (finanţat de Institutul de Studii Populare - un fel de aripă ideologică a PDL) o carte cu un titlu pretenţios şi care ridică mai multe întrebări: Repere intelectuale ale dreptei româneşti. Este un volum de interviuri cu zece personalităţi publice: Neagu Djuvara, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Virgil Nemoianu, Vladimir Tismăneanu, Andrei Cornea, Lucian Boia, Alexandru George.

Probabil că Humanitas ar fi editat această carte şi dacă autorul interviurilor nu era director adjunct al Institutului de Studii Populare, avînd în vedere numele celor intervievaţi.

Cristi Pătrăşconiu anunţă că mîine, de la 15.30, la hotel Mariott va avea loc şi o dezbatere pe marginea acestei cărţi.

N-am citit cartea încă, deci îl cred pe cuvînt pe autor cînd spune că ea "graviteaza tematic în jurul ideii de dreapta în politica românească".  Din acest enunţ, nu devine clar dacă personalităţile cu pricina sînt chestionate şi despre ele însele în calitate de "repere" ale dreptei. Şi dacă nu e aşa, mă tem că titlul cărţii nu se suţine, ca să nu spun că e înşelător şi linguşitor.

Mai am însă şi alte nedumeriri: dacă aceştia zece sînt figuri emblematice ale dreptei, ne definesc ei, dimpreună cu autorul interviurilor, ce înseamnă dreapta? Şi dacă da, definiţia lor are de-a face mai degrabă cu aceea dată de corifeii internaţionali ai neoconservatorismului (cum mă şi aştept) sau cu cei ai conservatorismului? Pentru că dacă e valabilă prima variantă, după umila mea părere sîntem de două ori înşelaţi, căci neoconservatorismul e doar dreapta stîngii, niciodată dreapta autentică. Sau, mă rog, dacă acceptăm la dreapta mai multe "nuanţe", atunci titlul cărţii trebuia să ne spună despre care dintre ele e vorba, căci aceste nume nu sînt reprezentative pentru toate "nuanţele" dreptei.

Sigur, mi s-ar putea reproşa că îmi pun întrebări la care este posibil să găsesc răspunsul în carte. Dar o fac tocmai pentru că intuiesc răspunsurile, cunoscînd personajele. Pînă acum aveam o problemă în a-i considera de dreapta pe un Andrei Pleşu şi un H.-R. Patapievici, cu ale căror opinii am fost uneori de acord şi pe care îi ştiu mai sensibili la valorile dreptei (credinţă, familie, patrie). M-am îndoit la un moment dat şi de un Virgil Nemoianu, pe care însă îl văd cel mai apropiat de conservatorism. Aşadar, cum o să-i consider de dreapta pe un ateu ca Nicolae Manolescu, un antiromân (chipurile, demitizant) ca Lucian Boia, un antiortodox ca Neagu Djuvara? Cum o să fie Tismăneanu o personalitate a dreptei?

Într-un panteon al dreptei (iertată să-mi fie exprimarea) se potrivesc aceste nume lîngă cele ale lui Petre Ţuţea, Simion Mehedinţi, Nicolae Paulescu, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ernest Bernea, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, George Racoveanu? Mă îndoiesc. Or, cei pe care i-am amintit aici sînt indubitabil repere intelectuale ale dreptei româneşti. Mai mult, alături de alţi intelectuali, ca  Valeriu Anania, Valeriu Gafencu, Nicu Steinhardt, Gabriel Constantinescu, Gheorghe Calciu,  sînt şi repere morale, nu numai ale dreptei, ci ale întregii societăţi româneşti. Şi cum dreapta pune accent pe morală, mi se pare important să nu o despărţim de inteligenţă atunci cînd vorbim despre dreapta.

Sînt curios dacă, la dezbaterea de mîine, vor fi abordate chestiunile de mai sus. Dar nu cred, pentru că volumul alcătuit de Cristi Pătrăşconiu e o operaţiune de imagine, în care trebuie ocolite astfel de subiecte, pentru a transmite mesajul programat fără bruiaj. 

PDL îşi revendică spaţiul dreptei, ca să se diferenţieze de opoziţie, şi are nevoie de legitimarea unei elite intelectuale, deci îşi fixează anumite personalităţi-reper. Însă, o carte nu poate suplini nici o elită intelectuală şi politică autentic de dreapta, nici măsurile de dreapta.

UPDATE (25 nov. 2010)

Hotnews a avut lăudabila iniţiativă de a transmite live dezbaterea de azi şi să extragă şi  în scris cîteva dintre informaţiile pe care le-a considerat importante. Dovadă că n-am greşit în presupunerile mele stau chiar cuvintele unora dintre cei consideraţi repere ale dreptei de către Cristi Pătrăşconiu. Găsiţi pe Hotnews înregistrarea întregii dezbateri. Redau aici cîteva fragmente:

Neagu Djuvara:

• Titlul cartii este foarte interesant: repere intelectuale ale dreptei. Cum adica, sunt si eu unul dintre repere? Bun, dar asta n-am inteles-o de la inceput.
• In fond, aceasta carte este povestea lui Neagu Djuvara, povestea lui Gabriel Liiceanu, povestea lui Pleşu şi aşa mai departe. Interesant este că ni se spune că suntem repere. Bun, accept să fiu reper. 
• In carte, cu exceptia dlui Stoica si a dlui Plesu, nu se prea vorbeste despre ce este si ce nu este dreapta.
• Spuneam ca m-am lasat si eu sedus de Legiunea Arghanghelul Mihail. Domnule a fost o nebunie, dar o nebunie care a atins pe unii dintre oamenii cei mai interesanti din vremea de atunci. Eram prieten cu unii intelectuali, cu Noica, cu Cioran, dar erau şi alţii, la fel de valoroşi, ca Eliade, Alexandru Cioranescu, au fost si mii si mii de tineri din generatia mea care s-au lasat molipsiti. Am fost cu totii otraviti in acel moment, si eu m-am vindecat...

Alexandru George:

• Trebuie să-i dau replica unui veteran, caci dl Djuvara e cu zece ani mai mare decat mine, si sa-i spun cum a fost posibila Miscarea Legionara. A fost foarte simplu: o reactie la carlism, o reactie la abuzurile lui Carol al II-lea si a camarilei sale. Problema a disparut prin asasinarea lui Codreanu, care a fost unul dintre cele mai mari acte de banditism ale istoriei noastre nationale din ultimii 150 de ani. Depaseste orice limita a intelegerii. 
• Si daca Nicolae Iorga a facut intr-adevar gestul care i se atribuie si a lovit cu piciorul in unul dintre morti, si-a iscalit actul de deces. Pentru ca nimic nu e mai abominabil pentru un roman decit insulta cadavrului.
• Practic vorbind, am intrat, fara acordul majoritatii, intr-un regim liberal, odata cu executarea lui Ceausescu. 
• Imi pare rau ca n-a venit dl Lucian Boia, cu care am mai avut o discutie - si atunci l-am pus la punct -, care a facut o afirmatie naucitoare: ca marxismul si comunismul sunt cele mai egalitariste regimuri din lume.

 Gabriel Liiceanu:

• De ce e nevoie de repere intelectuale ale dreptei? Lucrurile stau cam asa: in lupta care se naste intre stanga si dreapta se pierde cumva sistemul de referinta al valorilor.
• Este nevoie de cineva care sa vegheze nordul moral al societatii. 
• De ce intelectualii? Care e vocatia lor? Care e rostul lor intr-o societate care incearca sa functioneze prin mecanisme democratice. Intelectualii nu au de urmat decat trei cai: politicieni, atunci cand vor sa slujeasca in mod pragmatic valorile binelor; organizatori ai urii, cand sunt exponentii unei ideologii, multi dintre intelectualii romani sunt organizatori ai urii in continuare; intelectualii care isi pastreaza functia bimilenara de repere, intr-un spatiu al valorilor care spre deosebire de politicieni se instituie ca moralisti. Eu cred ca intelectualii care nu se angajeaza direct in lumea politica au datoria sa ramana  moralistii societatii, oameniic are isi pastreaza liber judecata pt a putea cenzura ceea ce politicienii in focul disputei lor nu mai protejeaza. 
• Este intelectual-moralist cel care poate formula ceea ce restul societatii nu ere puterea sau capacitatea de a spune pe intelesul tuturor.
• Ce-i pandeste pe intelectualii-moralist? II pandeste oboseala. In acest volum se afla cativa oameni care, cred eu, au obosit ingrozitor. Vreme de 20 de ani au spus cam aceleasi lucruri. Culoarea lor era a unei minti, nu a unei camasi politice. Acesti moralisti trebuie sa aiba nervii tari, sa spuna mereu ceea ce cred.
• Marota acestor intelectuali-moralisti este stransa in egala masura de indemnul obsesiv de a ne cunoaste trecutul. Atat vreme ca nu vom explica ca exzista un chip istori cal raului si ca el este comunismul, marota asta are un sens.
  
• Faptul ca dreapta lanseaza azi cartea asta intr-un cadru select, in timp ce ceilalti au patru posturi de tv si ziarele tarii prin care fac ca trecutul sa fie mistificat, arata cat de ineficace este dreapta in pragmatica ei in ziua de azi. 
• Omorarea unui intelectual ca Iorga este una din cele mai mari marsavii. Credeam ca Ceausescu a asasinat poporul roman, nu ca poporul roman l-a asasinat pe Ceausescu.
  Daca toata revolutiile sau rasturnarile care se termina cu condamnari la moarte se numesc asasinate si nu judecati istorice, inseamna ca nu am inteles nimic
  

Andrei Plesu:

• Cartea asta arata ce plurala este gandirea de dreapta la noi
• Parerea mea ca la aceasta masa sunt mai multi oameni de dreapta autentici decat in partidele politice.
• Am mari dificultati care sa depaseasca degetele de la o mana daca e sa numesc politicieni autentic de dreapta. Politicienii nostri au un profil incert si preocupari doctrinare minime sau nule
• Salut constituirea primului grup de dreapta compact din Romania. Si trebuie sa adaug ca nu contam...
• Intrebarea e cati romani sunt de dreapta, ce electorat are dreapta in acest moment. Astia suntem toti, nu contam si nu avem electorat. Sa nu facem dintr-o aspiratie descrierea unei realitati de fapt.
• Cuvantul repere m-a tulburat putin ca si pe dl. Djuvara pentru ca si aici imi pun intrebarea "cine a hotarat ca suntem repere?", multi spun ca noi ne-am intitulat astfel. Dau vina pe domnul Patrasconiu si va multumim foarte mult, dar cuvantul "repere" pune mai multe probleme
• E bine sa devii exemplar, dar e bine sa nu os tii si, in orice caz, sa nu o declari. M-a linistit ce a spus dl Stoica cum ca aceasta carte nu este o antologie de militanti sau vreun program politic. Este o conversatie cu mai multi parteneri pe care ii leaga, printre multe alte lucruri, si o oarecare orientare de dreapta
• Am impresia ca am capatat o constiinta de dreapta, mai mult scos din minti de stanga.
• Cand aud ca multi oameni ca spun ca comunismul e o idee buna, cand vad ca Che Guevara este o figura monumentala a secolului nostru si asa mai departe, ma irita chestia asta atat de mult incat simt brusc ca imi creste un profil asa de dreapta.
• Liiceanu a vorbit de trei tipuri de aparitii a intelectualui pe scena publica. Dupa mine toate trei suna prost. Aia care devin politicieni nu sunt tocmai in pielea lor in aceasta postura. Locul intelectualului nu este pe cena politica, o spun eu care sunt patit.
  
• Problema e cu reperele. Daca e sa numesc un risc si aici as spune ca acei intelectuali se smintesc, exista riscul unui complex de superioritate. In limba romana cuvantul moralist are o conotatie negativa.
  
• Trebuie sa chestionam in permanenta istoria noastra personala daca vrem sa capatam acel profil de reper.
• Oridecate ori simti ca libertatea ta este pusa in pericol de o idee politica, de o conjuctura privata, de o utopie personala trebuie sa faci un pas inapoi sa nu cazi in capcana unui partizanat.
• Nu mi s-a parut fericita ideea sa demaram in acest simpozion vorbind oarecum intelegator despre un episod al politicii care, cu toate ale lui, ramane pana la urma un spectru apasator al constiintei noastre publice. Eu cred ca o doctrina care se termina cu Duca, a lui Iorga si alte cadavre nu este una care poate fi scuzata sau lamurita. Mi se pare o doctrina neromaneasca si necrestineasca.

Horia-Roman Patapievici:

• "Ce inseamna sa fii de stanga sau de dreapta?". Exista un criteriu obiectiv si non-istoric? E cu putinta sa formulam un astfel de criteriu?
• In stiintele umane cand se adopta o metodologie tip descriere-tipologica, notele dominante, elementul definitoriu pentru o tema data, acel criteriu trebuie abandonat si trebuie cautat un altul
• Pe ce fundal s-a proiectat prima distinctie moderna stanga-data? Si raspunsul meu este sa ne gandim ce anume functiona ca reprezentand valorile centrale ale Europei in acel moment. Am numit acest lucru "modernitatea clasica".
• Ea poate fi definita succint prin cateva elemente: Rationalitatea, un loc nou al ratiunii in economia facultatilor sufletesti; Rationalism si Spirit Stiintific.
• Aranjament negociabil intre individ si stat. Limitele acestei negocieri sunt dictate de un aranjament, in engleza "rule of law", statul de drept. Gradul in care se poate negocia sau renegocia aranjamentul este limitat de statul de drept.
• Diferenta dintre dreapta si stanga, fundamentala, este data de nota specifica prin care stanga a intrat in lumea moderna prin revolutia franceza. Acesta este spiritul revolutionarii in politica moderna.
• Inseamna dreptul nelimitat a unei entitati de a revolutiona in chip nelimitat societatea pentru a obtine ceva ce acea grupare considera ca este un bine absolut.
• Daca dreptul meu este nelimitat in sine, atunci si mijloacele mele trebuie sa fie nelimitate. Astfel numesc eu spiritul revolutionarii
• Intr-un fel, epitaful monstruos al principiului revolutionarii nelimitate este experienta devastatoare a totalitarismelor de dreapta si de stanga din secolul 20.
• Daca sunteti de dreapta si de stanga trebuie sa vedeti in interiorul vostru daca acceptati sau respingeti acest principiu al revolutionarii nelimitate
• Pentru mine, a fi de dreapta sau de stanga este secundar. Ma definesc prin centralitatea modernitatii clasice
• Concluzia mea este urmatoarea: Secolul 20 ne obliga sa refundam in mod radical pozitionarea de stanga sau de dreapta.

Întîlniri la Tîrgul de Carte

Treburile din ultimele zile m-au împiedicat să scriu pînă acum despre o întreită bucurie pe care am trăit-o sîmbătă la Tîrgul de Carte Gaudeamus (unde au fost vînzări impresionante). Inconfortul pe care mi l-a creat tîrgul, din pricina căldurii prea mari din incintă, a forfotei continue, a înghesuielii, a pungilor proaste în care ţi se dau cărţile şi a nesimţirii unor vizitatori (căci pe ăştia nu-i bănuiesc de pasiunea lecturii), a fost răscumpărat de întîlnirea cu trei foşti colegi de presă băcăuani. 

Poetesa şi jurnalista Simona Lazăr şi-a lansat o carte de...bucate. Observ că sînt la modă volumele gastronomice, de vreme ce acum le scriu prinţesele şi poetele.

Cu Simona am organizat şi condus cîndva, la începutul anilor '90, un cenaclu literar căruia i-am spus "Boema" şi care reunea, în mansarda generoasă a Simonei, între 15 şi 30 de tineri cu ambiţii literare. Beam ceai, ascultam muzică bună, citeam ce-am mai scris  între întîlniri şi ne criticam reciproc, pînă dimineaţa. A durat numai vreo doi ani, din două cauze principale: orgoliile noastre enorme şi instituţionalizarea cenaclului (după primul an, am obţinut o sală  la Casa de Cultură, în care accesul n-a mai fost filtrat şi deodată manifestarea a căpătat un aer oficial şi... popular, care se vede că i-a dăunat). Simona mi-a spus sîmbătă că acea joacă a noastră din juneţe a fost înscrisă într-o istorie literară a Bacăului alcătuită de regretatul critic Eugen Budău. Nu aflasem despre carte (Eugen Budău, Bacăul literar, Editura Universitas XXI, 2004, Iaşi) pentru că a avut o distribuţie destul de restrînsă, ca să nu spun deficitară.

A doua întîlnire plăcută de la Tîrg a fost cu poeta Eliza Macadan, fostă jurnalistă şi ea, care şi-a lansat al treilea volum de poeme, La nord de cuvânt (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010), despre care vom mai vorbi.

În sfîrşit, m-am revăzut, după foarte mulţi ani, deşi am fi avut atîtea alte prilejuri, cu Petru Cimpoieşu, unul dintre cei mai în vogă scriitori ai momentului. La fel de modest precum îl ştiam în ciuda succesului de care are parte, dar mai puţin încruntat şi mai lesne zîmbitor (deh, a ieşit din stresul presei şi se pare că îi prieşte rutina administrativă la care îl obligă şefia Direcţiei de Cultură Bacău). El şi-a lansat un roman vechi, Firesc, apărut iniţial în 1985, la Cartea Românească, şi reeditat acum de Polirom. Poate revin cu impresii după ce-l citesc.

Iubire nerostită

Parcă iubirile din adolescenţă, curate, naive şi pline de emoţie, sînt cele mai frumoase. Nu?

Vă invit să citiţi o poveste de dragoste aici.

Al patrulea an de când Părintele Calciu a schimbat Biserica luptătoare pe Biserica Biruitoare

A mai trecut un an de cînd părintele nostru drag Gheorghe Calciu s-a mutat la cele veşnice. Cu fiecare an care se scurge simţim şi mai mult puterea adevărului din cuvintele sale. Cu fiecare an ne silim şi mai mult să ţinem calea pe care cu atîta dragoste ne-a arătat-o. 

Să recitim cele scrise de părintele Calciu şi să luăm aminte. Să-l cinstim pe părintele Calciu, ca şi  pe toţi ceilalţi martiri şi sfinţi români din secolul XX, prin fapte. 

"Se aud la Putna paşii uşori ai mucenicilor şi al sfinţilor români şi paşii temeinici ai eroilor noştri. Se zguduie pământul de trecerea lor sfântă şi cine îi va pomeni dacă Biserica nu o face? Biserica Rusă a canonizat sute şi mii de sfinţi şi mucenici. Biserica Română nu are nici măcar unul. Toţi mucenicii din închisori, din mine, din lagărele de muncă forţată, exterminaţi prin tortură, bătăi, înfometare, toţi cei ce au murit cu numele lui Iisus pe buze sau cu numele Patriei, nu au fiinţă pentru Biserica neamului nostru.

Scoateţi la iveală numele lor, aduceţi-i în memoria Bisericii, a neamului şi a lumii, căci mucenicia şi eroismul îşi cer ieşirea la lumina cunoaşterii lor. Dumnezeu vă va da inteligenţa, puterea şi îndemânarea de a o face. Dumnezeu va amuţi gura păcătoşilor şi a vrăjmaşilor voştri şi va pune în gura voastră cuvânt puternic şi-i va da pe ei în mâna voastră, dându-vă reuşită în acţiunea căreia acum îi puneţi temelia spirituală.

Copiii mei, acţiunea voastră este binecuvântată. Ea nu urmăreşte nici o sancţiune, ci o dreptate. Ea îşi are rădăcina în sensul adânc al iubirii şi al convingerii că, arătând lumii adevărul despre holocaustul românesc (deşi cuvântul şi-a pierdut valoarea prin circulaţie forţată), voi vă faceţi purtătorii hotărârii lui Dumnezeu care iubeşte pe mucenici, pe sfinţi şi pe eroii adevăraţi.

Pacea şi adevărul cel dumnezeiesc să fie cu voi toţi. Amin."  

[Din mesajul părintelui Gheorghe Calciu adresat Adunării Generale a membrilor Asociaţiei "Rost", ţinută la Mănăstirea Putna în noiembrie 2005.]

Poemele săptămînii (6)

La cererea mai multor cititori împătimiţi de poezie, reiau azi rubrica "Poemele săptămînii". Cu trei poezii proprii. Iertaţi-mi lipsa de modestie :)

După muzică, postez poezie şi-mi dau seama că mai am puţin să deschid aici un cenaclu virtual, în dorul cenaclurilor pe care le conduceam pe cînd eram mai tînăr şi la trup curat :) N-ar fi rău, nu?

Mi-e dor de ploile...

Mi-e dor de ploile înalte

care ne ridicau inimile pe picioroange,

pînă aproape să atingem cerul,

şi ne învăţau să străbatem,

într-un echilibru precar,

cîmpurile cu iarba udă

şi pădurile de castani –

din care îţi culegeam lampadare înflorite

să-ţi împodobesc urechile.

Mi-e dor de ploile rotunde

în care ne învîrteam, rîzînd nebuneşte,

ca într-un carusel fără odihnă,

pînă cînd ochii noştri nu mai distingeau

ziua de noapte

şi singurul punct de sprijin îmi erai tu.

Mi-e dor de ploile lungi

care ne acopereau primăverile

cu linţolii luminoase şi fine –

ţesute de paianjenii uriaşi

pe care îi creşteam în colţurile vieţilor noastre.

De cînd ai plecat,

ploile,

devenite mate şi ferme,

separă anii unul de altul,

ca pe nişte picturi pe sticlă,

să nu se spargă.

Strategie

Mă gîndesc să scriu

un poem de dragoste

ca o străveche incantaţie armânească,

unde cuvintele nu se mai înţeleg,

ci numai piruetele aproape fatale ale limbii

te poartă spre o noimă îngropată adînc.

Aş putea să fac asta oare

încrucişînd cuvintele ca într-un experiment botanic?

Sau poate aş reuşi mai degrabă dacă

aş aranja literele într-un mozaic

din care să nu distingi nimic cînd ai ochiul aproape

şi în care să vezi totul cînd te ridici pe crestele care taie ca lama?

Sau mai curînd să încalec cuvintele,

ca pe cai albi, de-andoaselea,

ca plecarea mea să-ţi pară întoarcere?

Sigur, mă vei întreba de ce nebunia asta.

Dar ştii răspunsul: un simplu „te iubesc”

nu mai este înţeles de nimeni.

La marginea dragostei

Beau un vin nobil,

lîngă o nobilă doamnă îmbrăcată în negru,

purtat în lectica unui amurg bizantin.

Ochiu-mi se roteşte peste lume,

ca un prădător înaripat –

caută hrană pentru noapte

printre cuvintele care aleargă,

înspumate ca nişte cai,

peste deşertul întins

între inima mea şi inima ta.

Muzică, nu zgomot (24)

Astăzi, muzică simfonică şi jazz după o foarte cunoscută sonată de Beethoven. Ca să vedeţi că sînt rude apropiate :)

Vlahii din Austria

Săptămînalul Formula As îşi continuă campaniile de recuperare istorică. De data aceasta, vă propune un documentar de excepţie despre vlahii din inima Austriei. Nimeni n-a mai vorbit în presa românească despre mica Valahie din Burgenland. Citiţi: Copii ai Vlahiei suntem noi.

O parte din echipa Formulei As care a descins în Austria. De la stînga: Florentin Popa, Sînziana Pop, Bogdan Lupescu (autorul reportajului la care fac trimitere) şi subsemnatul.

Cum ne servesc interesele extremiştii maghiari

Institutul Cultural Român de la Budapesta a avut ideea de a încerca să organizeze sărbătorirea Zilei Naţionale a României la Teatrul Naţional din capitala Ungariei. Nu ştiu dacă iniţiatorul a gîndit această mişcare  anticipînd efectele, sau pur şi simplu s-a întîmplat, dar reacţia extremiştilor maghiari ne serveşte de minune interesele. 

Aţîţaţi de fasciştii de la Jobbik, care au anunţat o manifestaţie de protest pe acest subiect, mai mulţi fruntaşi ai partidului de guvernământ FIDESZ au făcut scandal, au cerut demiterea directorului Teatrului şi au acuzat o "provocare românească". Ei s-au revoltat pentru că România a vrut să serbeze o zi care pentru Ungaria e de doliu naţional, căci la 1 Decembrie 1918 i-ar fi fost răpită Transilvania. Speriat, şeful Teatrului Naţional şi-a anulat acordul, aşa încât sărbătoarea nu se mai ţine.
Liderii UDMR le-au ţinut isonul celor de la FIDESZ şi Jobbik, cu una sau două excepţii.

Ministerul de Externe român a reacţionat diplomatic, cum altfel ?, minimalizînd incidentul şi exprimîndu-şi încrederea că e unul izolat, care nu afectează relaţiile dintre cele două state. Este ca şi cum într-o dispută un ins se tăvăleşte pe jos de nervi, iar altul îi replică serios şi calm că nu-i face bine să se agite atît. E o reacţie distrugătoare.

Dincolo de falsul istoric, căci la 1 Decembrie s-a făcut dreptate, nu vreun rapt teritorial, extremiştii unguri ne slujesc interesul naţional. Pentru că au făcut din 1 Decembrie un eveniment mai mare în Ungaria, şi cu ecouri în Europa, decît dacă ar fi permis desfăşurarea sărbătorii la Teatrul Naţional (de altfel, în anii trecuţi au avut loc astfel de manifestări în alte teatre de stat din Budapesta şi nici n-am aflat de ele) şi pentru că îşi boicotează acţiunile pentru obţinerea autonomiei "ţinutului secuiesc" în România. Devine limpede acum  şi pentru cei din urmă naivi că "autonomia" nu e decît un pas spre secesiune. Or nimeni n-are nevoie de aşa ceva în Europa, mai ales acum.

Pe de altă parte, politicienii maghiari de la Budapesta şi din Bucureşti se trădează că nu dau  nici o ceapă degerată pe "valorile europene", că afilierea la UE nu le va potoli niciodată avînturile revizioniste şi revanşarde, că apartenenţa la Partidul European a FIDESZ şi a UDMR alături de PDL nu creează nici un fel de solidaritate, dacă se mai iluziona cineva în această privinţă.
Acum, dacă s-ar abţine extremiştii noştri, am putea marca un punct bun. Dar mă îndoiesc că o vor face.

Cardul de sănătate, o lovitură dată interesului naţional

    Forul Ortodox Român a participat joi, 18.10.2010, la dezbaterea organizată de Ministerul Sănătăţii despre proiectul de ordonanţă de urgenţă prin care se doreşte introducerea cardului de sănătate cu cip.

    Printre multele controverse legate de proiectul legislativ (unele din ele punctate şi de FOR în comunicatul de acum câteva zile când ceream dezbatere publică) a ieşit la iveală un lucru şocant, făcut public de reprezentantul  Asociaţiei pentru Tehnologie şi Internet, Bogdan Manolea, spre stupoarea autoritatilor prezente la dezbatere.  Anume că, deşi proiectul legislativ însăilat de autorităţi este în stadiul, chipurile, de a fi supus dezbaterii publice, Imprimeria Naţională a organizat deja licitaţia prin care a acordat fonduri publice unui furnizor de semiconductori de tip cip cu contact pentru smart carduri folosite pentru cardurile de sănătate! Suma contractului este de aproape 35 milioane EUR (cu TVA).

    Mai mult decât atât, anunţul pentru organizarea licitaţiei a fost făcut public înainte ca Ministerul Sănătăţii să facă publică nota de fundamentare a OUG privitoare la introducerea cardurilor de sănătate, fapt ce denotă graba şi dispreţul faţă de dialogul cu cetăţenii, care este doar simulat, deciziile fiind deja luate. Reamintim că aceste fonduri reprezintă doar o mică parte din costurile presupuse de implementare a întregului sistem informatic necesar pentru susţinerea cardurilor de sănătate. Pentru a avea o idee despre aceste costuri, în Germania, de exemplu, implementarea unui astfel de sistem a costat 1.7 miliarde de euro şi a fost un eşec, proiectul fiind blocat în acest moment. Dacă cea mai puternică economie a Europei, Germania, a eşuat cu acest plan, cum de îşi permite o ţară care se împrumută pentru pensii şi salarii, să înceapă un asemenea proiect?

    De notat mai este faptul că, prin această lege, care se caută a fi introdusă rapid în Parlament prin ordonanţă de urgenţă, actualii guvernanţi spun că se vor economisi câteva sute de milioane de lei, scurşi din sistem din cauza... medicilor de familie (trebuia găsit şi ţapul ispăşitor pentru catastrofa din sistemul de sănătate). Este, evident, absurd să vrei să acoperi pierderi cheltuind pentru aceasta sume colosale, mult mai mari decât pierderile în sine.

    Totodată, este evident faptul că libertatea noastră de conştiinţă, dreptul la intimitate şi la protecţia datelor personale sunt puse în pericol de un stat căpuşat de grupuri de interese care promovează, pe spinarea oamenilor acestei ţări, proiecte de informatizare a societăţii, care sunt complet ineficiente pentru scopurile ”generoase” oficiale, dar care pot îndeplini, în schimb, o singură funcţie: aceea a creării cadrului logistic necesar supravegherii cetăţenilor români.  

    La această dezbatere, autorităţile au promis alternativa la cardul electronic de sănătate. Acest lucru este pozitiv, deşi, aşa cum s-a arătat, erau obligate să garanteze acest drept, conform Constituţiei şi legilor în vigoare. Recunoaştem însă că este tulburător si revoltător sentimentul că libertatea şi demnitatea noastră se află la bunul plac al unor grupuri de presiune şi că doar prin luările de poziţie ale societăţii civile româneşti autorităţile catadicsesc să mai dea un pas înapoi în acest marş forţat către abuzuri asupra libertăţilor civice.

    Întrebarea pe care o pune FOR este: putem noi, ca societate civilă, să determinăm autorităţile să renunţe la folosirea banului public împotriva intereselor naţionale şi a drepturilor oamenilor la o viaţă privată normală, lipsită de intruziunea statului? Credem că stă în puterile noastre să dăm acest răspuns.  

Secretar General FOR

Iulian Capsali

Brandul Ceauşescu vinde mult mai mult decât „fenomenul Piteşti"

Vă recomand un foarte bun interviu cu Cristian Tudor Popescu în Adevărul. Despre filme, revoluţie, Ceuşescu, "fenomenul Piteşti", rezistenţa anticomunistă, scriitori, disidenţă, orgoliu, convingeri şi slăbiciuni.

Iată cîteva pasaje:

...domnul profesor Nicolae Manolescu a reuşit, efectiv, să mă scoată din sărite. Zice dom' profesor: „Noi, la Revoluţie, ne-am dus ca la meci". Auzi, generic: noi! Pe bune, dom' profesor? Cred că se întâmpla la premierea lui Adam Michnik de către „Adevărul literar şi artistic". N-am răbdat: „Dom' profesor, vreau să vă spun că la Revoluţie, acolo, nu au fost marile spirite, nu au fost nici filosofii, nici scriitorii. Erau nişte ţigănuşi, nişte puşti, nişte tineri, asta era România în vârful ei de ridicare morală, dar nu veniseră ca la meci, dom' profesor, că dintre ei au şi murit, au fost omorâţi.  Ştiţi, la meci nu se moare, de obicei".

Noi după 1990 am trăit un recul în cinematograful românesc, după toţi anii ăştia de scenarită, de mesajită, şopârlele. Acest dublu limbaj s-a prelungit şi după 1989 vreme de zece ani. Am asistat la ultimele zvâcniri ale marilor, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Danieluc, care şi-au dat ultimele filme, din păcate nu au mai reuşit nimic semnificativ, cu excepţii rare. Apoi a venit generaţia deschisă de „Marfa şi banii" a lui Cristi Puiu, care cum putea să fie, decât să refuze toată simbolistica asta? Cristi Puiu este, de altfel, autorul filmului-emblemă al acestei generaţii care e „Moartea domnului Lăzărescu", şi nu „4,3,2" al lui Mungiu.

Cărtărescu s-a supărat că nu mi-a plăcut „Jurnalul". Şi cel mai mult m-a deranjat că a venit cu nişte motive uluitoare: că am scris acel text pentru că el nu m-a introdus pe mine în „Postmodernismul românesc". Eh, da! Numai la aia nu m-aş fi gândit. În primul rând pentru că nu am vrut eu să fiu introdus în aşa ceva. Nu aveam treabă cu postmodernismul. Puţin îmi păsa. Dar am cărţile lui cu dedicaţii. Pentru că am fost prieteni. Poţi să te superi şi să îmi contrazici textul: „Domnule, n-ai dreptate atunci când spui că jurnalul este echivalent cu studiul dejecţiilor matinale. Eşti brutal, eşti violent şi n-ai dreptate" .

Aşa s-a terminat şi cu Gabriel Liiceanu. O situaţie aproape identică. Lui Gabriel Liiceanu i s-a părut că o proză de-a mea, numită Dacia Felix (despre o maşină Dacia), este un răspuns în zeflemea, un mişto pe care îl fac, pentru că el cu vreo lună înainte scrisese despre Siegfried - BMW-ul lui. Şi pentru că în proza mea, un şofer de Dacie spunea: „Dom' Popescu, noi ăştia cinstiţi avem Dacii, hoţii are numai BMW-uri, Audi-uri...". Păi ce să aibă hoţii din punctul de vedere al acurateţii dialogului într-o astfel de proză? Ce trebuia să pun acolo? Volga, Ceaika, Gaz? Ce să pun? Evident că am pus BMW. Şi evident că atunci, Liiceanu a considerat asta ca fiind un atac direct. Şi mi-a reproşat. Iar eu m-am închinat cu două mâini. Cu două mâini m-am închinat, proza aceea fiind scrisă de mine cu un an înainte să scrie el. Deci cu mult înainte ca Liiceanu să scrie «Siegfried-ul». Ei bine, acesta a fost un motiv suficient de bun ca să nu ne mai vorbim.

Eu am fost destul de dur în momentul în care doamna Herta Müller a primit premiul Nobel pentru literatură. În primul discurs pe care l-a rostit m-a frapat faptul că nu era vorba deloc despre literatură. Era vorba numai despre Securitate, de rezistenţă anti-comunistă, de politică, şi niciun cuvânt despre literatură. Şi am spus atunci: „Poate că doamna Müller a luat premiul greşit. Deoarece vorbeşte precum Nelson Mandela proaspăt ieşit din puşcărie, poate că trebuia să ia premiul Nobel pentru Pace. Am spus-o cu toată convingerea, Premiul Nobel pentru Pace nu e o băşcălie. Apoi acel discurs s-a perpetuat.

...am spus că Ceauşescu a fost un suflet tare, nu un suflet bun. Ia puneţi-i pe politicienii de azi în faţa plutonului de execuţie pentru ce scot pe gură şi derulaţi în gând secvenţa... Iar poporul român este slab pentru că trăieşte de la caz la caz, nu a asimilat un set de principii. Nu cred că suntem un popor vegetal, cum spunea Ana Blandiana, cred că suntem un popor neurovegetativ. Gândim în senzaţii.

Nu e prea mult Ceauşescu şi prea puţin, să zicem, „Fenomenul Piteşti" în filmele româneşti?
Da. Aşa este. Şi ştiţi de ce? Pentru simplul şi cinicul motiv că brandul Ceauşescu vinde mult mai mult decât „fenomenul Piteşti". „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" e gândit comercial şi e bine gândit. Cred că va face încasări apreciabile. 

Poveste din rezistenţa anticomunistă

Mîine seară, în cinematografele din Bucureşti, Iaşi, Bacău şi Cluj va rula în premieră naţională filmul "Portretul luptătorului la tinereţe", regizat de Constantin Popescu. Pelicula este o poveste inspirată din viaţa lui Ion Gavrilă Ogoranu, şeful unui grup de rezistenţă armată anticomunistă care a acţionat în anii '50 în Munţii Făgăraş.
"Portretul luptătorului la tinereţe" este primul episod dintr-o trilogie care se numeşte "Aproape linişte" şi care va continua cu povestea Elisabetei Rizea şi cu cea a fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu.
Filmul a fost selectat la cîteva festivaluri internaţionale şi a primit premiul publicului şi premiul pentru imagine la B-EST şi premiul pentru regie la festivalul de la Bratislava.

Sinopsis:

Imediat după al doilea război mondial, când puterea a fost preluată de comunişti, în munţii României, grupuri de oameni s-au opus regimului opresiv cu arma în mână. Aproape toţi au sfârşit în temniţă ori în faţa plutonului de execuţie. Mai mult de 1000 de grupări de „partizani” anticomunişti au fost înregistrate în dosarele Securităţii, Munţii Făgăraş fiind unul dintre nucleele acestei lupte, între 1947 şi 1960.

Una dintre cele mai longevive grupări de a fost cea condusă de Ion Gavrilă Ogoranu: cei 12 tineri au rezistat în munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile, aproape zece ani. Ogoranu a fost singurul din grup care nu a fost prins până în 1976, lucru unic în istoria grupărilor de partizani de oriunde. Legenda omului care s-a ascuns de Securitate timp de 27 de ani şi a camarazilor săi care au luptat şi au murit pentru o idee sunt subiectul acestui film.

Despre Ion Gavrilă Ogoranu (care a fost membru al Senatului Rost pînă a trecut la cele veşnice) mai puteţi citi aici şi aici.
Avancronicile la film: aici, aici, aici, aici , aici şi aici.

UPDATE (19 nov. 2010) 

Cronica de film:
"Portretul luptatorului la tinerete" - In cautarea linistei 

Meritul principal al lungmetrajului de debut al lui Constantin Popescu e faptul că recuperează o perioadă uitată sau neştiută, unul dintre puţinele momente din istoria naţională care ne fac azi să ne simţim mândri că ne-am născut în România. "Portretul luptătorului la tinereţe" nu vine nici prea târziu, nici prea devreme, iar "lipsurile" sale, cauzate de supraîncărcare, nu-i anulează importanţa. Continuare

Evenimente culturale semnificative (4)

# Bucureşti. Facultatea de Teologie "Patriarhul Justinian", Parohia Bisericii "Sf. Silvestru" din capitală, Asociaţia "Părintele Galeriu" şi Asociaţia Studenţilor Teologi Ortodocşi organizează mîine, începînd cu ora 10.00, Simpozionul Naţional Părintele Galeriu. Manifestarea, prilejuită de împlinirea a şapte ani de la trecerea părintelui Constantin Galeriu la cele veşnice, se va desfăşura în Amfiteatrul "Dumitru Stăniloae" din Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
Între vorbitori: Elena Dulgheru, academician Emilian Popescu, pr. Vasile Gordon, pr. Vasile Răducă, Iosif Nicolescu şi Răzvan Codrescu. Moderator va fi Costion Nicolescu.

# Tecuci. A cincea ediţie a Colocviului Anual de Filosofie "Ion Petrovici", organizată de Casa de Cultură şi de Protoeria Tecuci, în perioada 19 - 20 noiembrie a.c., îi este închinată savantului creştin Alexandru Mironescu. Manifestarea poartă titlul: Alexandru Mironescu, un mărturisitor al ortodoxiei. Despre om şi operă vor vorbi, între alţii: ieromonah Ignatie Grecu, Elena Dulgheru, Răzvan Codrescu, Ionel Necula şi Daniel Mazilu. Moderator: Richard Constantinescu.

De Lăsata Secului la Mănăstirea Diaconeşti

M-a învrednicit Dumnezeu şi-am petrecut Lăsata Secului la mănăstirea "Adormirea Maicii Domnului" de la Diaconeşti (în comuna Agăş - Bacău, nu departe de secuime). Înfruntînd unele ispite, am ajuns acolo sîmbătă seara, taman la vecernice - care a fost slujită în paraclis. Şi, printre rugăciuni, tămîieri şi cîntecele îngereşti ale maicilor, m-am regăsit. Am simţit cum încet, încet, de pe sufletul meu obosit cad, unul cîte unul, solzi mari de plumb. Era aşa cum mă aşteptam, aşa cum mi se întîmplă de cîte ori merg la Diaconeşti (prea rar, faţă de cît îmi doresc). Pentru mine, slujbele de acolo au efectul unei ape vii, care mă întoarce din morţi. Cufundat cu privirea în icoanele măiestrite de măicuţele din obşte, m-am întors la mine cel din vremea cînd eram mai bun.



A doua zi, la Sfînta Liturghie, în biserica arhiplină, am văzut pentru prima dată la o slujbă ortodoxă cu mult mai mulţi bărbaţi decît femei (pare-se rod al predicilor aspre, milităreşti ale părintelui Amfilohie) şi puzderie de copii neverosimil de cuminţi.



Iscusita strană de maici ne-a purtat prin slujbă ca într-o călătorie prin cer.
Apoi, părintele Amfilohie ne-a tîlcuit Pilda samarineanului milostiv cu referinţe la provocările veacului acestuia, punînd accentul pe nevoia de a stărui în bine. Căci stăruinţa în bine te ajută să treci peste toate ispitele cu sufletul senin şi te poate mîntui.


Am rămas la mănăstire pînă sub geana nopţii, fiindu-mi greu să plec spre casă dintr-un loc unde ştiam că sînt acasă.

UPDATE
Cititi si: Manastirea Diaconesti - Athosul mireselor lui Hristos