Cafeneaua culturală "La Vulturi" vă invită la film: "Poarta Albă", de Nicolae Mărgineanu

Dragi prieteni, cafeneaua culturală "La Vulturi" şi Asociaţia ROST vă invită luni, 30 iunie a.c., de la ora 21.00, la o nouă seară de film. Vom viziona, în avanpremieră, "Poarta Albă", cel mai recent film artistic semnat Nicolae Mărgineanu. O poveste despre doi studenţi care, încercînd să fugă din ţară, în timpul regimului comunist (cînd graniţele erau închise - precizăm pentru cei mai tineri), sînt prinşi şi trimişi în lăgărul de muncă forţată pentru Canalul Dunăre - Marea Neagră. Curînd, ei îşi dau seama că acolo nu era decît un loc al suferinţei organizate, unde cei indezirabili regimului comunist trebuiau exterminaţi. 

După vizionare, regizorul Nicolae Mărgineanu şi actorii Maria Ploae şi Bogdan Nechifor vor participa la o discuţie pe marginea peliculei. De asemenea, îi vom avea alături pe cîţiva foşti deţinuţi politic, care ne vor împărtăşi din experienţele lor carcerale. 

Intrarea este gratuită. 

Vă aşteptăm cu drag!

Trupa folk "Acum" vine "la Vulturi"

COMUNISMUL, DIN NOU LEGITIMAT ?

de Pr. prof. Marius Vișovan

Deşi pe mai multe planuri, inclusiv cel juridic, România păstrează încă multe secele ale trecutului comunist, cel puţin pe plan moral condamnarea solemnă a acestuia în 2006 dădea impresia că pagina s-a întors definitiv. Deşi nu avut asentimentul întregii clase politice, preşedintele Traian Băsescu a reprezentat voinţa naţiunii şi adevărul istoric când a declarat comunismul ca “ilegitim şi criminal", datorită cortegiului imens de crime, abuzuri şi nedreptăţi cu care acest regim impus din afară a lovit poporul român timp de patru decenii. Deşi a rămas un act simbolic, lipsit aproape total de consecinţe practice, această condamnare a comunismului ne-a ridicat în ochii lumii civilizate şi ne-a dat speranța că, în sfârşit, minciuna s-a prăbuşit, reperele s-au schimbat, conştiinţa românească poate respira liber şi se pot pune bazele unui nou început, prin recuperarea valorilor autentice ale identităţii româneşti şi integrarea legitimă în concertul universal.

Se pare însă că la noi nimic bun nu ţine mult. Legea anti-legionară (putem să-i spunem liniştiţi anti-românească) care mişună ca o cârtiţă prin beciurile Parlamentului, ţinută la secret pentru a împiedica orice dezbatere liberă şi a o face votată la grămadă (profitând, evident, de oportunismul şi laşitatea unor lideri politici, dar şi de ignoranţa dirijată a majorităţii aleşilor), va constitui primul mare pas înapoi, cu consecinţe negative mult mai largi decât ne apar la prima vedere.

În primul rând, această lege va fi un atentat la libertatea de exprimare - opinii istorice, politice, morale sau religioase vor deveni cazuri penal, fiind considerate, la bunul plac al noii “poliţii intelectuale” drept apologie a unui fenomen indezirabil, sau sfidare a unor subiecte tabu, în care adevărul istoric nu va mai fi rezultatul unor cercetări pe bază de documente, mărturii, analize (inclusiv controversate), ci va fi pur şi simplu impus prin lege. Vom vedea, pe baza acestei legi, publicaţii suspendate, comemorări interzise, monumente demolate, personalităţi româneşti denigrate sau chiar autorităţi civile trase de urechi pentru că au lăudat pe cine nu trebuia? Foarte probabil. Vom vedea persoane condamnate la închisoare sau la amenzi care să le ruineze pe toată viaţa? Posibil. Jigniri la adresa demnităţii româneşti au fost posibile şi până acum (două exemple mai cunoscute: retragerea cetăţeniei de onoare acordate la Tg. Ocna lui Valeriu Gafencu, Sfîntul Închisorilor, şi atacul la adresa memoriei lui Mircea Vulcănescu, la Bucureşti), dar cu această lege se merge mult mai departe. Statul român face un pas mare spre totalitarism.

În al doilea rând, printr-o asemenea lege însăşi condamnarea comunismului este pusă sub semnul întrebării. Mai este comunismul ilegitim? Dacă Mişcarea Legionară, care a combătut radical şi constant pericolul comunist, dând pentru aceasta zeci de mii de jertfe, reprezintă răul absolut, atunci, prin contrast , poate că bolşevismul n-a fost chiar atât de rău. A fost ilegitim pentru că a fost impus de o putere străină? Corneliu Zelea Codreanu spunea, în 1936, că dacă trupele ruseşti vor intra în România nu vor pleca de aici până nu ne vor sataniza! A avut dreptate sau nu? Condamnarea totală (inclusiv penală) a principalei forţe anticomuniste duce automat la reabilitarea cel puţin parţială a comunismului.

Mai este comunismul criminal? Dacă zecile de mii de legionari (şi un număr şi mai mare de simpatizanţi), care au fost chinuiţi şi batjocoriţi la Aiud, Piteşti, Gherla, Sighet, Canal şi alte sute de locuri de groază (mulţi zăcând şi azi în morminte fără cruci) sunt automat şi veşnic osândiţi, neavând dreptul la nici o recunoştinţă din partea naţiunii, atunci nu cumva călăii au avut dreptate? Mai este regimul comunist criminal, când el n-a făcut decât să cureţe ţara de terorişti, fascişti, rasişti, asasini notorii, elemente descompuse etc – toate aceste epitete mincinoase fiind regulat folosite la adresa legionarilor? N-a fost Partidul Comunist atunci salvatorul şi binefăcătorul naţiunii? Mai interesează pe cineva că printre legionari se aflau sute de cadre universitare, mii de preoţi, alte mii de studenţi şi elevi şi că majoritatea n-au dat în viaţa lor nici măcar o palmă cuiva? Ba, mai mult, şi-au ajutat şi îngrijit colegii de celulă ne-legionari (unii fiind evrei), inclusiv unii vinovaţi personal de abuzuri contra lor în regimurile precedente? Iubirea de aproapele şi sfinţenia creştină constituie repere negative pentru România de azi?

Ni se va spune, fără îndoială, că Mişcarea Legionară nu a monopolizat rezistenţa anticomunistă, că au existat şi ţăranişti, liberali, social-democraţi, monarhişti care s-au opus şi au suferit în închisori, dar ei au făcut-o în numele democraţiei, au fost mereu de partea Occidentului etc. Categoric aşa este, regimul comunist a persecutat persoane de toate orientările politice (inclusiv din propriul partid!) sau chiar fără identitate politică limpede, pe motive reale sau inventate, şi suferinţa tuturor este demnă de respect, chiar dacă partidele respective au conştientizat târziu pericolul, nevrând să creadă că anglo-americanii ne-au abandonat.

Singurii însă care au fost într-un număr semnificativ au fost naţional-ţărăniştii, dar aceştia au fost mai peste tot alături de legionari, au dus aceeaşi luptă şi au avut aceeaşi soartă. De exemplu, în Maramureş cel mai puternic grup de rezistenţă armată a fost condus de fraţii Popşa, Vasile fiind legionar, iar Ion ţărănist (primul – ucis de Securitate, al doilea – mort în închisoare). Ar fi nedrept şi absurd să se spună ca lupta unora a fost “democratică”, iar a altora “nedemocratică”!

În general, când se vorbeşte în România despre rezistenţa “democratică” la comunism se aduce în faţă figura lui Iuliu Maniu. El este unanim acceptat azi ca model pozitiv (deşi verticalitatea şi seriozitatea sa nu au fost însoţite de o viziune politică realistă). Dar cât va mai rezista Iuliu Maniu ca erou pozitiv? Dacă legionarii sunt răul absolut, atunci Maniu are păcate de neiertat! A făcut cu ei pactul de neagresiune din 1937, a luat apărarea lui Corneliu Zelea Codreanu în procesul din 1938, a fost lăudat nu o dată în documentele legionare! Şi, mai mult, a dat mâna cu mareşalul Ion Antonescu la proces în 1946, cu Antonescu cel acuzat azi de a fi ucis 250.000 de evrei în Transnistria! Dar Regele Mihai? Ce va spune când i se va reaminti că a avut prieteni apropiaţi legionari, că a patronat statul naţional-legionar, că l-a decorat pe Horia Sima etc? S-au uitat toate prin actul de la 23 august 1944? Nu e sigur. Şi lista celor cu “pete” la dosar ar putea continua… Cei care stau astăzi liniştiţi, zicând că legea anti-legionară nu-i afectează, ce garanţie au că nu va urma valul al doilea de incriminări şi epurări ideologice? Locul pozitiv în istorie nu e garantat nimănui dacă conştiinţa românească doarme şi fiecare gândeşte sectar şi nu naţional!

În concluzie, cine demonizează Mişcarea Legionară loveşte direct sau indirect în toată rezistenţa anticomunistă şi amputează o mare parte a memoriei naţionale şi a identităţii româneşti creştine. Rezultatul? Vom fi un popor mutilat sufleteşte şi cu creierul spălat. Iar comunismul va fi reabilitat în faţa istoriei. Primul pas în acest sens se face acum sub ochii noştri. Oare dintre marile voci ale gândirii şi culturii naţionale actuale va avea cineva curajul să ia atitudine? Acum, până nu e prea târziu?

UPDATE (27 iunie 2014)

SIGHET – MARTIRILOR ANTICOMUNIŞTI LE ESTE REFUZATĂ CINSTIREA

Un capitol important al rezistenţei anticomuniste din Maramureş l-a constituit grupul de elevi organizaţi în Frăţia de Cruce a liceului “Dragoş Vodă” din Sighet, numit mai târziu “lotul Vişovan”, după numele profesorului Aurel Vişovan, liderul grupului. Atitudinea lor dârză, de apărare a valorilor creştine şi naţionale, au plătit-o cu ani grei de închisoare la Sighet, Cluj, Târgşor, Canal, Gherla, Jilava etc.

Ca o firească recunoaştere a jertfei lor din partea tinerei generaţii, la iniţiativa Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti (AULA), a avut loc miercuri, 18 iunie a.c., dezvelirea şi sfinţirea unei plăci comemorative în incinta liceului, în prezenţa supravieţuitorilor, a familiilor acestora, a conducerii liceului şi a altor maramureşeni iubitori de istorie. Inscripţia de pe placă are următorul conţinut: “În această sală, care servea drept laborator de chimie, au avut loc în perioada 1946-1948 întrunirile grupului de rezistenţă anticomunistă condus de profesorul Aurel Vişovan”.

Din păcate, la numai câteva zile distanţă, placa a fost demontată, ca urmare a presiunilor exercitate de către Institutul “Elie Wiesel”, al cărui director Alexandru Florian a considerat că aşa ceva este inadmisibil “în oraşul lui Elie Wiesel “.

Vestea demontării plăcii a produs o profundă mâhnire în rândul opiniei publice anticomuniste din Maramureş.

Preot prof. Marius Vişovan,

Preşedinte AULA

A doua seară de film la cafeneaua culturală ”La Vulturi”

Cafeneaua culturală ”La Vulturi” (Str. Vulturilor nr. 8) și Asociația ROST vă invită duminică, 22 iunie 2014, ora 21.00, la o nouă seară de film. Vom viziona (în aer liber, dacă vremea e favorabilă) un film documentar excepțional: ”Evadat din Gulag”, de Kutsna Amiredjibi. Povestea adevărată a prinţului georgian Ciabua Amiredjibi, scriitor nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură, care a evadat de şase ori din lagărele şi temniţele sovietice, a scăpat de două condamnări la moarte, a trecut prin torturi inimaginabile şi a făcut 16 ani de închisoare politică. Filmul va fi precedat de o prezentare făcută de Claudiu Târziu, președintele Asociației ROST, și va fi urmat de o mărturie a scriitorului Marcel Petrișor, fost deținut politic timp de 13 ani sub regimul comunist, prieten cu Ciabua Amiredjibi. Seara se va încheia cu o discuție liberă pe marginea filmului.

Seară de film la cafeneaua culturală ”La Vulturi”

Dragi prieteni, cafeneaua culturală ”La Vulturi” (str. Vulturilor nr. 8) vă invită sîmbătă seară, 14 iunie, ora 20.30, la film. Vom difuza documentarul ”Cuibul de cuci” (1999), de Cătălin Apostol, un film cu multe premii (Marele premiu, Festivalul studenţesc Hyperion; Premiul Media Pro pentru documentar; Premiul pentru Documentarul Românesc, Astra Film Fest, 2000; Premiul Pentru Film Documentar "Paul Călinescu", CineMAiubit, 2003) despre lumea nebună şi nebunia unei lumi care ne este necunoscută celor mai mulţi dintre noi. Un film făcut cu tandreţe, empatie şi bună curiozitate, care te pune pe gînduri. 

Filmul va fi vizionat în aer liber, dacă vremea ne-o îngăduie. Va fi precedat de o scurtă prezentare făcută de chiar autorul lui, scenaristul şi regizorul Cătălin Apostol (în fotografie), şi urmat de o dezbatere, dacă vom simţi nevoia. Totul într-o atmosferă dezinhibată, amicală. 

Intrarea este gratuită.

Onor eugeniştilor şi infanticizilor

Scrisoare deschisă către Universitatea Bucureşti

Domnule Rector,

Recent, Universitatea pe care o conduceţi a acordat titlul de Doctor Honoris Causalui Julian Săvulescu.

Pentru a cunoaşte mai bine opera premiatului Dumneavoastră, Vă ofer câteva citate:

• "Cuplurile ar trebui să selecteze embrionii sau feţii… Mă concentrez asupra genelor inteligenţei şi a selectării în funcţie de sex" (Procreative beneficience: Why we should select the best children, J. Savulescu, Bioethics 2001,http://www.ncbi.nim.nih.gov/pubmed/12008767);

• "Totuşi scopul publicaţiei Journal of Medical Ethics nu este să prezinte Adevărul sau să promoveze o vedere morală sau alta... Dacă avortul este permisibil, şi infanticidul ar trebui să fie"(http://blog.practicalethics.ox.ac.uk/2012/02/%80%9Cliberalsare-distgusting%E2%80%9D–in–defence–of–the-publication–of%E2%80%9cofter-birth-abortion%E2%80%9D);

• "Convingerile religioase profesionale pot intra în conflict cu unele aspecte ale practicii medicale. Dar medicii nu pot face judecăţi morale pentru pacienţii lor"(J. Săvulescu, BMJ, 2, 2006);

• "Putem schimba din nou definiţia morţii […] mutând momentul un pic mai devreme în procesul de a muri" (J. Savulescu, Death Fiction and Taking Organs from the Living);

• “Eugenia liberală este orientată înspre beneficiul oamenilor testaţi voluntar şi pentru a le permite să aibă copii sănătoşi” (J. Savulescu: Hotnews.ro:http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7516983-profesorul-julian-savulescu-niciodata-istoria-lor-oamenii-nu-au-avut-astfel-putere.htm).

Desigur, aţi înţeles din aceste mici citate curajul lui Julian Săvulescu:

- eugenia liberală = beneficiul oamenilor;

- moartea trebuie mutată ,,un pic mai devreme” pentru a lua organele;

- ,,dacă avortul este permisibil, şi infanticidul ar trebui să fie”;

- ,,medicii nu pot face judecăţi morale pentru pacienţii lor”;

- ,,cuplurile ar trebui să selecteze embrionii sau feţii”.

Ca profesor universitar de bioetică, nu vreau să critic sau să comentez premierea. Este problema Universităţii Bucureşti. Ba mai mult, aşa vedem şi noi sistemul Dumneavoastră de valori.

Totuşi, Vă pun două întrebări – Dumneavoastră şi confraţilor universitari care au propus şi aprobat premierea: 

1) Pot să înţeleg din această premiere că cei care l-au propus pentru Doctor Honoris Causa şi cei care l-au aprobat sunt în stare ei înşişi să-şi omoare copiii dacă legea le-ar permite?

2) Cum aţi reacţiona sau proceda dacă peste un număr de ani un alt bioetician ar propune legiferarea dreptului studenţilor de a-şi eutanasia profesorii pentru incompetenţă sau transplant de organe?

Cu iubire şi sinceritate

în Iisus Hristos – Dumnezeul creştinilor!

Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă

P. S. Vă rog transmiteţi premiatului Dumneavoastră să se bucure pentru faptul că mama Domniei sale nu a avut nici un motiv să-l ,,selecteze”, nici când a fost ,,embrion” şi nici când a fost ,,foetus”, şi să înţeleagă că viaţa este un dar de la Dumnezeul Unic al lui Israel, Cel slăvit împreună cu Fiul şi cu Sfântul Duh.

Sper să reacţioneze şi Facultatea de Teologie din Bucureşti, membră a Universităţii Bucureşti.

Ca să ne lămurim. A lămuri, lămurire, lamura neamului...

Primele evenimente ale cafenelei culturale "La Vulturi"

Cafeneaua culturală "La Vulturi" vă invită la vernisajul expoziţiei „Black & White Feelings” de Gina Buliga şi Cristina Ţintă, miercuri, 11 iunie 2014, ora 19:00.

Subtilitatea tonurilor şi a contrastelor, atmosfera puternică, descoperirea unor lumi de poveste şi măreţia zborului sunt doar câteva dintre motivele pentru care nu trebuie să rataţi expoziţia semnată de Gina Buliga și Cristina Ţintă.

Alb-negrul ne pune aproape instantaneu faţă în faţă cu o nouă modalitate de a vedea lumea şi lucrurile. Îndepărtând culoarea, imaginea capătă de multe ori o cu totul altă interpretare.

Expoziţia va fi deschisă în perioada 10 - 24 iunie 2014.

Adresa: Strada Vulturilor nr. 8 (colţ cu Str. Parfumului, vizavi de biserica "Sf. Nicoalae, zona Hala Traian), Bucureşti.

Parteneri principali: Asociaţia Rost şi Grupul Filos

Parteneri media: FOTO4all, Exposure, F64 Studio, ClubulFoto.

Tot mâine, "La Vulturi" vă invită şi la „Oracol” - un one woman show, cu Graţiela Bădescu, despre femeia contemporană în relaţie cu iubirea şi identitatea proprie. O mărturie, un love-story colectiv care s-a născut din energiile oraşului. O producţie lorgean Theatre, „Oracol” a avut până acum peste 30 de reprezentaţii, în 7 oraşe, fiind văzut de peste 1000 de spectatori în spaţii neconvenţionale.
La intersecţia dintre eveniment şi spectacol, la despărţirea de introspecţie şi jurnal, "Oracol" aduce o poveste de dragoste de secol XXI. Performance-ul porneşte de la un text poetic care vorbeşte despre dragostea necondiţionată. "Oracol" este un poem urban, o mărturie, un love-story colectiv care s-a născut din energiile oraşului. S-a întâmplat să se îndrăgostească toate femeile din oraş în acelaşi timp. În aceeaşi zi. La aceeaşi oră. Şi să se întâlnească. Şi să-şi vorbească. Şi să se nască un text magic – Oracol – care a căpătat o formă într-un laptop al insomniilor şi ceştilor de cafea ale Rucsandrei Pop. Şi apoi s-a întâmplat să capete o formă “de spus mai departe prin viu grai” în insomniile şi ceştile de cafea ale Graţielei Bădescu.
Data: Miercuri, 11 iunie 2014, ora 20:30.
Adresa: Strada Vulturilor 8, Bucureşti

Prispa de lut

Copilăria mea are multe uşi şi ferestre, pe care în­să le deschid rar. Cel mai adesea poposesc pe prispă. O prispă de lut, tocmită pe grinzi de lemn, în­tr-o grădină cu tufe de zmeură, umbrită pe jumătate de un gard înalt, din scânduri late, unse cu păcură şi bă­tute una lângă alta, încât nu trece prin ele nici colbul drumului. O prispă de pe care se vede cerul, agudul de la poarta vecinei Malvina şi fântâna cu roată a mă­tuşii Tanţa. Dacă mă ridic tare pe vârfuri, zăresc şi co­ti­tura uliţei dinspre Cernu - un râu mic şi leneş, care ada­pă poala satului Româneşti, colţ anonim de Mol­dovă, la doi paşi de mai cunoscutul Tescani "al lui Enescu". 
Prispa este răcoroasă, ca o binecuvântare, în verile fierbinţi, care nu ocolesc nici aşezările de pe dealurile Moldovei. Este prispa Casei Mari, adică a două odăi largi, separate de locuinţa de zi cu zi a bunicilor mei ma­terni şi ţinute „de bune", pentru petreceri sau prive­ghiuri de familie, pentru primit preotul cu Boboteaza şi găzduit musafirii vara, căci iarna e aproape impo­sibil să le încălzeşti. 
În casa asta, înaltă-înaltă, aşezată cu faţa spre răsărit şi văruită cu alb pe dinafară şi pe dinăuntru, pe când aveam 8 - 9 ani, am des­co­perit bi­blio­­teca unchilor mei. În camera dinspre stra­dă, cea considerată "sufrageria" - în care nu aveam voie să intru şi în care mă strecu­ram totuşi, uneori, avid după mirosul de tei, bu­suioc, lavandă sau alte plante, bune de cea­iuri şi uleiuri vindecătoare, puse la uscat pe masa din mijloc -, era un perete aco­perit cu cărţi. Cele mai multe, din "Bi­blio­teca pentru toţi". Am început să citesc câte una, pe furiş, pentru că bunica spunea despre citit că e semn de lene. Dar eu citeam de dor. Un dor sfâ­şietor, de părinţi, mă cu­prindea în lungile vacanţe de vară. Ai mei mă lăsau acolo, ca fiind cel mai mare dintre copii şi mai de tre­buinţă la muncile câmpului. Do­rului acestuia îi erau interzise lacrimile, pentru că eram "bărbat" şi bunicul, odată mă lua în tărbacă, aşa cum numai el ştia, de îmi reprimam orice suspin. Dorul acesta nu putea fi ostoit cu parfumul unei bluze a mamei sau cu mirosul de soare al unei cămăşi a tatei, pentru că nici mama, nici tata nu-şi uitau vreo haină la bunici. Dorului acestuia îi era refuzat alintul la telefon, căci un asemenea aparat nu se in­ven­tase încă în Româneşti, la începutul anilor '80. Ca să-mi mai stâmpăr tristeţile, îmi încor­dam auzul să prind orice zgomot de maşină de la kilo­metri distanţă. Dar la Româneşti era eveniment local când ajungea un autoturism. Singurul motor de maşină era al dubei cu muncitori care pleca dimineaţa la 5 şi venea seara la 6 de la Moineşti. Pentru că zile întregi nu auzeam nici o maşină mică, mă mulţumeam să le număr pe cele care treceau pe şoseaua naţională de la Enăcheşti, satul de dincolo de Tazlău, pe care îl ză­ream din gră­dina noastră. Speram că tot numărând, voi vedea, în cele din urmă, şi Skoda verde a tatei. Însă, pasămite că maşinile verzi erau pe cale de dispariţie... Ochii mă usturau de concentrare până ce şirul neîn­trerupt de maşini devenea un fir scânteietor, care tăia cerul dea­supra luncii Tazlăului. Şi din el se desprindea atunci o Skoda verde, care plutea o clipă în aer, ca apoi să se stingă în albastrul calm al cerului. 
Părinţii nu-mi scriau niciodată şi nici nu o puteau anunţa pe bunica când veneau după mine. Erau mereu grăbiţi, cu treburi prin ţară, mă puteam trezi cu ei în ogradă oricând. Iar aşteptarea fără orizont mă umplea şi mai mult de nelinişte şi nerăbdare. Obosit de dor, aş fi vrut să mă las pradă lui, să mă sfâşie, să mă topesc în el. Mă gândeam că poate astfel mă voi întâlni în dorul meu cu dorul părinţilor mei pentru mine. Dar dorul devenea de la zi la zi mai dureros, până când ceva se rupea în coşul pieptului şi simţeam cum mă prăbuşesc într-un hău fără fund, dinăuntrul meu. Încetam să mai vorbesc şi să mai mănânc, înţepeneam pe băncuţa din faţa porţii, cu ochii ţintă pe drum, spre Cooperativă, într-acolo de unde venea de obicei Skoda verde. Nu vedeam nimic, oricum, din pricina lacrimi­lor, care îmi curgeau fără oprire, pe obraji. 
Atunci şi numai atunci, bunica făcea ce făcea, poate vreun descântec, cu fiertură de plante şi gheare de cocoş alb, la miezul nopţii, ori altă magie, iar mama şi tata apăreau a doua zi, să mă ia acasă. 
Aşadar, dorul nu putea fi ogoit în nici un fel. Şi îmi rămânea numai să-l trăiesc pe deplin, până la faza de catalepsie, sau să fug de el. Desigur, îmi surâdea mai mult evadarea din ghearele lui şi, la un moment dat, am găsit şi felul în care s-o fac. 
Prispa Casei Mari era covorul meu ferme­cat, purtat unde, vorba ceea, nici cu gândul nu gân­deam, de suflul puternic al cărţilor din biblioteca un­chilor mei. Cât mă scufundam "Douăzeci de mii de leghe sub mări", salvam onoarea reginei, dimpreună cu "Cei Trei Muschetari", ori îi apăram pe apaşi, ală­turi de "Winnetou", eram pus la adăpost de nemi­losul dor. Intrat cu totul în poveste, nu mai eram băie­ţelul cu părul cârlionţat şi pantaloni scurţi, chinuit de dorul de părinţi, ci un erou adevărat, ca­pabil de fapte incre­dibile. Eram omul cu o sută de vieţi. Eram bărbatul curajos, iubit, puternic, admirat, te­mut, invidiat, vânat, dar mereu învin­gă­tor, chiar şi în moarte. Eram toate per­sonajele principale ale căr­ţilor pe care le deschideam. Şi mai mult de­cât atât, eram toate personajele pe care mi le imaginam după ce închideam cartea. Căci am înţeles repede: cărţile erau numai o cale spre o lume care aştepta să fie cuce­rită. O lume a plăsmuirilor, care îmi stătea la îndemână, pentru că dacă îmi plăcea ceva mai mult decât cititul, era să inventez poveşti. 
Câţiva ani mai târziu, într-o astfel de vară, încercând să-mi strunesc dorul de părinţi pe prispa Casei Mari, am început să scriu. Se adunaseră prea multe vieţi nespuse în mine, iar eu le puteam trăi pe toate, scriindu-le. Şi astăzi mă apăr la fel de câte un dor fără leac.

Text publicat în Formula As.

RĂZVAN CODRESCU: SIC CREDO

La Editura Christiana, în pragul acestei luni, a văzut lumina tiparului volumul meu intitulat Sic credo. Mărturisiri dialogale, dedicat "Celor care m-au ajutat să calc smerit pe urmele lor şi să aspir, în puţinătatea mea, la un plus de învrednicire". Cuvîntul înainte (Costion Nicolescu) şi coperta (Valentin Dan) au fost cele mai frumoase daruri primite anul acesta de ziua mea, alături de prietenescul "portret" de pe Blogul lui Claudiu Târziu (prezent, ca partener de dialog, şi în Sic credo, autorul cuvîntului înainte fiind de părere – cf. p. 9 – că "[interviurile] cele mai multe, mai inteligente şi mai incitante sînt cele consemnate de Claudiu Târziu"). Le mulţumesc încă o dată tuturor celor ce, într-un fel sau altul, au fost "naşii" acestei cărţi (ce poate fi procurată prin reţeaua de difuzare deservită de SC Supergraph SRL, str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod poştal 031216, tel. 021/3206119, fax 021/3191084, inclusiv prin serviciul de carte prin poştă al acesteia).

Reproduc mai jos, cu titlu de semnal, tabla de materii a cărţii şi scurta lămurire editorială. O dată cu apariţia volumului, am scos de aici, din raţiuni editoriale, cîteva postări mai vechi (pagini ce se regăsesc acum, adnotate, între copertele lui). (Răzvan Codrescu)

SUMAR

Cuvînt înainte (Costion Nicolescu) – pag. 7

Notă editorială – 19

În loc de introducere:

"Am simţit tot timpul mîna lui Dumnezeu asupra mea"

(Dialog în pridvor cu Răzvan Codrescu) / Claudiu Târziu – 21

REPERE SPIRITUALE

"Biserica este bastionul nostru de permanenţă

într-o istorie atît de vitregă şi de schimbătoare"

(Claudiu Târziu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde) – 35

"Tradiţionalismul osificat şi ecumenismul ideologizat

sînt două extreme păguboase..."

(Mihnea Măruţă întreabă, Răzvan Codrescu răspunde) – 45

"Maica Domnului este fiinţa creată

care a atins cel mai înalt grad de desăvîrşire"

(Cristina Pop întreabă, Răzvan Codrescu răspunde) – 53

REPERE SECULARE

"Dreapta este trăirea Tradiţiei în actualitate"

(Gabriel Stănescu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde) – 63

"Martirii din închisori ar trebui să fie

reperele sau pilonii renaşterii naţionale"

(Tudor Petcu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde) – 75

"Una este evaluarea corectă a Legiunii

şi alta este reînvierea ei..."

(Claudiu Târziu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde) – 85

În loc de încheiere:

"Persistă un anumit divorţ păgubos

între religie şi cultură"

(Interviu cu scriitorul Răzvan Codrescu) / Ciprian Chirvasiu – 105

Addenda

Răspunsuri la o anchetă a revistei Origini – 125

Crezul meu naţional (O epistolă lămuritoare) – 129

Cărţi publicate de Răzvan Codrescu – 153

NOTĂ EDITORIALĂ

Am adunat între copertele acestui mic volum, la su­gestia cîtorva prieteni şi colaboratori apropiaţi, o selec­ţie din interviurile pe care s-a întîmplat să le dau de-a lun­gul vremii unor publicaţii periodice sau cotidiene [1] (am indicat de fiecare dată sursa, iar uneori şi circum­stan­ţele fiecărui dialog reţinut în carte).

În publicaţiile respective, interviurile au apărut une­ori cu anumite ajustări redacţionale; aici le-am redat pe toate în forma lor iniţială şi integrală, dîndu-le şi titluri editoriale noi [2], decupate din răspunsuri, care trimit la te­­­ma predilectă a fiecărei convorbiri. Am menţionat în­să, fie în şapouri, fie în note, şi titlurile cu care figurează în surse.

Se înţelege că am îndreptat, tacit, micile erori sau in­­­­­­­consecvenţe strecurate în textul tipărit iniţial.

În ce priveşte structura cărţii, am ales ca "poartă de in­­trare" interviul pe care mi l-a luat, pentru Formula AS, prietenul Claudiu Târziu cu puţin înainte ca eu să fi îm­pli­­nit 50 de ani şi care conţine şi cîteva mărturii bio­gra­fice. Apoi materia­lul selectat a fost distribuit în do­uă sec­ţiuni tematice: "Repere spirituale" şi "Repere se­cu­lare" (în cadrul fie­căreia textele succedîndu-se cro­no­lo­gic). "În loc de în­che­iere" am aşezat interviul cel mai recent şi mai cu­­prinzător, luat de domnul Ciprian Chir­vasiu pentruAde­vă­­rul, în care se întîmplă să revină – oarecum sin­tetic şi con­clu­ziv – multe dintre problemele dezbătute în cele ante­ri­oare.

Toate notele de subsol – de care am căutat să nu fac abuz – îmi aparţin, aducînd precizări pe care le-am so­co­tit de folos în context.

Ţin să-i mulţumesc în mod deosebit domnului Cos­tion Ni­­colescu pentru generosul cuvînt înainte, pe care mi-ar plă­cea să-l onorez pe de-a-ntregul măcar în viitor.

Cartea este, pînă la urmă, expresia unui crez, pe ca­re am încercat să-l slujesc, după puteri, în tot scrisul meu, dar şi "în viul vieţii", şi pe care, la 55 de ani, sînt încă prea tînăr ca să-l supun bilanţului şi deja prea bă­trîn ca să-l supun schimbării. Nu-mi rămîne decît să de­­­­vin pînă la capăt ceea ce sînt şi să-L rog pe bunul Dum­nezeu să fie cu mine mai îngăduitor decît o merit.

R. C.

[1] Nu se regăseşte aici nici unul dintre interviurile – mult mai nume­roase – acordate unor posturi de televiziune sau radio (fie şi numai din seria realizată cu regretatul Florin Oancea, la Antena 1 – Sibiu, ar pu­tea ieşi un volum mai substanţial decît cel de faţă). Cine să-şi asume însă oste­nea­la cronofagă a transcrierii de pe înregistrările video sau a­u­­dio? Pînă la urmă, şi în acest caz, verba volant, scripta manent...

[2] Numai cel folosit "în loc de introducere" a rămas cu titlul din publi­caţia în care a apărut (Formula AS).

A adormit întru Domnul gheronda Gheorghe Kapsanis

Azi dimineață, la ora 6.00, a adormit întru Domnul părintele Gheorghe Kapsanis, fostul stareț al mănăstirii Grigoriu din Sf. Munte Athos. 

Arhimandritul Gheorghe Kapsanis a fost profesor la catedra de drept canonic a Facultăţii de Teologie din Atena și este autor al multor cărţi de spiritualitate şi teologie, printre care: Ortodoxia şi Romano-Catolicismul: Studii diverse (2006); Văzători ai Învierii lui Hristos (2005);Îndumnezeirea ca scop al vieţii omului (2004, tradusă în română cu titlul Îndumnezeirea – scopul vieţii omului, Evanghelismos, 2006); Dumnezeu S-a arătat în trup (2005); Viaţa euharistică (2004); Rugăciunea Domnească (1998); Experienţe ale Harului lui Dumnezeu(1992); Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei (apărută în română la editura Evanghelismos în 2006).

Dumnezeu să-l odihnească!

Starețul Gheorghe. Foto: George Crăsnean

Pentru că eşecurile lui Băsescu trebuiau să poarte un nume...

În sfîrşit, Partidul Mişcarea Populară a ridicat vălul şi de pe ochii orbilor politici, ca să fie văzut în toată splendoarea. Acest partid al lui Băsescu nu putea fi altfel decît primul partid al lui Băsescu, PDL. 

PMP nu putea fi altfel decît PDL, pentru că nu e decît o aripă a PDL, cu membri proveniţi în cea mai mare parte din PDL. Prin urmare, în ceasuri decisive trădează acelaşi dispreţ pentru valoare, aceeaşi ipocrizie, aceleaşi sforării, aceeaşi apetenţă pentru dubioşi puşi în fruntea trebii. Doar rezultatele electorale vor fi mai slabe, ba, aş zice, slabe pînă la extincţie. 

PMP a păcălit, pe 25 mai, o parte din electoratul PDL, dar nu a convins alţi oameni de dreapta, care nu cred nici în PDL, nici în PNL, să-l voteze la recentele alegeri europarlamentare. Acum, cu Elena Udrea lider şi de facto, şi de jure, lucrurile vor deveni limpezi şi pentru naivi. Aşa se va înscrie în mica ei istorie personală o nouă înfrîngere în alegeri. Pentru că Elena Udrea n-are "noroc" în alegeri. În alegerile locale din 2012, cînd a fost impusă de Băsescu şefă peste PDL Bucureşti, PDL a pierdut cele două primării de sector pe care le deţinea şi a ratat penibil Primăria Capitalei. De aceea, în alegerile generale din acelaşi an, Udrea a candidat tocmai în Neamţ, unde Pinalti făcea minuni mai ceva ca Dragnea în Teleorman. În 2013, cînd Udrea a încercat să preia conducerea PDL, sprijinită tot de Băsescu, a pierdut în faţa lui Vasile Blaga şi a rupt partidul. În alegerile pentru Parlamentul European din acest an, pusă de asemenea de Băsescu lider neoficial şi vector de imagine al PMP, Udrea a obţinut un scor mai degrabă modest. Cu toate acestea, nu-i putea scăpa preşedinţia PMP, ieri, căci pentru ea a fost creat acest partid. Însă, chiar imediat după victorie, Udrea a ţinut să anunţe o nouă înfrîngere: candidatul PMP la preşedinţia statului este Cristian Diaconescu. Normal, un partid de dreapta trebuia să fie reprezentat de un socialist reşapat. Omul pare civilizat, dar nu are nici o legătură cu valorile şi principiile Dreptei, are un trecut pesedist şi este lipsit de orice priză la public - un fel de "Dragă Stolo" din scena retragerii cu lacrimi încă înainte de a începe campania. După eşecul de la prezidenţiale, Udrea mai are un singur pas pentru a-şi încheia cariera politică: să nu treacă PMP peste pragul electoral în 2016. Deşi, cine ştie, poate PMP nici nu va mai exista pînă atunci, fiind absorbit de marele partid "de dreapta" rezultat din fuziunea PNL şi PDL.

În cele din urmă, Elena Udrea nici nu este atît de vinovată pentru eşecurile sale trecute şi viitoare. Ea nu este decît un alter ego al lui Traian Băsescu. Încă de la începutul carierei sale politice, a transmis unele mesaje ale lui Băsescu, pe care acesta nu le putea da direct din funcţia de şef al statului, a dus războaie în numele lui, i-a susţinut financiar campaniile, i-a reprezentat voinţa în PDL şi în guvern etc. De aceea, eşecurile Elenei Udrea sînt, de fapt, ale lui Traian Băsescu. 

O carte care desfiinţează monopolul Stîngii asupra interesului pentru ecologie

La Editura ROST a apărut a doua carte: Creaţia şi inima omului. O perspectivă creştin-ortodoxă asupra mediului, de Pr. Michael Butler şi Andrew P. Morriss, în traducerea lui Paul S. Grigoriu. O puteţi comanda direct la editură (prin e-mail: editurarost@gmail.com; preţ de vînzare 10 lei/ exemplar plus cheltuielile de expediţie; cu plata în sistem ramburs), dar este distribuită şi de Supergraph (tel: 021 319 1083, pentru librării). Lansare oficială va avea loc curînd, la o dată şi într-un loc pe care le vom comunica din timp. Pînă atunci, vă invit să citiţi Cuvîntul înainte, pentru a afla cîte ceva despre conţinutul cărţii.

Cuvînt înainte

Aceasta este o carte-eveniment. Prima carte apărută în limba română care oferă o perspectivă creştin-ortodoxă asupra ecologiei. De la acest volum – de mică întindere, dar de mare respiraţie – putem porni o discuţie serioasă despre implicarea creştinului ortodox în apărarea mediului. Autorii arată, cu argumente teologice, de ce, în calitate de creştini, avem obligaţia de a proteja pămîntul, apa şi aerul de poluare; şi care este raportarea corectă a omului la ansamblul Creaţiei lui Dumnezeu. Iată, mai jos, un fragment relevant pentru conţinutul dogmatic al cărţii:

„După cum spunem într-o rugăciune cu care încep aproape toate slujbele ortodoxe, «Împărate Ceresc, Mîngîietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de Viaţă...». Astfel, orice om are o responsabilitate individuală de a se îngriji de toată creaţia, pentru că Dumnezeu este prezent în ea. Dacă reţinem acest principiu cînd ne facem alegerile în privinţa mediului, lucrurile devin mai limpezi – nu trebuie să aruncăm deşeuri care ar dăuna creaţiei într-un lac sau într-un rîu, la fel cum nu trebuie să le aruncăm într-o biserică. În acelaşi timp, acest principiu pune accentul pe noi ca indivizi şi pe alegerile noastre. Nu este suficient să delegăm responsabilitatea pentru mediu statului, la fel cum nu este suficient să lăsăm statul să păstreze curăţenia într-o biserică.

Mai mult, trebuie să ne ferim de afirmaţii absolutiste în privinţa interacţiunii noastre cu creaţia. A păstra curăţenia într-o biserică nu înseamnă că nu putem să ardem tămîie în timpul slujbelor. La fel, ni s-a dat o creaţie care poate să suporte unele dintre impacturile cauzate de noi. Astfel, acţiunea naturală a cursurilor de apă le curăţă într-o anumită măsură de «poluarea» cauzată de oameni – un termen ambiguu în prea multe cazuri, neexistînd un consens asupra definiţiei – iar îndiguirea unui curs de apă poate furniza apă sau energie cu un anumit impact asupra «mediului», prea adesea definit prin excluderea oamenilor care îl locuiesc.

Această concepţie a prezenţei lui Dumnezeu peste tot are şi un înţeles mult mai adînc. Imanenţa lui Dumnezeu, prezenţa Lui în ordinea creată, este o parte a învăţăturii teologiei ortodoxe, iar asta înseamnă că creaţia, fiind umplută de prezenţa lui Dumnezeu, nu poate fi minimalizată atunci cînd vorbim despre modurile în care Îl cunoaştem pe Dumnezeu sau despre cum sîntem mîntuiţi, căci şi creaţia îşi are locul în iconomia (planul) mîntuirii”.

Fără o abordare ideologică, această carte desfiinţează monopolul Stîngii politice asupra interesului pentru ecologie. Aşa cum Dumnezeu nu are culoare politică, aşa nici pămîntul care ne hrăneşte, apa care ne curmă setea şi aerul pe care îl respirăm nu sînt în exclusivitate ale unei direcţii politice.

E drept că la noi, ca în toată lumea, mişcările ecologiste aparţin, în general, Stîngii, prin temeiurile ideologice, ambiţiile sociale şi mijloacele folosite. De aceea, Dreapta evită marile dezbateri pe subiecte ecologice sau rămîne rezervată cînd este chemată să exprime o poziţie tranşantă în privinţa unui proiect industrial cu impact major asupra mediului.

Însă, omul de dreapta e religios prin definiţie, iar în România este în majoritate creştin-ortodox. Aşa încît ar trebui să-şi fundamenteze un comportament ecologist prin recursul la Evanghelii şi la scrierile Sfinţilor Părinţi. Exact cum ne invită Pr. Michael Butler (preot ortodox, paroh în Olmsted Falls – Ohio, SUA) şi Dr. Andrew P. Morriss (decanul Facultăţii de Drept a Texas A & M University, un specialist recunoscut şi în economie şi ecologie).

Unii au făcut-o deja, cu mult înainte de apariţia acestei cărţi, dar ea îi va încuraja şi pe alţii. În ultimii ani, o seamă de organizaţii civice conservator-creştine din România şi personalităţi neafiliate, dar cu opţiuni politice de dreapta, au devenit tot mai vocale pe temele de mediu. Aşa se face că, la manifestaţiile de protest împotriva proiectului de exploatare cu cianuri a aurului de la Roşia Montană (dar să nu uităm de Certej şi Baia Mare!) şi contra proiectului de exploatare a gazelor de şist prin fracturare hidraulică de la Pungeşti şi Bîrlad – în judeţul Vaslui, Vama Veche şi Costineşti – Constanţa şi Băile Felix – Bihor, au apărut pentru prima dată la un loc activişti cu vederi politice de stînga şi activişti de dreapta. Pentru un ochi atent a fost limpede distincţia dintre cele două grupuri prin mesajele pe care le purtau. Mai mult, de la un moment dat încolo, militanţii de dreapta au părut să domine demonstraţiile, atît prin coregrafie, cît şi prin sloganuri şi revendicări. În rîndurile demonstranţilor au apărut, destul de repede, icoane (mai ales ale Maicii Domnului), portrete ale unor eroi naţionali (ca Avram Iancu, de pildă) şi îndemnuri de sorginte sau cu conotaţii creştine.

Asociaţia „Rost”, la a cărei editură apare volumul de faţă, a îngroşat şi ea rîndurile protestatarilor contra exploatării aurului şi gazelor de şist prin metode care dăunează mediului şi, implicit, oamenilor. De asemenea, Asociaţia „Rost” a publicat mai multe articole pe această temă în revista lunară omonimă (decembrie 2002 – septembrie 2012), ca şi pe platforma electronică de reacţie rapidă www.rostoline.ro, şi a semnat mai multe memorii către autorităţi şi petiţii publice. În logica acestor demersuri se înscrie şi tipărirea variantei în limba română a volumului Creation and Heart of Man: An Orthodox Christian Perspective on Environmentalism, Pr. Michael Butler şi Andrew P. Morriss – volum apărut iniţial la Acton Institute – SUA (decembrie 2013).

Institutul Acton pentru Studiul Religiei şi al Libertăţii, care poartă numele marelui istoric englez Lord John Acton (1834-1902), încearcă să articuleze o viziune despre societate bazată deopotrivă pe libertate şi virtute, singura care ar garanta dezvoltarea armonioasă şi înfloritoare a umanităţii. Pentru a lămuri relaţia dintre libertate şi virtute, Institutul organizează seminarii şi publică diferite cărţi, monografii, periodice şi articole.

Institutul Acton este o organizaţie privată, de orientare conservator-creştină, în care activează preoţi creştin-ortodocşi şi romano-catolici, profesori universitari, scriitori şi artişti.

Apariţia cărţii Creaţia şi inima omului. O perspectivă creştin-ortodoxă asupra mediului în România este începutul colaborării dintre Asociaţia „Rost” şi Acton Institute, pe care o sperăm cît mai lungă şi folositoare. Un rol esenţial în legătura dintre cele două organizaţii a jucat dl Corneliu Berari, de la Institutul Republican din România – un think tank care sprijină Partidul Noua Republică. De aceea, adresez aici mulţumirile cuvenite dlui Corneliu Berari şi Institutului Republican. De asemenea, mulţumesc Institutului Acton, părintelui dr. Michael Butler şi dlui profesor universitar dr. Andrew P. Morris pentru cedarea gratuită către Editura ROST a drepturilor pentru prezenta ediţie a cărţii.