PDL şi-a adjudecat şi ciolanul anti-comunismului

Ştirea:

Premierul Emil Boc a dispus eliberarea lui Marius Oprea de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si a lui Dinu Zamfirescu de la sefia Institutului pentru Memoria Exilului Romanesc, transmite Mediafax. Seful guvernului a decis ca nou creatul Institut de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc sa fie condus de Vladimir Tismaneanu (presedintele Consiliului Stiintific, care a facut si schema noii institutii) si Ioan Stanomir (specialist in drept constitutional si politologie).

"Am aflat din Monitorul Oficial, nu am avut nicun fel de discutii. Dar ma asteptam, am spus de mai multa vreme ce se va intampla, desi au aparut inclusiv comentarii potrivit carora n-ar fi adevarat, ca am mania persecutiei si asa mai departe. Faptul ca in noua hotarare nici nu se mai vorbeste despre Securitate arata ca ceea ce deranja era modul in care am inteles eu investigatiile privind crimele comunismului, adica sa pornesc de la victime si sa ajung la cei care au ucis oameni. Or, asemenea abordare se pare ca nu este prea placuta, practic investigarea crimelor comunismului se muta la biblioteca", a comentat Marius Oprea.

O părere

Despre lupta pe ciolanul anti-comunismului am vorbit recent si cu dna Tia Serbanescu, intr-un interviu-analiza pentru Formula As. Raspunsul domniei sale:

"Este deplorabil că atitudini intelectuale normale – cum sunt denuţarea comunismului, apărarea drepturilor celor persecutaţi, studierea unor momente istorice, ca revoluţia sau mineriadele – au început să fie transformate în meserii, care trebuie remunerate de la buget.

Dl Marius Oprea făcea cercetări istorice şi scria cărţi şi înainte să fie directorul IICC, o poate face şi fără să mai conducă acest institut. Dl Vladimir Tismăneanu se ocupa de comunism de 30 de ani şi poate să o facă mai departe şi fără să fie preşedintede institut.

De altfel, nu văd de ce trebuie un institut special pentru cercetarea comunismului, cum nu găsesc justificarea nici pentru unul care să cerceteze revoluţia. Şi comunismul, şi revoluţia pot fi cercetate de orice istoric şi de orice institut deja existent. Nu e nevoie pentru asta să creăm noi structuri pe bani de la buget, în care să primească posturi diverşi clienţi politici. Căci funcţiile în respectivele Institute au fost date pe criterii politice.

Acum, când s-a schimbat puterea, oamenii puşi politic nu vor să fie schimbaţi politic. Cum ar veni, atunci când eşti numit pentru că aparţii unui partid, e democraţie, dar când este să fii înlocuit e dictatură şi abuz. Nu e în regulă. Evident că opinia publică va avea o reacţie de respingere faţă de idee, din pricina acestui scandal. Se dă impresia că astfel de instituţii nici nu au fost create pentru a ne cunoaşte mai bine istoria şi a exorciza răul din trecutul nostru, ci numai pentru a da o sinecură unor clienţi politici."

Opinia mea e ca ne aflam in situatia, ceva mai rara, in care toata lumea are dreptate si totododata gresesc cu totii.

Marius Oprea are dreptate sa se teama ca Vladimir Tismaneanu va ingropa cercetarea calailor din regimul comunist, dar greseste cind se plinge ca este inlocuit politic.

Emil Boc are dreptate sa puna pe cine vrea, pe criterii politice, la conducerea unei institutii a guvernului, dar greseste numindu-l pe Vladimir Tismaneanu - care a cam ratat raportul asupra comunismului si asupra a carei obiectivitate stiintifica sint dubii - si pe Ioan Stanomir, care, desi e un om onorabil si un reputat specialist in domeniul sau, nu e istoric dar e membru in Consiliul Academic al Institutului de Studii Populare, alaturi de Tismaneanu. Si greseste inca o data comasind cele doua institute, care au scopuri si obiective diferite.

Vladimir Tismaneanu are dreptate sa vrea sa fie la conducerea IICCEMR, de vreme ce ani de zile s-a ocupat de comunism, a publicat carti si a fost presedinte al Comisiei prezidentiale pentru cercetarea comunismului. Dar greseste cind incearca sa controleze tot ce misca in domeniu si sa-si impuna oamenii sai in toate structurile de resort.

PDL si PNL au dreptate sa ceara investigarea crimelor comunismului, cel putin din perspectiva unor partide de dreapta (cum se pretind, chit ca nu sint), dar gresesc cind transforma asta intr-o afacere pe banii statului. Si mai gresesc o data razboindu-se intre ele pe acest "ciolan", scirbind lumea si dindu-le apa la moara celor care se opun investigarii istorice (si penale) a regimului comunist.

UPDATE

Citiţi şi Monopol pe anticomunism, de Liviu Antonesei. Numai pentru ce i se spune de la obraz în articolul ăsta, şi Vladimir Tismăneanu ar trebui să facă pasul înapoi mintenaş. Dacă ar fi un om de onoare şi... anticomunist.

Dialoguri în pridvor: Cătălin Târcolea

"Cu Dumnezeu nu te târguieşti. Te dăruieşti total. De restul se ocupă El"

Cătălin Târcolea este unul dintre artiştii valoroşi dar prea puţin cunoscuţi ai României. Pianist, violonist, compozitor, programator, producător, orches­trator şi mai ales un excelent naist. Este cel care a introdus pentru prima oară naiul în jazz. Căci jazzul este pasiunea vieţii sale. Cântă de la vârsta de trei ani la vioară, dar a schimbat arcuşul pe nai la 17 ani, în urma unei întâmplări, la fel cum a dat muzica simfonică pe jazz. A participat la numeroase turnee în străinătate, înainte şi după 1989, este autorul a 18 albume, a fost premiat şi apreciat peste tot în lume. Numele său are rezonanţă însă doar pentru “iniţiaţi”. Dincolo de activitatea sa profesională strălucitoare, Cătălin Târcolea este şi un mărturisitor creştin. Crede că în drumul spre mântuire trebuie să-l cânte pe Dumnezeu şi să încerce să le deschidă şi altora ochii asupra lui Hristos.

Ctitiţi un interviu cu miez în Formula As.

Sărbătoare la Mănăstirea Sf. Ioan Casian

Mîine este hramul Mănăstirii Sf. Ioan Casian, din judeţul Constanţa. Diseară, la ora 21.00, IPS Teodosie va tunde în monahism noi călugări chiar în peştera Sfîntului Ioan Casian, de pe muntele pe care se află şi mănăstirea. Ierarhul va oficia mîine Sfînta Liturghie la mănăstire. Apoi vor fi cîteva evenimente culturale: lansarea unei cărţi, deschiderea unei expoziţii şi un concert.
Se pare că vremea va fi frumoasă, aşa că, aceia care puteţi, mergeţi la mănăstire!
Vedeţi mai jos cîteva fotografii făcute de mine în primăvara lui 2008.

Bisericuţa mănăstirii Sf. Ioan Casian

Părintele Iustin Petre, stareţul mănăstirii

Vedere din peştera Sfîntului Ioan Casian

Peştera Sf. Ioan Casian

Izvorul sfîntului

Apus de soare în Dobrogea

Cine joacă necinstit: CNSAS sau justiţia?

Rînd pe rînd, ierarhii acuzaţi de CNSAS că au colaborat cu Securitatea sînt declaraţi nevinovaţi de instanţele de judecată. Dar campania contra "popilor securişti" va continua în presă, în zilele următoare - susţine Florian Bichir în Evenimentul Zilei. Deci, să fim atenţi!
N-ar fi excluse însă surprizele. Pentru că la noi totul e pe dos. Şi dacă IPS Calinic, împotriva căruia existau totuşi probe la dosar, a fost scos basma curată, ne putem aştepta să fie condamnat IPS Bartolomeu, contra căruia nu există nici o probă.
În general, CNSAS a pierdut procesele cu cei pe care i-a "demascat" drept colaboratori ai Securităţii. Asta înseamnă fie că CNSAS îşi face treaba de mîntuială sau cu rea-credinţă, fie în justiţie se spală dosarele foştilor colaboratori. Oricare din variante decredibilizează instituţiile statului şi maculează orice efort de cercetare privind regimul comunist.

Muzică, nu zgomot (9)

Vine 1 martie, cu primăvară, lumină şi poate mai multă dragoste.

Iată cu ce vă ispiteşte Vlad :)









Şi vă oblojesc şi eu sufletul cu ceva:

Viorel Ilişoi revine cu un reportaj de excepţie: despre obezitate

Vă recomand insistent să citiţi reportajul despre obezi şi obezitate de Viorel Ilişoi, din Jurnalul Naţional de azi: Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi. Veţi plînge, veţi rîde, vă veţi îngrijora, vă veţi întrista, veţi spera alături de autor, care este şi personaj. Forţa scriiturii şi insolitul confesiunii te emoţionează pînă în prăsele, să zic aşa. După părerea mea, acest text este unul dintre cele mai bune scrise de Viorel. Bravo lui!
Sper că mulţi vor învăţa ceva despre criminalul, aparent inofensiv, care ne ameninţă pe toţi: obezitatea.
Lectură folositoare!

"Ah! Iarăşi mie însumi mă fură vinul" (2)

Astăzi vă propun cel mai bun vin alb românesc pe care l-am băut vreodată: un cupaj de la casa Davino, podgoria Dealu Mare (Domain Ceptura). E rar, căci e produs numai în anii favorabili, printr-o selecţie complicată de pe cele mai bune parcele. Sînt amestecate soiurile Sauvignon Blanc, Fetească Albă şi Riesling Italian şi numărul de sticle nu depăşeşte 30.000. Eu care prefer soiurile simple, votez fără rezerve pentru acest cupaj. Are un gust divin, cum sugerează şi eticheta sa cu mielul :)

Vinul acesta sec fără a fi aspru, tare fără a fi dur, cu arome complexe şi sobre, în care combinaţia de fructe şi flori exotice este năucitoare, are un gust uniform şi echilibrat şi un postgust pregnant, care te îmbie la un alt şi alt pahar.

Evident că este şi scump, dar vă asigur că merită.

Cît despre vinul roşu, mă opresc acum la unul australian de mare succes – şi accesibil ca preţ – Shiraz Cabernet de Cawarra, produs de Lindemans. E o adevărată desfătare. Aşa cum îl descriu specialiştii: un vin corpolent, cu arome proaspete, de condimente şi fructe – nu foarte intense, cu tonuri florale (toporaşi, violete). Aciditatea este bine înglobată, dîndu-i vioiciune. Postgust plăcut, lung şi catifelat.

UPDATE

Somelierii, lorzii vinului din restaurantele de lux

Sunt lorzii aceia impecabili din marile restaurante, cu costum negru, papion, mănuşi albe, cămaşă albă şi un soi de colier lung la gât. Îi zice tastevin şi e simbolul breslei lor, cu el "măsurau" dacă vinul e bun sau nu, până nu demult. "Lorzii" se numesc somelieri şi sunt o raritate în România. La servire, treaba lor e să-ţi recomande cel mai bun vin la mâncarea pe care o ai în faţă, să ţi-l explice, să ţi-l comenteze, să ţi-l servească elegant, să-i supravegheze temperatura de-a lungul întregii mese. Sunt oameni fini, adevărate enciclopedii, specialişti, de o viaţă învaţă vinul. E un sacrilegiu pentru ei dacă faci şpriţ dintr-un vin bun, o mare gafă dacă pocneşti dopul când deschizi sticla.

Cititi restul in Gandul.

Stareţul Tadei: "Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa"

Părintele Tadei a fost unul dintre cei mai mari duhovnici ai Serbiei, dăruit cu multe harisme şi atât de căutat încât fugea de lume. Părintele Tadei era origine română. S-a născut în anul 1914 în satul Vitovniţa, (Serbia) din părinţi evlavioşi, ţărani, de praznicul Sfântului Apostol Toma, şi a primit numele de Toma.
După ce a terminat şcoala primară, tânărul Toma a urmat şi absolvit Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ pe Mlava.
Deoarece s-a îmbolnăvit grav, a hotărât ca ultimii ani din viaţă să îi închine slujirii lui Dumnezeu.

Începuturile vieţii sale călugăreşti sunt legate de mănăstirea Milkovo de lângă Svilainţa şi de Părintele Ambrosie de la Milkovo, ucenic al Cuviosului Ambrosie de la Optina, care, după cuvintele Stareţului Tadei, avea "nemărginită dragoste şi iertare".

S-a închinoviat în 1935 la Mănăstirea Gorniak, pe 10 Martie (toate datele sunt pe stil vechi, potrivit calendarului Bisericii Ortodoxe Sârbe), spre a fi tuns în cinul monahicesc la 14 Iulie, acelaşi an, ca frate în obştea Mănăstirii Gorniak.

Îndată după închinoviere, în 1935, a fost îndrumat spre Şcoala de Iconografie de la Mănăstirea Rakoviţa. La dorinţa Patriarhului Bisericii Ortodoxe Sârbe de la acea vreme, Varnava, Episcopul Veniamin i-a dat monahului Tadei dezlegare canonică să meargă în eparhia Belgradului şi Karloviţului, iar acesta a intrat în obştea mănăstirii de la Rakoviţa.

A fost hirotonit ieromonah la 3 Februarie 1938, la Mănăstirea Rakoviţa, de către Episcopul Mitrofan al Harkovului (arhiereu al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste Graniţe.). A fost ridicat la treapta de egumen în 1949, în catedrala din Belgrad, de către vicarul patriarhal Visarion, fost episcop al Banatului. În Octombrie 1938, ieromonahul Tadei a fost mutat, pentru nevoile slujirii, la Patriarhia din Peci. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, ieromonahul Tadei a părăsit Peciul şi s-a întors la Mănăstirea Rakoviţa. În Aprilie 1947, ieromonahul Tadei s-a întors în eparhia Branicevo, cu dezlegare canonică, şi a intrat în obştea mănăstirii Gorniak.

La dorinţa Patriarhului Gavriil, ieromonahul Tadei se reîntoarce la Patriarhia din Peci, în anul 1949, şi devine vicar al acesteia. În 1955, din motive de sănătate, egumenul Tadei, având dezlegarea Patriarhului Vichentie, se întoarce pentru a doua oară în eparhia Branicevo. În această eparhie a fost o vreme preot paroh în satele Peci şi Klenovaţ şi în parohia Şapinska, iar apoi, din 1957, stareţ al Mănăstirii Gorniak.

La începutul lui Noiembrie 1959, egumenul Tadei a primit dezlegare canonică pentru a pleca în Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte, aflată sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic de la Constantinopole. După patru luni încheiate, egumenul Tadei, cu acordul autorităţilor greceşti, a părăsit Hilandarul şi Sfântul Munte, întorcându-se în patrie. Aici a fost, o vreme, paroh în satul Bistriţa, apoi stareţ al Mănăstirii Tuman. La dorinţa părintelui, în 1962, a fost rânduit la stăreţia Mănăstirii Vitovniţa. A petrecut în această slujire vreme de zece ani, pentru ca, în cele din urmă, slujind ca paroh în Vlaşki Dol, să fie pensionat, apoi aşezat la stăreţia Mănăstirii Pokainiţa de lângă Velike Plane şi ca duhovnic al Mănăstirii Tuman, iar apoi, pentru a doua oară, la stăreţia Mănăstirii Vitovniţa.

Arhimandritul Tadei, stareţul Mănăstirii Vitovniţa, a trecut la Domnul pe 13 Aprilie 2003, în satul Bacika Palanka din Voievodina, în casa credincioşilor ce s-au îngrijit de stareţ în ultimii ani ai vieţii sale pe pământ printre noi, păcătoşii.
------------------------
Vedeţi în continuare un film, în şase părţi, cu şi despre stareţul Tadei.

Poemele săptămînii (4)

Cum a dispărut oraşul grecesc Cnossos
sau
Poetul bătrîn îşi declamă faima (2)

de Adrian Alui Gheorghe

Doamne, cît de bine era pe atunci!
Brutarul cocea pîine;
Croitorul făcea haine pe măsură;
Pantofarul făcea pantofi care zburau vrăjiţi;
Grădinarul planta tufe de flori ale căror lujeri se rupeau
Sub greutatea mierii;
Zidarul făcea ziduri care apărau perfect definitul
de marele inamic care
stă ascuns, de veacuri, în nedefinit.

Ziua venea cu o indicibilă plăcere.
Luna se căţăra pe munţi sveltă -
un atlet al zeilor gata oricînd să arunce săgeata
în căpriorul rătăcit.

Dar poetul? Desculţ, flămînd, cu hainele numai zdrenţe
Cerşea la poarta dinspre nord, pe acolo pe unde intrau în oraş
Învingătorii. Toţi îl loveau cu coji de fructe, cu seminţe de vorbe,
El le prindea din zbor, multă poftă de viaţă îţi trebuie
Ca să pui în cuvinte tot ce prisoseşte de la masa de seară,
Să împarţi adevărurile şi cu cîinii, oscioare pe care firişoarele de viaţă
Stau ca viermii care se visează fluturi.
Cu limba pe aer scria
Cîntecul pe care oamenii îl aşteptau ca pe-o împărtăşanie:

Doamne, cît de bine era pe atunci:
Brutarul cocea pîine;
Croitorul făcea haine pe măsură;
Pantofarul făcea pantofi care zburau vrăjiţi;
Grădinarul planta tufe de flori ale căror lujeri
se rupeau
Sub greutatea mierii;
Zidarul făcea ziduri care apărau perfect
definitul
de marele inamic care
stă ascuns, de veacuri, în nedefinit.

Ziua venea cu o indicibilă plăcere.
Luna se căţăra pe munţi sveltă -
un atlet al zeilor gata oricînd să arunce săgeata
în căpriorul rătăcit.

Dar într-o zi
- lampa care trebuia să lumineze tocmai a scuipat sînge –
pantofarul a murit.
O, ...... !
Nevasta pantofarului şi-a aprins părul
Ca să-i lumineze drumul. Au orbecăit împreună fără de ţintă.
O, .........!
Doamne! Lucrurile au luat o întorsătură ciudată.
Brutarul a rămas desculţ
Şi nu a mai mers la brutărie.
Oraşul a rămas fără pîine;
Fără pîine croitorul a slăbit şi a murit în scurt timp;
O, .................!
Oamenii au rămas, astfel, dezbrăcaţi şi i-a apucat frigul,
Dîrdîiau,
O parte s-a întors în sălbăticie,
S-a îmbrăcat în piei de animale;
O, .................!
Zidarul a rămas izolat pe coama zidului
Nimeni nu a mai venit să-i dea o scară să coboare
L-a ars soarele, s-a evaporat
Ca o picătură neînsemnată de apă;
O, .................!
Pe străzi mărşăluiau ierburile
Care umblau cu pietrele în gură;
Dar unde era florăreasa?
Ea trăia o iubire secretă
Pentru dansatorul din porţelan de Sevres
Care fusese expus în vitrina bijutierului
Mort şi el ros pe dinăuntru de fantasmele proprii;
De asta florile creşteau singure
Seminţele sălbăticite izbucneau de sub pielea oglinzii
Mici monştri care amuşinau cu boturile lor cerul;
O, ................!
Cerul era umed, igrasios, îngerii se dezlipeau
Ca abţibildurile lipite provizoriu
Cu limba,
Lunecau de pe înălţimile rugăciunii
Ca de pe tobogan
Oamenii îi îmblînzeau
Îi foloseau ca îngeri de companie.

Dar poetul? Desculţ, flămînd, cu hainele numai zdrenţe
Cerşea la poarta dinspre sud, pe acolo pe unde ieşeau din oraş
Învinşii.

În coşul de gunoi a aruncat zdreanţa unui poem care începea aşa:
Doamne, cît de bine era pe atunci!
Brutarul cocea pîine;
Croitorul făcea haine pe măsură;
Pantofarul făcea pantofi care zburau vrăjiţi;
Grădinarul planta tufe de flori ale căror lujeri se rupeau
Sub greutatea mierii;
Zidarul făcea ziduri care apărau perfect definitul
de marele inamic care
stă ascuns, de veacuri, în nedefinit.

Ziua venea cu o indicibilă plăcere.
Luna se căţăra pe munţi sveltă -
un atlet al zeilor gata oricînd să arunce săgeata
în căpriorul rătăcit.

Rugă

de Viorel Ilişoi

Ochii mi-i acoperă cu părul

tău cel negru ca neadevărul:

să te văd în umbre efemere

cum te văd cei fără de vedere.

Soarele-nnegrit sub despletirea

părului tău negru uite-şi firea,

ochii mei întunecaţi să vadă

strălucirea neagră din zăpadă,

tremurul ciudat al indecisei

bezne din petalele narcisei,

nobila, îndoliata spumă

din şuvoiul laptelui de mumă.

Trupul înveleşte-mi-l cu părul

tău cel negru ca neadevărul

ca-ntr-un giulgiu negru de mătase,

întunericul să-mi intre-n oase

cum intra-vor mîine gustul pînii,

sîngele cel negru al ţărînii...

Sub năvala părului, cernită,

moartea mă va duce în ispită.

Îi voi închina cu bucurie

trupu-n care-am stat plătind chirie,

Trupu-n care-au stat încă o mie,

tuturora dat, numai nu ţie.

Omul care nu a văzut zăpada

de Traian T. Coşovei

E atât de linişte,
Încât aud păsările zilei de ieri
Lovind în ferestre cu sângele meu.

Chiar câinii au uitat cum se latră...
Nici cărbunele nu se mai ascunde
Prin galerii părăsite, refuzând întunericul,

Nemaisfiindu-se de albul zăpezii.
E o pace a nisipului şi a frigului,
E o renunţare la orice însuşire.
Dacă închid ochii, aud cum nimeni
Nu se gândeşte la mine.

Ce este asta?

Un film care spune mult în foarte puţin.

Pledoarie pentru şcolirea acasă

Într-o declaraţie politică pe care a făcut-o azi în Parlament, deputata Carmen Axenie a propus două măsuri revoluţionare pentru învăţămîntul românesc.

Prima se referă la o evaluare diferită a studenţilor care urmează a doua facultate, care să ducă la o evoluţie pe linie academică, nu la o stagnare.

A doua vizează dorinţa unei părţi a românilor de a-şi educa acasă copiii. În alte ţări europene (Cehia, Franţa, Belgia, Olanda, Spania, Italia, Elveţia, Marea Britanie, Ungaria, Irlanda) această formă de învăţământ există deja, purtând numele de Homeschooling (şcolire acasă). Argumentele sînt: a) de natură pedagogică: 1. scăderea nivelului de aprofundare a informaţiilor şi competenţelor în sistemul de stat, fapt demonstrat şi de rapoartele oficiale europene cu privire la România; 2. deţinerea unor reale posibilităţi familiale (pedagogige şi financiare) pentru educaţia copiilor; b) de natură etică: în principal, nemulţumirea părinţilor vis-à-vis de atmosfera şcolară uneori viciată în care se dezvoltă copiii lor.

Mi se pare o iniţiativă salutară. Dvs. ce părere aveţi?

UPDATE

Deputata Carmen Axenie a acordat un interviu pe acest subiect Hotnews.

UPDATE 2

Două comentarii interesante:

...spuneţi drept: v-aţi şcoli singuri copiii?

şi

Mircea Platon propune spre dezbatere: şcoala de acasă

Invitaţie la un film documentar despre avva Iustin Pârvu

Fundaţia Creştină Arsenie Boca ne invită joi, 25 februarie a.c., începînd cu ora 18.30, la sediul său, (din strada Barbu Delavrancea nr. 3, et. 1, ap. 2, sectorul 1, Bucureşti) pentru a viziona filmul documentar "La aniversară - Portret Părintele Iustin Pârvu".

Pr. Iustin Pârvu este o pildă vie de iubire, curaj şi dăruire. „La aniversară” încearcă să transmită câteva clipe inedite din viaţa Sfinţiei Sale. Părintele ne vorbeşte cu emoţie despre copilărie şi tradiţiile din vremurile acelea, despre momentul plecării la mănăstire, despre întemniţarea şi eliberarea sa. Trecând cu seninătate peste momentele grele din viaţă (propria sa mamă nu l-a recunoscut la ieşirea din închisoare) datorită credinţei statornice în Dumnezeu, Pr. Iustin a ajuns la 90 de ani să păstorească Mănăstirea Petru Vodă, să ridice o mănăstire de maici şi un aşezământ social pentru bătrâni şi copii.

Caracteristici: Editat în fomat DVD: Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca, 2010

Durata: 30 min, DVD/PAL, Regiunea ALL, Format 4/3, Sunet: Stereo

Filmul este disponibil la vânzare, prin fundaţia noastră, la preţul de 10 lei.

Acum ştiu, am aflat şi eu...

Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sînt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sînt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră, nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţile noastre.

Acum ştiu, ştiu ca orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătură, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu... (N. Steinhardt)

UPDATE:
Am primit textul de mai sus prin e-mail de la un prieten, care îl primise de la alt prieten, aşa cum circulă informaţiile pe net. Era semnat Nicolae Steinhardt - incorect, după mine, pentru că monahul de la Rohia şi-a semnat textele fie N. (de la numele de botez, Nicu) Steinhardt, fie Nicolae de la Rohia. L-am postat, fără să mai verific, părîndu-mi-se că stilul e acelaşi şi pentru că miezul era pilduitor. Am avut însă o strîngere de inimă, ceva îmi spunea că nu prea sună a Steinhardt. Am căutat prin cărţile lui Steinhardt pe care le am, n-am găsit fragmentul. Am rugat cîţiva prieteni să mă ajute, să caute în alte volume, n-au găsit nici ei. Părintele Ioan Pintea, ucenic al monahului Nicolae de la Rohia şi excelent cunoscător al operei lui Steinhardt, spune că nu e stilul acestuia şi că nu îşi aminteşte de un astfel de fragment.
Nu-mi rămîne decît să cred că textul e scris de altcineva, care a vrut să-i confere autoritate semnîndu-l cu numele lui Steinhardt. Ce spune nu e mai puţin adevărat din această pricină, dar ar fi frumos şi bine să aflăm cine e autorul. Iar dacă e chiar Steinhardt, să ni se indice sursa exactă (volum, an de apariţie, editura, pagina).

Drumul crucii

Nimic din aceasta viata nu este din intamplare. De multe ori dorim sa ne eliberam de crucea ce ne este data fiecaruia dintre noi. Dar pentru toate exista un "de ce" si "pentru ce". Dumnezeu nu ne da niciodata ceva ce n-am putea suporta. Si daca ne gandim sa scurtam aceste cai, cu siguranta vom avea probleme.

Chestiunea ţigănească. O rezolvăm sau o ascundem sub preş?

Un subiect sensibil, ocolit sau tratat cu eufemisme şi infinite precauţii, de teama miliţienilor political corectness, a fost repus pe tapet de Teodor Baconsky (1), ministrul român de Externe, cu ocazia întrevederii, din 12 februarie, cu Pierre Lellouche, secretarul de stat francez pentru Afaceri Europene.

Baconsky a spus, printre altele: „Avem nişte probleme fiziologice, naturale, de infracţionalitate în sînul unora dintre comunităţile româneşti, în special în rîndul comunităţilor cetăţenilor români de etnie romă.”

Imediat, gardienii "corectitudinii politice" şi apărătorii minorităţilor de tot soiul s-au mobilizat şi au cerut demisia lui Baconsky pentru declaraţii rasiste. Poate că demnitarul român va fi adus şi la judecata Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Dar problema nu se va rezolva aşa. Dacă Baconsky va fi sancţionat, cel mult, vom tăcea mai departe în chestiunile dureroase, pentru a nu fi consideraţi rasişti, xenofobi, naţionalişti, antieuropeni etc.

Nu trebuie să-l credem pe cuvînt pe ministrul de Externe, dar realitatea ne obligă să ne punem cîteva întrebări de bun-simţ, la care, dacă răspundem cu acelaşi bun-simţ, riscăm să fim consideraţi "nazişti" sau "legionari".
De pildă, eu unul mă întreb:

1. De ce majoritatea cerşetorilor "profesionişti" de pe străzile oraşelor româneşti (dar şi ale unor mari capitale europene) sînt ţigani?
2. De ce infracţionalitatea în rîndul ţiganilor este la un nivel mai ridicat decît în cel al românilor sau maghiarilor (cel puţin aşa reiese din relatările presei)?
3. De ce gradul de alfabetizare este anemic în comunitatea ţigănească?
4. De ce ajung atît de puţin ţigani să absolve o facultate, în condiţiile în care au locuri rezervate, fără examen şi fără taxe, în universităţi?
5. De ce pînă şi ţiganii foarte bogaţi, cu case uriaşe (şi multe turnuleţe), au o igienă precară?
6. De ce, în pofida a nenumărate proiecte derulate de 20 de ani încoace pe banii statului român sau ai UE, comportamentul public al majorităţii ţiganilor este scandalos? (Aşa se explică faptul că, în toate sondajele de opinie, celelalte etnii nu vor să aibă vecini sau colegi de serviciu ţigani.)
7. Cîţi ţigani cinstiţi, gospodari, curaţi şi şcoliţi cunoaştem fiecare dintre noi? Spune asta ceva despre majoritatea acestei etnii? (2)
8. De ce mari state europene, ca Italia sau Franţa, altminteri considerate democratice şi tolerante, se plîng că au necazuri cu ţiganii emigraţi din România?

Şi mă opresc aici, dar puteţi completa dvs. cu numeroase alte întrebări, fără îndoială.
Sigur că sînt multe explicaţii privitoare la conjuncturi, la context, dar oare să fie suficiente şi acoperitoare?

În condiţiile unui răspuns sincer la întrebările de mai sus, cred că ministrul Baconsky mai degrabă i-a scuzat pe ţigani, decît i-a acuzat. Iar distincţia între cetăţenie şi etnie trebuia operată, pentru că ne-am săturat ca românii să tragă ponoasele pentru ţigani prin toată lumea.


Note:
1. Am preferat să folosesc numele de scriitor al ministrului de Externe şi nu pe cel din buletin (Baconschi), pentru că este mai cunoscut.
2. În virtutea meseriei mele de jurnalist, mai ales, am cunoscut de-a lungul vieţii mulţi ţigani. Unii mi-au plăcut pentru talentul lor (de muzicanţi sau mici meseriaşi), dar foarte puţini mi-au cîştigat respectul (cam cîte degete ai la o mînă) şi doar unul mi-a devenit prieten (un foarte bun prieten, pe care îl preţuiesc şi pentru cum dezminte părerea generală că toţi ţiganii sînt o apă şi-un pămînt).

MŢR ar vrea să scape de crucea lui Horia Bernea

Clădirea Muzeului Ţăranului Român trebuie reparată şi consolidată. Potrivit conducerii Muzeului, după şantier, sălile nu vor mai putea fi reconstituite identic, în parte din pricini tehnice, în parte din orgoliul specialiştilor muzeografi de a nu copia vechea viziune a pictorului Horia Bernea, ctitorul instituţiei.

De aici a pornit o dezbatere. Întrebarea fundamentală este: va fi păstrată crucea în centrul muzeului şi acoperitoare în noua viziune? Căci asta e moştenirea Horia Bernea: un muzeu construit în jurul crucii – ca element definitoriu al vieţii ţăranului român. Întrebare la care conducerea Muzeului n-a răspuns. Dar după cum pune problema, cred că mai degrabă ar vrea să ne arate un ţăran ateu, de Cîntarea României.

Pînă acum, de două ori, doi directori ai MŢR au încercat să desfiinţeze lucrarea lui Horia Bernea şi amîndoi s-au lovit de opoziţia unor figuri culturale proeminente. Primul, Dinu Giurescu, a şi stricat două săli. Apoi a fost înlocuit. Ultimul, Vintilă Mihăilescu, aflat la final de mandat, în faţa reproşurilor care i se aduc, îl propune în locul său (ironic, dar eu aş lua în serios ideea) pe maestrul Sorin Dumitrescu.

Am încercat să încarc pe net înregistrarea audio de la dezbaterea de la MŢR de pe 5 februarie a.c., dar nu merge. Aşa că v-am spus doar concluzia.

Anticomunism cu voie de la "vînătorii de antisemiţi"

După principiul "dacă n-avem antisemiţi îi inventăm" şi după ideea că regimul comunist nu poate fi criticat decît de pe poziţii de stînga (şi, bineînţeles, cu moderaţie, pentru o memorie selectivă şi într-o libertate închipuită), şefii a două instituţii inutile din România protestează contra unui film difuzat la Festivalul de la Berlin.

Marco Katz, preşedintele Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului din România (care antisemitism, frate, mai ales pe penuria asta de evrei?), şi Alexandru Florian, director al Institutului Naţional pentru studierea Holocaustului „Elie Wiesel”, (ce să mai studieze dacă Wiesel însuşi a decretat, înainte de orice investigaţie: "România a ucis, aucis, a ucis!" ?) cer oprirea proiecţiei peliculei „Portretul luptătorului la tinereţe”, în regia lui Constantin Popescu, pe motiv că aceasta glorifică un fost legionar, Ion Gavrilă Ogoranu.

Într-o scrisoare adresată lui Dieter Kosslick, directorul Berlinalei, şi membrilor juriului actualei ediţii, prezidat de Werner Herzog (deşi filmul nu este în competiţie), Katz şi Florian îşi justifică astfel demersul: „Promovarea cultului persoanelor şi organizaţiilor cu caracter fascist, rasist şi xenofob este interzisă de legea din România şi contravine principiilor fundamentale ale democraţiei europene“.

Întîi că oamenii ăştia, care protestează aşa de vehement, n-au văzut filmul (poate că nu le e favorabil luptătorilor din rezistenţa anticomunistă). Pe urmă, filmul este o ficţiune, nu un documentar. Apoi, Ion Gavrilă Ogoranu este unul dintre cei mai renumiţi luptători anticomunişti, iar viaţa sa a fost documentată în mai multe articole de presă, cărţi şi în "Memorialul Durerii", de Lucia Hossu Longin, difuzat pe TVR. Dacă era vreun temei, se găseau destui care să protesteze atunci.

Nu în ultimul rînd, Gavrilă nu a fost legionar, ci membru al Frăţiei de Cruce, o organizaţie de tineret de pe lîngă mişcarea legionară, unde se făcea educaţie patriotică şi creştină, nu politică propriu-zisă. Asta, aşa, în treacăt, pentru cei care, în loc să încerce să cunoască istoria, preferă să înghită pe nemestecate acuzaţiile comuniştilor contra legionarilor.

În fine, în mişcarea de rezistenţă, ca şi în puşcăriile comuniste, majoritari au fost legionarii. Lupta lor împotriva comunismului nu e legitimă? Jertfa lor nu e bună?

Alexandru Florian şi Marco Katz ştiu prea bine realitatea, dar dacă nu folosesc un astfel de prilej pentru a se mai arăta "hăituiţi" şi "discriminaţi", li se taie subvenţiile pentru organizaţiile lor fantomă.

Aşa s-a trezit vorbind Florian şi mai an împotriva expoziţiei "Destine de martiri", de la Iaşi, în care erau evocaţi şase mărturisitori ai lui Hristos în temniţele comuniste. Şi atunci, fără să vadă expoziţia, Florian a protestat, afirmînd că se face propagandă legionară. Chit că în expoziţie erau doar documente şi fotografii din arhivele Securităţii.
Şi i-a speriat pe unii.
De data asta, pe nemţi nu i-a mai speriat, iar filmul lui Constantin Popescu rulează în continuare.

Poemele săptămînii (3)

Boală iute
de Gheorghe Păun

Tinereţe, iute boală,
Prea uşor curabilă,
Cu aorta în răscoală,
Vremea reciclabilă,
Stele adunate-n poală,
Arderii contabilă.

Boală iute, tinereţe,
Aripă, corabie,
Dimineţii dând bineţe,
Sus în coş, pe gabie,
Piruete îndrăzneţe
Pe tăiş de sabie.

Tinereţe, boală iute,
Timpul cum te-nfulecă,
Ruginiuri neştiute
Pleoapa îţi întunecă
Înspre întomnate cute
Velele-ţi alunecă.

Tinereţe, iute boală,
Lungi-te-ai, s-ajungi mortală!



Drumul
de Gheorghe Chiţimuş

Neştiind să citesc în urmele
pe care-mi duc paşii –
trăiesc viaţa care-n mine

să scrie nu vrea. Cu glas de
clopot cântă de sărbători
tăcerea celorlalte zile.

Dimineaţa străbatem drumul
spre victorie –
seara, drumul spre casă.


A fost
de George Astaloş

a fost

explozie de aripi
răzvrătite

şi de penaj febril
rupt de-nălţimi

icar de miere
aversă de lumină
avalanşă solară
ai fost

chiar tu.

Reeducarea în România comunistă (1945 - 1952)

Sub semnătura istoricului Mircea Stănescu, a apărut la Editura Polirom primul volum dintr-o trilogie despre "reeducarea" deţinuţilor politic din România comunistă. Căutările în arhive şi discuţiile cu foştii deţinuţi au dat naştere acestei lucrări al cărei scop este, conform autorului, "să redea istoria încercărilor regimului comunist din România de a restructura (reeduca) deţinuţii politici, adică de a-i transforma din duşmani (reali sau presupuşi) în aderenţi (reali) ai doctrinei şi practicii comuniste". Primul volum prezintă începuturile reeducării: un studiu de caz despre Makarenko şi naşterea pedagogiei sovietice, precedentul reeducativ de la închisoarea Aiud (1945-1948), reeducarea de la Suceava (1948-1949), Piteşti (1949-1951) şi Braşov (1950-1951).

Următoarele două volume vor acoperi: unul - reeducarea la închisorile Târgşor (1949-1950) şi Gherla (1950-1951) şi al doilea - reeducarea de la Târgu Ocna, Canal şi Ocnele Mari (1950-1951).