Chemarea poeţilor
Cîteodată, o fereastră deschisă, o veste care înseamnă ceva doar pentru tine, un gînd scăpat din hăţurile vieţii cotidiene sau altceva cheamă poeţii. Poeţii sînt umbrele strălucitoare ale altei lumi. Ei nu apar în carne şi oase aproape niciodată. Sînt rari oamenii care pot spune că au cunoscut un poet. Poeţii nu încap în realitatea noastră, aşa încît, în mod obişnuit, au chip de profesori, de jurnalişti, poate de contabili sau de ingineri. Poeţii nu există decît cînd îi invoci, şi atunci vin numai cu numele – înfăşurat în aură ca într-o mantie – călare pe cuvinte. Cuvinte care ar putea reinventa lumea, dacă ar găsi un pămînt generos. Însă, de obicei, pentru noi versurile sînt precum florile de cîmp, tăiate de o mînă iubitoare de frumos şi puse într-o vază – mor înainte să-şi lase sămînţa.
Chiar dacă nu reuşim să ajungem la miezul cuvintelor, nu e puţin lucru să ne bucurăm măcar de dantelăria lor somptuoasă. Ochiul nostru interior va fi curăţat ca de o apă vie.
Azi, îl chem pe Nichita.
Contemplare
mai repede decît chiar timpul literei A.
Eu ştiam atît: că ea există,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recădeam în starea de om
atît de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirîndu-mă foarte că-l am.
Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,
ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.
La fel şi globul de peste umăr
şi celelalte-nfăţişări, la fel.
Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,
şi care m-a pedepsit zvîrlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.
Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atît-că am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, ştiindu-mă, m-au respins.
Gravitaţie a inimii mele,
toate-nţelesurile rechemîndu-le
mereu înapoi. Chiar şi pe tine,
rob al magneţilor, gîndule.
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând? Ca o răsuflare-aburită de ger.
Postări
Aş vrea, de s-ar putea, să-l chemăm pe Eminescu! El, blândul însângerat de toate minciunile ce s-au spus şi s-au scris despre zbuciumata sa existenţă, nu întârzie niciodată să răspundă. Într-un fel, duhul său ar merita « îmbunat » pentru eterna frumuseţe a cuvântului pe care ni l-a lăsat moştenire, dacă nu pentru modelul de conştiinţă care a fost, deşi sunt atâţi ce nu vor s-o recunoască.
Ce bucurie sa gasesc blogul dvs,dle Tarziu! Felicitari pt toate articolele scrise de dvs in revista mea de suflet,Formula As! Sunt fan declarat de peste 10 ani! Va citesc cu mare interes si apreciez sincer aplecarea spre lucrurile cu adevarat valoroase!!
Sanatate si inspiratie va doresc!
Cu multumiri,
L'automne
@ Iuliana:
Nimic nu ne impiedica sa chemam pe cine vrem. Desigur, nu-l vom uita tocmai pe voievodul poeziei romanesti. Dar ceva m-a facut asta seara sa-l chem pe Nichita.
@ Anonim:
Va multumesc. Ma indatorati cu aceasta declaratie. Sa ma ajute Dumnezeu sa ma pot bucura de lucrurile frumoase si valoroase impreuna cu dvs, cititorii, pe mai departe.
Si Eminescu si Nichita sunt poeti "nepereche". Excelenta idee!
Trimiteți un comentariu