Blogul lui Claudiu Târziu: iunie 2009

duminică, 28 iunie 2009

Pe drumul Invierii, la Constanta

Sambata, 4 Iulie 2009 , orele 18:00, Asociatia Rost si Pravalia Predania va astepta la vernisajul expozitiei foto-documentare “Pe drumul Invierii”.
Expoziţia vorbeşte despre cum l-au mărturisit pe Hristos, pînă la ultimele consecinţe, şase mari figuri ale rezistenţei anticomuniste prin credinţă: părintele Arsenie Boca, părintele Daniil - Sandu Tudor, părintele Gheorghe Calciu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu şi părintele Arsenie Papacioc.
Sopul acestei manifestări este acela de a dezvălui o istorie mai puţin cunoscută publicului larg, aceea a războiului spiritual dintre Biserica Ortodoxă - în înţelesul întregii comunităţi de credincioşi - şi regimul comunist, război în care a fost ucisă în cea mai mare parte elita interbelică şi viitoarea elită - studenţimea.
Modalitatea prin care slujim interesul legitim de cunoaştere a propriei istorii este o radiografie a vieţilor unor personalităţi exemplare aşa cum transpare ea din documentele şi fotografiile aflate în dosarele întocmite celor şase de către poliţia politică.
Va asteptam cu drag.

miercuri, 24 iunie 2009

România: pregătirea pentru înrobire, de Tom Gallagher

În cel mai recent număr al revistei 22, Tom Gallagher (analist politic, şeful Catedrei de probleme ale păcii şi conflictelor etnice, de la Universitatea Bradford din Anglia) publică o analiză la sînge a realităţii româneşti. El denunţă manevrele oligarhiei politico-economice prin care, pe de o parte, se induce poporului lehamitea de politică, pe de altă parte i se livrează acestuia o "realitate" contrafăcută. Desigur, această oligarhie a avut complici la vîrful UE.
Un prim rezultat ar fi, în opinia lui Gallagher, absenteismul masiv la vot, un altul - distrugerea tinerei generaţii.
Tom Gallagher mai atrage atenţia şi că profesioniştii oneşti din mass media au devenit păsări rare. Concluzia: România se află în pragul unei noi dictaturi.
După cum vedeţi, în general lucruri care s-au mai spus, dar care acum vin din partea unui străin cu o oarecare autoritate şi presupus mai obiectiv decît noi.

Iată cîteva fragmente:

Au existat câteva perioade în care societatea s-a trezit din narcoză: 1996, 2004 şi, din nou, la referendumul din 2007, atunci când s-a dorit întreruperea preşedinţiei lui Băsescu. Au existat, de asemenea, începuturi ratate, cum a fost implicarea UE în afacerile interne ale României începând cu 1999: moştenirea majoră a acestui angajament a fost aceea de a impune, din exterior, o faţadă nouă, a structurilor pluraliste europene, pe care o elită locală abilă a golit-o de orice conţinut reformist. Momentele de luciditate populară nu au fost legate de vreun partid politic sau de vreun ONG, căci niciunul dintre acestea nu a rămas imun la sistemul de valori postcomunist, ci au fost momente realizate de media independentă care, vreme de câţiva ani, a contribuit la consolidarea conştiinţei civice.

Afost nevoie de câţiva ani înainte ca foştii securişti şi alte componente adaptabile ale vechiului regim să îşi dea seama ce profituri se pot obţine din media sau de capacitatea sa extraordinară de a controla minţile a milioane de oameni. [...]

În schimb, UE a prezidat un pseudo-proces de europenizare. România a absorbit legile, valorile şi procedurile de luare a deciziilor specifice Uniunii numai la nivel superficial şi declarativ. Un grup restrâns de actori locali şi-a creat o legitimitate proprie pe fondul iniţierii procesului de extindere. [...]

Această presă a suferit o transformare spectaculoasă. A devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta niciodată pe cei puţini care au confiscat puterea şi a căror ascensiune a început în 1989. Înainte de a-şi atinge obiectivele, această presă a creat pagube enorme calităţii vieţii publice, prin degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase asupra opţiunilor politice pentru viitor.
După 2000, românii au devenit numai spectatori, fără nicio posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al schimbării, care a adus rate înalte de creştere economică, dar care a creat, pe de altă parte, averi personale spectaculoase şi alte inegalităţi frapante între clasa politică şi restul societăţii. Toate acestea s-au întâmplat pe fondul liberalizării economice sponsorizate de către UE. [...]

UE a uitat că elita conducătoare postcomunistă se ocupase deja, de câţiva ani, de transferul valorilor statului în mâini private, în cele mai variate moduri. [...]

În timpul primei guvernări PSD şi apoi a celei dominate de PNL, importante părţi din media electronice au simţit nevoia de a induce un dezinteres masiv în ceea ce priveşte politicul. Luptele pentru putere au fost tratate în termeni de telenovelă. [...]

Banalitatea, dispariţia bunului simţ, discuţia despre nimic şi aceeaşi galerie de figuri au dominat canalele TV. [...]

Din 2008, Academia Caţavencu a încetat să mai reprezinte vocea curajoasă şi subversivă a celor care au rămas fideli în susţinerea unei platforme a schimbării. În încercarea de a păstra traiectoria hipioţilor îmbătrâniţi şi a figurilor nonconformiste, vândute însă unuia dintre cei mai deştepţi moguli economici, obiectivele AC au devenit predictibile. Tipul de nonconformist, neras, arătând un pic hippie – tipul studentului etern –, este întâlnit din ce în ce mai des în birourile ziarelor şi în studiourile televiziunilor. În comunism, asemenea figuri îmbrăcate casual ar fi fost ridicate de pe stradă şi trimise în Băragan pentru a săpa şanţuri. Aceşti tipi care arată asemenea disidenţilor radicali sunt de fapt profund conformişti. Ei pot scrie la ordin, pentru că nu au niciun set de valori fundamentale.
Ei ar râde dacă cineva le-ar reproşa că nu încearcă să descopere adevărul într-o anumită întâmplare. Pentru aceşti postmodernişti, este OK să mistifice adevărul, pentru că adevărul nu există, aşa cum valorile sunt numai un anacronism burghez.

Noii capitalişti împreună cu aliaţii lor politici au reuşit să creeze un proletariat media care este mai eficient în a-i păstra pe oameni pasivi şi inofensivi decât predecesorii săi din timpurile comuniste. Primul lor succes relevant a fost pe 30 noiembrie 2008, când doar 39% din electorat a votat. Aşa numita „clasă educată“ a dominat prin absenţă. Lipsa lor de angajament este tributară modului în care media private şi de stat au trivializat constant politica. Evident că, prin neimplicarea lor, partidele şi-au întărit forţele, reuşind să afecteze, într-o măsură tot mai mare, interesele fragilei clase de mijloc.

Oricare ar fi cauzele, este cert că acei jurnalişti cu o gândire independentă şi cu o abordare profesionistă a expertizei lor sunt o specie pe cale de dispariţie rapidă, mai ales în media naţionale. [...]

Un întuneric politic se lasă asupra României. În aceste vremuri crepusculare, există destul zgomot, venind mai ales dinspre blogosferă. Sunt foarte mulţi tineri care spun prostii şi lansează atacuri cinice la adresa oricui insistă să spună că mai există lucruri pentru care merită să lupţi în România. Mă întreb chiar dacă unii dintre tehnocraţii puterii ar putea lua o pauză pentru a reflecta asupra faptului că au mers prea departe, reducând aproape o generaţie întreagă la stadiul de legumă.

marți, 23 iunie 2009

În ROST, despre comunism la trecut şi la prezent

Numărul 75-76 al revistei ROST este dedicat publicistului şi fostului deţinut politic George Popescu Glogoveanu (care a împlinit în luna mai 90 de ani), unul dintre cei care s-au ocupat constant de formarea generaţiilor noi în spirit creştin şi naţional, după 1989.

ROST mai conţine şi un consistent dosar privind comunismul astăzi, în care ies în evidenţă, datorită demersului jurnalistic mai rar întîlnit, un reportaj acasă la Karl Marx, de Oana Cristina Patrichi, şi unul din Cuba lui Fidel Castro, de Marcel Răduţ Selişte.

Alte texte care nu trebuie ratate: “Cine se teme de cetăţenia europeană pentru basarabeni?”, de Dan Dungaciu, “NATO şi România. Cinci ani de avantaje şi dezavantaje”, de Paul Nistor, “Conservatorismul American” (o dezbatere pe marginea unui dosar al revistei Idei în Dialog), de Alexandru Racu, “Nobleţea feminină în spaţiul recluzionar”, de Constanin Mihai, “Din nou despre sfinţii închisorilor”, de Emilia Corbu, “Dreapta cu filtru” (o polemică pe marginea Dreptei româneşti), de Mircea Platon şi “Eminescu n-a murit”, de Răzvan Codrescu.

Revista ROST poate fi procurată în sistem de abonament de la redacţie (36 lei pe an) sau prin reţeaua Supergraph (tel: 021.336.79.13). ROST caută distribuitori în toată ţara: biserici, mănăstiri, librării, firme locale de difuzare a presei. Pentru detalii, sunaţi la 0740.10.36.21.

luni, 22 iunie 2009

Minunile de la Aiud

În numărul curent al revistei Formula As am publicat un reportaj despre sfinţii temniţei Aiudului şi minunile pe care le fac. Osemintele lor răspîndesc bună mireasmă, izvorăsc mir şi vindecă boli incurabile, după cum mărturisesc zeci de călugări şi mireni.
Evlavia populară pentru aceşti noi mucenici devine din ce în ce mai mare. Zeci de mănăstiri din ţară şi de la Muntele Athos au luat părticele din oasele celor ucişi la Aiud şi le cinstesc ca pe sfinte moaşte. Călugării le fac icoane celor pe care îi consideră sfinţi ai închisorilor, le compun acatiste şi se roagă lor, chiar dacă nu au fost canonizaţi de Sfântul Sinod. Tot mai mulţi credincioşi află despre minunile de la Aiud şi caută acolo ajutor.
Deocamdată, textul este de găsit numai în ediţia pe print.
Redau aici un fragment de început:

Parcă le-au crescut genunchii din pardoseală. Una lângă alta, dinaintea iconostasului, două statui ale ultimei speranţe, murmurând rugăciuni neîncetat. Femei încă tinere, venite tocmai din Moldova, să ceară vindecare sfinţilor din temniţe. Ochii li s-au uscat de plâns. Medicii le-au dat verdicte mortale. Preoţii pe la care au fost s-au rugat, le-au dat canon şi, în cele din urmă, le-au trimis la Aiud. Aici, unde se spune că suferinţa cumplită de odinioară vindecă suferinţa de azi, iar moartea redă viaţa.
Iuliana şi Silvia s-au cunoscut în poarta schitului “Înălţarea Sfintei Cruci” de la Aiud, care veghează monumentul celor căzuţi în închisorile comuniste. Au venit cu acelaşi tren şi au străbătut, una pe urmele celeilalte, cimitirul oraşului, pînă la rădăcina uriaşei cruci de la Râpei Robilor. Au avut aceeaşi uimire văzând monumentul auster care domină Râpa. Au ridicat privirile către cer de-a lungul piedestalului de beton pe care două şiruri de cruci poartă pe umerii lor o cruce culcată, ca pe lemnul răstignirii lui Hristos. S-au închinat şi au păşit în biserica din pântecele monumentului, prin uşa deasupra căreia stă scris: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate”. Au citit pe pereţi, la stânga şi la dreapta, sute de nume săpate în marmură – morţii Aiudului. Dar cele două femei ştiu de la duhovnicii lor că aceştia sunt morţi doar cu trupul. Dovada că sunt vii, mai vii decât noi, cei care le citim numele, este că răspund prin minuni rugăciunilor noastre. Femeile sunt convinse că sfinţii le vor vindeca. S-au spovedit, s-au împărtăşit şi se vor ruga câteva zile în biserica sfinţilor, le vor săruta moaştele, se vor unge cu ulei din candela Maicii Domnului şi vor scăpa de bolile lor.
Credinţa femeilor a aprins aerul în mica biserică sau altceva s-a întâmplat, pentru că am deodată sentimentul că mă aflu într-un mormânt sfânt, unde apropierea morţii nu te îngrozeşte, ci te umple de bucurie. Şi toate întrebările îmi par supărătoare. În tăcerea care se aşterne între noi, gândul mi se îndreaptă către oamenii aceia veneraţi ca sfinţi.

marți, 16 iunie 2009

Trădarea lui Roşca e clară acum?

Sînt foarte curios cum îl vor mai apăra ciracii de la Bucureşti pe Iurie Roşca, marele "patriot" basarabean, liderul PPCD şi tovarăşul comuniştilor.

Imbecilii şi vînduţii dîmboviţeni au spus că Roşca a fost nevoit să accepte cîrdăşia cu Voronin& Co acum patru ani, pentru a scoate din margine ideea naţională. Pe urmă s-a văzut cristal că trădătorul nu a servit deloc cauza naţională, ba din contră. Însă trompetele de pe la Ziua şi Curentul ţipau în continuare că Roşca e cel mai mare naţionalist, cel mai mare creştin, cel mai dibaci politician moldovean etc. etc. Alţii erau "duşmanii de clasă": Nicolae Dabija şi restul intelectualilor care s-au desprins de Roşca, în urmă cu mulţi ani, pentru că l-au mirosit. Mercenarii de la Bucureşti le-au găsit acestora tot felul de pete în soare, dar pe Roşca îl vedeau impecabil. Iar pe jurnaliştii care îndrăzneau să arate situaţia de fapt, îi înjurau ca la uşa cortului.

Probabil că au destul tupeu să îl spele în lapte şi miere pe Roşca în continuare. Însă, de azi le va fi ceva mai greu. Patriotul şi creştinul Iurie a fost uns vicepremier de comunişti. El a declarat că se va ocupa - cum altfel? - de reformele pentru democratizarea republicii ilegitime de peste Prut şi de îmbunătăţirea sistemului juridic. Şi să vezi revoluţie! La cum a vorbit Roşca despre tinerii care au manifestat pe 7 aprilie în stradă la Chişinău, n-am nici o îndoială că va fi sluga perfectă a comuniştilor.

Odată cu numirea lui Roşca la guvern, Voronin a stabilit şi data alegerilor anticipate: miercuri, 29 iulie. Pentru prima dată în Moldova se vor face alegeri într-o zi de lucru. Ca să mai taie elanul celor care ar putea vota contra comuniştilor. De altfel, Vornonin şi-a mai luat nişte măsuri de precauţie : a legiferat că alegerile sunt valide dacă participă la alegeri o treime din cetăţenii cu drept de vot (faţă de 51%, cum era pînă acum) şi a micşorat pragul electoral de la 6 la 5% (poate, poate intră şi Roşca şi pleava lui).

Polemică: Andrei Pleşu vs Mircea Platon

Andrei PLEŞU
Votul obligatoriu

Sînt pentru. Nu în principiu, nu din raţiuni teoretice, ci cu gîndul la circumstanţele particulare ale vieţii politice româneşti. Cred că e preferabil să consolidăm, prin lege, anemicul simţ civic autohton, decît să fim campionii absenteismului european şi să ne lăsăm conduşi de opţiunile (aproximative) ale unei minorităţi active sau manipulate. Cred că nervii sînt mai buni decît lehamitea, că îndeplinirea unei obligaţii antipatice e mai utilă decît satisfacţia unei libertăţi fără reguli. S-a spus că votul celor care merg la urne constrînşi e, oricum, nesemnificativ. Sînt de altă părere: chiar dacă o parte dintre alegători depun, intenţionat, un vot alb sau unul nul, vom avea o mai corectă imagine a ceea ce sîntem şi a rezultatului electoral, decît încercînd să ne imaginăm ce ar fi votat cei care n-au votat.

Dacă 60% dintre cetăţenii ţării votează nul, aflu ceva mai semnificativ despre judecata lor politică, decît dacă 60% dintre ei nu votează deloc (din motive infinit diferenţiate şi deci nesistematizabile: dezgust, plictiseală, lene, apolitism, tembelism, somnolenţă, mahmureală etc).

În România, uneori, pentru a fi responsabili, oamenii trebuie, din păcate, să fie provocaţi, aţîţaţi, împinşi de la spate. Multe alte ţări au introdus votul obligatoriu (nu întîmplător multe ţări din America Latină). Unele l-au abandonat, dar după decenii întregi de funcţionare „pedagogică“. Nu văd de ce la noi ideea ar fi contraproductivă.

În definitiv, ceea ce trece drept necesar în Belgia ar trebui să fie bun şi pentru România. (Dacă ar fi după mine, aş merge cu legiferarea şi mai departe, date fiind condiţiile specifice ale ambianţei locale: aş interzice prin lege – cu sancţiunile aferente – scuipatul pe stradă, aruncarea gunoaielor în alte locuri decît în coşurile de gunoi, vorbitul răstit în locurile publice, tipărirea, pe forumuri, a mesajelor în care abundă greşelile grosolane de gramatică sau înjurăturile birjăreşti. Aş reglementa prezenţa muzicii şi a televizoarelor în restaurante, aş cere restrîngerea dreptului de emisie pentru posturi ca OTV, aş suspenda cursele de automobile pe străzile Capitalei şi dreptul unor şmecheri de cartier de a asculta manele cu sonorul la maximum, obligînd astfel străzi întregi, vecini şi instituţii să asculte ce le place lor. Şi multe altele...).

Propunerea dnei Adriana Săftoiu (cu privire la obligativitatea votului) mi se pare, deci, raţională. Cum era de aşteptat, foarte mulţi politicieni reacţionează prost. N-am înţeles prea bine comentariile dlui Crin Antonescu.

În schimb, declaraţia dlui Geoană e de o limpezime caracteristică. Amuzant ca de obicei, dl Geoană a ales stilul patriotic: „Românii nu răspund la constrîngeri, ci la convingeri“. E genul de bla-bla care nu spune nimic. Sau spune ceva doar despre emiţător.

Dl Geoană ar fi bine sfătuit să nu mai cultive acest fel de generalizări simpatice. Lasă că bieţii români au răspuns, vreme de 45 de ani, numai la constrîngeri, dar dl Geoană însuşi s-a încurcat de cîteva ori în convingerile proprii: cînd pro-iliescist, cînd pro-constantinescist, cînd iar pro-iliescist, dovedind, astfel, cît de „imparţial“ poate fi românul cînd pofteşte la o savarină. Convingeri? Care va să zică să las derbedeul să scuipe pe trotuar pînă cînd un cutremurător Damasc îl va aduce la convingerea că un asemenea comportament e inestetic, neigienic şi necetăţenesc?

Dl Geoană crede că regulile de bună purtare sînt chestie de „convingeri“. Poate. Dar abia după ce au fost chestie de dresaj: în familie, la şcoală, în viaţa socială. Alţii cred că democraţia este triumful facultativului la toate nivelurile: eşti liber să faci tot ce-ţi trece prin cap şi să nu faci nimic impus din afară. O asemenea „convingere“ poate duce la anarhie, la balamuc egolatru, la frenezia arbitrarului, numai la normalitate democratică nu.

Apologeţii facultativului trăiesc într-o utopie a nedeterminării: din „convingerea“ că pot face orice (dacă vor), ei deduc, adesea, voluptatea de a nu face nimic. Livrat facultativului, românul adoarme, legănat de micile plăceri ale lui Mitică. Un pic de legiferare n-are cum să-i strice. Evident, legile trebuie să fie clare, inteligente, nuanţate, permisive la excepţia rezonabilă şi, mai ales, respectate. În rest, constrîngerile pot fi, e drept, tiranice, dar, practicate cu înţelepciune şi bună credinţă, pot fi şi formative. Chiar şi dl Geoană ar avea numai de profitat, dacă şi-ar administra, din cînd în cînd, mici porţii de autocenzură. Pentru asta nu trebuie să aştepte să ajungă la vreo convingere. (Dilema Veche)

Mircea PLATON
Schmitt şi Smith

În ţările Europei de Vest, absenteismul de la recentele alegeri europarlamentare a provocat o generală spăşire a clasei politice care a recunoscut că prezenţa slabă la vot se datorează deficitului de substanţă şi de reprezentativitate al Parlamentului European. În România însă, atunci când nu se acuză unii pe alţii, membrii clasei politico-ideologice tind să se plângă la unison de prezumtiva lipsă de spirit civic, de patriotism şi de recunoştinţă a românilor faţă de condiţiile de muncă şi de viaţă create de mult-iubitul şi stimatul nostru conducător împreună cu tovarăşa sa de viaţă, UE.

Deşi nu ne-a lăsat să votăm pentru “constituţia europeană”, respinsă prin referendumuri în ţări mai cu moţ şi ratificată pe furiş în debaralele parlamentare din România, oligarhia noastră politico-intelectuală a propus o măsură energică pentru combaterea, pe viitor, a absenteismului: votul obligatoriu.

Aştept, pe lângă amenda de rigoare, şi introducerea altor măsuri, specifice, de civilizare a “ţăranului” român: spânzurarea cu capul în jos, afumarea cu fum de ardei roşu, exproprierea, Canalul, Piteştiul şi poate chiar, într-un viitor şi mai luminos, cipul electoral: un mic implant care, în caz de neprezentare la vot, unde urmează să fie citit şi dezactivat automat, să explodeze în craniul electorului român absenteist.

Ieşit astfel din arealul drepturilor cetăţeneşti, votul comunitar îşi dezvăluie adevărata natură punitiv-milenaristă, de instrument poliţienesc al instaurării “raiului” pe pământ.

Inchiziţia UEurosocialistă ne vrea la cuminecarea cu votul cu febrilitatea rezervată cândva doar cuminecării cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Dar, vorba aceea, dacă nu noi (la vot), atunci cine? Şi dacă nu ei (cu salarii şi beneficii de parlamentari europeni de sute de mii de euro pe an), doar nu noi?!

Noi. Şi ei. Trăim, de douăzeci de ani, într-o relaţie ambiguă. Mulţi dintre ei sunt urmaşii celor care ne-au decimat. Sistematic. Şi care au beneficiat de această decimare. Sunt golurile care au pretins să astupe golul lăsat de masacrarea, exilarea şi persecutarea celor care au fost şi sunt capabili şi doritori să-şi slujească ţara, nu doar să trăiască de pe urma ei.

De douăzeci de ani, poporul român le stă în gât acestor oameni care nu recunosc drept legitimă îngrijorarea românilor faţă de rarefierea suveranităţii naţionale, a identităţii naţionale şi a economiei naţionale. Ei ar vrea şi să ne civilizeze, şi să ne facă prosperi, şi să ne facă ecumenici, şi să ne facă toleranţi, şi buni, şi frumoşi, şi devreme acasă. Dar noi suntem prea “fundamentalişti”, “naţionalişti”, “ortodocşi” şi “păşunişti” pentru a ne lăsa creierii spălaţi, scrobiţi, călcaţi şi înnodaţi, la gât, drept papion.

Citind vaierele analiştilor împotriva “electoratului” român, mi-am amintit că această oligarhie politico-intelectuală trăieşte, mărturisit, sub semnul lui Carl Schmitt şi al lui Adam Smith. Pe baza lui Schmitt, politicienii şi analiştii lor de buzunar au redus politica la ecuaţia “prieten/duşman”. De aici, instrumentalizarea neruşinată a tuturor criteriilor, spiritul facţional, manipularea istoriei sau a memoriei recente, dublul standard şi corupţia generalizată aşezată pompos sub semnul machiavelienei “virtu”. Nu contează ce spui, ci al cui eşti. Şi în funcţie de al cui eşti ştii şi ce trebuie să spui.

Pe baza lui Smith (citit complet aiurea), se operează o reducţie economică a vieţii româneşti. Totul devine economie. Omul, ni se spune, trăieşte pentru profit. Nu vrea nimic altceva. Identitatea naţională, tradiţia, religia, natura, cultura, totul trebuie să fie profitabil. Pentru că aşa e natural. Aşa e normal. Şi ce nu e profitabil trebuie să dispară, chiar dacă aparenta ineficienţă e fie rezultatul corupţiei politice care sabotează un mic întreprinzător sau un ţăran, fie al unui calcul pe termen scurt, care nu ţine cont de durata lungă, de istorie, de priorităţile naţionale sau de morala creştină.

După cum bine spunea un prieten al României profunde, economistul american John Medaille, vorbind despre incompatibilitatea dintre democraţia americană şi antropologia neoliberală: “Am reuşit să avem 200 de ani de democraţie fără eutanasie. ‘Dreptul’ la avort l-am căpătat după 160 de ani, dar doar după ce capitaliştii şi tovărăşii lor de drum din şcoala economică austriacă au convins pe toată lumea că oamenii (reificaţi ca ‘munca’) sunt doar o ‘comoditate’, cu un preţ de piaţă ca orice altă comoditate, care e ‘proprietatea’ cuiva care poate dispune de ea după bunul-plac.”

Această reducţie economică a vieţii româneşti e operată, la nivel discursiv, de o armată de “experţi” care produc necontenit o versiune strict utilitaristă a realităţii româneşti şi justificări mercenare ale “sistemului”.
La nivel practic, reducţia economică a vieţii româneşti cade în sarcina corporaţiilor multinaţionale, aceste veritabile forme de camping economic şi braconaj cultural, care au în comun cu România cât are sonda cu straturile geologice pe care le perforează sau acul unei seringi cu vena pe care o străpunge.

La prima furtună, corporaţiile îşi strâng corturile şi pleacă, lăsând în urmă doar deşeurile, şomerii şi datoriile contractate sub şantajul lor de către statul român.
Smith vede viaţa cetăţii ca pe o competiţie sportivă, în care nu există inamici, ci doar competitori şi fair-play.
Schmitt vede viaţa politică/socială ca pe un război, în care nu există competitori, ci doar inamici.
Pentru Smith, adeptul armoniei naturale deiste, important e ceea ce ne uneşte. Pentru Schmitt, susţinătorul unei teologii politice care urmăreşte menţinerea “purităţii” azimei sociale, important e ceea ce ne desparte.

Pentru membrii oligarhiei noastre intelectual-politice, important e că îi uneşte între ei, smithian, ceea ce îi desparte, schmittian, de poporul român: interesul. Clasa intelectual-politică românească e o facţiune.
Pornind de aici, putem înţelege reproşurile aduse de “elita” românească poporului român. Poporul român e ineficient (Smith). Deci poporul român e duşmanul (Schmitt).

Neprezentându-se la vot, poporul român nu a mai slujit intereselor “oligarhiei” noastre politico-ideologice. Care nu vrea decât ca poporul român să o legitimeze. Ei nu fac politică pentru noi. Ei fac politică pentru ei. Dar pe spinarea noastră. Noi suntem ghergheful pe care-şi înţeapă ei broderiile cu ponei roz şi svastici. Dar dacă noi refuzăm să îi mai slujim drept pretext, atunci “oligarhia” politico-ideologică face exact ceea ce spune Smith că fac “negustorii” care, urmărindu-şi propriul interes, vor să-i păcălească pe boieri şi pe ţărani şi ca atare încep să le vorbească de interesul general.
Dar, în opinia lui Smith, categoriile al căror interes particular coincide cu interesul general sunt doar două: boierii şi ţăranii/meseriaşii. Adică acele categorii sociale legate istoric-organic de soarta ţării.

Interesul “negustorilor”, în opinia lui Smith, e invers proporţional interesului general, deoarece ei vând scump în ţări sărace şi ieftin în ţări bogate. Cu alte cuvinte, atât timp cât ne vom lăsa prostiţi de această “elită” care ne vorbeşte de interesele naţiunii doar atunci când interesele ei particulare o cer, vom fi săraci: săraci material şi săraci sufleteşte. Pentru că interesul lor, ca negustori de suflete, e să ne menţină săraci, economic şi cultural, ca să poată să ne vândă scump dubioasele lor merite.

Interesul lor e să-şi menţină monopolul asupra noastră. Fie şi vorbindu-ne de “interesul naţional/european/global”.
Interesul oamenilor obişnuiţi, al oamenilor legaţi nu doar economic, ci identitar, de România, coincide cu interesul general al României. Interesul României care nu se vede la televizor, al României pe spinarea căreia trăieşte “România” elitelor televizate, acela e interesul României.

România profundă nu a votat pentru că interesele ei nu corespund cu interesele clasei politice, care cere votul unei ţări pe care nu înţelege să o apere şi să o reprezinte, ci doar să o folosească. Cred că România a început să realizeze că, de douăzeci de ani încoace, “elita” o consideră “duşman”. Şi acţionează în consecinţă. Deocamdată, întorcându-i spatele.(Convorbiri literare, iunie 2009)

luni, 15 iunie 2009

20 de ani de la reintroducerea grafiei latine în Basarabia

Anticipând viitorul...

Astăzi, 15 iunie 2009, se împlinesc 20 de ani de când săptămânalul Literatura şi arta apare tipărit cu grafie latină. Un eveniment care astăzi, când alfabetul nostru e prezent pretutindeni, s-ar părea lipsit de o relevanţă deosebită.

Până la 15 iunie 1989 apăruse în grafie latină un singur număr al ziarului Glasul, în luna martie 1989, tipărit la Riga (Letonia), cu concursul prietenilor noştri Leons Briedis şi Maria Macovei. Dar prima publicaţie care a apărut sistematic, săptămână de săptămână, după 1944, în spaţiul din stânga Prutului a fost Literatura şi arta. Acest lucru s-a întâmplat cu 78 de zile mai devreme de adoptarea Legii privind trecerea scrisului nostru la alfabetul latin. Timp de 78 de zile „LA” a apărut „în afara legii”, cum era calificat acest lucru de către procurorul general al republicii de atunci, N. Demidenko.

Cine îşi mai aminteşte azi acel eveniment, care, de fapt, a pregătit trecerea întregii republici la scrisul nostru, fără emoţii?! În acea zi tirajul săptămânalului a crescut brusc: de la 189 000 – la 260 000 de exemplare.

Pentru prima dată dis-de-dimineaţă se făcuseră cozi lungi de sute de metri la chioşcurile de ziare din oraş.Fiecare solicitant cumpăra câte 10-20 de exemplare. Oamenii îşi făceau cadou unul altuia Literatura şi arta cu noua grafie.

În realitate, cum afirmau mulţi dintre cititori, în acea zi Basarabia a trecut la alfabetul latin. Începând cu 15 iunie 1989 concetăţenii noştri învăţau de pe paginile săptămânalului să citească, deprindeau să-şi facă semnăturile în noua grafie încă ilegală, chiar dacă erau ameninţaţi de şefi, pe zidurile din oraş apăreau tot mai multe inscripţii în grafia nouă, iar în cimitire erau cioplite pe cruci inscripţii în alfabet latin (morţilor puterea nu le mai putea face nimic!, or, până la acea dată, mulţi dintre cei care-şi caligrafiau doar semnătura sau scriau folosind doar caracterele latine erau exmatriculaţi din facultăţi, daţi afară din serviciu, condamnaţi ca naţionalişti etc.).

În aceeaşi zi a fost convocată o şedinţă neordinară a biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM. Fiecărui membru al Biroului i s-a pus în mapă câte un exemplar de Literatura şi arta. Mircea Snegur, ex-preşedinte al republicii, pe atunci secretar al C.C. şi membru al Biroului, avea să consemneze astfel acel eveniment în cartea sa de memorii: „La 15 iunie 1989, de ziua trecerii în eternitate a marelui poet Mihai Eminescu, a apărut primul număr în grafie latină al săptămânalului Literatura şi arta, moment de semnificaţie epocală. Era ceva cu totul ieşit din comun, dl Nicolae Dabija asumându-şi un mare risc. Conducerea nu a cutezat însă să întreprindă măsuri „represive”(Mircea Snegur, Labirintul destinului. Vol. I. – Chişinău, 2007, p.426).

Explic. Mi-am asumat cu adevărat acel mare risc dintr-un motiv mai mult decât simplu: orheienii mă aleseseră la începutul acelui an deputat al poporului în Sovietul Suprem al URSS şi această poziţie îmi acorda imunitate parlamentară: conform Statutului deputatului, nu puteam fi sancţionat în nici un fel decât cu acordul Sovietului Suprem al URSS. Membrii Biroului Politic al C.C. ştiau şi ei acest lucru, şi tocmai de aceea n-au cutezat să ia „măsuri represive”, cum le-a numit Mircea Snegur.

A doua zi, Nikolai Bondarciuk, secretar cu ideologia al C.C. al partidului comunist, a apărut în presă cu o declaraţie în care a menţionat: „În RSSM doresc alfabet latin doar Uniunea Scriitorilor şi un ziar − Literatura şi arta, poporul nu doreşte acest lucru, pentru că introducerea acestui alfabet va lăsa populaţia analfabetă, el costând milioane de ruble…” Etc.

Acest eveniment a devenit posibil cu concursul unor mari entuziaşti şi mari patrioţi: Axentie Blanovschi, Haralambie Moraru, Alecu Reniţă, Boris Vieru, Gheorghe Budeanu, Vlad Olărescu, Valentina Tăzlăuanu, Ion Caţaveică, Rodica Iuncu, Raisa Ciobanu ş.a., care au pregătit acel număr istoric în clandestinitate.

Aflasem că unica tipografie care avea în folosinţă alfabetul latin era „Ştiinţa”, care aparţinea Academiei de Ştiinţe. Câteva linotipiste, mai multe nopţi la rând, au cules, cu cea mai adâncă discreţie, acel număr. Odată pregătit şi aşezat pe hârtie de calc, numărul a fost adus la Editura „Universul”. Aici am avut susţinerea inginerului Boris Mihalachi, care a dat imediat indicaţii să fie tipărit.

În reţeaua de chioşcuri revista a fost pusă în vânzare a doua zi, pe când abonaţilor aceasta le-a fost înmânată abia peste 2-3 zile. Se motiva că ar fi o publicaţie nouă. Şi abia după ce am convins – cu unul şi acelaşi indice al săptămânalului trecut în nomenclatorul publicaţiilor periodice că Literatura şi arta e aceeaşi cu Литература ши aрта, la care se abonaseră cei aproape două sute de mii de cititori din republică şi de peste hotarele ei – săptămânalul a fost difuzat.

Menţionez că, la acea oră, în toată RSS Moldovenească nu exista nici o maşină de dactilografiat cu litere latine. Dar am aflat pe căi ocolite că la Bălţi există una. Ea aparţinea tânărului profesor universitar Iulius Popa. Atunci ne-am şi împrietenit cu distinsul om de cultură.

Împreună cu Grigore Vieru căutasem în acele zile o maşină cu grafie latină şi la Bucureşti. Dar ne-am pomenit cu toată securitatea ceauşistă pe urmele noastre.

În volumul Cartea Albă a Securităţii, apărut la Editura Presa Românească din Bucureşti în 1996, la pagina 442 este reprodus un raport cu următorul conţinut:

Iunie 1989 strict secret

“Nicolae Dabija şi Grigore Vieru din RSS Moldovenească, aflaţi în ţara noastră ca invitaţi la Simpozionul internaţional Mihai Eminescu, au solicitat lui Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, să-i sprijine în obţinerea unei maşini de scris cu caractere latine. Au precizat că, începând cu 15 iunie a.c., au obţinut aprobarea pentru tipărirea cu caractere latine a revistei Literatura şi arta, al cărui redactor-şef este Nicolae Dabija, dar nu au cu ce să dactilografieze şpalturile în limba română, întrucât în URSS nu se găsesc maşini de scris cu asemenea caractere, iar din România nu pot cumpăra, datorită restricţiilor prevăzute de reglementările legale. În ceea ce priveşte modalitatea de introducere în RSS Moldovenească a maşinii de scris, cei doi au afirmat că nu ar fi probleme, întrucât, fiind recent aleşi în Sovietul Suprem al republicii, nu vor fi controlaţi la frontieră. Dumitru Radu Popescu preconizează să informeze cu această problemă Secţia de presă şi propagandă a C.C. al P.C.R. Nicolae Dabija şi Grigore Vieru vor pleca din ţară în seara zilei de 20 iunie.” (A.S.R.I. Fond „D”, dosar nr.10966, vol. 6, f.113)

Iată cum comentează autorii acestui volum „raportul 487”:

„După opinia noastră, documentul este deosebit de elocvent în ceea ce priveşte impasul ridicol al politicii „patriotului” Nicolae Ceauşescu: doi scriitori români de dincolo de Prut, sosiţi cu mari speranţe în patria-mamă, nu-şi puteau procura la Bucureşti, unde soarele ar trebui să răsară pentru toţi românii, nici măcar o maşină de scris, instrumentele respective fiind puse la index. Dacă au procurat-o totuşi, totul s-a petrecut pe sub mână şi cu aprobări speciale, ca şi cum ar fi fost vorba despre o hoţie”. (Cartea albă a Securităţii, Bucureşti: Presa Românească, 1996, p.508)

Cu toate eforturile noastre, cu tot concursul acordat de părintele Vasile Ţepordei, care a şi găsit maşina de scris de care aveam nevoie într-un anticariat şi aprobarea pe care urma să o obţină D.R. Popescu, securitatea ceauşistă a făcut tot posibilul să nu scoatem din ţară maşina de scris (în ziua când am plecat, anticariatul respectiv a fost toată ziua închis „din motive tehnice”). Cel care ne-a salvat a fost tot părintele Vasile Ţepordei, basarabean născut la Cârpeşti, Cantemir, care ne-a adus la tren o pungă unde se aflau cele 31 de semne metalice ale alfabetului latin, pe care Sfinţia Sa le-a retezat cu un instrument de tăiat metalul chiar de la maşina sa de scris.

Aceasta a încăput într-un buzunar, ca să putem trece fără probleme frontiera în URSS. La Chişinău, prietenul Ion Fiodorov a scos de la o maşină de dactilografiat literele ruseşti ca să le sudeze în locul lor pe cele latine. Aşa ne-am pricopsit cu o maşină de dactilografiat cu alfabet latin. Acel impact de la regăsirea scrisului nostru fusese unul deosebit.

În case, părinţii şi-au învăţat copiii să citească şi să scrie după articolele din ziar, îndemnându-i să transcrie texte, să le înveţe pe de rost.

În acele zile, în semn de apreciere pentru gestul nostru, în oraşul Orhei o stradă a fost botezată: Literatura şi arta, gospodăria agricolă din satul Sauca, raionul Ocniţa, la adunarea satului, şi-a schimbat denumirea în Literatura şi arta. În comuna Ohrincea, raionul Criuleni, Literatura şi arta are o fântână care-i poartă numele: chiar în inima satului, în acel iunie 1989 a fost ctitorit un izvor din care jumătate de localitate ia apă şi azi, ocrotit de un zid semi-rotund cu imagini din Renaşterea noastră naţională transpuse în mozaic. (La el m-au dus să mi-l arate cu mai mulţi ani în urmă soţii Raisa şi Gheorghe Ciobanu).

Pictorul Ştefan Florescu din Bălţi ne-a donat un tablou (care poate fi văzut în redacţia noastră) intitulat: Literatura şi arta.

Dumitru Popovici, ex-ministru al Comerţului, mi-a povestit că un consătean din Sărătenii-Vechi a pus într-o casetă metalică acel exemplar de „LA”, zidindu-l, pentru viitorime, în fundamentul casei, pe care tocmai începuse să o ridice.

Aveam pe atunci abonaţi în 56 de ţări ale lumii şi aproape în fiecare oraş din URSS unde locuiau basarabeni.

Academicianul Petru Soltan îmi povesteşte despre un profesor, originar din Basarabia, (se pare Andreev), care preda la Universitatea din Leningrad (Sankt-Petersburg): atunci când a primit acel număr (nr. 25), i-a sunat pe toţi basarabenii şi bucovinenii pe care îi cunoştea în capitala nordică a Rusiei, invitându-i la o anumită oră dintr-o zi în una din aulele universitare. Când toţi s-au adunat, le-a prezentat acel număr de ziar, apoi a prins să le citească din el articol după articol. La un moment dat, cel care citea şi-a îndreptat ochii spre auditoriu şi a văzut că toată sala – profesori, doctoranzi, muncitori, foşti deportaţi – plângea. Erau lacrimi de bucurie. După ani de exil, scrisul nostru revenise Acasă.

Nomenclatura de la Chişinău era speriată: ea înţelesese că Moscova aproape că era de acord ca în Constituţia RSS Moldoveneşti „limba moldovenească” să fie trecută, ca limbă de stat, alături de limba rusă, dar nu susţinea nicidecum trecerea scrisului nostru la alfabetul latin.

În Enciclopedia sovietică moldovenească (Chişinău, 1974, vol.4, p.376) se sugera că prin faptul că „limba moldovenească foloseşte alfabetul rus”, ea se deosebeşte de limba română.

Odată cu trecerea la alfabetul latin urma să se descopere că regele este gol: limba moldovenească încetează să mai existe. Aşa basarabenii, îşi făceau calculele lor ideologii imperiului, vor afla că limba lor e română. Iar dacă limba li-i română, înseamnă că şi ei sunt români. Iar dacă suntem români, ar fi firesc să dorească unirea RSS Moldoveneşti cu România.

Odată cu apariţia acelui număr de Literatura şi arta, nomenclatura de partid fusese pusă în faţa unui fapt împlinit.

Vocile care ne condamnau de la tribunele partinice erau mai şovăitoare, pe când cele ale mulţimilor erau mult mai sigure. Războiul săptămânalului cu Comitetul Central al Partidului Comunist era unul de durată. Numai în perioada anilor 1987-1989 redactorul-şef fusese pus în discuţie la zece dintre şedinţele Biroului C.C. al P.C. al RSSM, alegându-se cu diferite admonestări, la 22 septembrie 1987, Biroul C.C. al P.C. al RSSM adoptând şi o Hotărâre a Comitetului Central al Partidului Comunist al RSS Moldoveneşti „Cu privire la neajunsurile grave în activitatea săptămânalului Literatura şi arta (vezi Moldova socialistă din 24 septembrie 1987”).

Pe parcursul a doi ani de zile, „LA” publicase peste 700 000 de semnături ale consângenilor noştri care susţineau trecerea scrisului nostru la alfabetul latin şi legiferarea limbii române. Se adunaseră câţiva saci cu scrisori, care, la 31 august 1989, când Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti adoptase Legea despre funcţionarea limbilor pe teritoriul RSSM (care vorbea că limba română devine de stat, în locul limbii ruse) şi Legea despre trecerea scrisului la alfabet latin, au fost expuşi – ca argument – în holul Teatrului de Operă şi Balet, unde s-a desfăşurat sesiunea.

Evenimentul la care ne referim fusese pregătit şi de rubricile ce conţineau sentinţe latine, pe care le inaugurase săptămânalul: In memoriam, Remember, Gaudeamus, Memento mori, Alma mater, Poesis ş.a., V. Dâgai, şef de secţie la C.C. al P.C., turbând de fiecare dată când le vedea în revistă, chiar dacă Constantin Andreev, ca să ne apere, îi demonstrase că şi ziarul Pravda avea rubrica In memoriam.

La sfârşitul anului 1988, procurorul general al republicii, N. Demidenko, deschisese un dosar penal conducerii săptămânalului şi pictorului acestuia, Dumitru Trifan, pentru că „prin intermediul unei caricaturi a fost batjocorit alfabetul chirilic, folosit de milioane de oameni de pe glob”.

Cazul devenise de notorietate, fiind intens comentat în presa internaţională (afară de cea românească).

La 12 ianuarie 1989, la şedinţa Biroul C.C. a fost pus în discuţie faptul că “L.A.” “trecuse samovolnic la alfabetul latin”. Atunci nu făcusem decât să reproducem integral, de ziua naşterii lui Mihai Eminescu, articolul acestuia „Patologia societăţii noastre”, preluat din ziarul Timpul de la 4 ianuarie 1881, precum şi mai multe coperte de cărţi care purtau numele marelui Poet, editate la Bucureşti, evident cu grafie … latină.

Azi alfabetul latin ne aparţine. Din păcate puţini dintre concetăţenii noştri îşi mai amintesc că acesta a fost obţinut cu mari sacrificii. Una dinte condiţiile înaintate recent lui Vladimir Voronin de către Igor Smirnov „pentru unificarea ţării” este renunţarea la alfabetul latin (care, în viziunea lui, e românesc, „румынский”, deci străin moldovenilor, al căror mare apărător se declară) şi revenirea scrisului nostru la alfabetul rusesc.

În 1989, alfabetul latin a fost obţinut când ne aflam ca parte componentă a Uniunii Sovietice şi când întinsurile siberiene, cu care ne ameninţau ştabii republicii, aparţineau şi RSSM.

Îl vom ceda oare acum, în plină independenţă?! Sau vom reuşi să-l păstrăm şi pentru generaţiile care vin?! Ca moşii şi strămoşii noştri să se poată recunoaşte în ei, ca în nişte urmaşi destoinici.

Nicolae DABIJA

directorul săptămînalului Literatura şi Arta

vineri, 12 iunie 2009

Eminescu n-a murit

Preiau şi eu un articol excelent al prietenului Răzvan Codrescu despre Eminescu. El indică perspectiva din care se cuvine a-l privi, simţi şi înţelege pe Eminescu, la 120 de ani de la plecarea la cele veşnice a marelui gînditor, jurnalist şi poet. Pentru cei care compromit îndeobşte orice cauză pe care zic că o apără, nu mă îndoiesc, acest text va fi un nou "atac" la Eminescu. Bieţii proşti!

Eminescu n-a murit

Prostul crede că Eminescu a murit, ca mamă-sa şi ca tată-său.La un om viu eşti curios să ştii mai ales cum trăieşte. La un om mort eşti curios să ştii mai ales cum a murit.

În cazul lui Eminescu: va fi murit el din cauze naturale sau va fi fost ucis? Dacă va fi murit din cauze naturale, cum se crede îndeobşte, va fi fost inima sau „infecţia luetică”? Iar dacă va fi fost ucis, se va fi făcut aceasta cu sau fără premeditare? Dacă nu-l va fi ucis un nebun cu piatra, nu cumva îl vor fi ucis doctorii printr-un tratament nepotrivit? Dar dacă l-au ucis doctorii, ar fi prea banal s-o fi făcut din indolenţă sau nepricepere (malpraxis).

Prostul e înclinat aprioric spre ipoteza conspiraţionistă, pe care-o preface repede în certitudine, cu o asumare aproape personală. Incomod ideologic şi incoruptibil moral, Eminescu trebuia eliminat cu orice preţ, mai ales pentru naţionalismul său epidemic. Folosindu-şi complicii din spitale, l-or fi eliminat liberalii, masonii, ovreii, agenţii imperiali (ţarişti sau papistaşi, că toţi ar fi avut motive)?

Prostul nu-ţi ascunde că preferă, de departe, ca pe o sinteză malefică universală, explicaţia „răzbunării iudeo-masonice”, desigur cu bătaie mai lungă: neamul românesc. Cei care au umblat şi umblă cu obstinaţie să ne scoată din istorie, aceia ni l-au mătrăşit şi pe Eminescu (aşa cum ne-au mătrăşit, se ştie, toţi cîrmuitorii şi luminătorii „vizionari”, de la Mihai Viteazul pînă la... Nicolae Ceauşescu).

Pentru prost, Eminescu nu e destul de mare ca să nu fi murit, dar e destul de mare ca să nu fi putut muri de o moarte obişnuită sau accidentală. Pentru el, cazul Eminescu se reduce pînă la urmă la această dimensiune senzaţionalistă a morţii. Două lucruri i se par prostului esenţiale: că Eminescu e mort şi că n-a murit de moarte bună.

Că Eminescu ar putea fi viu, prostului nici măcar nu-i trece prin cap. Prostul nu poate înţelege că Eminescu – şi oamenii de talia lui Eminescu, vrednici să stea, zicea Noica, la cina cea de taină a culturii europene – se află mai presus de moarte. Eminescu n-a murit, ci doar s-a retras în eternitate, cu viaţa pe moarte călcînd, ca reper veghetor nu doar pînă azi, ci pînă la capătul vremurilor – perpetuu izvor spiritual de trăire şi conştiinţă românească. Viaţa noastră fără de moarte şi „conştiinţa noastră mai bună”.

Contrar părerii prostului, e inesenţial cînd şi cum s-a retras Eminescu în eternitatea lui (şi a neamului). A-l trata ca pe un „mort” şi a rîma cu voluptate în circumstanţele (reale sau închipuite) ale „morţii” lui reprezintă simptomul supremei neînţelegeri. Cecitatea mai ucigaşă decît toate conspiraţiile istoriei.

Ar fi mult mai interesant şi mai profitabil să li se pună în evidenţă noilor generaţii în ce fel şi în ce măsură este Eminescu viu. Să ne adîncim nu în anecdotica senzaţionalistă a morţii lui in-esenţiale, ci în miracolul inepuizabil al ne-morţii lui esenţiale. Cum se face că Eminescu ne e – sau măcar ne poate fi – mereu prezent şi mereu aproape, că nu se lasă asasinat nici prin impietate şi nici prin pietate, că e în stare să sfideze la fiecare pas, cu o sclipire de gînd sau cu un zvon de vers, proverbiala „uitare românească”?Nu, în Eminescu nu avem de răzbunat un mare mort, ci de asumat şi de valorificat creator, prin bună cuminecare, un dăinuitor harismatic, un principiu de nemurire. Nu recursul la moartea lui, ci această eternă actualitate a sa, împletită firesc „în viul vieţii”, constituie temeiul şi îndreptăţirea eminescianităţii, eminescianismului, eminescologiei. Cultural vorbind, Eminescu e viaţă, iar viaţa lui e lumina noastră, pe care întunericul nu a înghiţit-o.

Faţă de prostimea adulatoare şi obsedată patetic de scenariul morţii lui, adversarii declaraţi şi înverşunaţi ai lui Eminescu, români şi neromâni, se întîmplă să fie în felul lor mai lucizi şi mai realişti: ei ştiu bine că Eminescu nu e mort, că Eminescu trăieşte, că Eminescu e chiar mai viu decît viaţa, şi de aceea încearcă disperat să-l ucidă măcar în sufletele noastre, să ne pustiască de prezenţa lui îndărătnică. Nu împotriva unor presupuşi ucigaşi de odinioară s-ar cădea să vitupereze cei ce se vor astăzi „cruciaţi” ai românismului şi eminescianismului, ci mai abitir împotriva acestor ucigaşi curenţi, mult mai parşivi şi mai primejdioşi „în durata lungă a istoriei”.

Prostul percepe însă realitatea anapoda şi-şi consumă invariabil gloanţele trăgînd acolo unde nu trebuie.Pe adevăratul Eminescu nu ni l-a ucis nimeni, dar sînt destui care se chinuiesc să-l ucidă pînă azi şi care-şi freacă mîinile de satisfacţie să ne vadă tratîndu-l de bunăvoie ca pe un mort, sau luptîndu-ne ipotetic cu nălucile trecutului şi neglijînd provocările insidioase ale prezentului...

Dar pînă la urmă, creştineşte, îl înţelegi şi pe prost. Ce să facă el cu un Eminescu viu, care obligă la efort intelectual şi la asumare creatoare, la dezmărginirea naţionalului în universal şi întruchiparea universalului în naţional?! Pe prost nu-l ţin brăcinarii să co-existe cu Eminescu, ci doar să-i post-existe vindicativ, într-o sterilitate opărită şi agramat vociferantă, cu care atrage atenţia altor proşti de teapa lui şi induce iluzia unei implicări justiţiare, ba chiar mai face şi cîte-un ban (căci senzaţionalismul ieftin se vinde bine în ţara celor „proşti, dar mulţi”).

Aşa cum un om deştept n-are ce face cu un Eminescu mort, tot aşa prostul n-are ce face cu un Eminescu viu. Dar Eminescu este cu atît mai mare şi mai viu cu cît şi-a anticipat nu o dată această posteritate jenantă şi reuşeşte să dăinuiască în paralel cu ea, în aşteptarea mesianică a unei româneşti „minţi de pe urmă” – care s-ar putea să nu ne mai vină deloc, sau să ne vină mult prea tîrziu...

Dacă însă nimic altceva nu va mai rămîne din noi, va rămîne negreşit Eminescu cel viu, mărturisind de unul singur – la judecata din urmă a neamurilor, cum îi plăcea lui Noica să spună – că Dumnezeu a pus sămînţă bună atunci cînd ne-a menit să fim „un strat de cultură la gurile Dunării”.

Nu, Eminescu n-a murit şi nu va muri niciodată. Dar noi ne dovedim tot mai incapabili să-i onorăm nemurirea. Şi neputînd trăi „pe limba lui”*, preferăm să-l decretăm mort „pe limba noastră”** şi să facem din el adevăratul „cadavru din debara” al intempestivei prostii epigonice. Al prostiei care nici măcar nu doare. Şi despre care ajungi să nu mai ştii dacă este cauză, efect sau doar condiţie favorizantă a ticăloşiei voioase în care ne trăim traiul şi ne mîncăm mălaiul, la porţile manelizate ale Orientului.

Răzvan CODRESCU

* Să citeşti, să meditezi, să visezi, să creezi, să jertfeşti, să respiri cultură prin toţi porii tăi, dar să nu pierzi sensul genuin al vieţii, să ai fascinaţia perfecţiunii şi a universalului, să obţii „sunetul secund” al limbii tale şi să ridici cuvintele pînă la Cuvînt.

** Să parazitezi pe spinări ilustre, să păcăleşti contextul, să-ţi drapezi puţinătatea, să obţii efecte ieftine, să cucereşti vulgul şi să-i împărtăşeşti deliciile grobiene, să cobori Logosul la logoree şi chipul divin la măştile Bestiariului.

John Medaille: „Dincolo de socialism şi capitalism se află distributismul"

Prietenul Ovidiu Hurduzeu publică azi în Ziarul Financiar un interviu extrem de interesant cu John Medaille, un cunoscut om de afaceri, economist, teolog şi profesor universitar american, autorul unei remarcabile cărţi de doctrină economică, The Vocation of Business. Social Justice in the Marketplace, si semnatarul a numeroase articole pe teme de distributism şi teologie creştină. Considerat drept un lider al gîndirii economice distributiste, John Medaille promovează această doctrină economică atît prin scrierile sale, cît şi pe un blog de succes, „The Distributist Review".

Iată mai jos cîteva fragmente:

"Ca sa putem deosebi distributismul de socialism si de capitalism, trebuie mai intai sa descoperim diferentele dintre socialism si capitalism. Prima noastra constatare este ca diferentele nu sunt mari, nici in practica, nici in teorie. La nivel teoretic, si socialismul, si capitalismul absolutizeaza proprietatea. Pentru unul ea este buna in mod absolut, pentru celalalt este raul suprem. La nivel practic, insa, aceasta diferenta conteaza prea putin, deoarece in ambele cazuri proprietatea dispare in meandrele birocratiilor publice si private. In practica, socialismul se transforma in capitalism de stat, „aparatcikii" devenind adevaratii proprietari, iar capitalismul devine socialism privatizat, caci profiturile sunt privatizate, iar pierderile sunt socializate.
Proprietatea este relatia economica de baza. Toate celelalte fenomene economice depind de modul de distribuire a proprietatii. Puterea vine odata cu proprietatea, iar daca stii cine poseda formele dominante de proprietate in societate, stii cine stapaneste statul. Fara democratie economica, democratia politica este limitata – asta in cel mai bun caz – sau e de-a dreptul o inselatorie, in cazul cel mai rau. Prin proprietate intelegem, desigur, „proprietatea productiva", mijloacele de productie. Distributismul considera ca oamenii pot fi liberi doar atunci cand in marea lor majoritate poseda pamant si/sau unelte. Putem vorbi de libertate economica doar in situatia in care taranul are pamant si mijloacele necesare ca sa-l lucreze, mecanicul – propriile lui unelte, iar muncitorul din fabrica stapaneste o parte din locul sau de munca. Doar daca exista o astfel de libertate politica si economica, doar atunci putem vorbi de „piata libera". O asemenea libertate nu are numai un caracter moral, ea exprima si o realitate economica: doar in conditii de libertate economia poate fi stabila si prospera pe termen lung, fara sa depinda de interventia masiva a statului.
Cand economia este controlata de o elita, fie in numele unui grup difuz de actionari, fie in numele partidului si al poporului, nici actionarii si nici poporul nu vor avea de castigat, ci doar elita, iar aceasta elita va exercita intotdeauna administrarea in functie de propriile ei interese. Comunismul s-a prabusit deja, iar, in ultimii saizeci de ani, capitalismul a depins de ajutoarele masive acordate de stat. Cu fiecare noua criza a capitalismului, se mareste interventia statului in economie, pana cand sistemul se va prabusi sub propria greutate – un fenomen la care asistam, se pare, chiar in momentul de fata.Singurul mod de a deposeda elitele de putere este sa le privezi de posibilitatea de a mai controla proprietatea. Acest lucru se va intampla, intr-un fel sau altul, fie printr-o actiune ordonata, fie in urma unui dezastru. [...]

Distributismul este „agrarian" nu in sensul ca vrea ca lumea sa se intoarca la tara (eu in mod sigur nu doresc asta), ci in sensul restaurarii unei relatii adecvate dintre oras si sat. Orasul trebuie sa se sprijine in primul rand pe regiunea rurala din jurul lui, pe gospodariile taranesti invecinate. Acest fapt nu numai ca intareste economia si cultura locala, dar este si eficient din punct de vedere economic. De exemplu, am aflat ca, datorita sistemului de subventii incrucisate cunoscut sub numele de „globalizare", untul olandez este mai ieftin pe piata din Nairobi decat untul kenyan. Cand taranul bantu intra in competitie cu fermierul olandez, se petrec lucruri neasteptate, printre care o lupta acerba pentru resursele locale, in continua scadere, din zonele nesubventionate. Din cauza privatiunilor tot mai mari, diferentele tribale tind sa se exacerbeze, pana ating nivelul unor confruntari sangeroase. Dar vina este oare a triburilor africane sau a unui sistem care le-a fost impus din afara? Cred ca nu trebuie sa mergem in Africa pentru a gasi situatii similare, aceleasi anomalii se pot intalni la Cluj, Brasov sau Bucuresti.In ceea ce priveste „romantismul", nimic nu este mai romantic decat capitalismul de tip „laissez-faire", un sistem mereu invocat, dar care nu a existat niciodata. Distributistii pot sa indice practici economice de lunga durata si larg raspandite, care au fost si sunt incununate de succes; capitalistii pot sa indice doar o ideologie, o poveste de adormit copiii. [...]

Desigur, reglementarile birocratice sunt in avantajul corporatiilor; pentru ele rezolvarea problemelor legislativ-administrative ocupa o mica parte din activitatea lor, pe cand pentru micul intreprinzator aceasta constituie o imensa povara. Iata de ce rezultatul hatisului legislativ, indiferent de intentia sa, este de a proteja corporatiile in fata competitiei create de intreprinderile mici si mijlocii, care sunt mai flexibile si mai eficiente. Interventiile guvernamentale favorizeaza coruptia si posibilitatea de a „fenta sistemul" fara a produce bunurile si serviciile necesare. Daca rasplatesti coruptia, atunci, desigur, coruptie vei avea. In cadrul marii corporatii (care este un fel de stat socialist) exista tot felul de oportunitati de a avansa in cariera prin mijloace politice si nu prin mijloace productive.
In mod surprinzator, problemele se dovedesc usor de invins odata ce oamenii isi descopera darul creatiei si al initiativei, dat de Dumnezeu. In locuri unde distributismul a fost testat pe scara larga, o lunga perioada de timp, precum in Mondragon (Spania), Emilia-Romagna (Italia) sau in firmele detinute de angajati din SUA si America Latina, oamenii si-au descoperit repede acest dar pe care Dumnezeu l-a dat in masuri diferite tuturor. Acelasi lucru este valabil pentru „fabricile fara sefi" din Argentina, unde muncitorii au preluat firme abandonate si au dovedit ca pot sa le administreze mai bine decat specialistii in management. Odata ce vechile inhibitii si mentalitati sunt inlaturate, altfel spus, odata ce problema culturala este rezolvata si se infrange rezistenta statului, rezolvarea problemei economice devine foarte usoara. [...]

Formati fratii economice de tip asociativ in domeniul productiei, marketingului si comertului cu amanuntul. Opuneti-va intruziunii guvernului si cereti incetarea subventiilor acordate marilor corporatii. In ziua de astazi, dispuneti de mai multe unelte productive decat va inchipuiti. In bucataria in care faceti mancare pentru familia dumneavoastra puteti sa gatiti pentru muncitori. Exista din abundenta unelte mecanice; in fiecare cartier sau localitate exista oameni cu unelte care s-ar putea uni ca sa formeze intreprinderi productive pornind de la un foarte mic capital. Incepeti cu putin si cresteti. Odata ce veti fi descoperit ca puteti sa faceti lucrurile la scara mica, veti afla ca puteti sa le faceti si la scara mai mare, ba chiar ca sunteti capabili sa fabricati lucruri extrem de complexe."

joi, 11 iunie 2009

Concurs despre viaţa de familie

Fundaţia “Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Constanţa, cu binecuvîntarea Î.P.S. Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului şi sub îndrumarea Inspectoratului Şcolar Judetean – Constanţa, organizează prima ediţie a concursului “Cu ce preţ”. Concursul, deschis elevilor şi studenţilor, urmăreşte responsabilizarea noilor generaţii privind viaţa de familie, cunoaşterea efectelor secundare ale contracepţiei şi întreruperii de sarcină şi transmiterea valorilor morale de la dascăl la elev. Concursul constă în răspunsul la un test aflat într-o broşură specială distribuită de Fundaţia “Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Se poate răspunde prin poştă sau prin e-mail.
Lucrările sînt primite pînă la 25 iulie 2009, premierea urmînd a fi făcută pe 16 august a.c. Premiile sînt între 100 şi 3000 de lei. Pentru detalii, accesaţi pagina de internet a Şcolii Brâncoveneşti sau contactaţi-l pe dl prof. Adrian Chiagă (tel. 0726 309 556; e-mail: scoala_brancoveneasca@yahoo.com).

miercuri, 10 iunie 2009

Vizita ecumenică şi resfinţitoare a SS Daniel la Paris

În Moldova mea natală este o vorbă: două "mîncări" nu strică, două bătăi, da. Cred că, în anii cît a stat la Iaşi, se va fi molipsit şi patriarhul Daniel de acest "principiu" de viaţă, după cum îl trădează planurile. Adică, două sfinţiri nu strică, două bătăi...

Potrivit revistei Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, "Apostolia", nr. 15, iunie 2009, p. 48, PF Daniel va avea un program deosebit, cu prilejul vizitei sale pastorale în Franţa.

Astfel, Joi 9 iulie 2009 - va primi titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului Sf. Serghie şi îşi va lansa o carte, la Centrul Istina, Paris, începând cu ora 19:00. Vineri 10 iulie 2009 - va avea o întîlnire ecumenică şi va ţine un discurs la Academia de Ştiinţe Morale şi Politice, Paris. Sâmbata 11 iulie 2009 - va sfinţi biserica Centrului Mitropolitan de la Limours şi dumnezeiasca Liturghie, începînd cu orele 9:00 şi se va întîlni cu clericii şi credincioşii Mitropoliei, începînd cu orele 16:30. Duminica 12 iulie 2009 - va resfinţi Sfîntul Altar al bisericii Sfinţii Arhangheli din Paris şi va oficia dumnezeiasca Liturghie, începînd cu ora 9.00.

O primă observaţie: PF/SS Daniel se duce la Paris, la "Istina", care e a iezuiţilor. Bun. Apoi are şi "întâlnire ecumenică".

A doua: la 11 iulie PF Daniel "sfinţeşte" biserica Centrului mitropolitan de la Limours (60 km depărtare de Paris), care a fost sfinţită deja, cu cîţiva ani în urmă de Mitropolitul Iosif - iar de atunci s-a slujit continuu în ea; însuşi PF Daniel, pe cînd era mitropolit al Moldovei, în anul 2005, a slujit în ea. Deci, ce sfinţire?

A treia: fosta biserică a exilului din Paris, a Sf. Arhangheli, din strada Jean de Beauvais, păstorită de pr. Constantin Tîrziu (nici o legătură de rudenie cu subsemnatul) şi aflată pînă acum sub ascultarea canonică a Episcopiei exilului de la Vatra - SUA, este acum resfinţită! Culmea e că în ea au slujit, în ultimii ani, de mai multe ori şi mitropolitul Iosif şi pe atunci mitropolitul Daniel. Oare de ce era nevoie de resfinţire? Preoţii şi ierarhi exilului care au slujit acolo erau pagîni?

Cred că mai degrabă, patriarhul dă semnalul prin aceste vizite şi resfinţiri că abia acum au reintrat în normalitate bisericile care nu se aflau sub omoforul său. Dar or fi intrat? Că nu se aude nimic.

Foarte ciudat este că programul i l-a aranjat mitropolitul Iosif, faţă de care personal am preţuire şi pe care îl credeam mai hotărît în anumite privinţe. Chiar aşa, îi îndoaie pe toţi charismaticul nostru patriarh?

UPDATE

Pe site-ul basilica.ro apare un nou comunicat al Patriarhiei, care anunţă că, "în perioada 12-16 iunie 2009, PF Daniel, însoţit de o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, va efectua o vizită pastorală în Austria cu scopul de a sfinţi două noi biserici ortodoxe româneşti şi a se întâlni cu membri ai comunităţilor ortodoxe româneşti. [...] La cele două evenimente vor mai participa reprezentanţi ai altor Biserici creştine... Luni, 15 iunie 2009, Fundaţia Pro Oriente (catolică - n. mea, C.T.) va organiza la Viena un moment festiv în onoarea Bisericii Ortodoxe Române şi a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, căruia i se va conferi Diploma de Protector (sic! - n. mea)al Fundaţiei Pro Oriente. Cu acest prilej, Preafericirea Sa va susţine conferinţa cu tema Situaţia Bisericii Ortodoxe Române şi legăturile ei ecumenice în contextul noii Europe (1989-2009)".

Nu vă lăsaţi spionaţi de propriile telefoane mobile!

Din cauza proliferarii programelor software pentru spionat telefoane mobile, oricine poate transfera un soft de ascultare pe orice astfel de terminal mobil.S-a ajuns astfel in situatia ca aproximativ 5% dintre telefoanele mobile ce functioneaza in Romania si care apartin unor firme sau persoane particulare sa fie ascultate de catre alte persoane fizice. Estimarea ii apartine lui Max Maiellaro, directorul Agatha Christie Investigation, o companie de investigatii private din Milano. In opinia acestuia, preluata de publicatia americana Newsweek, procentul de telefoane spionate in Romania este egal cu cel al mobilelor interceptate in tari precum Italia, Grecia si Spania. Acest fenomen exista, chiar daca la o scara mai mica, si in Franta sau Germania, aici nivelul interceptarilor fiind de 3%. La randul sau, James Atkinson, expert in securitatea telefoanelor la firma Granite Island Group, din Gloucester, Massachusetts, sustine ca si in Statele Unite procentul telefoanelor interceptate este de 3% - scrie România Liberă.

marți, 9 iunie 2009

Va fi înlocuit ÎPS Teodosie?

Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei a discutat vineri nu numai despre cine să-i urmeze în scaunul episcopal de la Slobozia răposatului PS Damaschin, ci şi soarta ÎPS Teodosie, cercetat de poliţie, pentru luare de mită, şi de Biserică, pentru simonie, în urma unui flagrant pus la cale de doi jurnalişti de la România Liberă.

În tradiţia casei, nu s-a dat nici un comunicat pentru muritorii de rînd cu privire la acest al doilea subiect al Sinodului.

Pentru că scandalul e serios, ierarhia nu poate să-l ignore, cum şi-ar dori. Însă, n-o lasă inima nici să-l pedepsească prea sever pe ÎPS Teodosie. Poate pentru că ştie şi el destule despre alţii.

Se pare că sinodalii au găsit o soluţie de compromis. Nu dau satisfacţie "opiniei publice", dar îl trimit pe ÎPS Teodosie mai departe de ochii presei româneşti, într-o eparhie din străinătate.

Îşi va face acolo "penitenţa" şi, după nişte ani, dacă va mai fi cazul, ar putea reveni în ţară. Oricum, e mai bine decît să fie depus din treaptă, ori caterisit.

Acesta ar fi planul. Să vedem însă dacă nu suferă modificări la întrunirea Sinodului mare.

Dacă rămîne aşa, încep jocurile pentru alegerea unui nou arhiepiscop la Constanţa. Miza e mare, căci arhiepiscopia Tomisului va fi atunci transformată în mitropolie. În acest fel, va fi în sfîrşit răsplătită şi loialitatea PS Casian de la Galaţi, tovarăş bun al patriarhului Daniel, căruia i-a scăpat Mitropolia Moldovei.

UPDATE

Pr. Eugen Tănăsescu, purtătorul de cuvînt al Arhiepiscopiei Tomisului, m-a sunat azi după amiază (10 iunie) să mă întrebe ce surse mi-au spus vestea de mai sus. Evident, nu i le-am putut dezvălui. Părintele m-a asigurat că: "Potrivit informaţiilor noastre, cazul Înaltului Teodosie nu a fost discutat în Sinodul mitropolitan. Cel puţin, nu s-a pus problema cît a participat Înaltul la şedinţă". El crede că este o intoxicare. În ce scop, nu se ştie.

Asta nu exclude însă posibilitatea ca restul sinodalilor să fi vorbit despre cazul ÎPS Teodosie în lipsa acestuia. O admite şi pr. Tănăsescu, deşi ar fi grav şi urît.

Pr. Tănăsescu mi-a mai spus că au suficiente dovezi că ÎPS Teodosie a fost "lucrat", dar este nevinovat. Însă nu vor fi făcute publice decît după ce Parchetul îşi va pune rezoluţia pe acest dosar.

Programul "prima casă" - "pomană" sau capcană?

"Programul Prima Casă s-ar putea transforma într-un coşmar pentru beneficiarii săi, în cazul în care nu-şi vor mai putea plăti ratele pe o perioadă mai mare de trei luni. Băncile vor prefera să execute garanţia statului, iar acesta, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), nu este dispus să renegocieze cu persoanele fizice. Pentru a se asigura că nu pierde nimic, statul a eliminat din Codul de procedură fiscală prevederea ca, în cazul debitorului persoană fizică, să nu poată fi supus executării silite spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa" - scrie revista Săptămâna financiară.

Ce cred cititorii mai dibaci în economie şi finanţe ai blogului ăsta?

Pelerinaj în Ucraina

Perioada 03-12.07.2009. Cost: 210 EURO. Cazare la mănăstiri.

Ziua 1: Bucuresti – Putna. Cazare la Man. Putna;
Ziua 2: Putna – Suceava - Boian – Banceni. Cazare la man. Banceni;
Ziua 3, 4: Plecare spre Poceaev. Manastirea Poceaev - pestera Sf. Iov (cu moastele Sfantului Amfilohie si ale Sf. Iov, Biserica cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Se saruta urma talpei Maicii Domnului ( se poate lua apa de la izvorul aparut pe urma talpei Maicii Domnului); se viziteaza schitul manastirii si cimitirul unde a fost ingropat Sf. Amfilohie ( sfant contemporan cu noi); Cazare la hotelul Manastirii Poceaev, in camere cu multe paturi;
Zilele 5-6: ne indreptam catre Kiev, unde vom vizita: Lavra Pecerska cu pesterile Sfintilor Antonie si Teodosie, care adapostesc peste 100 de Sfinte Moaste intregi, Izvoarele Sfintilor Antonie si Teodosie, vizita la Biserica cu Icoana Facatoare de Minuni a Maicii Domnului (unde chipul s-a imprimat in mod miraculous pe sticla; mostele Sf. Dumitra si ale Sf.Olimpiada). Vizita la Manastirea Kitaev (Moastele Sf. Teofil cel Nebun pentru Hristos, mormantul Sf. Dositeea). Gradina Botanica cu Manastirea care adaposteste Mostele Sf. Iona din Kiev ( Sfant contemporan cu noi, ucenic al Sf. Serafim de Sarov). Cazare la Lavra Pecerska Kiev;
Ziua 7: Cernigov, Sf. Lavrentie de Cernigov. Cazare la Lavra Pecerska Kiev;
Ziua 8: Plecare spre Banceni –cazare la Banceni;
Ziua 9: Plecare spre Petru Voda;
Ziua 10: Petru Voda – Bucuresti.

Relaţii la telefon: 0745.124.083, 021.324.26.61

luni, 8 iunie 2009

Naţional-comunismul n-a murit, numa' o ţîr' o aţipit

Profesorul Ion Coja vrea să candideze la preşedinţia României. Caută sprijin acum pe la diferite grupări (politice sau civice) de dreapta. Deja unii dintre foştii deţinuţi politici, păcăliţi de discursul antisistem al profesorului, zic că l-ar susţine. Probabil că şi Noua Dreaptă, al cărei mentor este, va pune umărul.

Nu cred că are vreo şansă, dar candidatura lui Ion Coja, coroborată cu alte evenimente - de tipul campaniei "revoluţionare" a roncienilor -, trebuie citită ca un semn al reactivării unor structuri securist-naţional-comuniste. Pesemne că PRM nu le mai foloseşte. Vadim a atins fundul prăpastiei în toamnă, iar revirimentul PRM din alegerile europarlamentare este conjunctural (pe fondul victimizării de către autorităţi a lui Becali şi al alianţei acestuia cu Vadim Tudor, şi pe cel al absenteismului masiv) şi lipsit de o bază sănătoasă (creşterea fiind artificială va fi urmată de o nouă criză).

Aşadar trebuie (re)inventat ceva, cineva.

În Europa, partidele autentice de dreapta cîştigă tot mai mult teren. Lumea românească simte şi ea nevoia de un real partid de dreapta, naţionalist, creştin, eurosceptic, conservator, după plasa pe care a luat-o cu PDL. Şi băieţii se gîndesc să răspundă acestei nevoi cu o făcătură, aşa cum se pricep să o facă de douăzeci de ani încoace. Dar ca făcătura să fie credibilă, trebuie să renunţe la figurile prea uzate ale scenei politice de pe Dîmboviţa şi să scoată la bătaie "radicalii" liberi (vezi şi înţelesul medical).

Profesorul Coja este unul dintre ei, pentru că este destul de cunoscut dar electoratul nu a avut cînd să se sastisească de el. Manifestîndu-se zgomotos cînd i se permite, cu un discurs virulent naţionalist-comunist (accentele xenofobe nu lipsesc) şi vehiculînd idei şugubeţe, el este o figură insolită de traseist politic. Am vorbit în altă parte despre aventura sa politică, deci nu insist.

Chiar admiţînd că profesorul Coja crede în ideile pe care le promovează, nu înseamnă că e mai puţin dăunător.

În acest context, sper că bătrânii foşti deţinuţi politici şi ceilalţi oameni de dreapta veritabili vor şti să discearnă. Mai ales că din experienţa politică post-decembristă s-ar cuveni să fi învăţat cu toţii ceva. (Şi pe mine m-a amăgit cîndva profesorul Coja, cum am fost sedus şi de unele grupări care voiau să ducă dreapta românească definitiv într-o fundătură, dar măcar am scuza că eram tînăr şi naiv. Apropo, cum arată şi dl Codrescu aici, unii din cei care au compromis o direcţie politică, încearcă să compromită azi şi ortodoxia.).

Pînă cînd ne-om lămuri dacă îşi va depune candidatura sau nu, să rîdem cu Ion Coja la primul său interviu pe acest subiect:

* Pentru mine riscul este că aş putea câştiga la alegerile din toamnă;* Candidez numai dacă nu se iveşte între timp un candidat mai valabil;* Nu aş putea suporta ineficienţa mea ca preşedinte al Ţării;* În România sunt câteva mii de oameni care sunt mai potriviţi pentru funcţia de preşedinte decât actualii candidaţi;* Când am tăcut şi am acceptat anumite anomalii şi abuzuri n-am mai putut dormi nopţi de-a rândul;* Voi încerca să fiu convingător numai în limitele adevărului;* „Bă, musiu, ce ai făcut până acum pentru ceilalţi, pentru binele comunitar, naţional?!”* Partea neplăcută pentru mine este că va trebui să mă laud. Partea bună este că am cu ce să mă laud;* Loteria genetică m-a înzestrat cu un defect: nu accept să tac atunci când consider că am dreptate şi că adevărul este ascuns de cineva;* Voinţa este motorul istoriei. Voinţa aduce putinţa. Politicienilor noştri le lipseşte voinţa de a acţiona în folosul celorlalţi, al Neamului;* Oamenii cinstiţi şi responsabili n-au dispărut din Ţara Româneasacă;* Constituţia, atent citită şi interpretată, nu-l împiedică pe preşedintele ales să fie un preşedinte autoritar;* Ţara are nevoie de un preşedinte autoritar ca de aer!* Nu voi minţi!

duminică, 7 iunie 2009

Flashuri electorale

# Cei care ţin să voteze - cică din spirit civic sau din alte frici - au de ales într-o foarte variată ofertă (sper că nu sînt prea subtil în ironie): PSD, PDL, PNL, PRM, PNŢCD şi, hopa, pe asta n-am ştiut-o, Forţa Civică (mai bine spuneau şi ei, cinstit: Fantoma Civică, sau Zoro, sau Superman, ceva...). Numele aproape că nu mai contează, pentru că în Parlamentul European fiecare parlamentar votează aşa cum hotărăşte grupul din care face parte. Or, deja am văzut ce hotărăsc grupurile parlamentare europene în privinţa avorturilor, homosexualităţii, a simbolurilor religioase în spaţiile publice etc. etc.

# Candidează şi (in)dependenta lu' tata, Elena Băsescu, zisă şi EBA - după plăcuţa de înmatriculare de la supermaşina pe care şi-a cumpărat-o dintr-un salariu de angajat debutant. EBa s-a făcut remarcată prin trei, hai patru prostioare pe care le-a scos pe guriţa sa botoasă. A zis că nu se ruşinează de gaşca ei din Dorobanţi şi şi-a tras supranumele "Elena de Dorobanţi". Pe urmă a zis-o pe aia cu drogurile uşoare, că e bine să legiferăm "iarba", că aşa se poartă în ţările civilizate şi, zic eu, oricum e mai sănătoasă decît aurolacul. Păi e frumos ca atîţia băieţi şi fetiţe de bani gata, cu Porche-ul în bătătură, să tremure de frica gaborilor că trag şi ei o Mary(huana), cînd deja miliţia le-a scos semnele de staţionare interzisă din faţa cafenelelor din Doroboanţi? Deunăzi, EBa a mai slobozit una tare: ea face politică pentru a ajunge cît mai sus, nu pentru a sluji binele public. Asta, pusă lîngă declaraţia de azi de la ieşierea de la urne (cum că a votat pentru ea! sic!) ar putea să ne inducă în eroare şi să o suspectăm de onestitate. Credeţi-mă, avînd în vedere background-ul, o putem bănui doar de prostie. Iar avînd în vedere descendenţa, şi de cinism.

# M-a amuzat copios campania pe care i-a făcut-o lu' EBa (candidata, nu maşina) un mîzgîlici la ziar - care de-o vreme nu mai e mulţumit cu auto-titulatura de expert pe politică externă (că analizele lui sînt modeste spre proaste, e altă discuţie), ci se vrea musai jurnalist de investigaţii (îşi închipuie, sărmanul, că e suficient să fii slugă la un turnător la Secu pentru a deprinde meseria de jurnalist de investigaţii). Dacă te uiţi în gura lui, o pui pe EBa la icoană.

# Acelaşi mic diversionist de presă de mic litraj, care este asmuţit de stăpînii săi cu epoleţi grei asupra unor personalităţi publice, a sărit ieri ca proasta din baie: "Români, treceţi Prutul! Aaaa, pardon, asta era din alt film. Români, votaţi ca să nu ne ia ungurii ţărişoara!" - se tîngui nevolnicul. Evident că evocarea unei operaţiuni de aritmetică pe post de demonstraţie irefutabilă a nenonorocirii care ne paşte dacă nu mergem la vot este doar o subţire şi tardivă tetativă de a ne prosti pe faţă. E aşa de clar, încît nu vă mai obosesc cu explicaţii.

# Anumite estimări făcute pînă la această oră arată că PSD este cu vreo patru procente în avantaj faţă de PDL (33 la 29), urmat de PNL (cu 16%) şi restul. Chiar credeţi că va conta cine cîşitgă?

# Pînă la ora 13.00 votaseră 10% dintre români. Pînă diseară, poate se adună vreo 20 de procente. Semn bun. Românii dau de veste că s-au săturat de mizerabila noastră clasă politică, de oferta ei de doi bani şi de ipocrizia şi ticăloşia de la Bruxelles. Una peste alta, tot mai mulţi români refuză să aleagă iluzoriul rău mai mic (cum arată şi sondajul de pe acest blog - care astfel se dovedeşte reprezentativ). Vor altceva. Pricepeţi, domnilor politicieni? Cred că nu. Şi nu vi se va întîmpla vreo străfulgerare de luciditate decît prea tîrziu, după ce veţi fi măturaţi de pe scena publică. Vă asigur, acest vot anunţă o revoluţie.

# Astăzi, cel mai tînăr dintre preoţii bisericii unde merg a ţinut o predică de zile mari. Pe scurt, el a amintit episodul oraşului Babel din Scriptură şi a avertizat că orice construcţie omenească fără Dumnezeu va împărtăşi soarta Babilonului. Aluzia la UE este străvezie. Mîndria nu rămîne nepedepsită, ca şi lipsa de credinţă. Zidariii de tot soiul uită sau nu cred în aceasta. Ca şi cei vechi...

UPDATE

Citiţi şi: Datoria civică de a sta acasă. Mie mi-a plăcut. Nu numai pentru că are aceleaşi argumente cu mine, ci şi cum e scris.

sâmbătă, 6 iunie 2009

Dan Puric, despre "Sinucigaşul", la Realitatea TV

Dan Puric a fost invitat astazi la emisiunea lui Stelian Tănase "3x3", unde a vorbit despre cea mai recentă piesă de teatru în care joacă, "Sinucigaşul", despre comunism, poporul român în post-comunism şi noile tendinţe ideologizante din societatea românească.
Îl puteţi urmări în înregistrarea de mai jos, începînd de la minutul 69.

vineri, 5 iunie 2009

Dan Puric se retrage din proiectul "Memorialul Aiud"

Dan Puric este decis să se retragă din proiectul construirii memorialului Aiud (mănăstire şi centru de cercetare martirologică). Nu-l împinge la asta scîrba de atacurile imunde la care a fost supus ca un rău-făcător de către oameni "din Biserică". Este însă dezămăgit de suspiciunea pe care au început s-o nutrească asupra sa (ca urmare a acestor atacuri) persoane care cunosc foarte bine ce a făcut el pînă azi pentru Biserică şi pentru memoria neamului. Şi e mîhnit de lipsa de reacţie a părintelui Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă (căruia i-a fost ucenic, faţă de care are mare evlavie şi căruia i-a dedicat o carte) faţă de minciunile vehiculate pe seama sa de către ucenici ai avvei din Munţii Neamţului. Deşi n-am crezut că se va întîmpla aşa, iată că duşmanii ortodoxiei au reuşit să-i îndepărteze unul de altul.

"Eu n-am avut niciodată drept de decizie în acest proiect. Doar am încercat să ajut. Am strîns nişte bani şi am mijlocit rezolvarea unor probleme. Dar hotărîrile acolo le ia, aşa cum e normal, Înaltul Andrei, episcopul locului. Nu înţeleg să fiu murdărit cu tot felul de acuzaţii pentru că vreau să fac un bine. Aşa că nu mă mai amestec deloc în acest proiect.

În altă ordine de idei, arhitecţii sînt aproape gata cu noi variante de proiect, pentru a spulbera orice îndoială că la Aiud se va face o lucrare ortodoxă" - mi-a spus Dan Puric.

Sînt convins însă că adversarii proiectului vor găsi alte motive şi vor ţese alte intrigi pentru a opri sau măcar pentru a întârzia clădirea acestui Memorial. Am certitudinea că mai mult decît mănăstirea îi deranjează viitorul centru de martirologie. Deja acolo este un schit, se slujeşte în biserica din interiorul monumentului, iar sfinţii fac minuni. Deci, faptul că se va ridica o mănăstire mai mare nu surprinde şi se înscrie în evoluţia firească a lucrurilor. Însă, noi nu avem pînă azi nici un muzeu al holocaustului comunist (la Sighet este ceva, dar prea marcat confesional şi partinic). Asta îi arde pe antihrişti şi anti-români, că la Aiud va fi memoria vie, că acolo vor putea afla generaţiile noi despre grozăviile comuniste, despre jertfa imensă a poporului român şi despre cum a lucrat Dumnezeu în oameni.

Aşa că eu unul mă aştept să continue uneltirile împoriva Memorialului Aiud, la fel cum au continuat, indiferent de cedările administraţiei bisericeşti, şi cele în privinţa construirii Catedralei Mîntuirii Neamului. Măcar atunci duşmanii au fost din afara Bisericii, dar de data asta sînt şi din sînul ei.
E un truism că nimeni nu ne poate face atîta rău pe cît ne putem face noi înşine.
Şi mai e ceva: degeaba construim ziduri "în stil ortodox", dacă o facem străini de duhul ortodoxiei.
Dar, nădăjduim, pentru rugăciunile sfinţilor...

UPDATE

Prietenul Răzvan Codrescu a preluat pe blogul său textul de mai sus, care, ca şi aici, a suscitat vii comentarii. Răspunzînd unui comentator, dl Codrescu arată care sînt rădăcinile otrăvite ale acestui scandal ruşinos pentru ortodoxie şi românitate, în care Dan Puric este momentan ţintă. Zic momentan pentru că scandalagii nu au neapărat o problemă cu artistul, ci cu un anumit tip de atitudine creştină şi românească.

De altfel, campania jenantă declanşată, în urmă cu vreo şase, şapte luni de fraţii Roncea pare că e făcută după o "listă neagră". În acest efort demolator, celor doi fraţi li s-au adăugat pe traseu alţi tovarăşi şi pretini, împinşi de diverse... neputinţe (intelectuale, sufleteşti etc) şi legaţi între ei, aşa cum observă şi dl Codrescu, de vechi complicităţi, de pe vremea cînd activau în defuncta Mişcare Pentru România.

Redau în continuare răspunsul dlui Codrescu:

Nu ştiu dacă "securistul Roncea" era într-adevăr evreu (şi nici nu mi se pare că eventuala evreitate ar fi o circumstanţă agravantă în context, căci securistul nu-i mai puţin detestabil dacă-i român sadea), dar, din cîte se vorbeau prin tîrg pe vremea cînd mai toţi anti-puriciştii de azi (fraţii Roncea, Filotheu Bălan, Florin Stuparu, Mugur Vasiliu, Florian Palas etc.) erau în staff-ul lui Marian Munteanu, cel puţin fratele mai mare, George, ar fi fost în conflict deschis cu tatăl său, tocmai din motive morale şi ideologice.

Chiar dacă, mai ales prin campaniile imunde de anul acesta, pare să se confirme şi în acest caz proverbul "Aşchia nu sare departe de trunchi", totuşi rămîn de părere că nu-i putem judeca atît de abrupt pe fii prin părinţi.În ce priveşte invocarea ca acuzaţie împotriva lui Dan Puric a unei piese de teatru (pe care nu el a scris-o, ci doar o joacă), nu-i doar o mostră de incultură şi abjecţie, ci şi un semn al lipsei disperate de argumente mai acătării.

Altminteri, "Sinucigaşul", artistic vorbind, este o piesă foarte bună, ce pune problema monstruozităţii comuniste cu o profunzime şi cu o gravitate cu care ex-M.P.R.-iştii n-au reuşit niciodată să o pună, ei rezumîndu-se, de regulă, la vociferaţia superficială şi violentă a unui radicalism paseist (pe nedrept confundat - de ei şi de alţii - cu poziţia legionară, care, oricîte i s-ar putea reproşa, a fost una infinit mai complexă).

Din păcate, aceşti oameni par predestinaţi să compromită toate cauzele pe care pretind a le sluji (a Ortodoxiei, a neamului, a dreptei creştine, a culturii tradiţionale, a "tinerei generaţii"), prestaţia lor reducîndu-se la un soi de aventurism ieftin şi zgomotos (în fel de fel de cîrdăşii naţional-securiste, parţial moştenite tot pe filiera M.P.R.).

Pînă la urmă e un joc iresponsabil, pe fondul unui prezent confuz, atît cu trecutul cît şi cu viitorul acestei ţări. De aceea, tot ce au întreprins de-a lungul vremii n-a avut nici consistenţă, nici durată, aducînd numai vrajbă şi suspiciune, ba smintind şi o seamă de (mai) tineri inimoşi, dar lipsiţi de experienţă şi de buna digestie a reperelor (care nu există doar pentru a fi invocate retoric, ci pentru a fi asimilate şi valorificate creator, în esenţa lor lucrătoare).

Marian Munteanu a avut măcar bunul simţ de a se retrage din activismul ideologic în activismul negustoresc, în vreme ce gaşca de ciraci continuă să se exhibe pe unde apucă, într-o tristă solidaritate a nimicniciei otrăvite, în care uneori reuşesc să atragă temporar şi oameni onorabili, prin care încearcă să se legitimeze abuziv, cu un tupeu aproape diabolic.

Faţă de ei, un Dan Puric se face vinovat (ca şi alţi cîţiva) că nu împărtăşeşte radicalismul diversionist al găştii, că e prea "cultural", că e cineva în loc să fie un nimeni, că vrea să se ridice de la vorbă la faptă şi de la "ideea fixă" (marele lor idol tutelar) la "viul vieţii" (pe care ei nu reuşesc decît să-l maculeze).

Din nefericire, contextul românesc actual răspunde într-o măsură îngrijorător de mare acestui diversionism dizolvant, iar adevărata noastră problemă nu este existenţa acestor ipochimeni, ci faptul că încă se mai găseşte cine să le dea credit sau măcar să-şi aplece impur urechea spre bălăcărelile lor decerebrate. Ca şi manelele, ei "au public": aici e nodul trebii. Iar dacă acest nod nu vom reuşi să-l desfacem (sau pur şi simplu să-l tăiem, la modul gordian), atunci vom fi la fel de vinovaţi ca şi ei de fundăturile vieţii noastre naţionale (şi chiar de pervertirea idealului ortodox).

Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, despre vindecare

Mîine, la Casa de Cultură din Constanţa, începînd cu ora 18.00, dl prof. univ. dr. Pavel Chirilă, ctitor al câtorva mănăstiri şi al primului hospice din România ("Sf. Irina", Voluntari), fondatorul Asociaţiei Filantropice Medical-Creştiune Christiana, autorul a numeroase cărţi de specialitate, între care una despre conceptul de medicină creştină, va ţine o conferinţă cu titlul "Vindecarea". Dl. dr. Chirilă va vorbi despre alimentaţia echilibrată a omului sănătos şi despre bolnavul ca victimă.

Evenimentul este organizat de Şcoala Brâncovenească, cu binecuvîntarea ÎPS Teodosie Tomitanul.

Intrarea e liberă.

miercuri, 3 iunie 2009

Chemarea poeţilor

Cîteodată, o fereastră deschisă, o veste care înseamnă ceva doar pentru tine, un gînd scăpat din hăţurile vieţii cotidiene sau altceva cheamă poeţii. Poeţii sînt umbrele strălucitoare ale altei lumi. Ei nu apar în carne şi oase aproape niciodată. Sînt rari oamenii care pot spune că au cunoscut un poet. Poeţii nu încap în realitatea noastră, aşa încît, în mod obişnuit, au chip de profesori, de jurnalişti, poate de contabili sau de ingineri. Poeţii nu există decît cînd îi invoci, şi atunci vin numai cu numele – înfăşurat în aură ca într-o mantie – călare pe cuvinte. Cuvinte care ar putea reinventa lumea, dacă ar găsi un pămînt generos. Însă, de obicei, pentru noi versurile sînt precum florile de cîmp, tăiate de o mînă iubitoare de frumos şi puse într-o vază – mor înainte să-şi lase sămînţa.
Chiar dacă nu reuşim să ajungem la miezul cuvintelor, nu e puţin lucru să ne bucurăm măcar de dantelăria lor somptuoasă. Ochiul nostru interior va fi curăţat ca de o apă vie.

Aşadar, să chemăm din cînd în cînd poeţii.
Azi, îl chem pe Nichita.

Contemplare

Se arăta fulgerător o lume
mai repede decît chiar timpul literei A.
Eu ştiam atît: că ea există,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.

Recădeam în starea de om
atît de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirîndu-mă foarte că-l am.

Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,
ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.
La fel şi globul de peste umăr
şi celelalte-nfăţişări, la fel.

Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,
şi care m-a pedepsit zvîrlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.

Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atît-că am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, ştiindu-mă, m-au respins.

Gravitaţie a inimii mele,
toate-nţelesurile rechemîndu-le
mereu înapoi. Chiar şi pe tine,
rob al magneţilor, gîndule.

Cîntec fără răspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând? Ca o răsuflare-aburită de ger.

duminică, 28 iunie 2009

miercuri, 24 iunie 2009

marți, 23 iunie 2009

luni, 22 iunie 2009

marți, 16 iunie 2009

luni, 15 iunie 2009

vineri, 12 iunie 2009

joi, 11 iunie 2009

miercuri, 10 iunie 2009

marți, 9 iunie 2009

luni, 8 iunie 2009

duminică, 7 iunie 2009

sâmbătă, 6 iunie 2009

vineri, 5 iunie 2009

miercuri, 3 iunie 2009

Reper

Campanie ROST

Despre mine

Arhiva blogului

Postări populare

Abonaţi-vă la acest blog

Faceți căutări pe acest blog

Translate

Facebook

Dreapta creştină

CAMPANIE

Afilieri

Bloguri urmărite

Video

Promo

Persoane interesate

Page Rank

Etichete