Sufletul Românesc, prin ochii lui Dan Puric

După o tăcere creatoare de cîteva luni, maestrul Dan Puric revine sub reflectoare cu aceeaşi forţă şi aceeaşi subtilitate pe care i le cunoaştem. Un mesaj exprimat în trei forme: carte, teatru şi conferinţă, despre Sufletul Românesc. O izbucnire de revoltă, umor şi speranţă. O metaforă care ridică omul românesc din mizeria acestei lumi, pentru a-i dezvălui o perspectivă mistică asupra istoriei, de natură să-l facă să renască. O probă de inegalabil talent şi o excepţională virtuozitate în exprimarea artistică.

Luni, 16 decembrie a.c., la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”, a avut loc premiera spectacolului “Suflet Românesc”. Acest nou one-man show a fost aplaudat minute în şir de o sală arhiplină. Dan Puric a spus, prin pantomimă, povestea ieşirii din comunism a poporului român, a încercării lui de adecvare la sistemul occidental, cu preţul unor umilinţe şi a unor suferinţe majore, în absenţa unei adevărate înţelegeri din partea Occidentului. Finalul este însă dătător de nădejde. În cele din urmă, un popor slăbănogit şi orb după 45 de ani de comunism, găseşte resursele reînvierii sale şi se transformă într-un campion. Unul care le poate arăta calea şi altora.

Aceeaşi poveste este articulată de Dan Puric, din instantanee ale realităţii româneşti dinainte şi după 1989, şi în conferinţa „Suflet Românesc” ţinută marţi, 17 decembrie la Ateneul Român, şi în cartea sa cu acelaşi titlu, lansată miercuri, 18 decembrie, libraria Dalles.

PS:

Compania Dan Puric & Asociaţia Pro Vita vă invită azi, de la ora 19.00, la concertul de colinde "Bulgăraşi de veste bună", care va avea loc la Teatrul de pe Lipscani. Ca în fiecare an, concertul prezentat de Dan Puric este susţinut de minunatul cor de copii al Asociaţiei Pro Vita.

Ponta vrea să distrugă şi Muzeul Ţăranului Român

Ponta & compania nu se opresc din fărădelegi decît dacă sînt forţaţi. Ca toţi comuniştii. Iniţiativele care aduc atingere valorilor consacrate de Occident (democraţie, libertate de exprimare, justiţie etc.) le mai sînt blocate de ambasadele occidentale. Dar atacurile la valorile româneşti - aşa cum sînt cele prezente în Muzeul Naţional al Ţăranului Român (cît mai sînt, după directoratul plin de păcate al lui Virgil Niţulescu) - cine le stopează? 

E în firea comuniştilor să distrugă tot ce ţine de tradiţie. Deci nu mă miră noua acţiune a guvernului USL. Ce mă miră este slăbiciunea noastră. Oare ce mai aşteptăm ca să-i măturăm definitiv de pe scena politică pe moştenitorii PCR?

Redau mai jos o scrisoare deschisă adresată prim-ministrului Victor Ponta de către directorul MNŢR, Virgil Niţulescu. (C.T.)

Stimate Domnule Prim-Ministru,

Am fost informat cu privire la existenţa unui proiect de hotărâre a Guvernului care ar face ca, într-o primă etapă, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” să treacă în subordinea Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice şi imobilul din Şoseaua Kiseleff nr. 3, care adăposteşte Muzeul Naţional al Ţăranului Român, în administrarea Muzeului Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa­”. În etapa următoare, din câte am înţeles, ar urma ca, în termen de 90 de zile, Muzeul nostru să fie unificat cu Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, pierzându-şi aşadar, personalitatea juridică, iar toate bunurile culturale care sunt adăpostite în clădirea noastră şi expoziţia permanentă să fie găzduite în imobilul muzeului în aer liber din Parcul Herăstrău.

Vă rog să îmi permiteţi, domnule Prim-Ministru, să expun foarte pe scurt motivele pentru care o asemenea decizie ar fi total inoportună. Nu am să discut, aici, situaţia colegilor noştri din Muzeul „Antipa”. Muzeul nostru, care a fost înfiinţat în anul 1906, sub patronajul Regelui Carol I (al cărui nume l-a şi purtat, din 1915, până în 1948) a fost găzduit în clădirea în care se află acum, de la bun început. Clădirea, proiectată, iniţial, de arhitectul Nicolae Ghica – Budeşti şi terminată de arhitectul Grigore Ionescu (şi care, acum, este monument istoric de importanţă naţională), a fost gândită, din capul locului, pentru a găzdui „Muzeul de Artă Naţională”, iniţiat de marele nostru muzeolog, istoric de artă şi etnolog, Alexandru Tzigara – Samurcaş. Din păcate, cel mai mare muzeu al României, aşa cum era în acel moment, a fost evacuat din clădire în 1953, pentru a găzdui Muzeul Lenin – Stalin, devenit, mai târziu, Muzeul de istorie a Partidului Comunist, care a fiinţat, până în decembrie 1989 în această clădire.

Între timp, Muzeul (rebotezat „de Artă Populară”) a fost, găzduit de Palatul Ştirbey, de pe Calea Victoriei, până în anul 1978, când, prin decizia directă a lui Nicolae Ceauşescu, a fost desfiinţat, prin unificare cu Muzeul Satului. Întregul patrimoniu al muzeului a fost înghesuit în nişte condiţii absolut improprii, Muzeul Satului, ca muzeu în aer liber, nefiind pregătit, în nici un fel, să primească acest patrimoniu şi să îl îngrijească.

La începutul lunii februarie a anului 1990, după desfiiinţarea fostului muzeu al Partidului Comunist, Muzeul nostru s-a întors în sediul care îi era destinat. Pentru patrimoniul său, care numără peste 90.000 de obiecte, s-au construit depozite speciale adecvate patrimoniului etnologic, potrivit standardelor internaţionale. Totodată, într-un timp foarte scurt, o echipă excepţională de etnologi, sociologi şi artişti, condusă de marele pictor Horia Bernea, a realizat o expoziţie permanentă remarcabilă, fapt care a fost recompensat cu cel mai important premiu în domeniul muzeelor, din Europa. Astfel, în 1996, Muzeul Ţăranului a primit Premiul pentru Muzeul European al Anului, rămânând, până în ziua de astăzi, singura instituţie muzeală din România care a primit această distincţie.

Dacă s-ar da curs proiectului de hotărâre a Guvernului care, oricum, în acest moment, nu respectă, în opinia noastră, prevederile Legii muzeelor şi colecţiilor nr. 311/2003 republicată, art. 18 şi 34 şi care nu a fost publicată pe pagina de internet a ministerului iniţiator,

-         s-ar desfiinţa o instituţie fundamentală pentru spiritualitatea românească, greşeală pe care a făcut-o (atunci, cu vădită intenţie) numai regimul comunist,

-         s-ar distruge o expoziţie permanentă care a fost unanim apreciată de specialişti şi de ghidurile turistice publicate în întreaga lume (vă putem pune la dispoziţie aceste detalii),

-         ar fi lăsat fără adăpost un patrimoniu de excepţie (pentru că Muzeul Satului nu dispune de spaţii suplimentare de depozitare pentru a putea primi şi obiectele pe care le gestionează Muzeul Ţăranului),

-         Muzeul „Antipa” ar primi un spaţiu, oricum, inadecvat nevoilor sale,

-         un număr imens de persoane care apreciază Muzeul Naţional al Ţăranului Român (nu numai cei care fac parte din elita intelectuală a ţării, de la membrii Academiei Române, profesorii universitari, artiştii etc.), precum şi publicul obişnuit al muzeului, de la elevi şi studenţi, până la rezidenţii străini în România, inclusiv, diplomaţii, vor fi extrem de nemulţumite de o asemenea măsură, care va elimina din viaţa publică a Capitalei un loc de cultură ce are o semnificaţie aparte pentru cel puţin câteva sute de mii de oameni (nu doar vizitatorii obişnuiţi ai muzeului, aşadar), care vin la Muzeul Ţăranului pentru a lua parte la manifestări culturale dintre cele mai diverse: expoziţii temporare, concerte, festivaluri de teatru şi film, lansări de carte, conferinţe etc.

Vă asigur că poziţia pe care o exprim în această scrisoare deschisă este conformă cu cea a întregului personal al Muzeului şi că ea va rămâne aceeaşi, indiferent cine se va afla la conducerea instituţiei în viitor.

Sper că prin decizia pe care o veţi lua, de a nu da curs iniţiativei de desfiinţare a Muzeului Naţional al Ţăranului Român, veţi dovedi că ascultaţi vocea raţiunii, respectând dreptul fundamental la cultură al cetăţenilor şi punând preţ pe identitatea culturală a românilor.

Cu deosebit respect,

Dr. Virgil Ştefan NIŢULESCU

Directorul general al Muzeului Naţional al Ţăranului Român

CAZUL CALCIU: PSIHOZA MOAŞTELOR

de Răzvan Codrescu

În ultimele zile, presa a început să vorbească tot mai mult despre întîmplările recente de la Mănăstirea Petru-Vodă ca despre un "scandal", sugerînd că în spatele lor s-ar afla nu se ştie ce conspiraţie obscură potrivnică cinstirii martirilor neamului şi "minunismului" atît de atractiv nu numai pentru o anumită naivitate habotnică, dar şi pentru nişte oficine mediatice lipsite de cea mai elementară cultură religioasă şi de orice orizont moral-spiritual. Paie pe foc pun chiar cei responsabili de abuzurile comise acolo, care n-au nici o ezitare să mintă şi să incite lumea în numele credinţei lor rătăcite, acuzînd de-a valma pe stareţ, pe ierarhi sau pe fraţii din obşte care nu le împărtăşesc exaltările paranoide.

La sfîrşitul relatării de pe acest blog privitoare la parastasul de 7 ani al Părintelui Gheorghe Calciu (16 noiembrie a. c.), autorul - juristul şi teologul Lucian D. Popescu, apropiat al familiei părintelui, cunoştinţă veche, fiu duhovnicesc şi monograf al acestuia, ce nu poate fi bănuit de intenţii impure şi are deplină legitimitate de a se pronunţa - făcea referire şi la deshumarea săvîrşită în taină (de care n-a aflat decît la întoarcerea la Bucureşti), cu avertismentul discret că "pietatea populară poate rătăci în duhul greşelii, iar greşeala de-a dreapta tot greşeală este..." (vezi aici).

În perioada imediat următoare, cu concursul televiziunilor ahtiate după senzaţional (Antena 3, Kanal D etc.), mai vechea "psihoză a moaştelor" a cunoscut o nouă recrudescenţă, în faţa căreia Biserica, din păcate, n-a făcut publică nici o atitudine oficială, lăsînd lumea în confuzie şi nedumerire. Eu, în urma numeroaselor întrebări cu care m-am pomenit asaltat în context, ca unul ce am fost la rîndul meu printre apropiaţii părintelui (pe care l-am cunoscut în 1984) şi editorul său constant (din 1996 încoace), am făgăduit cititorilor blogului o sinteză a faptelor şi exprimarea punctului meu de vedere asupra lor, rămînînd cu toţii în aşteptarea unui comunicat oficial - din partea Mitropoliei de la Iaşi sau a altui for bisericesc îndrituit - prin care să se aducă lămurire şi îndrumare credincioşilor lăsaţi pînă acum la cheremul manipulărilor mediatice sau al zvonisticii curente. Nimeni nu poate suplini cuvîntul Bisericii, oricît de informat, de pertinent şi de onest ar fi.

                        De la pietate la sminteală

Folosit de o mînă de psihopaţi ai Ortodoxiei ca paravan în ultimii ani de viaţă, Părintele Iustin Pârvu continuă să fie folosit ca atare şi după moarte: cei care au purces fără nici o binecuvîntare la dezgroparea Părintelui Calciu au invocat intenţia exprimată cîndva în acest sens de însuşi Părintele Iustin. Şi, desigur, au încercat să se prevaleze şi de "tradiţia" moldovenească a dezgropării la 7 ani, care nu are nici o bază canonică (practicîndu-se pe alocuri, inclusiv în Muntele Athos, din lipsă de spaţiu, ceea ce nu este cazul la noi). Cît despre pretenţia cutărui călugăraş că i s-ar fi arătat părintele însuşi în vis şi i-ar fi poruncit deshumarea, nu văd în virtutea cărui temei ar putea fi creditată (oricine poate veni să spună că a visat orice; fără alte semne consfinţitoare, "visul", chiar să-l fi avut, rămîne nul).

Vajnicii căutători de moaşte (chiar din obştea Mănăstirii Petru-Vodă) n-au mai avut răbdare nici măcar pînă la parastas (care - fără ca asistenţa din afară să o ştie - s-a desfăşurat la un mormînt gol): au pus mîna pe lopeţi şi au purces la dezgropare cu cîteva zile înainte. Surprinşi de stareţul Hariton (care a invocat, între altele, chiar dispoziţia testamentară a Părintelui Calciu: Dacă peste ani, din anumite nevoi de construcţie sau din alte cauze, trupul meu va fi dezgropat şi, spre uimirea multora, va fi neputrezit, preoţii să citească peste el rugăciuni de desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit, că nu de la Dumnezeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înşelarea celui rău. Să fie legaţi preoţii care m-au văzut să nu vorbească niciodată despre această minune falsă şi trupul pus într-o altă groapă, spre a fi uitat pentru totdeauna...), au fost certaţi şi opriţi, dar s-au reîntors noaptea, pe furiş, şi şi-au isprăvit treaba la adăpostul întunericului, ducînd rămăşiţele Părintelui Calciu şi închizîndu-le în chilia Părintelui Iustin. Apoi tot ei au chemat una dintre cele mai imunde televiziuni (Antena 3) să filmeze "minunea" în vederea mediatizării şi i-au trimis mesaj ierarhului de la Iaşi (la data respectivă absent din ţară), "să vină să se închine la moaşte de sfînt".

Au cam intrat însă în panică atunci cînd au aflat de ameninţarea formulată de d-l Andrei Calciu (fiul părintelui, lawyer în Washington D. C., care auzise mai demult ce se punea la cale), că, în cazul în care îi vor dezgropa tatăl, îi va da în judecată, ca cetăţean american, pentru "profanare de morminte". În faţa acestei perspective, o anume îngrijorare s-a făcut simţită şi la nivel arhieresc.

Vă întrebaţi, desigur, care era starea cadavrului dezgropat (în legătură cu care a existat temerea, printre apropiaţii părintelui, ca nu cumva să se înceapă a fi împărţit cu bucăţica, aşa cum s-a petrecut, în parte, cu rămăşiţele poetului Radu Gyr, deshumat maian - nu fără acordul familiei - de la Cimitrul Bellu din Bucureşti şi reînhumat în cimitirul Mănăstirii Petru-Vodă, apoi scos din groapă şi dus în biserică, să i se închine lumea ca unui "sfînt cu moaşte" decretat ad-hoc, fără nici un proces de canonizare!). Răposat şi îmbălsămat în Statele Unite (unde şi-a trăit ultimii 21 de ani ai vieţii), Părintele Calciu, care şi-a dorit să fie înmormîntat la Petru-Vodă, a fost adus în ţară într-un sicriu sigilat, în care trupul era înfăşurat într-o folie protectoare. Înainte de a porni spre locul de îngropăciune, a fost depus în biserica Mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti (unde rostise, în 1978, cele "şapte cuvinte către tineri"), iar sicriul a fost deschis şi folia îndepărtată de la cap pînă la piept (părintele arăta ca un om viu adormit - americanii îşi făcuseră bine treaba - şi aşa ne-am luat rămas-bun de la el, în pragul lui decembrie 2006). Cînd sicriul a fost închis la loc, n-a mai fost trasă folia protectoare peste partea de sus, astfel că procesul de descompunere în pămînt n-a fost unitar: partea descoperită s-a uscat ("un craniu cu barbă"), iar cea acoperită a rămas aproape neschimbată după 7 ani. Este motivul pentru care la televizor şi pe internet au fost arătate mai ales picioarele dezgolite, capul fiind acoperit cu o glugă neagră, pentru a nu şoca şi deservi pretinsa "minune" (adică ideea fixă a "moaştelor" cu orice preţ). În realitate, la momentul dat, toate aceste lucruri îşi au explicaţii pur naturale. (Continuare)

Patru ONG în apărarea unui colind

Scrisoare deschisă către CNA și CNCD

Domnule Președinte Asztalos Csaba Ferenc
Doamnă Președinte Laura Corina Georgescu
Domnilor Consilieri ai C.N.C.D. și C.N.A.

Am luat notă de reclamația făcută de Institutul Elie Wiesel în legătură cu colindul prezentat de postul de televiziune TVR3.

Dorim să atragem atenţia, în primul rând, că în textul colindului nu există expresia ”jidovan afurisit”, informație lansată de Revista 22 și preluată de mass media. Expresia corectă din textul și interpretarea colindului este “jidov, neam afurisit” și se referă la Judecata lui Hristos de către farisei și saduchei.

Sunt colinde din toate zonele, mai ales din Transilvania, care fac referire la momentul judecării lui Hristos de către Pilat în fața mulțimii din Ierusalim : “Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”(Matei 27, 25). Este blestemul necunoașterii lui Hristos, Mesia cel așteptat de atâtea veacuri de neamul israelitean și proorocit de profeții săi. Arhaic vorbind, afurisenia înseamnă ruperea de comunitate, anatema.

În al doilea rând, referirea la foc ca loc de pedeapsă este legată de “iezerul de foc şi de pucioasă”. Practic, ultimele versuri se refera la o viziune populară a iadului. Cum spune și textul colindului, iadul este un spațiu spiritual situat ”nici în cer, nici pe pământ”. În cultura tradițională a satului românesc cremațiunea nu este prezentă decât în contextul iadului.

Domnul Conf. Aurel Bodiu, specialist în etnologie, datează colindul pentru sec. XVII-XVIII .

”Este vorba despre o specie de colinde care a circulat în satul arhaic românesc și care face referire la judecarea lui Hristos de către căpeteniile religioase evreiești. Numele de ”jidov” vine pe filieră maghiară și era folosit, fără sens peiorativ, pentru evrei. Numai cineva care nu cunoaște folclorul românesc poate considera acest colind antisemit. Ţăranul român nu era antisemit” – ne-a declarat dl. conf. Aurel Bodiu.

La început de secol XX, înainte de evenimentele nefericite din al doilea război mondial, muzicianul maghiar Bela Bartok a realizat o culegere de folclor publicată în 12 volume în care un loc important îl deţin colindele româneşti. Există în acea culegere o categorie de colinde care se referă la Judecata de Apoi şi iertarea sau pedeapsa pe care o primesc diferite personaje istorice. Colindul pus acum în discuţie face parte din această categorie.

Ţinând cont de aceste argumente, apreciem că este o eroare să aplicăm consideraţii de discriminare unui patrimoniu care ţinteşte cu precădere domeniul spiritual. Cu atât mai mult cu cât valoarea acestui tezaur naţional tocmai a fost recunoscută pe plan mondial de către UNESCO.

Avem încredere că veţi lua cea mai bună decizie în legătura cu acest caz şi veţi revoca decizia de amendare a postului de televiziune TVR3.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Semnează
Asociaţia Basarabii
Asociaţia pentru Revigorarea Tradiţiei
Asociaţia Rost
Cercul Studenţesc ”Floarea de Foc”

PROZĂ. Mere Putrede

Limbile ceasului de perete arătau ora 18.30. M-am uitat de două ori, cu neîncredere. Părea că nu s-au mai mişcat de aproape un an, de când ne-am căsătorit. După nuntă, ne-am mutat la mine, şi regulile casei s-au schimbat. De pildă, a apărut una nouă: la 18.30 luam cina. Era singura masă la care puteam fi împreună peste zi. Îmi plăcea, dădea serilor noastre un aer burghez, stabil, rostuit. De la o vreme însă, mă aşezam la masă şi ochii mi se ridicau spre ceas fără să vreau.

18.30. Mâncam liniştiţi, în tăcere. Clara tăcea ca de obicei, iar eu nu voiam să o tulbur cu gândurile şi problemele mele. Clara tăcea destul de mult şi în res­tul timpului. În casă, tăcerea ei părea un act sacra­mental. Completa un soi de ritual, în care gesturile îi erau calme, precise, puţinele cuvinte rostite, moi, ca­tifelate, chipul - pe care emoţiile se arătau fulgurant -, serios, preocupat, statura - dreaptă, aproape încor­dată. Şi-apoi, tăcerea ei era un fel de a mă proteja de zbuciumul din afară şi din ea însăşi. Tăcerea ei era o placentă în care mă odihnea, după ce mă întorceam de la lucru, îmi dădea intimitate şi un uşor sentiment de însin­gu­rare, atât de plăcut uneori. Tăcerea ei nu era un loc în care să se ascundă, ci un vârf de pe care pri­vea lumea cu o blândeţe care îi lumina chipul într-un fel tainic, dezvăluind şi ascunzând totodată. Clara era ca un lac de munte, profund şi revigorant. Mă învăluia tandru, cu tăcerea ei, şi mă susţinea. Iar eu puteam astfel să mă revărs în torente de cuvinte, să scot neo­bişnuitul din întâmplările zilei, cum scoate căutătorul de perle pietrele preţioase din adâncuri, să-i ofer o cas­cadă de ima­gini şi metafore, de care părea fas­cinată. Descătu­şarea mea verbală nu era însă semnul unei limbuţii cronice, nici vreo tentativă de a umple un ipotetic gol dintre noi, ci o bucurie trăită împreună. Îmi plăcea să-i povestesc tot ce trăiam şi gândeam, iar ei îi plăcea să mă asculte. Dar cu adevărat eram răpiţi de fericire când tăceam şi eu, căci atunci ne au­zeam limpede unul altuia finele mişcări de decoruri in­­terioare şi pulsul unor afecte care îşi pierd stră­lucirea când sunt puse în cuvinte. Iubirea, atunci când există, nu are nevoie de declamaţii, se simte. Şi o simţeam. În lume, tăcerea Clarei trecea drept expresia maturităţii şi a stăpânirii de sine, o dovadă de răbdare, politeţe şi inteligenţă. În discuţiile aprinse, prefera rolul de arbitru, iar dacă o supăra ceva, refuza să mai vorbească despre episodul sau persoana care îi pri­cinuise iritarea. Nu se certa, ci tăia brusc orice dis­cuţie cu o sclipire oţelită din ochi sau cu un rictus abia schiţat. Prin comparaţie cu Clara, trebuie că eu apă­ream drept un monument al frivo­lităţii, cu jerbele mele retorice, volutele argumentative şi dezlănţuirea emoţională. Dar şi asta îmi plă­cea. Îmi părea un contrast perfect pen­tru a pune în evidenţă întregul pe care îl alcătuiam împreună.

Andreea

 

18.45. Iată că nu stătuse ceasul.

Telefonul a sunat îndelung. L-am lăsat, pentru că altă regulă nouă din casa noastră spunea că de la masă nu te deranjezi nici pentru împăratul Japoniei. Îmi plă­cea şi asta, căci îmi crea confort. Totuşi, pentru că telefonul continua să sune, m-am ridi­cat şi am răspuns. Când am auzit glasul din receptor, cred că am zâmbit, căci Cla­ra, care mă urmărea cu privirea, a ridicat sprâncenele. Acum îmi amintesc că mă­su­ram camera cu paşi mari, în timp ce vor­beam la telefon, gesticulam, râdeam, ex­cla­mam. Eram cuprins de o frenezie de parcă m-ar fi anunţat cineva că am câştigat la loto o sumă fabuloasă. Nu-mi stă­pâ­neam euforia nici atunci, cum nu o fă­ceam niciodată când vorbeam cu An­dreea, cea mai bună prietenă a mea încă din stu­den­ţie. În zece ani de când ne cu­noşteam n-a fost nicio săptămână în care să nu ne căutăm, să ne spu­­­nem un gând, o stare, o în­tâm­plare. Şi o făceam cu risipă de energie, imaginaţie şi umor. Mai aveam şi alţi prieteni apro­piaţi cu care îm­părtă­şeam ne­li­niştile, micile vic­to­rii şi atâtea al­tele. Însă, sim­ţeam că în An­dreea am in­ter­lo­cutorul ideal, care mă îmbogăţea cu fiecare în­tâlnire sau convor­bire. Fără ea, ar fi fost ca şi cum mi-aş fi pier­dut Nordul.

Nu era iubire între noi! Sau era dra­goste, dar nu doar dra­gos­te, şi în orice caz nu una erotică. Era o afecţiune, când plină de du­ioşie, când ironică; uneori mai în­drăz­neaţă, alteori precaută. Era un senti­ment nebulos, pe ca­re îl întreţineam cu delicateţea şi pasiunea unor miniaturişti. Era o stare de joc în doi, precum un dans în care nu atât senzua­li­tatea, cât măiestria partenerilor este pusă în valoare. Asta ne des­chidea total unul faţă de celălalt. Însă, pentru că mereu glumisem pe seama posibilei noastre îndră­gostiri şi pentru că ne confesam aşa cum ni­ciodată iubiţii nu o fac, am rămas doar prieteni. Fe­rită de perspectiva unei iubiri carnale, prietenia noastră a prins rădăcini adânci şi ne-a invadat vieţile cu te­nacitatea unei iedere căţărătoare. Pentru unii dintre pri­etenii noştri comuni, poate şi pen­tru iubiţii noştri, relaţia noastră era stranie. Clara însă nu mi-a reproşat niciodată nimic. Până la acel telefon. (Continuare)

CIRC MINCINOS, CU MIZĂ SPIRITUALĂ

Sau cum un colind arhaic poate duce la interzicerea sfinţilor din temniţele comuniste

La ce clasă politică avem, nu e de mirare cine sînt “analiştii” vieţii politice de la noi. Sau altfel spus: aşa politicieni, aşa comentatori. Între aceştia, Mircea Badea, un tip ilar în orice situaţie, chiar şi cînd este luat drept director de opinie într-o emisiune de televiziune care se vrea serioasă, axată pe dezbaterea unor probleme grave ale societăţii. Las că şi emisiunea cu pricina (recte “Sinteza zilei”, de la Antena 3) este, cel mai adesea, de un comic involuntar incredibil şi fără o brumă de credibilitate. Însă, Mircea Badea i-a dat un plus de stupiditate, dacă pot spune aşa, prin intervenţia sa în ediţia de ieri. Omul a început prin a declara franc că nu suportă colindele, pentru că nu le înţelege şi nu le ştie rostul. Bun! Acum, ignoranţa nu e pedepsită prin lege, deşi, în opinia mea, s-ar cam cuveni. Deci, treacă de la noi! Dar în incultura sa crasă, Mircea Badea vrea să dea lecţii. Nici nu se poate altfel. Toţi sfertodocţii sînt un pic fuduli şi se simt chemaţi să-i lumineze pe alţii.

Badea a ţinut să-şi exprime, în manieră proprie, dezacordul faţă de un colind calificat drept antisemit, pe care l-a difuzat TVR 3 deunăzi. Colindul, cîntat de ansamblul “Dor transilvan”, conţine următorul fragment: “A născut un fiu frumos,/ Anume Iisus Hristos./ Toată lumea i se-nchină,/ Numai jidovii îl îngână./ Jidovan afuristit,/ Nu l-ar răbda Domnul sfînt,/ Nici în cer, nici pe pământ./ Numai la corlan [= horn], la fum,/ Acolo-i jidovul bun,/ Să iasă şfară [= fum] în drum”.

 „Eu nu am absolut nici o aşteptare de la instituţiile statului. Însă, de data asta, contez pe evrei. Speranţa mea în treaba asta e în evrei. Evreii au o problemă cu ăştia de vor să-i omoare şi cică nu-i lasă aşa.

Eu abia aştept să-i rezolve pe ăştia de la Dor Transilvan. Într-un fel sau altul, eu sunt absolut convins căevreii îi vor rezolva. Eu, în locul lui Dor Transilvan, mi-aş căuta o altă planetă. Pe planeta asta, destul de complicat de scăpat. Spre imposibil. […] Este atît de rău ce s-a întîmplat, atît de odios, atît de primitiv şi, să nu ne ferim de cuvinte, atît de nazist (aia era o incantaţie nazistă), încît, prietene, îmi pleacă aşa capul. Văd că e o revitalizare a nazismului în societatea noastră, o revitalizare a legionarismului… ăstora… aşa zişilor ecologişti, care sînt legionari adevăraţi… «Sîntem ecologişti». Bine legionarilor, noi nu ne-am dat seama că sînteţi legionari… Deci în societatea românească a început, aşa, să se revigoreze un val de nazism şi un val de legionarism”, a spus Mircea Badea.

Mi-e limpede că realizatorul tv habar n-are despre valoarea culturală a unor creaţii populare, că dispreţuieşte tot ce nu pricepe şi că se repede să-şi dea cu părerea despre orice, în virtutea unui orgoliu pe cît de nejustificat, pe atît de exacerbat. În condiţiile astea, chiar dacă lucrează într-o televiziune, probabil că nici pe la ureche nu i-a trecut vestea că, pe 5 decembrie a.c., UNESCO a înscrisColindatul de ceată bărbătească din România şi Republica Moldova în Lista reprezentativă a Patrimoniului cultural imaterial al umanităţii. Altminteri, poate s-ar mai fi gîndit înainte de a scuipa pe colinde.

Aşa stînd lucrurile, puteam să-l ignorăm pe Badea cu ţîfna sa neghioabă, dacă atitudinea lui nu ar avea şi o încărcătură politică pe care o vehiculează şi minţi mult mai mobilate şi mai treze decît a lui. În plus, Badea are şi notorietatea care îi permite să disemineze în mase largi o aserţiune care se înscrie într-o prea lungă propagandă antiromânească, derulată de cercuri intelectuale, civice şi politice de un servilism obscen faţă de evreitate (în scop mercantil, evident).

Badea cere cenzurarea folclorului şi pedepsirea exemplară a celor care îl cultivă, pe motive ideologice, mai precis de “corectitudine” politică. Şi dacă Academia Română a cenzurat DEX din care a scos cuvîntul “jidan”/”jidov” (termen aflat în limba română, şi nu neapărat cu conotaţie peiorativă, încă înainte de a apărea noţiunea de “antisemit”), iar Biserica şi-a cenzurat slujbele pentru a nu leza sensibilităţi evreieşti (în anul 2011, Patriarhia Română a tipărit o ediţie aProhodului fără referinţele negative la evrei, ca de pildă: “Îngâmfat Israil,/ Ucigaşe popor !/ Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,/ Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti ? […] Pizmăreţ popor,/ Ucigaş blestemat !/ Ruşinează-te măcar, înviind Hristos,/ De mahrama şi de giulgiurile Lui. […] O, neam jidovesc,/ Îndărătnic, ce-ai primit arvuna !/ Cunoscut-ai ridicarea Bisericii;/ Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit ?”), nu ne-om împiedica acum de nişte colinde care datează de sute de ani. Colinde care sînt în linia Bisericii, condamnîndu-i pe ucigătorii lui Hristos, nu pe evreii de azi.

Badea vede o probă de nazism şi/sau legionarism (că oricum nu-i este lămurită diferenţa) într-un colind şi face rapid legătura dintre promotorii tradiţiei şi legionarism, în bună manieră marxistă. El dă astfel apă la moară “holocaustologilor” (a se citi: celor care au făcut o afacere şi un instrument de dominare politică din memoria holocaustului) şi “vînătorilor de nazişti”, care au cam rămas fără slujbă la meridian românesc.

Dar Mircea Badea nu este singur pe acest front, ci poate numai unul dintre cei mai vizibili. Diverşi intelectuali şi oameni politici, dintre care unii cu o cultură solidă şi declaraţi de dreapta (deci cu gust pentru tradiţie), au luat poziţie public în rînd cu Badea – care altminteri le este duşman învederat. Iată însă că sînt raţiuni mai înalte care îi aproprie pe cei ce par adversari ideologici neînduplecaţi.

Revista 22 şi Grupul de Dialog Social au cerut şi ele Consiliului Naţional al Audio-vizualului şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să se sesizeze în privinţa “colindului antisemit”.

Iar după această pregătire a terenului, a venit comunicatul de presă al Centrului de Monitorizare şi Combatere a Antisemitismului... (Continuare)

DOUĂ CĂRŢI DE MEMORII DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE

Fundaţia “Sfinţii Închisorilor” lansează luni, 9 decembrie 2013, ora 18:00, la Sala Dalles din Bucureşti, volumul de memorii (despre Mişcarea Legionară şi din închisorile comuniste) Un an lângă Căpitan, de Ilie Tudor.

Alături de autor, vor fi vorbi Răzvan Codrescu (poet, traducător, eseist), Claudiu Târziu (preşedintele Asociaţiei ROST) şi Ioan Şolea (jurnalist).

Găsiţi detalii despre carte şi două capitole foarte interesante pe blogul dlui Răzvan Codrescu.

De asemenea, marţi, 10 decembrie 2013, ora 18:00, la Sala Dalles, Fundaţia “Sfinţii Închisorilor” lansează cartea de memorii din temniţele comuniste „Repetiţie la moarte… din spatele gratiilor, de Dr. Galina Răduleanu.

Unul dintre puţinele volume de gen scrise de femeile care au fost închise în perioada comunistă în România, cartea este o analiză lucidă a anilor pe care dna Galina Răduleanu i-a petrecut în mai multe centre de detenţie din ţară şi, totodată, povestea unei familii întregi închise după gratii şi persecutate.

Alături de dr. Galina Răduleanu, vor lua cuvântul Părintele Tudor Peiu (Preot la Biserica “Sfânta Treime” de la spitalul de copii Gr. Alexandrescu) şi dna Alexandra Mazilu (născută la închisoarea Mislea).

„Pentru cititorul tânăr, cartea se poate descoperi ca un jurnal, o mărturie a unei perioade de grea încercare prin care poate trece un om. Dacă însă cel ce citeşte această carte are un ideal pe care să-l slujească, nu de care să se folosească, aşa cum autoarea însăşi afirma într-un recent interviu, atunci va afla un izvor care nu va mai înceta să curgă.”

Preot Tudor Peiu

“Închisoarea a reprezentat pentru mine prima lecţie de viaţă, dar pe care n-am descifrat-o cu profunzimea unui matur. În consecinţă, multe din colegele de închisoare m-au tratat ca pe un copil, evitând să mi se dezvăluie. De aici rezultă şi absenţa sau creionarea insuficientă a atâtor personaje, care, datorită multor ani de detenţie, îşi închiseseră trecutul în adâncul lor. Dar chiar şi în aceste condiţii, au constituit pentru mine un model moral şi caracterial, pentru care le sunt recunoscătoare.

Dr. Galina Răduleanu

În Athos e încă toamnă

Foto: George Crăsnean

Demostene Andronescu sau tinereţe fără bătrîneţe

Dl Demostene Andronescu, unul dintre marii poeţii ai temniţelor comuniste, a împlinit astăzi 86 de ani. Şi mi-a mărturisit că simte cum începe să îmbătrînească. Dar nu-l cred, mai degrabă se alintă. Dl Andronescu e mai tînăr ca mulţi dintre noi, prietenii săi născuţi cu cîteva decenii mai tîrziu decît dînsul. Este un om în care şi-a făcut culcuş o lumină de Sus, care îi dă putere, inspiraţie, zîmbet şi o nesfîrşită bunătate faţă de ceilalţi. Dl Andronescu a supravieţuit închisorilor prin poezie şi a biruit vremurile făcînd bine. În Demostene Andronescu cel de azi îl văd limpede pe cel de acum două decenii, îl simt pe cel din poemele carcerale şi îl bănuiesc pe cel din Frăţiile de Cruce. De aceea cred că nu poate îmbătrîni, iar vîrsta sa ne arată numai cît de mult a trecut timpul peste noi, cei care avem bucuria de a-l cunoaşte de un număr de ani. Întru mulţi şi binecuvîntaţi ani să ne trăiască!

ÎNDOIALA

lui V. Voiculescu

Mai este, Doamne, pînă-n cer? Mai este

Pîn-să mă faci părtaş luminii Tale?

Sau poate tot n-a fost decît poveste

Şi-am colbăit degeaba-atîta cale.

De-atîta vreme urc tîrîş, pe coate

Şi-am smuls în căţărare-atîţi luceferi

Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate

Doar cei prea-nalţi să mai rămînă teferi.

Si-am risipit atîta suflet, Tată,

În rîvna mea neasemuit de mare

Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată

N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,

L-am aşternut pe fiecare treaptă,

Şi-l risipesc-ntruna, dar mi-e teamă

Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă…

Tîrîş, pe brînci, cu sufletul la gură,

Urc muntele cu-nchipuite creste;

Din tot ce-am fost mai sînt o picătură…

Mai este, Doamne, pînă-n pisc, mai este?!

Demostene Andronescu

Iubiţi România? Ce sînteţi dispuşi să sacrificaţi pentru ea?

Sînt pline reţelele sociale de "La mulţi ani, România!". Sînt pline şi televiziunile de emisiuni ditirambice, garnisite cu declaraţii politice mincinoase. Urarea şi apologia presupun iubire. Iubiţi România? Ce sînteţi dispuşi să sacrificaţi pentru ea? România nu e ceva abstract, e o vatră a unui neam, este un pămînt cu o istorie - care a fost păstrat cu jertfă -, este spaţiul unor legende, mituri şi întîmplări extraordinare adevărate, este un meridian cultural, este o gaură în Cer - adică o probă a prezenţei transcendentului în această lume -, este un stat - recte expresia politică a unei naţiuni, dovada voinţei ei şi instrumentul afirmării ei în lume. Cîtă vreme naţiunea aceasta nu e unită între graniţele aceluiaşi stat, iar numele ei nu se bucură de respectul la care ar îndreptăţi-o trecutul şi virtuţile sale, mîndria de a fi român e ştirbită, iar dragostea pentru România - o vorbă. Iubiţi România? Ce sînteţi gata să daţi acestei iubiri? Un pic de timp, energie şi pricepere? O mînă, un fiu sau viaţa? Răspundeţi la această întrebare, dacă vreţi ca "La mulţi ani, România!" să se transforme dintr-o fală futilă, ori o spusă conformistă într-un ideal!