Reţeaua naţională de propagandă homosexuală în muzeele din România

D-l Virgil Ştefan Niţulescu, directorul general al Muzeului Naţional al Ţăranului Român, ar trebui să demisioneze. Dacă ar avea onoare, dar nu e cazul. Sau ar trebui demis. Se pare însă că are proptele politice solide, ca de atîţia ani de cînd se cocoaţă în tot felul de funcţii publice fără niciun fel de merit.

După ce aproape a distrus opera muzeistică a lui Horia Bernea, omul este pe cale să facă praf şi bunul renume al MŢR, implicînd muzeul în scandaluri de tipul celui petrecut pe 20 februarie a.c. 

Probabil speriat de efectele publice ale gestului său nesăbuit prin care introdus MŢR în circuitul propagandei homosexuale, d-l Niţulescu apelează la Reţeaua Naţională a Muzeelor din România ca să-l apere. Şi aceasta intervine cu un comunicat de presă mincinos şi stupid. 

Mincinos pentru că susţine asta: “Deşi suntem conştienţi că o bună parte a societăţii noastre, prin tipul de educaţie şi valori morale împărtăşite, nu tolerează acele categorii de oameni de o altă orientare sexuală decât cea promovată de preceptele creştine, Reţeaua Naţională a Muzeelor din România recomandă muzeelor să nu opereze cu altceva decât cu ideea de modernism şi de maximă deschidere, traduse în cazul nostru prin facilitarea necondiţionată a accesului tuturor categoriilor de oameni în spaţiul dorit participativ al unui muzeu.

(…) Dacă vor să fie cu adevărat convingătoare în impunerea punctelor proprii de vedere, grupurile de persoane care au reacţionat violent faţă de proiecţia unui film din cadrul acestui eveniment trebuie să ofere replici culturale şi nu isterice, să ne uimească şi să ne bucure cu proiecte artistice şi culturale de grup sau personale, pentru a da orice fel de 'lecţie' sau argument în sprijinul valorilor în care cred şi pe care le promovează. Muzeele le vor oferi spaţiu de exprimare în egală măsură.”

Să mă explic. În august 2008, expoziţia “Destine de martiri”, organizată de Asociaţia Rost la Muzeul ”Mihail Kogălniceanu” din Iaşi, a fost închisă, după ce d-nii Dorin Dobrincu, şeful de atunci al Arhivelor Naţionale, şi Alexandru Florian, directorul executiv al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, s-au plîns în presă că evocarea a şase personalităţi care au suferit în temninţele comuniste este o acţiunea de “propagandă legionară”. O acuzaţie tembelă. Expoziţia nu avea în ea nimic propagandistic şi nu intra sub incidenţa nici unei legi, iar numele cărora le era dedicată figurează în Martirologiul întocmit de Bisericile creştine din România, ca ale unor mărturisitori ai dreptei-credinţe, şi în Raportul Tismăneanu pentru condamnarea comunismului, ca ale unor eroi ai rezistenţei anticomuniste.

Reţeaua Naţională a Muzeelor din România (RNMR), care se declară acum atît de permisivă la toate punctele de vedere şi care ne invită să producem acte culturale pe care să le găzduiască instituţiile care o compun, a ignorat atunci incidentul, deşi era pentru prima dată după ’89 cînd o manifestare culturală era interzisă atît de brutal şi pe faţă în România. De ce RNMR nu a cerut atunci muzeografilor să-şi respecte “cu sfinţenie” propriul cod etic? “Sfinţenia” asta merge numai în cazul propagandei homosexuale? De ce RNMR nu a spus răspicat, într-un comunicat de presă, că “muzeele vor oferi spaţiu de exprimare culturală şi artistică oricăror categorii de oameni, iar acest lucru nu se negociază”? Simplu, pentru că o interesează prea puţin etica şi pluralitatea opiniilor, referindu-se la acestea numai cînd îi convine, pentru apărarea unui coleg sau pentru a închide gura “incorecţilor” politic.

În fine, în comunicatul de astăzi, RNMR comite şi o prostie: “Muzeele sunt obligate să promoveze valori culturale şi sociale sănătoase, decente, din care să facă parte inclusiv TOLERANŢA, abordată şi interpretată din orice perspectivă.”

Păi bine, stimabililor, dar vi se pare că propaganda homosexuală este o valoare socială sănătoasă şi decentă? Chiar dacă a fost amplasată într-un loc destinat exclusiv tradiţiei româneşti (în esenţă creştină)? Chiar dacă la filmele de propagandă gay intrarea era liberă şi permitea astfel accesul minorilor (cu atît mai mult cu cît MŢR se află vizavi de Şcoala nr. 11)? Chiar dacă, aşa cum recunoaşte RNMR, “bună parte a societăţii noastre, prin tipul de educaţie şi valori morale împărtăşite, nu tolerează acele categorii de oameni de o altă orientare sexuală decât cea promovată de preceptele creştine”? Dacă o bună parte – aş zice partea a bună – din societatea românească apreciază drept nesănătoasă şi indecentă homosexualitatea, cu propaganda ei cu tot, cine este RNMR să afirme că e taman pe dos?

Cît despre toleranţă, să nu o confundăm cu iresponsabilitatea sau cu nepăsarea criminală! Creştinismul ne învaţă să iubim pe păcătos, dar să urîm păcatul. În învăţătura asta nu e vorba, deci, de toleranţă.

Iar bunul-simţ – laic şi civic – ne obligă la măsuri pentru protejarea societăţii de o propagandă care induce în mentalul colectiv ideea de normalitate a perversiunii, cu consecinţe foarte grave nu numai morale şi politice, ci şi în planul perpetuării speciei.

 

UPDATE

Am verificat ce este Reţeaua Naţională a Muzeelor din România. E un ONG, fără nici o legătură instituţională cu statul român, cu sediul la o adresă particulară, unde răspunde o doamnă care nu lucrează pentru RNMR şi care ne-a dat numărul de telefon al preşedintelui ONG-ului, Dragoş Eduard Neamu. Deci, pare că acest ONG e o butaforie care stă într-un singur om. Însă, presa serioasă din România s-a şi grăbit să preia comunicatul RNMR, ca pe al unei entităţi credibile, funcţionale şi reprezentative. S-ar putea ca muzeele care alcătuiesc RNMR să nici nu fi fost consultate cînd a pornit acest comunicat spre lumea largă.

O lecţie de istorie la Bistriţa-Năsăud

Adevărul despre protestul unor ortodocşi contra propagandei homosexuale de la MŢR

Sursa: www.privesc.eu

Seara "Rugul Aprins"

Marţi, 26 Februarie, ora 18.30, în Amfiteatrul "Dumitru Stăniloae" al Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Iustinian Patriarhul", are loc seara culturală În memoria Grupului Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim.
Vor vorbi: Prof. Univ. Dr. Aurelia Bălan-Mihailovici, poeta Liliana Ursu, Iuliana Mateescu (presedinta Asociaţiei Renaşterea Obiceiurilor şi Tradiţiilor Româneşti), etnologul şi teologul Costion Nicolescu, preotul Gheorghe Holbea.
Vor recita actorii Cerasela Popescu, Ana Calciu, Mihai Cafrita şi Toni Cristin.
Va cînta Grupul Vocal "Sfîntul Ştefan cel Mare", al studenţilor Facultăţii de Teologie.
Organizator este Pr. Gheorghe Holbea, Prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Iustinian Patriarhul".

Tăcerea „mieilor”, bucuria gay-ilor

Trebuie să recunoaştem că propaganda şi lobby-ul homosexualilor sînt foarte abile şi teribil de eficiente. La noi, în cîţiva ani au reuşit nu numai să timoreze o ţară întreagă, ci şi să îi pună într-o defensivă „vinovată” pe cei care se opun politicii lor.

Aşa am ajuns în situaţia incredibilă în care nu ei sînt obligaţi să ne explice cum îndrăznesc să ceară ca un act anormal să fie recunoscut drept normal, ci noi, heterosexualii, să motivăm de ce nu sîntem de acord cu homosexualitatea, cu căsătoriile gay şi cu adopţiile de copii de către pederaşti. Noi sîntem etichetaţi ca înapoiaţi, obtuzi, extremişti, nu ei, care se împerechează mai rău ca dobitoacele.

Sîntem acuzaţi că îi discriminăm, pentru că ne apărăm valorile.

„Dreptul” lor la a-şi exiba comportamentul denaturat este mai presus de dreptul majorităţii la decenţă.

Dacă spunem anormalităţii pe nume, sîntem catalogaţi homofobi.

Să avem, totuşi, proprietatea termenilor. Fobia este o “stare patologică de nelinişte şi de frică obsedantă, lipsită de o cauză obiectivă sau precisă”, ca şi o “repulsie excesivă faţă de ceva; aversiune nerezonabilă”. Or, în chestiune nu e vorba de aşa ceva. Nu teama iraţională sau duşmănia faţă de cineva diferit determină atitudinile împotriva homosexualităţii, ci inacceptabilele cerinţe ale homosexualilor. Dacă activiştii homosexuali s-ar abţine de la periodicele ieşiri publice, prin care urmăresc să ne impună o aberaţie sexuală drept standard de normalitate, nimeni nu ar avea nimic cu ei.

Este de neînţeles cum au izbutit homosexualii să facă din problema lor un punct de dezbatere pe agenda publică, într-o societate în care peste 90% dintre cetăţeni se declară creştini. În mod firesc, subiectul nici nu ar trebui deschis. Învăţătura noastră de credinţă consideră această practică sexuală un păcat grav, de care cei care se fac vinovaţi trebuie ajutaţi să scape cît mai repede. În creştinism, fie el răsăritean sau apusean, nu există toleranţă pentru homosexualitate, ci doar compasiune, ca pentru un suferind. Este vorba de aceeaşi înţelegere şi milă ca pentru orice păcătos, indiferent de păcatul care îl munceşte. Omul acela este beteag sufleteşte şi ajunge să-şi bată joc de trupul lui. Nu-l pedepseşti pentru asta, dar nici nu poţi să-i spui să continue aşa, ori să-i accepţi cererile aberante.

Imaginaţi-vă că un depedent de droguri ar pretinde legalizarea stupefiantelor, ori un beţiv ar solicita să i se permită prin lege să vină beat la serviciu, sau un alienat mintal ar insista ca legiuitorul să-l declare sănătos şi să fie tratat ca atare, sau, în fine, un zoofil şi-ar revendica dreptul de a întemeia o „familie” cu găina, oaia sau vaca de care s-a „îndrăgostit”. Vi se par nişte ipoteze forţate? Ei, bine, acum 20 de ani şi homosexualitatea era privită la fel. Nici un om cu capul pe umeri nu se referea la homosexuali decît ca la dezaxaţi, ca la unii care sînt în afara normalităţii fie din pricina unei boli, fie din viciu. De altfel, homosexualitatea a fost considerată boală psihică pînă în 1990, nu doar în România. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a scos-o în acel an de pe lista de afecţiuni psihice, iar astăzi statele europene sînt chemate să o elimine şi de pe lista de patimi. Totuşi, sînt destui medici care continuă să trateze homosexualitatea, cu rezultate spectaculoase, mergînd deseori pînă la vindecarea pacienţilor. De asemenea, sînt tot mai mulţi homosexuali care au renunţat la apucăturile lor, după ce şi-au găsit lecuirea în Biserică.

Apropo, remarc cu tristeţe că Patriarhia Română nu găseşte de cuviinţă să intervină în dezbaterea despre homosexualitate, care a bulversat lumea românească în ultimele săptămîni. În mod inexplicabil, BOR tace pare-se cu program, de vreo cinci, şase ani încoace, asupra acestei probleme. În fiecare an, homosexualii mai dau un asalt asupra moralităţii publice şi a instituţiilor statului, încercînd să mai cîştige o redută. Şi în fiecare an, Biserica noastră tace. De ce? Pînă cînd? Nu realizează înalţii noştri ierarhi că „turma” are nevoie de un cuvînt lămuritor? Şi că, dacă toţi vom tăcea, se va instala şi aici „urîciunea pustiirii”?

Dacă puterea duhovnicească nu face uz de autoritatea ei, într-o problemă de interes naţional, să ne mai mirăm că Puterea politică este gata să cedeze presiunilor şi ademenirilor venite dinspre lobby-ul homosexual?

Estimp, activiştii pidosnici atrag în jocul lor pervers instituţiile de învăţămînt, ca să ne strice copiii, să le inculce o mentalitate cu efecte îngrozitoare în timp.

Facultatea de Istorie şi cea de Sociologie, din Universitatea Bucureşti, au renunţat să găzduiască manifestări de propagandă homosexuală numai la protestul energic şi bine motivat al unor organizaţii creştine. Însă, la Liceul bilingv „George Coşbuc” din Capitală scandalul e în toi, după ce o serie de acţiuni pro-homo au fost oprite, la opoziţia unor părinţi. Dar abia în cel de-al patrulea an de cînd liceul desfăşoară astfel de acţiuni de promovare a homosexualităţii. Ministerul Educaţiei şi Inspectoratul Şcolar Bucureşti au început o anchetă care vizează conducerea instituţiei de învăţămînt şi pe principalul organizator al unei parade gay, profesoara Roxana Marin (care s-a evidenţiat, la un moment dat, ca actriţă într-o piesă cu titlul „Monoloagele vaginului” şi a cărei comunitate nu cred să fie prea mîndră de înclinaţiile ei sexuale). Imediat activiştii homosexuali au declanşat o campanie de presă pentru intimidarea autorităţilor. În paralel, profesorii propagandişti ai homosexualităţii în liceu sînt pe cale să-şi impună „viziunea” asupra întregului corp profesoral, cerîndu-le colegilor lor să se solidarizeze şi să nu abandoneze „programele de apărare a drepturilor omului”. Oamenii ăştia, fie sînt bolnavi, fie ticăloşi. Iar dacă majoritatea va tăcea, laşă, comodă sau plătită, nu va fi scutită de consecinţe.

Probabil că, în cele din urmă, părinţii care au sesizat porcăria de la „G. Coşbuc” vor fi siliţi să-şi mute copiii la alte şcoli, ca şi cei care vor realiza că nu mai pot avea încredere în pedagogia din acest liceu. Şi dacă se va întîmpla aşa, înseamnă că majoritarii sînt împinşi spre ghetoizare, în vreme ce instituţiile publice ale României creştine intră cu totul pe mîinile pederaştilor.

Asta aşteptăm?

Nu rataţi să aflaţi cum (încă) urlă haita!

Vineri, 15 februarie a.c., începînd cu ora 18.00, la Muzeul Ţăranului Român, Studioul “Horia Bernea” (intrarea din str. Mănetăriei, prin curtea interioară), Fundaţia “Sfinţii Închisorilor” va lansa volumul de memorii din temniţele comuniste Urlă haita…, de Nicolae Purcărea, sculptor în lemn de inspiraţie populară foarte apreciat şi fost deţinut politic  (suferind la Piteşti, Gherla, Aiud, Canal, Jilava). Un eveniment care nu trebuie ratat, cu o echipă de vorbitori de înaltă clasă, alături de autor: Dan Puric, actor, regizor şi creator de şcoală de teatru, Răzvan Codrescu, poet, traducător şi eseist şi Sorin Lavric, filosof, scriitor şi traducător.  Ne vedem acolo!

 

„Am rămas astăzi o mînă de oameni din generaţia mea care încă mai sîntem mărturii vii. Dar idealul pentru care am luptat este viu şi va dăinui în veci, cît va trăi omul pe pământ. Credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam sînt cele două axe înscrise în destinul neamului nostru”. (Nicolae Purcărea)

Proză scurtă: "Dragoste virtuală"

În dimineaţa aceea, am intrat în birou încruntat, fără să salut. Mi-am turnat o cafea mare şi m-am prăbuşit în scaun dinaintea computerului. Pe cana albă scria cu litere mari, roşii: "Make love, not coffee". Mi-o dăruise Anca, încercând să-mi potolească nesaţul de cafea, care o să mă omoare până la urmă. De câte ori beam din ea, îmi stârnea un surâs. Nu şi în di­mineaţa aceea. Eram mohorât, poate din pricina moi­nei de afară, poate pentru că dormisem prost sau poate din cauza rutinei zilnice care mă aştepta. Am aruncat o privire spre strada întune­cată în miezul zilei, uşor in­­tri­gat, de parcă nu de aco­lo veneam, şi-apoi am întors-o spre cana din care se ridicau dansatoare de ceaţă aro­mată.
Ca în fiecare dimineaţă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi verific e-mail-ul. La un moment dat, am deschis un mesaj sem­nat Ina T.: "Stimate domn, vă ur­măresc de mult timp scri­sul în ziar şi pe blogul per­sonal şi vreau să vă fe­licit...". Mda, mă rog... Am compus un răspuns de trei rânduri, în care am mul­ţumit politicos pentru apre­cieri şi mi-am exprimat spe­ranţa că nu o voi dezamăgi. Send. Se întâmplă destul de rar ca vreun cititor să-mi scrie pe adresa de e-mail, deşi aceasta este afişată în drep­tul numelui meu, în caseta re­dacţională. Cititorii îmi scriu mai ales la rubrica de co­men­tarii din subsolul artico­lelor postate pe pagina de in­ternet a gazetei sau a blo­gu­lui. Însă, nici mesajul acesta, care altădată m-ar fi înviorat niţel, nu m-a scos din amarul acelui început de zi.
Pe la prânz, am primit un nou mesaj de la Ina T., în care se arăta încântată că i-am răspuns personal, eu, zia­rist important, vezi bine, ei, o cititoare anonimă, şi îmi spunea că asta îi dovedeşte că nu s-a înşelat în pri­vinţa mea... Aşa a început un dia­log care mi-a alungat, încet, încet încrun­tarea. După câte­va zile de discuţii prin poşta electronică, nu mai aveam răbdare să aştep­tăm răspunsul celuilalt şi ne-am mutat pe messenger, unde comunicarea era în timp real.
Aveam multe în comun: aceeaşi părere, nu foarte bună, despre presa de azi şi despre politică, aceiaşi scri­itori favoriţi, acelaşi gust pentru jazz, teatru şi filme vechi. Cred că în mai puţin de o săptămână, vorbeam despre nevoia de afecţiune, fericire şi nefericire în dra­­goste, despre cum se prăbuşesc căs­niciile... Femeia aceea ştia să mă deschidă cu o blândeţe irezistibilă, cu umor şi em­patie. Devenisem atât de intimi, încât m-am speriat. Îi mărturisisem unei necunoscute lucruri pe care nu le-am spus nici celor mai buni prieteni ai mei. Toate frustrările unei căsnicii blocate în propriile au­to­matisme, toate dorurile surpate într-un mariaj fără ori­zont, toate regretele unui cuplu împotmolit în tăceri ca într-o mlaştină...
Am intrat în panică. Dacă era o pro­vocare a con­cu­renţei? Dacă era vreun amic care voia să-mi facă o glu­mă proastă? Cum am putut fi atât de lipsit de o minimă pre­cauţie? Ea, oricine va fi fost, îmi cunoştea acum şi faţa din spatele măştii publice, în timp ce eu nu-i ştiam decât numele şi fragmente dintr-o poveste care puteau fi inventate. Nu demult, presa publicase (în batjocură şi cu discursuri moralizatoare) dialogurile private, unele cu detalii ruşinoase, de pe messenger, dintre câţiva politicieni căsă­to­riţi şi unele aşa-zise admiratoare ale lor - în fapt, nişte ziarişti puşi pe farse.
M-am repliat brusc, precum un melc ca­re simte pericolul. Ba nu, ca un arici, ghem de ace. Am devenit rece şi suspicios. I-am cerut o fotografie. Mi-a trimis imediat. Ochi verzi imenşi, aşezaţi puţin oblic, şi un păr lung, roşcat şi foarte creţ, cred că imposibil de pieptănat. De ajuns ca să-ţi reţină atenţia. Am căutat pe internet, să văd dacă nu cumva mi-a expediat fo­to­­grafia altcuiva. Am gă­sit-o pe reţele de socia­lizare şi în câteva pa­gini legate de Universitatea din Iaşi, cu nu­mele şi fo­tografia ei. Am început să mă rela­xez. Am ru­gat-o să-mi mai dea şi al­te foto­grafii şi le-am primit în aceeaşi zi. Ea pe un vârf munte, sărind să atingă cerul, ea cu pi­cioare lungi, lungi, pe­da­lând pe o bicicletă ma­re, roşie, ea alături de o grupă de studenţi cărora le era profesor, ea în Copoul Iaşului, cel atât de drag mie, ea cu câţiva prieteni la masă, într-o grădină de vară. Lumina toate imaginile cu zâmbetul ei. Ar fi fost mai simplu să ne conectăm webcam-urile, dar nu puteam să fac asta nici la birou, nici acasă, căci nu voiam să fiu surprins de cineva şi să trebuiască să dau explicaţii. La insistenţele ei, am găsit tot felul de pre­texte ca să nu deschid video-camera computerului. Se năştea în mine un sentiment de vinovăţie oarecum straniu, pentru că nu greşisem cu nimic, cel puţin nu încă. Dar fata începea să-mi placă şi asta mă apăsa, căci doar eram în­surat. M-am convins repede că nu e nimic rău în a avea o prietenă virtuală, mai ales la o asemenea dis­tanţă de Bucureşti şi am continuat, pentru că demult nu mă mai simţisem aşa. Poate de când o cunoscusem pe Anca. O umbră de nelinişte creştea în mine, aco­pe­rind, unul după altul, toate ungherele trupului, în ace­laşi timp cu bucuria care o preceda. Tremurul fiecărei ce­lule era pricinuit în parte de mister, în parte de do­rinţă. Fiecare cuvânt al Inei era un culoar dintr-un ne­sfâr­şit labirint prin care alergam din ce în ce mai tare, intuind că oricare alee mă va duce tot în centru, la ea, dar voind să le parcurg pe toate. Simţurile mi s-au con­centrat în vârfurile degetelor. Apăsând tastele compu­terului, pentru a aduna literele în cuvinte, vedeam cu degetele, miroseam cu degetele, auzeam cu degetele, gustam cu degetele şi pipăiam cu degetele. Zâm­betul ei, exprimat pe ecran printr-un emoticon, îmi intra prin buricele degetelor, ca o lumină care devenea tot mai puternică, pe măsură ce urca pe braţe, pe umeri, pe gât, pe cap şi se cuibărea în globii mei oculari - care erau orbi pentru în afară, însă fără îndoială strălucitori. Când îmi spunea că e în pat, în cămaşă de noapte, cu laptopul pe ge­nunchi, îmi stârnea în sânge aprinderi de mătase şi vâr­tejuri de iasomie.

Şi nu doar eu trăiam ca şi cum aş fi fost legat la un aparat de visare.
La rândul său, Ina îmi mărturisea că se îmbăta la pro­­priu, cu descrierea pe care i-o făceam vinului din care luam câte o gură, la răstimpuri. Atunci devenea euforică şi dezinhibată şi jura că simte aievea parfumul părului meu, de parcă s-ar fi aflat lângă mine, sprijinită de spătarul scaunului şi uitându-mi-se peste umăr la ce-i scriu.
Fiecare nouă trăire chema una şi mai puternică. Pas cu pas, dansul nostru creştea ritmul şi pasiunea, pre­ves­tind apogeul. Şi când ajungeam pe culmea acelei zile, ne impregnam de aceeaşi voluptate pe care ţi-o dă finalul unei iubiri carnale. Astfel, dialogurile noas­tre pe messenger nu se încheiau decât pentru a fi relua­te mai târziu, mai înflăcărate. Eram dependenţi de sta­rea pe care ne-o dădeau cuvintele celuilalt.
Orice episod ne povesteam, oricât de banal, ni se pro­­­iecta în ochii interiori deformat, ca sub o lupă spe­cia­lă, care făcea decorul minuscul şi numai chipurile noastre clare şi adânci, precum porţile dintre două lumi. Tentaţia de a trece prin aceste porţi era tot mai mare. Să rămânem pentru totdeauna în lumea de pixeli, unde răsfăţul n-avea sfârşit. Să ne înveşnicim în fan­tezie ca personajele unei povestiri niciodată terminată de autorul ei. Să nu mai mâncăm, să nu mai dormim, să nu mai mergem la serviciu, să nu îmbătrânim, să nu ne cu­noaştem niciodată în lumea reală. Dar, oarecum parado­xal, la fel de mare era dorinţa de a ne întâlni, de a ne atinge, de a ne auzi glasurile... Ca atunci când vi­sezi frumos şi îţi doreşti atât de mult să fie adevărat, în­cât te trezeşti să verifici. Un timp, ne-au fost de ajuns cu­vintele scrise, pe urmă am vrut să verificăm. I-am propus să vorbim prin Skype, care are un sistem au­dio-video mai bun decât al messenger-ului. Şi zeii au ţinut cu noi. A ne vedea şi auzi au dat o mai mare forţă visu­lui. (Continuare)

În căutarea electoratului de dreapta

Interesantă analiza de mai jos. Dincolo de estimări şi raţionamente, cel puţin o precizare a autorului îmi arată că şi el este victima "corectitudinii politice". În ciuda echidistanţei pe care o afişează, tratează ideea de Dreapta după cadrele mentale ale Stîngii. Văzînd cît se străduieşte, totuşi, ezit între amuzament şi indignare cu privire la afirmaţia sa cum că Dreapta creştină trebuie să fie una fără ură. Autorul presupune din start că există pericolul ca o astfel de Dreaptă să apeleze la ură şi la violenţă. Şi în acest text şi acesta. De unde şi pînă unde? Deocamdată, la ură şi la violenţă a apelat constant şi fără scrupule Stînga, indiferent cum s-a numit partidul (FSN/FDSN/PDSR/PSD/PD(L)/PRM/PUNR şi mai încoace chiar PNL, care s-a abandonat Stîngii ) şi de modul în care s-a manifestat instigarea la ură şi violenţă. (C.T.)

"Dreapta Cercului Mic"

de Barbu Mateescu

 

Articolele pe care le-am scris recent despre succesele electorale ale dreptei din Ungaria (acesta şi acesta) au apărut într-un moment nepotrivit. În plus au creat şi oarecare confuzie. Nu vreau ca dreapta românească să-şi asume o identitate creştină, ci estimez că această cale este cea mai eficientă pentru succesul său electoral în viitor.
Să vedem cum ar fi ... altfel. O dreaptă atee sau cel puţin tăcută în ceea ce priveşte dilemele sociale şi culturale (ca până acum), axată pe micii întreprinzători, pe corporatişti, în genere pe oamenii educaţi din mediul urban, cu valori gen eficientizare, modernizare, libertarianism economic, sincronism, etc. Cam ce avem acum la nivel retoric.
(Nu acesta a fost bazinul de până acum al dreptei româneşti. De la revoluţie şi până în 2009 voturile au venit de pe palierul anti-Iliescu, de la votanţi de toate felurile - în special cei mai puţin educaţi - atraşi de carisma liderului de moment, precum şi, spre sfârşit, de aportul rural al organizaţiilor de partid PDL).
Să revenim la dreapta modernă-non-creştină-libertariană. Voi denumi această variantă Dreapta Cercului Mic. Cuprinde prea puţini oameni (din estimările mele sub un milion) pentru a fi eficientă ca opţiune de viitor. De fapt, ar reprezenta un mare pas înapoi chiar şi faţă de ARD. Concret:
Cercul Mic nu include ruralul. În sate locuiesc mai puţin de jumătate dintre români, dar mai mult de jumătate din votanţi. Încrengături sofisticate de genul celei încercate în 2005-2009 ("suntem reformatori finuţi la oraş şi dăm sacoşe la sat") eşuează, pentru că odată cu alegerile locale poţi pierde preşedinţii de CJ-uri, deci practic pierzi controlul primarilor tăi. Votanţii din rural nu sunt atraşi de valorile tale (care nu îi au drept public ţintă), deci nu au niciun motiv să se împotrivească atunci când primarul le cere să voteze altceva. I-ai adus alături de tine cu o pungă cu mâncare care poartă sigla ta, îi vei pierde datorită unei pungi cu mâncare care poartă sigla altuia.
Există un mod de a atrage voturi din rural fără să mituieşti votanţi ca un ersatz-PSD? Dreapta n-are habar, nu ştie, priveşte ruralul precum îl priveşte presa românească (un spaţiu al exoticului barbar), nu e interesată de oamenii de la sate, nu vrea să afle ce îi interesează, ce îi îngrijorează, ce îi motivează, care sunt diferenţele - de exemplu - între ruralul valah şi cel transilvănean. Acest lucru este explicabil: pentru dreapta românească ruralul a fost întotdeauna câh, spaţiul din care trebuia evadat şi care trebuie acum ignorat, amintirea prea-prezentă a unei Românii nemodernizate. De aceea ruralul nu este în Cercul Mic.

Să vorbim despre pensionari. Într-o ţară care conţine 15,5 - 16 milioane de locuitori adulţi, pensionarii sunt 5,3 milioane (evident, mulţi dintre ei sunt în rural, cercurile din afara Cercului Mic se pot intersecta între ele). Pensionarii nu reprezintă însă o treime din cei care vin la vot, ci mai mult. Ca şi în cazul bugetarilor, dreapta a rămas la momentul 2010, îngheţată într-o perspectivă strict economică. Dreapta priveşte acum pensionarii exact cum vrea stânga ca dreapta să privească acum pensionarii: îi percepe drept un grup ostil a priori, interesat doar de avantaje materiale pe care doar stânga le poate oferi. De aceea pensionarii nu sunt în Cercul Mic. (Continuare)

Atenţie la antihrişti!

Urmăriţi emisiunea lui Moise Guran, la linkul de mai jos, de la minututul 11.24 pînă la minutul 26.00: http://www.tvrplus.ro/editie-ora-de-business-82465.  Poate vom învăţa ceva din asta. Cînd vrei să aperi o cauză, trebuie să fii pregătit să răspunzi la toate aberaţiile. Agresivitatea preopinentului, rea-credinţa şi sofismele evidente nu trebuie să ne lase fără replică. Din păcate, Iulian Capsali n-a reuşit să susţină coerent punctul nostru de vedere, fiind pus în încurcătură de întregul arsenal manipulator şi de asalt al lui Moise Guran. Dar, cum spuneam, e o experienţă care ne poate folosi în viitor.

Ca să vedeţi cine este de fapt Moise Guran, pe care şi eu îl respectam ca profesionist pînă deunăzi, citiţi excelenta postare a lui George Damian: Moise Guran, un dezinformator de modă veche.

Laicatul ortodox vs. marxiştii culturali

34 de ONG-uri româneşti au transmis astăzi o scrisoare deschisă parlamentarilor, în care le sugerează acestora să ţină cont de majoritatea religioasă a ţării cînd vor vota bugetul. Demersul este o replică la petiţia a 23 de organizaţii “secularist-ateiste, cu programe anarhiste, pro-homosexuale şi neomarxiste”, depusă ieri la Parlament, prin care semnatarele cer sistarea finanţării cultelor religioase din bugetul de stat al României. 

În scrisoare se arată: 

"Am luat notă de o iniţiativă a 23 de ONG-uri prin care se cere sistarea finanţării cultelor religioase din bugetul de stat al României. Motivaţia petiţionarilor este că suma de 0,4% alocată de la buget cultelor religioase ar putea fi direcţionată spre sănătate, educaţie şi cercetare.

După cum vă este cunoscut, ultimul recensământ a reliefat faptul că aproape 99% din populaţia României este religioasă, ateii şi agnosticii reprezentând 0,2%. În aceste condiţii, ne punem întrebarea dacă reprezentanţii acestor ONG-uri, adică cei 0,2% dintre români, pot decide care sunt priorităţile şi ce ar trebui să se finanţeze pentru ceilalţi 99% dintre noi, marea majoritate membri ai Bisericii Ortodoxe Române.

O parte dintre organizaţiile secularist-ateiste, care au programe anarhiste, pro-homosexuale şi neomarxiste, semnatare ale acestei iniţiative, se regăsesc şi în parteneriatul cu „Luna Istoriei LGTB” care este în desfăşurare, ceea ce conduce la ideea unei ofensive concertate împotriva Tradiţiei acestui neam, aceleaşi organizaţii contestând orele şi manualele de religie şi dorind scoaterea icoanelor din instituţiile de învăţământ." (Continuare)

Cît poate costa un moft arhieresc

Orgoliul lezat al episcopului de Zalău, PS Petroniu Florea, a dat foc unei comunităţi creştin-ortodoxe din Sălaj. După un model care s-a întins ca rîia în Sinod, ierahul a mutat, pentru un moft, un preot de la o parohie din Zalău, pe care acesta o făcuse înfloritoare, într-o parohie dintr-un sat. Dispoziţia episcopului a stîrnit revolta enoriaşilor, care nu vor cu nici un chip să se despartă de preotul lor.

Faptele. La începutul acestui an, mama părintelui Ioan Coste, parohul bisericii "Sf. Ştefan" din Zalău, a trecut la cele veşnice. Fiul îndurerat a chemat să slujească la înmormîntarea mamei sale cîţiva preoţi care îi sînt apropiaţi, între care şi pe părintele Vasile Bota, de la Oradea. Însă, episcopul Petroniu nu-l are la inimă pe părintele Bota încă din vremea cînd amândoi erau vicarii episcopului Ioan Mihălţan, la Oradea. Drept care PS Petroniu îi transmisese pr. Vasile Bota că nu are binecuvîntare să slujească vreodată în Sălaj. Alfînd că interdicţia i-a fost încălcată şi ignorînd şi contextul, şi minima decenţă care îl obliga să respecte doliul omului, PS Petroniu s-a gîndit să-i dea o lecţie părintelui Ioan Coste, căruia i-a poruncit să se mute din parohie. 

PS Petroniu

Într-un comunicat al episcopiei, semnat de pr. Gabriel Gârdan de la Biroul de Presă, se precizează că odată cu pr. Coste au primit "dojană arhierească" şi alţi patru preoţi care l-au accpetat pe pr. Vasile Bota să slujească împreună cu ei (de parcă ar fi fost de altă credinţă, Dumnezeule!). Şi tot comunicatorul episcopiei arată că, în aceste condiţii, pr. Coste trebuia să fie pedepsit ceva mai aspru decît colegii lui. Prin urmare, în mărinimia sa, PS Petroniu a ales între caterisire şi transfer cea din urmă sancţiune. Apoi a trimis un alt preot în locul pr. Coste, chiar dacă formal parohul nu poate fi schimbat pentru că se află în concediu medical. 

La instalarea înlocuitorului, enoriaşii au protestat vehement şi au ameninţat că, dacă le este luat preotul, vor trece cu toţii la catolici sau vor închide biserica, ai cărei stăpîni sînt de drept. Ei au strîns deja o mie de semnături de susţinere pentru pr. Coste şi intenţionează să protesteze la Mitropolia Clujului şi la Patriarhie, înainte de a lua o hotărîre radicală. 

În faţa mulţimii dezlănţuite, trimisul episcopiei a spus că ierarhul ar fi revenit asupra deciziei. Dar nimeni nu crede pînă ce episcopul însuşi nu va spune asta.

Ca să înţelegeţi de ce este foarte iubit părintele Coste, vă îndemn să citiţi interviul pe care mi l-a acordat acum cîţiva pentru "Formula As". În loc ca un astfel de preot să fie încurajat şi susţinut, PS Petroniu găseşte de cuviinţă să-i dea la cap, pentru a-i arăta cine-i şeful. 

Protestul credinicioşilor a fost filmat de o televiziune locală, iar imaginile sînt grăitoare pentru starea lor de spirit. Sigur că e trist că se întîmplă aşa ceva într-o biserică, dar nici oamenilor nu li se poate pretinde o răbdare infinită în faţa nedreptăţii şi a sfidării arhiereşti. Episcopii ar trebui să înveţe, după nenumăratele scandaluri pe care le-au declanşat în ultimii ani prin aroganţă şi abuz, că nu au de-a face cu nişte dobitoace, ci cu creştini tot mai informaţi, mai decişi să-şi exercite rolul lor de conslujitori în Biserică şi mai puţin manipulabili. E timpul ca episcopii să dovedească mai mult tact şi o brumă de respect dacă vor să-şi păstreze "turma".

Ioan Ianolide - evocat la Paris de către Mitropolia Ortodoxă Română

Cu binecuvântarea ÎPS Mitropolit Iosif, sâmbătă 9 februarie 2013, va continua ciclul de conferinţe comemorative MARTOR, dedicat martirilor mărturisitori din temniţele comuniste. Programul întregii zile va fi consacrat memoriei lui Ioan Ianolide, celui care a fost prietenul de suferinţă şi rugăciune, precum şi biograful lui Valeriu Gafencu (sfântul închisorilor).

După Sfânta Liturghie, Înaltpreasfinţitul Iosif va oficia parastasul de veşnică pomenire pentru Ioan, mort la 5 februarie 1986 şi va deschide ziua comemorativă.

Alături de Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide a luptat pentru apărarea credinţei ortodoxe, făcând parte din grupul misticilor (nume dat chiar de Securitate) din temniţa Aiudului şi mai tarziu din cea de la Târgu Ocna.

După ieşirea din puşcărie, într-o atmosferă unde domnea frica şi teroarea, scrie cartea memoriilor, predanie a mărturisitorilor români din inchisori: Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă (ediţie îngrijită la mănăstirea Diaconeşti,  editura Christiana), ascunzându-şi, de altfel, manuscrisul de frica Securităţii. El însuşi se destăinuie cititorilor: Am scris aceste pagini tensionat de frică… dar nu pot muri fără a mărturisi tuturor oamenilor, cinstit şi obiectiv, cele ce am trăit, am văzut şi am suferit...

Invitaţi: foşti deţinuţi politici: Pr. Nicolae Ioan Bordaşiu (Biserica Sf. Silvestru din Bucureşti), Marcel Petrişor (scriitor) şi Dionisie Stoenescu (medic).

Locul de desfăşurare: Cripta Puţului – Parohia Sf. Parascheva şi Sf. Genoveva (biserica St. Sulpice, 35 rue Saint-Sulpice, 75006 Paris, M 4 St. Sulpice St Placide).

 ***

Mediatorul evenimentului va fi părintele Emilian Marinescu.

Pentru informaţii: cultural@mitropolia.eu

Programul zilei

09.00-11.00 Sfânta Liturghie arhierească cu IPS Iosif

11.00-11.30 Slujba Parastasului

11.30-13.30 Masă rotundă - IPS Iosif alături de Pr. Nicolae Ioan Bordaşiu, Marcel Petrişor şi Dionisie Stoenescu. Conferinţă Căutarea eroilor uitaţi

13.30-14.30 Agapă oferită de toţi cei prezenţi

14.30-14.40 Aşa cum l-am cunoscut eu... scrisoare-film şi interviu cu doamna Constanţa Ianolide, film realizat în studiourile TVR de către Rafael Udrişte pentru Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale.

14.40-15.30 Ioan Ianolide în documentele securităţii comuniste. Expoziţie fotografică şi conferinţă cu Adrian Nicolae Petcu (CNSAS)

15.30-16.00­ Film documentar după "Trei Crăciunuri", un fragment din cartea "Întoarcerea la Hristos"(realizator TVR: Cristina Chirvasie)

16.00-16.30 Discuţii libere. Concluzii ale zilei

Titluri noi pe www.rostonline.ro

Vă recomand de pe www.rostonline.ro:

Rădăcinile istorice ale Corectitudinii Politice. Sau despre terorismul cultural

"Corectitudinea politică încearcă să impună tuturor americanilor o uniformitate în gândire şi comportament, fiind, prin urmare, totalitară în esenţă. Rădăcinile sale pornesc dintr-o versiune de marxism ce îşi propunea răsturnarea radicală a culturii tradiţionale cu scopul de a provoca o revoluţie socială.

(...) Structura socială patriarhală va fi înlocuită cu modelul matriarhal; credinţa că bărbatul şi femeia sunt diferiţi şi au în esenţă roluri distincte va fi înlocuită cu teoria androginiei; concepţia că heterosexualitatea este normală va fi schimbată cu opinia că homosexualitatea este, în egală măsură, „normală”.

(...) Semnificaţia originilor istorice ale „corectitudinii politice” nu poate fi pe deplin înţeleasă decât dacă revoluţia iniţiată de Betty Friedan vizând rolurile sexuale este percepută în însemnătatea ei reală: ca manifestare a procesului revoluţionar social demarat de Karl Marx.

(...) Însă ideea transformării ordinii patriarhale în una matriarhală – obiectiv pe care şi-l propunea teoria inversării rolurilor sexuale – poate fi raportată direct la cartea lui Friedrich Engels, Originea familiei, proprietatea privată şi statul.

(...) „Corectitudinea politică” reprezintă marxismul, cu tot ce comportă acesta: pierderea libertăţii de expresie, controlul gândirii, răsturnarea ordinii sociale tradiţionale şi, în ultimă instanţă, un stat totalitar. În fond, marxismul cultural instaurat de Şcoala de la Frankfurt este mai terifiant decât marxismul vechi, economic, care a ruinat Rusia."

MŢR, între mărturisirea creştină şi propaganda homosexuală

 

Prin gestul condamnabil şi absurd al conducerii MŢR de a accepta ca muzeul să fie partener în manifestările detestabile legate de „luna istoriei LGBT”, prin proiectarea, chiar în studioul „Horia Bernea”, de filme de propagandă homosexuală, sunt întinate, în mod scandalos, memoria marelui Horia Bernea, dar şi credinţa, modul de viaţă şi valorile ţăranului roman – pe care Bernea a dorit să le prezerve cât mai vii, marturisindu-le prin „obiecte-martiri”, menite să îl faca pe omul de azi „să înţeleagă cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii lui”. 

Comunismul şi cultura memoriei

 

Studiul abordează trei teme importante de dezbatere social-teologică în legătură cu trecutul totalitar recent. Prima este cultura memoriei și dificultățile, datorate biografiilor amestecate ale celor prezenți, pe care le întâmpină inclusiv la mai bine de două decenii de la căderea comunismului. A doua temă vizează caracterul comunismului de modernitate eșuată. Pentru Ortodoxia esteuropeană contemporană, evitarea unei lecturi calme a modernității se combină fatal cu ignorarea comunismului ca subiect de teologie a istoriei. În fine, textul scoate în evidență câteva tentative de interpretare teologică ortodoxă a comunismului, tot atâtea puncte de repornire în procesul de asumare în cunoștință de cauză a timpului care ne-a fost dat.

Steinhardt, Caragiale şi sufletul românesc

Nicolae Steinhardt nu reprezintă numai un caz remarcabil al unui evreu îndrăgostit de românism. Afinitatea lui nu se rezumă la o simpatie exterioară, ci implică şi o angajare existenţială, o veritabilă transmutaţie a condiţiei sale originare. Atât botezul său săvârşit în clandestinitatea închisorii, cât şi întreaga sa operă literară de după eliberare, poartă pecetea unei identificări conştiente, deliberate, izvorâtă din dragoste şi admiraţie, cu fenomenul românesc.

Vive la France! Et la famille?

Protestele francezilor sunt, aşadar, tot ce poate fi mai de bun simţ. Dar, tocmai de aceea, au o slăbiciune esenţială: nu sunt un protest moral, unul care să nege total, să desfiinţeze chiar şi posibilitatea căsătoriilor homosexuale. Se spune: „îi acceptăm, îi respectăm, îi îndrăgim pe homosexuali, dar nu credem că sunt suficient de rezonabili atunci când pretind că formează o familie, că pot avea copii”. Este o formă de protest, desigur, dar una care relativizează extrem o realitate devenită, iată, discutabilă şi disputabilă. 

 

Ce putem face contra marxismului cultural?

"În decursul ultimei jumătăţi de secol, cineva ne-a furat cultura. (...) Pe scurt, cultura tradiţională americană, bazată şi formată de-a lungul generaţiilor pe rădăcini occidentale şi iudeo-creştine a fost înlăturată şi înlocuită cu o "ideologie".

Această ideologie o cunoaştem cel mai bine sub denumirea de “corectitudine politică“ sau multiculturalism. Este vorba, în realitate de aşa numitul “marxism cultural“.

(...) Obiectivul numărul 1 al marxismului cultural este distrugerea culturii occidentale şi a religiei creştine.

(...) Strategia: un „lung marş” al marxiştilor prin instituţiile occidentale care formează cultură: şcoli, mass-media, biserici şi oricare altă instituţie. Acest "lung marş prin instituţii" a început să fie expermentat în America, începând cu anii 1960.

(...) Răspunsul la întrebarea de bază "Cine a furat cultura noastră ?" este: marxiştii culturali ai Şcolii de la Frankfurt.

(...) Şcoala de la Frankfurt a decis că soluţia pentru distrugerea culturii occidentale este să intersecteze filozofia lui Marx cu psihologia lui Freud.

(...) Membrii Şcolii de la Frankfurt ei au înteles că psihologia le oferă un instrument cu mult mai puternic decât filozofia pentru distrugerea culturii occidentale: condiţionarea psihologică.

În zilele de azi , când marxismul cultural al Hollywood-ului doreşte să normalizeze ceva cum ar fi de exemplu „homosexualitatea” (eliberându-ne asfel de represiune) ei programează la TV show-uri după show-uri în care se evidenţiază ca personaj normal , pozitiv numai masculul homosexual. În acest fel lucrează condiţionarea psihologică: oamenii absorb o lecţie de marxism cultural fără ca să-şi dea seama.

Şcoala de la Frankfurt era tocmai pe drumul construirii conceptului de „corectitudine politica” când deodată , în 1933 a apărut Hitler şi Partidul Nazist , a preluat puterea în Germania unde era stabilită Scoala de la Frakfurt. Întrucât şcola era de tip marxist, pe care naziştii îi urau şi pentru că marea majoritate a membrilor săi erau evrei, s-a decis ca aceasta să părăsească Germania. În 1934 Şcoala de la Frakfurt, inclusiv membrii conducători din Germania, se restabilesc în oraşul New York, cu ajutorul Universităţi Columbia. Astfel, obiectivul Şcolii de la Frankfurt s-a schimbat curând de la distrugerea culturii occidentale din Germania la realizarea aceluiaşi lucru în Statele Unite. Ceea ce se va dovedi ca fiind un real succes.

(...) Pentru a servi scopului său de "negare" a culturii occidentale Şcoala de la Frankfurt a dezvoltat un instrument puternic care se numeşte "teoria critică".

(...) Această teorie spune că trebuie criticat orice la nesfarsit. Se critică prin punerea la îndoială a oricărei instituţii, începând cu familia, care trebuie criticată fără încetare.

(...) Teoria critică este baza de "studii" pentru departamentele colegiilor şi universitatilor americane. Nu este surprinzător că aceste departamente au devenit originea academică a corectitudinii politice.

(...) Astăzi, termenul preferat, utilizat de personajul care se pretinde „corect politic” faţa de oricine nu este de acord cu el este "fascist".

(...) Membrii Şcolii de la Frankfurt au preluat de la Nietzsche şi au încorporat în marxismul lor cultural "transvaluarea tuturor valorilor". Ceea ce înseamnă că toate păcatele vechi devin virtuţi iar toate virtuţile vechi devin păcate. Asa încât homosexualitatea, de exemplu, este un lucru bun şi fin, iar oricine crede că bărbaţii şi femeile ar trebui să aibă roluri sociale diferite în societate este un "fascist diabolic".

(...) Nu este nici un accident faptul că industria de divertisment este acum cea mai puternică armă folosită de marxismul cultural.

(...) Cine ar înlocui clasa muncitoare ca agent al revolutiei marxiste? În anii ’50, Marcuse a răspuns acestei întrebări spunând că ar putea fi înlocuită de o coaliţie de: studenţi, negri, femei feministe şi homosexuali, adică chiar cei care au fost nucleul revoltelor studenţeşti ai anilor ’60 şi victimele “sacre” ale corectitudinii politice ale zilelor noastre. Marcuse a preluat apoi un alt termen favorit şi anume cel denumit “toleranţa” pentru a fi extins la toate ideile şi mişcările venite dinspre stânga , inducând antonimul de intoleranţa pentru toate ideile ce veneau dinspre dreapta.

(...) Întrebarea pe care ne-o punem în acest moment este: ce avem de gând să facem în această privinţă, noi creştinii şi ca adepţi ai culturii conservatoare?

Putem alege între două strategii:

- Prima este aceea de a încerca să ne luăm înapoi instituţiile existente: şcolile publice, universităţile, mass-media, industria divertismentului şi cele mai multe dintre bisericile tradiţionale - de la marxiştii culturali.

- Putem să ne separam noi şi familiile noastre de controlul instituţiilor culturale marxiste şi să construim noi instituţii pentru noi înşine instituţii care să reflecte şi să ne ajute să recuperăm cultura tradiţională occidentală.

Acum câţiva ani, colegul meu Paul Weyrich a trimis o scrisoare deschisă mişcării conservatoare sugerând această strategie.

Cu toate că alţi lideri conservatori au protestat (republicanii), scrisoarea lui a rezonat puternic mai ales la populaţia conservatoare. Mulţi membrii ai acestei comunităţi sunt deja parte a mişcării ce doreşte separarea de cultura dominatoare coruptă, dorind crearea de instituţii paralele cum ar fi libera educaţie la domiciliu. Mişcari similare au început şi în alte aspecte ale vieţii, încercând să ofere variante viabile. Un exemplu este cea care promovează fermele mici, familiale care cultivă produse organice, ocupându-se de dezvoltarea pieţelor pentru produsele lor . 

(...) Contra-strategia noastră este să începem şi noi un marş lung de creare a propriilor noastre instituţii. Schimbarea nu se va produce repede sau uşor. Va fi o muncă ce va dura generaţii , asa cum a fost şi a lor."

Sursa: Dincolo de ştiri 

UPDATE

Obiective comuniste în SUA, anul 1963:

17. Get control of the schools. Use them as transmission belts for socialism and current Communist propaganda. Soften the curriculum. Get control of teachers' associations. Put the party line in textbooks.
18. Gain control of all student newspapers.
19. Use student riots to foment public protests against programs or organizations which are under Communist attack.
20. Infiltrate the press. Get control of book-review assignments, editorial writing, policymaking positions.
21. Gain control of key positions in radio, TV, and motion pictures.
22. Continue discrediting American culture by degrading all forms of artistic expression. An American Communist cell was told to "eliminate all good sculpture from parks and buildings, substitute shapeless, awkward and meaningless forms."
23. Control art critics and directors of art museums. "Our plan is to promote ugliness, repulsive, meaningless art."
24. Eliminate all laws governing obscenity by calling them "censorship" and a violation of free speech and free press.
25. Break down cultural standards of morality by promoting pornography and obscenity in books, magazines, motion pictures, radio, and TV.
26. Present homosexuality, degeneracy and promiscuity as "normal, natural, healthy."
27. Infiltrate the churches and replace revealed religion with "social" religion. Discredit the Bible and emphasize the need for intellectual maturity which does not need a "religious crutch."
28. Eliminate prayer or any phase of religious expression in the schools on the ground that it violates the principle of "separation of church and state." 
(...) 40. Discredit the family as an institution. Encourage promiscuity and easy divorce. 

Sursa: http://www.uhuh.com/

În apărarea memoriei Sfîntului Valeriu Gafencu

Miercuri, 30 ianuarie 2013, Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu a transmis Primăriei oraşului Târgu Ocna un Memoriu semnat de mai multe organizaţii nonguvernamentale şi reprezentanţi ai culturii româneşti, prin care sunt respinse argumentele pe baza cărora, în mod abuziv, Institutul pentru Studiul Holocaustului în România “Ellie Wiesel” face presiuni asupra autorităţilor locale de pe malul Trotuşului pentru retragerea titlului de cetăţean de onoare post-mortem acordat în 2009 de Consiliul local fostului deţinut politic Valeriu Gafencu.

Într-o adresă din 8.11.2012, INSHR-EW punea în vedere primăriei Târgu Ocna faptul că Valeriu Gafencu ar fi fost condamnat în 1941 pentru “activitate într-o organizaţie fascistă”, fapt apreciat de conducerea acestui institut ca fiind un act incompatibil cu normele democratice şi etice, cerând consiliului local să retragă calitatea de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Ocna acestui sfânt al închisorilor comuniste.

Menţionăm că, în primăvara anului trecut, printr-o hotărâre a Guvernului Ponta, INSHR-EW a fost trecut din subordinea Ministerului Culturii direct în subordinea Guvernului, toate documentele oficiale ale acestui institut purtând acum antet guvernamental. De asemenea, în vara lui 2012, o altă hotărâre de guvern a conferit INSHR-EW atribuţia legală de a propune parlamentului legi sau modificări ale legislaţiei existente.

Într-o admirabilă solidaritate, în scurt timp de la aflarea presiunilor la care sunt supuşi reprezentanţii autorităţii locale (este greu de închipuit că Ambasada SUA a telefonat în târguşorul moldav de pe Valea Trotuşului interesându-se special de acest caz de “fascism”!), mai multe asociaţii şi fundaţii, precum şi oameni de cultură au reacţionat în apărarea memoriei “”Sfântului închisorilor” aşa cum este cinstit în lumea Ortodoxă de la noi şi de peste hotare Valeriu Gafencu.

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti prin scriitorul Marcel Petrişor, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Bucureşti prin Valentin Cantor, Fundaţia Memorialul Durerii prin d-na Lucia Hossu Longin, actorul Dan Puric, Fundaţia Sfinţii Închisorilor  prin dl Ioan Şuţa, Asociaţia ROST a dlui Claudiu Târziu, Fundaţia Arsenie Boca şi Fundaţia Sfinţii martiri Brâncoveni prin Marcel Bouroş s-au alăturat Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu, iniţiatoarea acestui demers.

Lista susţinătorilor rămâne deschisă, iar organizaţiile, instituţiile sau persoanele care doresc să se alăture, ne pot contacta la tel. 0722749249, mail: ogoranu@gmail.com ori pot semna petiţia on-line care va fi disponibilă începând din această seară pe site-urile organizaţiilor semnatare. De asemenea, pe site-ul www.ogoranu.ro vor fi curând disponibile în format PDF şi liste de susţinere tip.

Redăm mai jos textul memoriului, dar şi documentul Institutului Elie Wiesel.

Biroul de presă al Fundaţia “Ion Gavrilă Ogoranu”

Florin Dobrescu

AICI! Petiţie publică pentru SOLIDARITATE CU VALERIU GAFENCU!

 Către: Primăria Târgu Ocna

 În atenţia: Domnului Primar Ştefan Şilochi

         

Domnule primar,

Am luat cunoştinţă cu surprindere şi indignare de conţinutul adresei Nr. 600 / 8.11.2012, transmisă de Institutul Naţional pentru Studiul Holocaustului în România “Ellie Wiesel”, prin care vi se solicită în mod abuziv si neîntemeiat retragerea titlului de cetăţean de onoare, acordat de catre Consiliul Local Târgu Ocna fostului deţinut politic Valeriu Gafencu, care este considerat de mulţi dintre cei care au studiat fenomenul carceral din perioadele de regim totalitar din România ca un martir şi un sfânt al inchisorilor.

Vă supunem atenţiei punctul nostru de vedere, de care dorim să se ţină cont în şedinţa Consiliului Local în care se va supune discuţiei solicitarea de reexaminare a calităţii de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Ocna a fostului deţinut politic Valeriu Gafencu.

1. Cu privire la acuzaţia de “membru al unei organizaţii fasciste” lansată de reprezentanţii INSHREW, vrem să vă aducem la cunoştinţă faptul că studentul Valeriu Gafencu a fost condamnat de instanţele militare ale regimului antonescian, în cadrul unor ample măsuri de represalii politice aberante, cărora le-au căzut victime zeci de mii de cetăţeni români, între care foarte mulţi minori, elevi membri ai organizaţiilor Frăţiile de Cruce. Condamnările aberante la zeci de ani de detenţie grea, dictate de aceste instanţe militare care condamnau cetăţeni români pentru gesturi simbolice sau nesemnificative în spaţiul public după o legislatie absurdă de tip totalitar, aveau scopul de a justifica măsurile abuzive prin care regimul antonescian din acei ani înţelegea să elimine orice opoziţie politică, orice manifestare pluralistă în societatea românească.

Este cunoscut faptul că regimul Ion Antonescu a dus o consecventă politică de eliminare a adversarilor politici,în mod special a celor legaţi de Mişcarea Legionară, fie prin execuţii sumare, fie prin încarcerarea lor cu condamnări extraordinar de lungi, fie prin trimiterea acestora pe front în prima linie, în operaţiunile cele mai periculoase.

De altfel, din luările de poziţie repetate ale reprezentanţilor INSHREW, rezultă că aceştia definesc regimul generalului Ion Antonescu dintre 1941 şi 1944 ca unul dictatorial, întemeiat pe abuz, pe crime şi pe încălcarea celor mai elementare drepturi ale omului, ţncadrând  ca genocid şi crime împotriva umanităţii represiunile împotriva comunităţilor evreieşti şi de etnie romă ca victime ale acestui regim. În aceste condiţii, este de neînţeles pentru noi dubla măsură adoptată de reprezentanţii INSHREW, care deplâng anumite victime ale regimului antonescian, dar în acelaşi timp găsesc justificări sentinţelor politice dictate împotriva altor victime, aliniindu-se necondiţionat tezelor susţinute de de autorităţile represive ale unui regim de tip fascist, obedient Germaniei hitleriste, pe care altminteri îl detestă.

De asemenea, în baza celor mai sus arătate, este clar că Valeriu Gafencu nu a fost condamnat de două ori pentru că ar fi fost “membru al unei organizaţii fasciste”, aşa cum eronat se afirmă în documentul INSHREW. În realitate, el a fost condamnat ca adversar politic al unui regim totalitar, şi nu pentru apartenenţa în sine la o organizaţie fascistă, ci, aşa cum spune şi sentinţa citată de INSHREW, pentru “instigare publică” şi respectiv “crimă de constituire de asociaţiune şi activitate legionară, potrivnică ordinei existente în stat” – care după cum am văzut era unul de inspiraţie fascistă.

Ne surprinde maniera neacademică, incompatibilă cu un institut de rang guvernamental, în care reprezentanţii INSHREW înţeleg să scoată din contextul juridic şi istoric al documentelor anumiţi termeni, falsificându-se flagrant sensul. 

1. Apartenenţa lui Valeriu Gafencu la Frăţiile de Cruce şi Mişcarea Legionară nu poate fi considerată ca apartenenţă la organizaţii fasciste în primul rând datorită neacceptării de către aceste organizaţii a definirii lor ca fasciste,   În plus, este de notorietate faptul că Tribunalul de la Nurnberg, instanţă penală internaţională care a judecat crimele de război şi crimele împotriva umanităţii comise de ţările aderente ale Axei Berlin-Roma şi colaboratorii acestora, a scos de sub orice acuzare încă din timpul anchetei preliminare Mişcarea Legionară şi pe liderii acesteia refugiaţi în Occident, aceştia beneficiind timp de 45 de ani de o totală libertate de acţiune şi organizare în lumea liberă, editând inclusiv o bogată presă şi un curier informativ al Mişcării. Unul din argumentele autorităţilor penale internationale de exonerare a Mişcării legionare de participare la crime împotriva umanităţii, a fost tocmai acela că, între 1941 şi 1944, legionarii refugiaţi în Reich au fost deţinuţi în lagărele naziste ca prizonieri politici, alături de alte categorii aflate în dizgraţia hitleriştilor, precum evreii, polonezi ş.a.                                                                             

Liderul legionar Horia Sima a publicat la Paris, în 1951, lucrarea “Destinee du nationalisme” (Menirea Naţionalismului), în care preciza poziţia Mişcării Legionare alături de blocul democraţiilor occidentale şi suportul acordat acestora în combaterea ofensivei comuniste spre vest.

2. Faptul că Mişcarea Legionară nu a avut un caracter fascist a fost confirmat şi după 1990 de mai multe instanţe româneşti care au acordat foştilor deţinuţi politici condamnaţi pentru activitate legionară drepturile cuvenite conform DL 118/1990.

3. Faptul că Valeriu Gafencu “nu a fost niciodată condamnat la închisoare de către regimul comunist”, aşa cum se exprimă reprezentanţii INSHREW, nu îi poate anula acestuia nici statutul de fost deţinut politic şi nici incontestabilele fapte de sfinţenie, comportamentul său de martir al inchisorilor comuniste. În ultimă instanţă, Valeriu Gafencu a fost condamnat tot de un regim totalitar, şi atunci când vorbim de încălcarea drepturilor omului, de discriminări şi de destine frânte abuziv, considerăm că victimele au dreptul la recunoaşterea şi considerarea calităţii lor personale, indiferent de momentul represiunii sau felul regimului totalitar responsabil.

4. De asemenea, considerăm ca intenţionat eronată şi scoasă din contextul legii interpretarea INSHREW atunci când afirmă că “Legea nr 51/1991 privind siguranţa naţională a României menţionează … faptul că acţiunile de inspiaţie legionară reprezintă ameninţări la adresa siguranţei naţionale”. D-lor omit în mod intenţionat să precizeze că în articolul 4 al aceleaişi legi se precizează cu privire la art indicat de INSHREW: “Prevederile art. 3 (cel invocate de INSHREW – N.N.) nu pot fi interpretate sau folosite in scopul restringerii sau interzicerii dreptului de aparare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori de alta natura, garantate prin Constitutie sau legi.”

Or, acordarea post-mortem lui Valeriu Gafencu a titlului de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Ocna, s-a făcut nu pentru apartenenţa sa la o miscare politică, ci pentru comportamentul lui excepţional faţă de semenii săi din închisoare, mergând până acolo încât şi-a iertat sincer torţionarii care l-au dus la moarte.

 Vă facem cunoscută pe această cale şi mărturia mai multor foşti deţinuţi politici care au împărţit suferinţa în închisorile politice comuniste cu Valeriu Gafencu, respectiv aceea că deşi aflat în ultima fază de boală, acesta a cedat medicamentele sale unui alt deţinut politic evreu, Richard Wurmbrandt, pastor neoprotestant. Mărturia este menţionată în numeroase cărţi şi lucrări apărute public în România ultimilor ani, stârnind interesul a numeroşi cercetători şi oameni de cultură. Din mărturiile aflate în „Memorialul Durerii” rezultă că tânărul Valeriu Gafencu  a fost considerat un sfânt al închisorii. Nu i se poate pune în sarcină nici o acţiune violentă. Comportamentul lui a fost unul exemplar, de martir al gulagului românesc, fiind susţinut în apariţii publice şi de personalităţi precum Dan Puric ori Episcopul Andrei Andreicuţ. Aceste mărturii spulberă orice acuzaţie de fascism şi implicit de antisemitism adusă lui Valeriu Gafencu, arătând spiritul de toleranţă etnică şi religioasă al acestui sfânt al închisorilor aşa cum a fost numit în lumea ortodoxă de la noi şi de peste hotare, unde i se acordă o cinstire deosebită.

În baza tuturor argumentelor de mai sus, considerăm că decizia Consiliului Local din Târgul Ocna Nr. 17 din 10.02.2009 prin care fostului deţinut politic Valeriu Gafencu i s-a acordat postmortem titlul de cetăţean de onoare al oraşului, este una mai mult decât întemeiată şi vă rugăm să nu daţi curs reconsiderării ei aşa cum cere în mod abuziv INSHREW, folosindu-se de false prezumţii şi argumente.

Asigurându-vă de întregul nostru sprijin moral,

Semnăm

FUNDAŢIA ION GAVRILĂ OGORANU – prin preşedinte Coriolan Baciu

FEDERAŢIA ROMÂNĂ A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI LUPTĂTORI ANTICOMUNIŞTI – Marcel Petrişor

ASOCIAŢIA ROMÂNĂ A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI BUCUREŞTI –  Valentin Cantor

FUNDAŢIA MEMORIALUL DURERII – Lucia Hossu Longin

Dan Puric, actor

Răzvan Codrescu, publicist

FUNDAŢIA SFINŢII ÎNCHISORILOR – Ioan Şuţa

ASOCIAŢIA ROST – Claudiu Târziu

FUNDAŢIA ARSENIE BOCA – Irina Popescu

FUNDAŢIA SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI – Marcel Bouroş

Laurean Ţoţa, antreprenor, Bucureşti

ASOCIAŢIA ORTODOXIA TINERILOR – Emil Bălan

ASOCIAŢIA CIVIC MEDIA, Victor Roncea

MIŞCAREA NAŢIONAL CREŞTINĂ (BASARABIA) – Sergiu Laşcu

Nicolae Purcărea, meşter popular, fost deţinut politic, fost luptător în rezistenţa armată din Munţii Argeşului, Braşov

Dumitru Comşa, fost deţinut politic, Bucureşti

Arhimandrit Justin Pârvu, fost deţinut politic, Mănăstirea Petru Vodă-Neamţ

Petre Petre, fost deţinut politic, fost luptător în rezistenţa armată din Munţii Buzăului, Buzău

Aurel Vlad, fost deţinut politic, New-York, SUA

Prof. univ dr. Gheorghe Buzatu, Universitatea Iaşi

FUNDAŢIA GEORGE MANU – Nae Roşca

Prof. univ. dr. Corneliu Ciucanu, Universitatea Iaşi

ASOCIAŢIA URMAŞILOR LUPTĂTORILOR ANTICOMUNIŞTI – preot Marius Vişovan