Brandul Ceauşescu vinde mult mai mult decât „fenomenul Piteşti"

Vă recomand un foarte bun interviu cu Cristian Tudor Popescu în Adevărul. Despre filme, revoluţie, Ceuşescu, "fenomenul Piteşti", rezistenţa anticomunistă, scriitori, disidenţă, orgoliu, convingeri şi slăbiciuni.

Iată cîteva pasaje:

...domnul profesor Nicolae Manolescu a reuşit, efectiv, să mă scoată din sărite. Zice dom' profesor: „Noi, la Revoluţie, ne-am dus ca la meci". Auzi, generic: noi! Pe bune, dom' profesor? Cred că se întâmpla la premierea lui Adam Michnik de către „Adevărul literar şi artistic". N-am răbdat: „Dom' profesor, vreau să vă spun că la Revoluţie, acolo, nu au fost marile spirite, nu au fost nici filosofii, nici scriitorii. Erau nişte ţigănuşi, nişte puşti, nişte tineri, asta era România în vârful ei de ridicare morală, dar nu veniseră ca la meci, dom' profesor, că dintre ei au şi murit, au fost omorâţi.  Ştiţi, la meci nu se moare, de obicei".

Noi după 1990 am trăit un recul în cinematograful românesc, după toţi anii ăştia de scenarită, de mesajită, şopârlele. Acest dublu limbaj s-a prelungit şi după 1989 vreme de zece ani. Am asistat la ultimele zvâcniri ale marilor, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Danieluc, care şi-au dat ultimele filme, din păcate nu au mai reuşit nimic semnificativ, cu excepţii rare. Apoi a venit generaţia deschisă de „Marfa şi banii" a lui Cristi Puiu, care cum putea să fie, decât să refuze toată simbolistica asta? Cristi Puiu este, de altfel, autorul filmului-emblemă al acestei generaţii care e „Moartea domnului Lăzărescu", şi nu „4,3,2" al lui Mungiu.

Cărtărescu s-a supărat că nu mi-a plăcut „Jurnalul". Şi cel mai mult m-a deranjat că a venit cu nişte motive uluitoare: că am scris acel text pentru că el nu m-a introdus pe mine în „Postmodernismul românesc". Eh, da! Numai la aia nu m-aş fi gândit. În primul rând pentru că nu am vrut eu să fiu introdus în aşa ceva. Nu aveam treabă cu postmodernismul. Puţin îmi păsa. Dar am cărţile lui cu dedicaţii. Pentru că am fost prieteni. Poţi să te superi şi să îmi contrazici textul: „Domnule, n-ai dreptate atunci când spui că jurnalul este echivalent cu studiul dejecţiilor matinale. Eşti brutal, eşti violent şi n-ai dreptate" .

Aşa s-a terminat şi cu Gabriel Liiceanu. O situaţie aproape identică. Lui Gabriel Liiceanu i s-a părut că o proză de-a mea, numită Dacia Felix (despre o maşină Dacia), este un răspuns în zeflemea, un mişto pe care îl fac, pentru că el cu vreo lună înainte scrisese despre Siegfried - BMW-ul lui. Şi pentru că în proza mea, un şofer de Dacie spunea: „Dom' Popescu, noi ăştia cinstiţi avem Dacii, hoţii are numai BMW-uri, Audi-uri...". Păi ce să aibă hoţii din punctul de vedere al acurateţii dialogului într-o astfel de proză? Ce trebuia să pun acolo? Volga, Ceaika, Gaz? Ce să pun? Evident că am pus BMW. Şi evident că atunci, Liiceanu a considerat asta ca fiind un atac direct. Şi mi-a reproşat. Iar eu m-am închinat cu două mâini. Cu două mâini m-am închinat, proza aceea fiind scrisă de mine cu un an înainte să scrie el. Deci cu mult înainte ca Liiceanu să scrie «Siegfried-ul». Ei bine, acesta a fost un motiv suficient de bun ca să nu ne mai vorbim.

Eu am fost destul de dur în momentul în care doamna Herta Müller a primit premiul Nobel pentru literatură. În primul discurs pe care l-a rostit m-a frapat faptul că nu era vorba deloc despre literatură. Era vorba numai despre Securitate, de rezistenţă anti-comunistă, de politică, şi niciun cuvânt despre literatură. Şi am spus atunci: „Poate că doamna Müller a luat premiul greşit. Deoarece vorbeşte precum Nelson Mandela proaspăt ieşit din puşcărie, poate că trebuia să ia premiul Nobel pentru Pace. Am spus-o cu toată convingerea, Premiul Nobel pentru Pace nu e o băşcălie. Apoi acel discurs s-a perpetuat.

...am spus că Ceauşescu a fost un suflet tare, nu un suflet bun. Ia puneţi-i pe politicienii de azi în faţa plutonului de execuţie pentru ce scot pe gură şi derulaţi în gând secvenţa... Iar poporul român este slab pentru că trăieşte de la caz la caz, nu a asimilat un set de principii. Nu cred că suntem un popor vegetal, cum spunea Ana Blandiana, cred că suntem un popor neurovegetativ. Gândim în senzaţii.

Nu e prea mult Ceauşescu şi prea puţin, să zicem, „Fenomenul Piteşti" în filmele româneşti?
Da. Aşa este. Şi ştiţi de ce? Pentru simplul şi cinicul motiv că brandul Ceauşescu vinde mult mai mult decât „fenomenul Piteşti". „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" e gândit comercial şi e bine gândit. Cred că va face încasări apreciabile.