Clujeni, vă invităm la două evenimente cu „Rost”

Asociaţia „Rost” are plăcerea să vă invite la deschiderea expoziţiei foto-documentare itinerante Pe drumul Învierii în Cluj-Napoca, luni, 4 aprilie a.c., ora 16.00, la Biblioteca Academiei Române, şi la conferinţa Mărturia ortodoxă azi. Lecţia secolului XX pentru secolul XXI, susţinută de scriitorul Răzvan Codrescu, teologul Radu Preda şi subsemnatul, marţi, 5 aprilie, de la ora 19.00, în Sala Studio a Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca.

La ambele evenimente intrarea este liberă, desigur.

Expoziţia Pe drumul Învierii redă, în documente şi fotografii din arhivele Securităţii, felul în care au fost prigonite pentru credinţa lor şase personalităţi-reper ale Bisericii Ortodoxe Române, în timpul regimului comunist. Este vorba despre vrednicii de pomenire preoţi Arsenie Boca, Gheorghe Calciu şi Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), de doi mireni mărturisitori, Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, şi de iubitul nostru duhovnic Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc – singurul care mai trăieşte.

După cum se ştie, ieromonahul Arsenie Boca, cinstit de credincioşi ca Sfînt al Ardealului, ieroschimonahul Daniil Teodorescu (Sandu Tudor) şi Valeriu Gafencu (supranumit Sfîntul Închisorilor) sînt propuşi pentru canonizare de mai multe grupuri de credincioşi.

Expoziţia a fost vernisată deja în Bucureşti, Constanţa, Slobozia, Brăila, Galaţi, Tecuci, Chişinău, Iaşi, Vaslui, Târgu Neamţ, Piatra Neamţ, Suceava, Bacău, Arad şi Oradea, iar acum poposeşte la Cluj-Napoca, într-un necesar demers pentru o mai bună cunoaştere a istoriei noastre recente şi a realităţii că ortodoxia a plătit un greu preţ de sânge sub comunism. În majoritatea oraşelor a fost dublată de cîte o conferinţă, pe o temă apropiată, susţinută de liderii Asociaţiei „Rost” şi prieteni ai noştri, istorici, teologi şi scriitori.

Intenţionăm să deschidem expoziţia şi la Alba Iulia, Deva, Sibiu, Braşov, Timişoara, Craiova, Piteşti şi Ploieşti.

Vernisajul expoziţiei de la Cluj este urmat firesc de o conferinţă în care vom vorbi mai în detaliu despre vieţile pilduitoare ale celor şase personalităţi evocate, despre comunism ca un chip al Răului şi despre înţelesul duhovnicesc al suferinţei şi jertfei.

UPDATE (5 apr. 2011)
Relatari despre deschiderea expozitiei: Expoziţie fotodocumentară despre ortodoxie la Biblioteca Academiei si Mitropolitul, absent de la expozitia "Pe drumul Invierii".

Wikileaks a făcut fîs

Amorsată vreo trei luni, "bomba" WikiLeaks a făcut fîs, în româneşte. În privinţa României, n-a produs deocamdată nici o surpriză. Poate de-acum, deşi mă îndoiesc, pentru că logic băieţii trebuiau să iasă întîi cu dezvăluirile senzaţionale. Am avut parte de bîrfe, cancanuri şi nişte biete confirmări ale unor fapte răsştiute de cei care urmăresc viaţa politică de la noi. Slugărnicia politicienilor faţă de Marea Poartă ne era cunoscută, tentaţia lor spre turnătorie şi intrigă era uşor de bănuit (că doar aici avem tradiţie, nu glumă), drumurile lui Geoană la Moscova (amănuntul că a fost cu avionul lui Vîntu e derizoriu faţă de tratamentul spa pe care şi l-a făcut "prostănacul" acasă la mogul în chiar preziua alegerilor prezidenţiale) şi interesul lui Băsescu pentru băutură şi femei au intrat în folclor, ca şi lenea lui Antonescu şi obedienţa lui Ponta faţă de Năstase ş.a. Pentru a "afla" toate acestea, e de ajuns să ne uităm la Divertis, nu-i musai să citim telegramele Ambasadei SUA.

Sigur că aceste confirmări oarecum oficiale, venite pe calea WikiLeaks, îi pune într-o postură jenantă pe unii dintre protagonişti şi dă apă la moară teoriei conspiraţiei. Însă, nu cred că politicienii în cauză se vor sinchisi prea mult.

Dacă WikiLeaks ar vrea să ne suprindă cu adevărat, organizaţia cu pricina ar trebui să încerce cu documente din ambasadele rusă, germană sau ale statelor arabe. Dar poate? Dacă îi dă voie CIA...

PS: Am scris postul ăsta mai mult ca pe un test. Vreau să văd cîţi cititori îmi aduce, că posturile serioase interesează mai puţină lume :-)

Reportaj TVR: Politicienii jură pe Biblie, dar votează împotriva învăţăturii ei

La investirea într-o funcţie publică demnitarii români depun un jurământ cu mâna pe Biblie, încheiat cu formula “Aşa să mă ajute Dumnezeu” şi, totuşi, în România au fost emise acte normative, susţinute şi votate în Parlament, care sunt în contradicţie, uneori făţişă, cu fundamentele biblice şi, desigur, cu învăţătura Bisericii. Se încearcă legiferarea unor comportamente, obiceiuri, deviaţii, considerate de învăţătura creştină bi-milenară ca fiind îndeletniciri ale pierzaniei: prostituţia, homosexualitatea, concubinajul, avortul, mai nou pornografia, tinzându-se spre înlocuirea, rând pe rând, a legilor inspirate din cultura tradiţională.

Reportajul documentar este o pledoarie pentru restaurarea ordinii morale creştine în spaţiul românesc, pentru stoparea procesului devastator prin care este dezintegrată azi familia şi societatea creştină, mesaj care se regăseşte şi în ultima pastorală de Crăciun, veritabil testament duhovnicesc, a recent dispărutului mitropolit al Clujului, Î.P.S. Bartolomeu Anania.

Invitaţi: Radu Preda, teolog, directorul Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER) din Cluj-Napoca, pr. Bogdan Ivanov, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, Florin Budescu, publicist, editorul website-ului "Starea presei", Dorel Covaci, deputat în colegiul Buziaș-Făget (Timiş), Mircea Gherboveţ, membru fondator al Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti, Ileana Jacola, redactor revista "Familia Ortodoxă".

OMUL ŞI TIMPUL, TVR1, sâmbătă 26 martie 2011
SEMNE: Biblia din Parlament. Ultimul cuvânt
Imaginea: Ion Cristodulo
Realizator: Rafael Udrişte
Producător: Dan Micu

Vizionaţi reportajul lui Rafael Udrişte pe blogul său.

Radiografia României în criză

de Alina Ioana Dida

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) a dat publicităţii, în luna martie, raportul social pe 2011, România: răspunsuri la criză. Autorii lucrării sunt Simona Ilie, Codrin Scutaru, Iulian Stănescu şi Elena Zamfir, sub coordonarea lui Cătălin Zamfir. Raportul documentează criza în care ne aflăm: politică, economică şi socială, dar şi morală şi de cunoaştere, întrucât problemele societăţii româneşti sunt accentuate de deficitul de înţelegere a naturii lor, în primul rând de către decidenţii din sfera publică. Concluzia raportului este că economia singură nu reprezintă cheia ieşirii din criză, ci soluţiile politice, care trebuie să pornească de la conceptul de stat şi funcţiile lui (fie el social, minimal sau de altă natură).

I. Natura crizei actuale

Potrivit raportului ICCV perceperea crizei de către societatea românească a cunoscut cinci faze:

• Negarea, apoi recunoaşterea crizei: în 2008 autorităţile au declarat că România nu este şi nu va fi în criză; în 2009 guvernul a recunoscut-o oficial, dar trebuie discutat ce fel de criză şi-a asumat, de la ce diagnoză pornesc soluţiile propuse şi ce şansă au aceste soluţii.
• Criza este indusă de cea mondială: soluţia este să aşteptăm ca aceasta să treacă; în rest nu existau probleme grave ale societăţii româneşti.
• Criza românească este una a bugetului: cheltuielile sunt prea mai, iar veniturile prea mici (deficit bugetar). Bugetul e prea mare pentru că statul este prea mare; el depăşeşte posibilităţile economiei reale. Deci avem o problemă de structură a statului, nu de conjunctură, şi, aşa cum a fost restructurat sectorul privat, trebuie procedat şi cu sectorul public.
• Criza este de fapt financiară, fiind doar secundar bugetară: împrumuturile mari (20 mld. Euro) nu au fost făcute pentru echilibrarea bugetului, ci pentru echilibrarea financiară globală a ţării. Cauza dezechilibrului financiar nu este clar explicată, de aceea nici nu se prefigurează vreo măsură de evitare a sa pe viitor.
• Criza economică: starea precară a economiei rezidă în însăşi structura sa. S-au închis capacităţi de producţie, iar iniţiativa privată şi munca din sectorul non-salarial nu au dat rezultatele scontate; principala sursă de venituri publice este munca salarială, iar numărul de locuri de muncă a scăzut cu 900.000 doar în ultimii doi ani.

Pentru soluţionarea crizei, astfel definită, executivul a ales împrumuturile externe şi reducerea deficitului bugetar; el nu are o strategie credibilă de stimulare a creşterii economice. Partidele din opoziţie critică guvernul, dar nici ele nu au definit clar natura crizei şi nu au prezentat soluţii.

Sistemele complexe sunt un ghem de probleme interconectate. Sistemele sunt descrise de variabile bocate şi de variabile strategice. Variabilele blocate conferă iluzia că, acţionându-se asupra lor, se obţine rezolvarea tuturor problemelor. Ele se mai numesc pereţi de vată: acţionându-se asupra lor se ajunge repede la rezistenţă; sistemul rezistă la schimbare. Variabilele strategice sunt cele care induc schimbări semnificative în lanţ şi pot dezlega ghemul. Identificarea variabilelor strategice este vitală pentru ieşirea din criză.

Împrumuturile externe

La începutul lui 2009 guvernul a angajat un împrumut de 20 mld. Euro de la instituţiile financiare internaţionale şi UE, dar nu a fost clar explicat de ce e nevoie de o sumă atât de mare şi care era destinaţia acestor bani. Împrumutul a făcut parte din Iniţiativa de coordonare a sectorului bancar european, prin care mai multe state din regiune au fost creditate cu 71 mld. Euro. Scopul Iniţiativei a fost de a se evita o criză financiară regională; băncile vest-europene erau în criză de capital (din cauza crizei financiare din SUA) şi nu-şi mai puteau finanţa sucursalele din ţările central şi est-europene, care acordaseră credite masive imobiliare, de consum şi de nevoi personale către populaţie. Sistemul financiar din aceste ţări risca un colaps.

În 2008 economia României înregistra un deficit extern în creştere: valoarea facturilor pentru importuri depăşea valuta adusă de exporturi şi de cei care munceau în afara ţării. Diferenţa era acoperită fie de împrumuturi externe, care au generat creşterea datoriei private, fie de vânzări de întreprinderi, clădiri, terenuri (boomul imobiliar). Datoria externă a României atinsese circa 72 mld. Euro la finele anului, din care doar 10 mld. reprezentau datoria publică (a statului român), iar restul – datorii private către exterior ale băncilor, firmelor sau persoanelor fizice.

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi găsit o soluţie de susţinere a plăţilor externe, din care mare parte erau datorii private contractate în anii anteriori? Deprecierea abruptă a leului, falimente, şomaj – aşa cum s-a întâmplat la criza precedentă a economiei româneşti, dintre 1997-1999.

Cea mai mare parte a banilor de la FMI nu au avut ca destinaţie finanţarea deficitului public, ci creşterea rezervei valutare, pentru menţinerea cursului de schimb şi susţinerea plăţilor externe.

Împrumutul extern a fost un paliativ; datoria externă privată, care a pus executivul într-o situaţie dificilă, nu a fost asumată ca problemă publică, nu a fost dezbătută şi nu avem încă o politică care să controleze creşterea îndatorărilor private fără acoperire.

Echilibrarea bugetului

Autorii raportului arată cum, în discursul public, originea crizei financiare a fost înlocuită cu dramatizarea deficitului bugetar. Deficitele publice au depăşit cu puţin limita de 3% din PIB impusă de Pactul de stabilitate a UE, dar au crescut accentuat în 2009 şi 2010. Deficitele bugetare ale României, deşi îngrijorătoare, sunt mai reduse decât ale multor ţări UE. Temerea nu se referă la prezent, ci la viitor. Strategia ieşirii din criză, promovată de ideologia statului minimal, constă în reducerea cheltuielilor publice, cu realizarea unui echilibru bugetar sănătos, dar la un nivel minim. Strategia se bazează pe o speranţă, insuficient argumentată: statul minimal reprezintă premisa relansării economiei.

Discursul public afirmă că la originea deficitului se află cheltuielile publice excesive din anii anteriori crizei, şi anume cele sociale; problema noastră este că statul român este conceput ca un stat social, asistenţial sau providenţial, toate etichetări cu conotaţii negative. Guvernarea estimează că în România sunt mai mult de 12 mil. de „asistaţi social”. Problema acestei formulări este imprecizia, care produce o confuzie, conţine un mare neadevăr şi generează o soluţie falsă: abandonăm ideologia statului social şi micşorăm bugetul pe componenta socială, deci tăiem pensiile şi alocaţiile pentru familii şi copii.

De ce sunt reducerile bugetare o variabilă blocată de ieşire din criză

Deficitul bugetar al ţării este îngrijorător, dar stăm mai bine ca alte ţări, cum sunt de exemplu Grecia şi Irlanda. Datoria publică provine din însumarea deficitului din anul curent cu cel din anii precedenţi. Bugetele din anii 2000 au înregistrat deficite, dar şi economia creştea într-un ritm susţinut, astfel încât ponderea datoriei publice externe în PIB scăzuse la 6,5% la finele lui 2008.

De unde provine deficitul mare din 2009? Comparativ cu anul precedent veniturile publice au scăzut în termeni reali cu 8,9%. Dintre acestea, veniturile colectate din impozite şi taxe au scăzut cu 10,7%. În acelaşi timp cheltuielile publice au scăzut cu numai 2,8%. Deci sursa deficitului o reprezintă scăderea abruptă a veniturilor, produsă în mare parte de căderea economiei (mai puţine locuri de muncă şi vânzări mai mici, rezultă încasări reduse din impozite şi taxe).

În 2010 reducerea deficitului a fost posibilă printr-o scădere mai pronunţată a cheltuielilor; preţul a fost creşterea fiscalităţii. TVA, principala sursă de venituri fiscale după introducerea cotei unice, a urcat la 24%. În paralel, salariile bugetarilor au fost tăiate cu 25%.

În opinia autorilor ideologia statului minimal înseamnă o schimbare de azimut în politica românească: de la realizarea echilibrului bugetar la reducerea definitivă a finanţării publice. Acesta este un program care se întinde dincolo de momentul ieşirii din criză: reforma statului în toate componentele sale, adică demantelarea statului social.

Teoria statului supradimensionat se bazează pe argumente greu de susţinut cu date obiective. Indicatorul cel mai la îndemână este raportarea bugetului la PIB. În România anilor 1997-2009 media veniturilor publice în PIB nu atingea 33%, în timp ce media europeană (UE-27) se afla la 45% din PIB. Eram pe ultimul loc în Europa, iar în privinţa cheltuielilor pentru aceeaşi perioadă, cu o medie de 36,3% din PIB, ne aflam pe penultimul loc, înaintea Irlandei. În 2009, în condiţii de criză, toate statele europene, cu excepţia Maltei, au crescut cheltuielile publice ca mijloc de absorbţie a şocului social.

Raportat la mărimea economiei, România nu are un stat prea mare, ci dimpotrivă, are statul cel mai mic din Europa. Dacă dorim să ne apropiem de modelul de stat vest-european, va trebui să creştem veniturile publice, nu să le scădem. România are cele mai mici venituri publice, raportat la mărimea economiei, tocmai pentru că este un stat slab, care fie nu ştie să impoziteze anumite venituri, fie e incapabil să le colecteze.

Nivelul cheltuielilor publice

Raportul explică structura cheltuielilor sociale publice ale statului român. Ele sunt subdimensionate în comparaţie cu celelalte ţări europene. Cheltuielile sociale sunt: sistemele de asigurări sociale (pensiile, sănătatea, şomajul), asistenţa socială şi serviciile publice universale, de ex. învăţământul.

În anii 2000-2007 statul român a ţinut cheltuielile sociale la nivelul cel mai scăzut din Europa: 17% din PIB. Aceste date nu corespund imaginii de stat supradimensionat, dimpotrivă. Se pare că eroarea de percepţie provine dintr-o „confuzie birocratică” a Ministerului de Finanţe, care clasifică toate cheltuielile cu destinaţie socială drept asistenţă socială, ceea ce a făcut ca şi în discursul public termenul de „cheltuieli sociale” să fie asimilat cu cel de „asistenţă socială”, cu accentul pe conţinutul peiorativ.

În 2008, statul român a alocat domeniului social doar 37,3% din totalul cheltuielilor publice, ceea ce ne plasează pe penultimul loc în Europa, înaintea Letoniei. Media europeană a fost de 56,2%.

Sistemul public de pensii de la noi reprezintă principala categorie de cheltuieli sociale publice. Deşi sunt o componentă a sistemului de protecţie socială, pensiile funcţionează după o logică aparte. Statul administrează banii celor care contribuie în prezent la fondul de pensii, pe care îi distribuie celor ce şi-au „cumpărat” dreptul la pensie (prin contribuţiile lor din trecut), în baza unui contract economic şi social între generaţii; de aceea raportul salariaţi-pensionari este foarte important.

Ponderea în PIB a cheltuielilor pentru asigurări sociale este de 8%, sub media europeană de 12%. Cheltuielile de adminstrare a fondului de pensii nu au depăşit 2% din totalul cheltuielilor fondului în ultimii ani.

Sistemul de înăţământ este cel mai important serviciu public cu destinaţie socială, după numărul de persoane implicate şi după nivelul cheltuielilor. Prin lege, finanţarea publică ar trebui să fie de 4% din PIB; media europeană e de 5% (poate pentru că este considerat o investiţie în forţa de muncă – n. red.). Acest prag legal a fost atins o singură dată, în 2007. România este pe ultimul loc în Europa în privinţa finanţării publice a învăţămîntului.

După reforma de la finele anilor 1990 România are un sistem de sănătate cu o finanţare duală: sistemul de asigurări (ce ar trebui să fie doar administrat de stat – n. red.) şi bugetul de stat şi bugetele locale. În ultimul deceniu statul român a alocat circa 3,5% din PIB pentru sănătate, media europeană fiind de 7,7%.

Subfinanţarea cronică a sănătăţii şi a învăţământului a dus la dezagregarea sistemelor prin emigrarea forţei de muncă calificate şi demoralizarea celor rămaşi în ţară. Descentralizarea a produs haos administrativ şi perceperea acestor sisteme ca fiind consumatoare de resurse şi neperformante; dar dacă devin private, aceste probleme vor dispărea ca prin farmec, pretind unele „orientări politice”. Limitarea accesului la învăţământ (numărul de locuri „fără taxă” de la facultăţile de stat scade cotinuu) şi sănătate ar avea consecinţe sociale dezastruoase.

Dar statul nu este un simplu consumator al bunăstării, ci şi un producător de bunăstare: educaţie, sănătate, ştiinţă, securitate publică şi socială. Efectul privatizării ar fi accentuarea polarizării sociale, în condiţiile în care oricum segmentul sărac este în extindere, după cum se arată mai departe în raport.

Politica reducerii cheltuielilor bugetare este o variabilă blocată. Bugetul nu poate fi redus prea mult şi tăierile nu rezolvă problemele grave. Reducerea cheltuielilor creează alte probleme, ce pot evolua spre disoluţia autorităţii statului şi încetarea păcii sociale.

Originea crizei se află în datoria externă (preponderent privată), deci soluţia ar fi politica economică.

Are România o politică economică?

Nu. De 21 de ani politicile guvernului s-au caracterizat printr-un fetişism al pieţei, atât interne, cât şi globale; statul trebuie să se amestece cât mai puţin în economie şi creşterea economică va veni „de la sine”. Am distrus capacităţile industriale (proprietatea statului „gras”), iar în agricultură am avut doar o politică haotică de restituire a vechilor proprietăţi. Colac peste pupăză, „globalizarea” economiei nu a dus la o lume echilibrată „global”, ba dimpotrivă.

„Este absolut necesar ca relansarea economiei să redevină un obiectiv naţional, susţinut de un larg consens social” este concluzia acestui capitol despre natura crizei din România.

II. Criza sistemului politic

Acest capitol conţine şi un material teoretic despre autoritatea statală şi procesele cognitive implicate în luarea deciziilor politice.

Variabila strategică a ieşirii din criză se află în sfera politicului. Deciziile din domeniul economic, financiar şi bugetar pot fi luate doar de sistemul politic, numai că acesta este blocat. Politica ostilităţii a înlocuit politica dialogului şi a construirii unui suport social pentru măsuri nepopulare de depăşire a crizei.

Obiectivul central al politicii guvernului, cel puţin la nivel de program, este reforma în toate sferele vieţii sociale şi politice (legi structurale, modificarea legii electorale, chiar a Constituţiei). Poate că dramatizarea crizei a fost folosită ca „un instrument de justificare a unui program ambiţios de schimbare a sistemului instituţional al României”. Proiectul de reformă alimentează conflictul politic. Problema nu mai este dacă aceste schimbări sunt necesare, ci teama că vor fi introduse forţat, cu „ignorarea altor puncte de vedere”. Antagonizarea a tot ceea ce ţine de politică creează un spaţiu favorabil schimbărilor prin forţă, cu un preţ: încălcarea procedurilor democratice. Parlamentul este blocat şi nu mai poate furniza cadrul democratic al discutării problemelor. Blocajul politic este adevărata problemă a crizei României.

Pentru a ieşi din blocajul politic variabila cheie nu este ce decizii se iau, ci cum sunt ele luate; este o problemă de procedură politică. Soluţia este ieşirea din ciclul autorităţii şi realizarea unei cooperări politice pentru a lua măsuri acceptate pe scară largă. În raport sunt discutate mai multe soluţii:

• Menţinerea guvernului actual, erodat şi blocat, cu riscul acutizării conflictului politic şi explozii sociale;
• Susţinerea unui nou guvern, cu acelaşi program, care ar avea acelaşi rezultat;
• Guvernul actual/altul, cu o altă strategie de guvernare;
• Consensul partidelor, pentru susţinerea unui nou guvern de criză;
• Un guvern tehnocrat, care să aibă acelaşi obiectiv şi să guverneze pe baza unui minim consens administrarea ţării şi organizarea de alegeri;
• Reconfigurarea parlamentului, rezultând un nou guvern, cu un alt program.

Conform raportului, un guvern tehnocrat ar putea funcţiona dacă ar avea mandat să organizeze alegeri anticipate sau ar crea un spaţiu de modificare a configuraţiei parlamentare. Soluţia imediată pentru deblocarea sistemului politic s-ar plasa în sfera preşedinţiei, prin trecerea la poziţia de preşedinte arbitru, constructor al solidarităţii şi al consensului politic anticriză.

III. Statul social

Din istoricul statului social am reţinut că statul modern a consolidat o serie de funcţii sociale ca instrument al dezvoltării sale economico-sociale. Indiferent de orientările politice, guvernele din statele dezvoltate nu au schimbat structurile fundamentale ale statului social.

Restructurarea economiei României la începutul anilor 1990 a avut şi un cost social. Statul a trebuit să-şi asume un rol în a compensa acest cost; tranziţia la altă formă de organizare economică trebuia însoţită de o protecţie socială. România a înregistrat o creştere a cheltuielilor sociale publice, dar mai modestă decât a altor ţări foste socialiste. Rezultatele economice dezamăgitoare ale tranziţiei româneşti au sporit costurile sociale.

Economia are un efect complex asupra statului social:

• Direct: în perioadele de criză presează pentru reducerea statului social, dar accentuează necesitatea intervenţiei statului în susţinerea relansării economiei. În perioadele de prosperitate, economia oferă resurse suplimentare pentru funcţiile sociale ale statului;
• Indirect: generând şi amplificînd crizele sociale, acţionează în sensul creşterii funcţiilor sociale ale statului.

Programele de dezvoltare constituie un factor important al amplificării rolului statului, inclusiv pe componenta sa socială. Criza economică a actualizat presiunea pentru compensarea costurilor sociale, de către stat. Guvernarea actuală a adoptat însă o politică socială contrară: reducerea funcţiilor sociale ale statului.

Dezbaterile despre statul social pun în discuţie doar o componentă a acestuia: asistenţa socială. După cum arată autorii în capitolul I al raportului, asistenţa socială în România este constant subfinanţată şi reprezintă doar o mică parte a sistemului de protecţie socială. Cheltuielile cu asistenţa socială nu depăşesc 1% din PIB.

Prezentarea statului social ca „stat asistenţial”, peiorativ, creează o imagine falsă cu efecte politice distructive.

Există 5 componente ale statului social:

• Serviciile publice universale (sănătatea, învăţământul, asistenţa socială)
• Sistemul de asigurări (sociale, de şomaj, de sănătate)
• Suportul financiar universal de interes colectiv (familiile cu copii, persoanele cu handicap)
• Suportul social focalizat pe cei în nevoie (venitul minim garantat, confundat adesea cu termenul de „asistenţă socială”)
• Locuinţele.

În România, ca şi în alte ţări dezvoltate, în centrul statului social se află sistemul public de asigurări sociale. Considerând ponderea asigurărilor sociale în pachetul de transferuri financiare către populaţie, statul social român este mai mult un stat asigurator şi foarte puţin asistenţial.

Statul este un mecanism imperfect, dar cel mai eficient pentru gestionarea riscurilor sociale şi satisfacerea nevoilor colective.

IV. Ideologia statului minimal

Ca reacţie la criza economică a anilor ’70 a apărut ideologia statului minimal, aplicată în Marea Britanie de Margaret Thatcher, iar în SUA de Ronald Reagan. Principiului este dat de fundamentalismul pieţei: piaţa are surse internele ale creşterii continue ale economiei, asigurând mult mai eficient decât statul rezolvarea tuturor problemelor sociale. Intervenţia statului blochează creşterea economică. Toate serviciile sociale publice trebuie deplasate treptat spre logica piaţă. Consecinţa acestei viziuni este diminuarea statului: statul mic. Neoliberalismul lui Ronald Reagan a şocat prin principiile sale anti-stat: „Statul nu este soluţia la probleme, statul este problema”. Statul este cauza crizei economice; soluţia ar fi mai puţin stat. Funcţiile sociale ale statului urmau să fie drastic reduse; segmentul de populaţie devenit dependent de asistenţa socială va fi nevoit să se activeze economic.

După opt ani de guvernare Thatcher statul englez nu a devenit mai mic; cheltuielile sociale publice nu s-au diminuat în Marea Britanie.

În România s-a lansat o ideologie unică în Europa, care respinge principiile pe care se fundamentează statul social de mai bine de un secol; la 30 de ani diferenţă, România a preluat public temele ideologiei thatcheriste:

• Statul social este parazitar. El nu are o funcţie suportivă pentru economie, ci preia o parte din resursele agenţilor economici şi le redistribuie unei populaţii devenită dependentă de asistenţa socială. Intervenţia statului împiedică funcţionarea normală a economiei.
• Economia de piaţă asigură oportunităţi pentru toţi membrii societăţii. Indivizii trebuie să fie motivaţi să se înscrie în sistemul economic primitor.
• Piaţa asigură satisfacerea optimă a nevoilor oamenilor. Indivizii sunt cumpărători raţionali, ce-şi distribuie optim resursele financiare. Economia de piaţă şi cumpărătorii liberi realizează nivelul optim al calităţii vieţii.

Conform ideologiei statului minimal, statul social are o serie de efecte negative asupra economiei:

• Sărăcirea actorilor activi: întreprinzătorul este sărăcit prin impozite, taxe şi contribuţii sociale şi este mai slăbit prin redistribuirea socială, ineficientă, realizată de către stat.
• Demotivarea economică, prin crearea dependenţei de stat a unei mari părţi din populaţie.
• Creşterea canceroasă a statului, care îl exploatează pe producător prin impozite şi taxe, dar îl sărăceşte cu servicii sociale de proastă calitate şi scumpe din cauza ineficienţei sale.

Diagnoza privind statul social are două urmări imediate:

• Sistemul de asigurări sociale este glisat în cel de asistenţă socială. Asigurările sociale sunt etichetate ca fiind parazitare. În plan politic, aici ar intra programul de privatizare a serviciilor sociale fundamentale (sănătatea şi învăţământul – n. red.), în paralel cu deprecierea rapidă a serviciilor publice.
• Un nou clivaj social. Societatea se scindează: între puţinii beneficiari de profit/corupţie sau salarii ceva mai mari şi cei cu salarii mici, şomeri, marginalizaţi profesional, familiile cu mulţi copii, bătrânii cu pensii tot mai mici.

Programul demantelării statului social

Sistemul public de pensii este ţinta prioritară a programului de dezmembrare a statului social. Politica de înlocuire treptată a sistemului de asigurări publice colective cu asigurări individuale administrate privat (Pilonul II) este instrumentul principal de marginalizare a sistemului public de asigurări sociale. De altfel, Banca Mondială a introdus o nouă condiţionalitate: creşterea contribuţiilor către Pilonul II şi scăderea celor către Pilonul I. Pilonul II este format din contribuţii ale salariaţilor, care se capitalizează; aceştia vor beneficia, la pensie, strict de acumularea individuală. Pensionarii Pilonului II se vor confrunta cu riscul fluctuaţiei economiei şi, mai grav în cazul României, unde există tradiţia ţepei, cu riscul deturnării ilicite de fonduri. Pensiile vor fi decuplate de responsabilitatea statului şi de solidaritatea inter-generaţională. Ei vor fi dezarmaţi în faţa riscului de a fi trăit prea mult.

Sistemul de asigurare a pierderii salariului (ajutorul de şomaj) a fost redus dramatic la începutul anilor 2000, fiind plafonat la un nivel scăzut.

În privinţa prestaţiilor sociale direcţia generală este de abandonare a celor universale în favoarea celor bazate pe testarea mijloacelor. Programul convenit cu Banca Mondială pentru perioda 2009-2011 prevede ca singura formă de prestaţie socială ce va beneficia de o extindere a finanţării să fie venitul minim garantat.

Autorii mai prezintă şi alte argumente şi date care îi duc la concluzia că deprecierea întregului sistem public prin subfinanţare sistematică şi atacul continuu la adresa credibilităţii sale reprezintă o strategie de promovare a statului minimal.

V. Societatea românească în criză

Criza a găsit România deja sărăcită şi cu o economie slabă. Criza socială este difuză; ea este şi foarte greu de cuantificat întrucât nu există indicatori sintetici ai crizei sociale. Semnalele crizei sociale sunt:

• Sărăcirea accentuată a întregii colectivităţi
• Criza instituţională: incertitudine în toate segmentele vieţii sociale: educaţie, sănătate, poliţie, administraţie publică, chiar şi justiţie
• Degradarea stării de spirit colective: demoralizarea, neîncrederea în ceilalţi, în instituţiile statului şi a României în ea însăşi.

Veniturile populaţiei

După 21 de ani, PIB-ul este nesemnificativ mai mare decât cel din 1989. În acest interval economia s-a confruntat cu două crize majore, ce nu au crescut sensibil standardul de viaţă al populaţiei; acum trăim cea de-a treia criză.

Venitul per persoană este, în România, e cel mai mic din UE: 2.323 euro pe an (e vorba doar de venitul fiscalizat – n. red.).

De-abia în 2007 salariul mediu a atins nivelul celui din 1989. Salariul mediu a încetat să fie un indicator solid al standardului de viaţă întrucât:

• Numărul de salariaţi s-a redus de la 8 mil. în 1989 la 4,1 mil. la sfârşitul lui 2010; salariul nu mai reprezintă principala sursă de venit a populaţiei;
• S-a produs polarizarea salarială. Salariile mari au crescut semnificativ, iar cele mici au scăzut continuu. Între 2005-2009 ponderea salariaţilor cu salariul sub cel mediu a fost de circa 70%.

Veniturile din activităţi economice pe cont propriu: aceşti lucrători reprezintă 20% din populaţia ocupată, majoritatea în agricultură, la care se adaugă 1,5% patroni. Însă doar 4% din veniturile monetare ale gospodăriilor provin din activităţi pe cont propriu; ele sunt fragile, cu risc ridicat şi aducătoare doar de venituri modeste.

Economia informală a crescut în perioada de criză, reprezentând o strategie de asigurare a traiului într-un mediu economic ostil. Dar economia subterană produce doar o oarecare bunăstare personală, nu aduce venituri la bugetul statului şi contribuie la subdezvoltarea economică a ţării.

Munca în străinătate se dovedeşte de multe ori profitabilă pe plan individual; pentru stat, cei emigraţi sunt „ieşiri” de la bugetul de stat şi o pierdere a celor ce au fost calificaţi pe banii statului. Costurile sociale dramatice ale emigraţiei din motive economice le reprezintă cei 90.000 de copii cu părinţi plecaţi la muncă.

Pensiile au scăzut, ajungând în 2007 la nivelul celor din 1989. Numărul de pensionari a ajuns la 5,7 mil. Pensia medie a ajuns în 2009 la 55% din salariul mediu.

Alocaţia pentru copii s-a prăbuşit încă din primii ani după Revoluţie. Raportată la salariul minim, ea s-a depreciat de la 16% în 1989 la 7% din salariul minim brut în 2010, respectiv la 9% din salariul minim net.

Venitul minim garantat s-a prăbuşit rapid, după introducerea sa, la 50% din valoarea iniţială, respectiv 20% din salariul minim. În unele localităţi nu este acordat integral din cauza lipsei de resurse.

Sărăcirea reprezintă un cost social foarte ridicat al tranziţiei din România. Ea a cuprind toate grupurile sociale. Cel mai îngrijorător este faptul că afectează şi persoanele active economic; un loc de muncă salarial nu mai asigură ieşirea din sărăcie. Riscul de sărăcie al celor ce muncesc în România este cel mai mare din Europa: 17,9%, faţă de media continentală de 8,4%.

VI. Alegând o politică, alegem de fapt o anumită societate românească

Autorii raportului încearcă să răspundă la întrebarea: Ce riscă România dacă aplică politica statului minimal în continuare?

1. Economia românească, chiar echilibrată bugetar, va rămâne o economie săracă.
2. Vor domina locurile de muncă slab calificate.
3. Bugetul de stat va fi cronic subfinanţat, cu o capacitate mică de a-şi realiza funcţiile de suport social.
4. Riscul ca România să fie marginalizată economic şi politic în UE va creşte. Polarizarea economică în UE este o realitate şi există riscul ca Uniunea să renunţe la modelul de dezvoltare eonomică omogenă şi să accepte zone subdezvoltate.
5. Societatea românească se va scinda:

• clasa productivă economic se va polariza: cei mai prosperi şi cei care se zbat la limita sărăciei din cauza salariilor mici şi a erodării sistemelor de asigurare:
• restul societăţii se va adânci în sărăcie; este un risc la care este expusă jumătate din populaţia ţării.

6. Ţiganii sunt un caz special. Cea mai mare parte a lor, în creştere, se confruntă cu o serie de probleme economice, educaţionale, culturale, dar şi practici discriminatorii, în condiţiile în care politica de suport este blocată.
7. Serviciile sociale fundamentale vor fi tot mai erodate şi greu accesibile segmentului sărac.
8. Există un risc de creştere explozivă a criminalităţii.
9. Pasivitatea civică şi reinstaurarea unei stări de teamă din cauza suspiciunii că puterea utilizează în sens represiv instituţiile care sunt create pentru apărarea cetăţeanului sunt deja un fapt.
10.  În caz de catastrofe naturale sau război România va avea o capacitate redusă de reacţie.

Raportul ICCV se conformează standardelor ştiinţifice şi deontologice ale Institutului. El reprezintă un instrument, realizat de profesionişti, pentru a defini problemele cu care se confruntă România şi poate fi punctul de pornire al unei dezbateri publice, la sfârşitul căreia partidele ar trebui să ne prezinte soluţiile lor. Concret: ce politici ne propun?

Prof. univ. dr. Pavel Chiliră conferenţiază despre vindecarea trupului şi a sufletului

Asociaţia "Predania" Braşov şi A.S.C.O.R. Braşov vă invită la conferinţa Vindecarea pentru suflet şi trup, susţinută de dl Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă. O temă actuală pe care se exprimă un medic  creştin. Maninfestarea va avea loc duminică, 27 martie, începînd cu ora 18.00, în corpul "T" al Universităţii Transilvania (vizavi de Parcul Central). Intrarea este liberă.

Ce "Românie profundă" apară dl Platon şi-a lui ceată?

Public mai jos un ultim articol al lui Bogdan Munteanu, cu dorinţa de a încheia aici o polemică despre care am mai spus că nu duce nicăieri. Fiecare dintre cei care au scris în ultimele săptămîni pe subiectul relaţiei Mişcării Legionare cu Biserica şi-a exprimat suficient de clar poziţia. Este evident că nici unul nu va da înapoi. Deci, n-are rost să continuăm. 

Oricum, eu unul n-am de gînd să îmi antrenez numele şi blogul într-o polemică "de uzură", care să plictisească şi cititorii şi să mă distragă de la alte subiecte şi teme, mai de actualitate şi cu adevărat dureroase pentru români azi. (C.T.)

Temeiurile fenomenului legionar

de Bogdan Munteanu

Dl. Mircea Platon se întoarce. Un nou articol de opinie asupra chestiunii în dezbatere reiterează poziţia pe care s-a baricadat tabăra "conservatoare":

"Cineva pentru care "cuibul" lui e mai important decât evidenţa sau reconcilierea cu adevărul e cineva care preferă propria lui lume, mincinoasă, făcută de el, lumii în care ne-a aşezat Dumnezeu. Creştinul nu are a rescrie lumea, ci a o restaura. Şi nu o poate restaura prin minciună. Şi nici prin "adevăruri"  tactice şi minciuni strategice: prin "adevăruri" conjuncturale şi prin închinarea la idoli falşi."

Aşa este. Creştinul ortodox e prin firea sa un realist şi nu tributar vreunei utopii mundane sau hiliaste. El nu siluieşte realitatea pentru a o forţa să intre în anumite tipare de gândire. Asupra criteriului adevărului creştin am scris de altfel cu alt prilej, încât nu mai revin. Mă voi opri de această dată asupra relaţiei dintre legionarism şi ceea ce unii numesc “România profundă”.

Tocmai acest realism creştin este cel care ne face să respingem teoria născută în eprubetele laboratorului de idei conservatoare. Artificialitatea ei este deja evidentă pentru toată lumea, numai pentru dl. Platon şi prietenii, nu.

Realitatea empirică, de la firul ierbii, de la nivelul sufletesc şi uman, întruchipată prin atâtea şi atâtea exemple, le contrazice flagrant construcţia ideatică. Pus într-o astfel de situaţie, intelectualul care se respectă nu are încotro şi e nevoit să emită o teorie, să găsească explicaţii la aceste contradicţii aparente. Desigur primul gând nu îi este acela al unei logici fireşti a lucrurilor, după care... aceste contradicţii nu există de fapt decât în mintea unora. Sau, dacă există, atunci ele sunt mai degrabă între realitate şi caricatura pe care ei o fac acestei realităţi.

Unul din pilonii teoriei d-lui Platon este acel concept al "României patriarhale", a cărei influenţă ar fi adevărata sau principala cauză explicativă a anumitor lucruri pozitive şi de netăgăduit valabile care pot fi aflate în istoria legionară. Desigur, numai atât nu-i ajunge. Pentru a-şi demonstra ideea fixă a malignităţii esenţiale fenomenului legionar, dl. Platon se vede nevoit să mai recurgă la o operaţie chirurgicală: aceea de a separa ontologic legionarismul de "România patriarhală". Dacă nu neapărat prin origini, care nu pot fi tăgăduite, atunci măcar să-l vădească drept o "deturnare", o întoarcere distructivă împotriva acestui pat germinativ care i-a dat naştere.

Teoria bunătăţii "României patriarhale" contrapusă demonismului legionar e una caducă. Nu e nicidecum obligatoriu ca influenţele mentalităţii strămoşeşti să fie exclusiv de natură pozitivă (cel puţin raportat la criteriile zilelor noastre), precum de asemenea nu e stringent ca unii oameni de un creştinism profund şi de netăgăduit (fie şi nelegionari) să-şi datoreze credinţa lor factorului "patriarhal". Se pare că a fost mai degrabă pe dos. Creştinismul patriarhal nu e cel al Filocaliei şi al misticii isihaste, iar "bunul simţ" şi cuminţenia întru firescul unei lumi ce părea eternă au alternat în vechime adesea cu izbucniri de revoltă şi sete de dreptate. Până şi lumea patriarhală a ştiut să se răscoale în vremuri de restrişte, fără să-şi mai facă scrupule de ordin teologic. La fel au stat lucrurile şi în acei ani frământaţi la care ne referim. Epoca interbelică era una a destrămării tot mai accentuate a valorilor tradiţionale, care a făcut ca lumea profund agresată şi pe cale de dispariţie a lui "Nuţu Doncii" să se... revolte împotriva acestei stări de fapt!

Desigur că şi dl. Platon ştie care a fost prima formă de revoltă, spontană şi mânată de instinctul de autoconservare: acel "complot studenţesc", pus la cale de către o mănă de tineri idealişti, dar pe moment lipsiţi de viziune. Nici vorbă de principii "legionare" la acel moment. Motorul lor iniţial a fost doar disperarea în faţa unei deplorabile stări de fapt, ei fiind doar "vârful unui aisberg" care mergea până în straturile cele mai profunde ale sufletului românesc (sau tăgăduim acum şi acest fapt?).

Această reacţie de autoapărare unii o numesc "haiducie", alţii "terorism".

Dacă rămânem în sistemul de idei al d-lui Platon, înseamnă că "România profundă" s-a manifestat în cea de-a doua formă, adică a... "terorismului". Legionarismul a venit abia ulterior, când s-a înfiripat acea viziune asupra rezolvărilor problemelor româneşti nu prin răscoală, ci prin întoarcerea "la icoană", prin cultivarea virtuţilor personale şi colective şi prin sporirea întru credinţă.

Mai vin cu un exemplu, poate şi mai elocvent. Anume uciderea lui Stelescu de către foştii săi camarazi de cuib, majoritatea tineri macedoneni. În concepţia lor, un loc important îl ocupau valorile "patriarhale" de "onoare" şi de pedepsire cu orice preţ a călcării acesteia în picioare prin infamia trădării. Nu cu mult timp în urmă, la niveluri mai elevate, aceste chestiuni care ţineau de noţiunea patriarhală de "onoare" se tranşau prin... duel. Adică tot violent, dar cu respectarea unor reguli. Dar această cale era valabilă oricum doar în ceea ce priveşte onoarea personală. Dacă a fost terfelită onoarea de grup, dacă a fost jignită o întreagă colectivitate, tinerii macedoneni au făcut ceea ce i-a îndemnat vocea sângelui şi a strămoşilor care clocotea în ei. Cultul eroilor şi al haiducilor care şi-a pus pecetea pe începuturile legionare nu a fost altceva decât o reminiscenţă a "României patriarhale". Sau nu? Încât nu ştiu dacă mai are rost să ne întrebăm cine se situează ontologic mai aproape de aceasta: legionarii de atunci, mai ales cei cu origini aromâne, sau un Mircea Platon al zilelor noastre?

Afirm şi acum, deşi nu este aici loc pentru o dezvoltare mai largă, că nici o crimă legionară nu a avut decât un caracter justiţiar şi nicidecum "ideologic". Legionarii nu au ucis nici un om nevinovat, sau doar pe motiv că victima era de altă părere cu ei. Dar la fel de adevărat este şi faptul că impulsivitatea unora şi setea lor de dreptate a făcut ca păcatele lor să apese în mod constant şi asupra marii majorităţi a legionarilor, care personal nu pot fi făcuţi responsabili de crimele altora. Oricât ar părea de straniu, dar de regulă crucea oricărui legionar este mai grea decât a unui creştin obişnuit, tocmai pentru că îl apasă păcate care nu sunt ale lui! Taina aceasta s-a revelat într-un mod izbitor tocmai în "tratamentul" de care au avut parte legionarii în puşcăriile antonesciene şi comuniste. Nu s-au lepădat de comuniunea care îi unea pe toţi, cu virtuţile unora şi păcatele altora. Au refuzat orice lepădare facilă pentru a-şi uşura eventual crucea. Mai mult, unii dintre ei au fost în stare să scrie un "Imn pentru crucea purtată"!

Iată şi un exemplu în sens invers. Un Mircea Vulcănescu, de care s-a tot vorbit, şi al cărui creştinism profund nu-l contestă nimeni, nu a ajuns la această măsură datorită influenţei "României patriahale" sau a educaţiei din şcoală, ci mai degrabă luat de curentul religios care străbătea universităţile româneşti ale epocii (e de ajuns să-i citim cartea despre Nae Ionescu). O mare parte din această studenţime, hrănită sufleteşte şi intelectual în acelaşi mediu universitar, a fost însă... legionară. Încât de ce nu am admite un lucru similar şi în cazul lor, anume că formarea lor a ţinut mai degrabă de un alt mediu decât cel patriarhal-familial (fapt confirmat chiar de Vulcănescu)? A, da, uitasem că în teoria d-lui Platon, a fi legionar înseamnă a fi "eretic", şi deci căzut din adevăr.

Ar mai fi un pilon important, fără de care şandramaua teoriei platoniciene s-ar dărâma:

"Mişcarea Legionară a fost o organizaţie politică. Ca atare, trebuie avute în vedere data înfiinţării şi data dizolvării sau dezarticulării acestei organizaţii politice. Clarificarea acestor lucruri ne permite să evităm ispita ontologică de a face din "legionarism" o "esenţă" a identităţii româneşti şi/sau Ortodoxe."

Realitatea este însă alta. Cu bunele şi cu relele sale, legionarismul a fost şi este mai mult decât o organizaţie politică. A fost chiar o... întruchipare a identităţii româneşti patriarhale, a fost o stare de spirit de cuprindere naţională. Iată ce spune însuşi Căpitanul:

“De altfel, toata revista „Pământul Stramosesc” e plină de astfel de scrisori: contribuţie a românilor la crearea Legiunii, care este mai mult decât o organizaţie cu membri, registre şi sefi. Este o stare de spirit. O unitate de simţire şi trăire la care contribuim toţi. Membri, sefi, numar, uniforme, program etc., constituie Legiunea care se vede. Cealalta însa, cea mai importanta, este Legiunea care nu se vede. Legiunea care se vede, lipsita de Legiunea care nu se vede, adica de acea stare de spirit, de viata, nu înseamna nimic. Sunt forme goale fara continut.

Noi nu ne-am instalat cu revista ca un profesor la catedra, înaltând bariera între noi, „sefii”, „învatatorii”, care scriam la gazeta învataturi si norme, si între multimea care nu are altceva de facut decât sa învete învataturile noastre si sa se conformeze lor. Pe de o parte noi, pe de alta parte, ea. Nu.

A face Legiunea nu înseamna a-i face uniforma, nasturi etc. Nu înseamna a-i elabora sistemul de organizare. Nu înseamna nici macar a-i formula legislatia, normele de conducere, însirând logic textele pe hârtie. Dupa cum a crea un om nu înseamna a-i face hainele, nici a-i fixa principiile de conduita si nici a-i stabili programul de actiune.

O miscare nu înseamna nici statut, nici program, nici doctrina. Acestea pot fi legislatia miscarii, pot defini scopul ei, sistemul de organizare, mijloacele de actiune etc., dar nu însasi miscarea.

Acestea sunt adevaruri pe care oamenii, chiar cei de stiinta, le confunda.

A crea numai „statut”, „program” etc., si a crede ca ai facut „miscare”, este ca si cum voind sa faci un om, i-ai face numai hainele.

A crea o miscare înseamna în primul rând, a crea, a da nastere unei stari de spirit, care nu-si are sediul în ratiune, ci în sufletul multimii.

Aceasta constituie esentialul în miscarea legionara.

Aceasta stare de spirit nu am creat-o eu. Ea s-a nascut din întâlnirea aportului nostru de simtire cu al celorlalti români. Revista „Pamântul Stramosesc” a fost locul de întâlnire, de înfratire a simtirilor si, mai târziu a gândurilor noastre, cu simtirile si cu gândurile acelor români care simteau la fel ca noi si judecau la fel.

Asadar, Legiunea în adâncul ei, în acea stare de spirit nevazuta, dar simtita de noi, n-am creat-o eu.

Ea este rezultatul unei conlucrari.

Ea s-a nascut din contopirea urmatoarelor elemente:

1. Aportul nostru de simtire.

2. Aportul de simtire al altor români.

3. Prezenta în constiinta tuturor a mortilor neamului.

4. Îndemnul pamântului patriei si

5. Binecuvântarea lui Dumnezeu.”

(Corneliu Zelea Codreanu – “Pentru legionari”)

O fi având "România profundă" bunele şi relele ei, la fel şi Legiunea, dar o legătură ontologică între cele două entităţi nu poate fi contestată de nici un om normal. Realitatea este că o mare parte a României tradiţionale s-a regăsit la acea vreme în aspiraţiile legionare, ba am putea spune chiar că aici intră îndeosebi elita morală a neamului din acea vreme. Până şi argumentul statistic sprijină această idee. S-a întruchipat oare "România profundă" în altă entitate, sau a stat ea cumva indiferentă, în tribune, în vreme ce în arena evenimentelor se înfruntau doar unele minorităţi nereprezentative? Oare ce spun, de pildă, statisticile pe care ni-le oferă în acest sens arhivele Securităţii comuniste?  Să nu uităm însă că pentru statistică excepţiile sunt... excepţii şi atât, ele nu pot infirma o regulă generală, din care pot fi deduse chiar corelaţii mai adânci.

E limpede însă: credinţa creştină de obşte era pe atunci aceea simplă a ţăranului român şi desigur că în epocă nu avea cum să aibă anvergura unei renaşteri neopatristice sau a unei spiritualizări care au venit abia ulterior. Înainte de a se ocupa de Filocalie şi de Patristică, până şi un Stăniloae scria despre legăturile dintre "Românism şi Ortodoxie". Despre ce erezie să fie atunci vorba la adepţii "românismului" din acea epocă, care se întâlneau tocmai pe acest plan (sau mai degrabă datorită lui) pentru prima oară cu Ortodoxia, pe care au descoperit-o ca fiind un ingredient esenţial şi de netăgăduit în plămada lor sufletească?

E cert că au fost multe "nedesăvârşiri" pe acest plan creştin în perioada respectivă. Mai ales în cazul celor care au ajuns la creştinism prin descoperirea Ortodoxiei ca temelie a fiinţei lor naţionale, adică prin... naţionalism. Dar aceşti fii ai României au venit spre Biserică cu bună credinţă şi cu sufletul curat, au venit cu păcatele şi cu nedesăvârşirile lor, iar oficialitatea bisericească de atunci (sau dl. Platon acum) le-a tras o palmă de să le zboare dinţii, pentru că "nu au înţeles cum trebuie" această credinţă. Unde este dragostea de frate şi de aproape? Ei bine, cred că mai degrabă nenumăratele "palme" pe care le-au primit (şi chiar mai mult decât palme) i-a făcut pe unii dintre ei, iar prin ei şi pe ceilalţi, să înţeleagă. Şi au înţeles această credinţă chiar mai bine decât apărătorii oficiali sau neoficiali ai "adevărului" faţă de "erezia" legionară.

Se pune întrebarea: cine poate emite o părere autorizată şi în acelaşi timp credibilă privind cunoaşterea unui fenomen politico-spiritual de complexitatea celui legionar? Istoricul? Teologul? Sociologul sau psihologul? Sau există cumva şi un alt tip de cunoaştere, mai adecvat, care se poate servi la nevoie de instrumentele de gândire oferite de aceste ştiinţe, dacă însă în prealabil a parcurs etapele unui proces de înţelegere de o altă natură? Este vorba de cunoaşterea empatică.

Pe dl. Platon şi pe ceilalţi care îşi dau acum cu părerea doar pe baza unor lecturi (şi acelea incomplete), înainte de a veni cu asemenea teorii scoase din eprubetă, nu i-ar fi costat nimic să purceadă asemeni lui Sorin Lavric atunci când s-a documentat asupra legăturii dintre Noica şi Mişcarea Legionară, anume discutând îndelung cu martorii acelei epoci, mai exact cu istoria încă vie, aflată alături de noi.

Pe lângă aceasta, desigur, există şi oameni care s-au identificat în chip desăvârşit cu fenomenul în cauză şi care posedă atât autoritatea morală, cât şi viziunea spirituală (incluzând aici şi aflarea în adevăr) pentru a putea emite o opinie autorizată şi credibilă. Unul dintre aceştia este Virgil Maxim, un mărturisitor (legionar) al închisorilor, pomenit de regulă alături de cei care sunt priviţi drept "sfinţi", întrucât avea practic aceeaşi anvergură spirituală, numai că Dumnezeu i-a hărăzit nu martiriul, ci supravieţuirea din infern şi mărturia vie despre cele prin care a trecut generaţia sa.

Încât haideţi să vedem cum priveşte el această legătură ontologică dintre legionarism şi esenţa profundă a identităţii româneşti:

"Mişcarea Legionară s-a înfiinţat la plinirea vremii, prin purtarea de grijă Divină şi unda care se propagă în oceanul sufletesc al neamului  este suficientă; ea atinge nevăzut toate conştiinţele curate şi ridică din adâncurile fiinţei româneşti toate puterile, pentru a le înălţa la cele mai frumoase stadii de strălucire şi dăruire eroică. Mişcarea Legionară nu are nevoie, neapărat, de forme de manifestare sau reprezentare politică. Ea nu trăieşte prin aceste forme. Ea este duhul neamului; ea poate îmbrăca, în funcţie de condiţiile istorice, forme de organizare şi manifestare văzută, după cum poate trăi timp îndelungat ca jarul sub cenuşă, până când Buzele lui Dumnezeu vor sufla în spuză, aprinzând iarăşi în inimile tinere ale neamului focul dragostei pentru Adevăr. „Noi, legionarii, avem la îndemână cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât toate tancurile şi mitralierele lumii: propria noastră cenuşă, cenuşa morţilor noştri”. (I. I. Moţa, Cranii de lemn)

După aceasta îi veţi recunoaşte pe legionari: ei mărturisesc Adevărul Dumnezeiesc în viaţa neamului, în ascultare de Biserică şi suportă consecinţele mărturisirii, revendicându-şi viaţa ca pe o comuniune cu cenuşa morţilor înaintaşi. Cel străin de această comuniune, nu-şi va putea jertfi fiinţa sa pentru Dumnezeu şi din dragoste de neam. El este sau devine unealtă de lovire în mâna celor ce-L urăsc pe Hristos şi-şi fac scop din plăcerile şi măririle lumesti. „De aceea nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă, ci temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să-l arunce în gheenă”. (Ev. După Matei)" (Virgil Maxim - "Imn pentru crucea purtată")

Nu credeam vreodată că asemenea lucruri vor ajunge să fie puse în discuţie. Realitatea metafizică a Legiunii nu are sens să fie contestată, tocmai datorită acestui temei. Nu are importanţă câte "organizaţii" există actualmente şi care are mai multă "legitimitate". Căci legionarismul este, şi în fond trebuie să fie, chiar o ipostaziere a unui profund substrat naţional, care, dacă îi va veni vremea, se va produce, indiferent de numele pe care îl va purta atunci. Apele care poate vor curge cândva din nou, nu au cum să o facă pe un alt făgaş decât prin albia deja existentă, de care se leagă atâta istorie, atâta jertfă şi atâta legendă.  Dar, dacă o vor face, ele se vor manifesta în mod evident în forme adecvate vremii. Adică fără centuri şi pistoale, fără acel eroism uneori exacerbat de sorginte medieval-patriarhală, poate mai degrabă cu un eroism de tip creştin, mărturisitor şi atent la rigoarea dogmatică. Însă în orice caz, cu dragoste şi nu cu dispreţ faţă de această generaţie unică în istoria României.

Până una-alta, e indiscutabil că Legiunea a creat deja un mit la nivelul conştiinţei colective a românilor, chiar dacă părerile asupra ei merg până la divergenţă. Dacă ar fi fost un fapt efemer şi lipsit de importanţă, cred că e clar pentru oricine că discuţia de faţă nu ar fi consumat deja atâtea energii intelectuale şi polemice. Iar dacă ar fi fost un fenomen de o substanţă morală îndoielnică, mă tem că adepţii săi ar fi fost demult striviţi de tăvălugul atâtor contraargumente care mai de care mai docte. Numai că ele au o slăbiciune intrinsecă. Priza lor la straturile profunde ale României, la nivelul omului simplu, este egală cu zero, dacă o comparăm numai cu forţa acestor patru versuri simple:

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Unde este acea "Românie profundă" care va prefera vreodată ortodoxia literară a unui Mircea Platon în faţa pragurilor, prispelor, uşilor şi icoanelor sărutate de "ereticul" Radu Gyr?
O vede cineva, dincolo de virtualitatea unor... bloguri?

Site dedicat cunoaşterii şi cinstirii mărturisitorilor din temniţele comuniste

Un grup de tineri ortodocşi a lansat chiar azi, de Buna Vestire, website-ul "Fericiţi cei Prigoniţi", dedicat cunoaşterii şi cinstirii mărturisitorilor din temniţele comuniste. Iată motivaţia acestei lucrări, expusă chiar de autorii ei: "Este mai mult decât evident că în ultimii ani s-a vorbit foarte mult despre mărturisitorii români care au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste. Blogosfera ortodoxă este foarte bogată în prezentarea unor astfel de materiale, aproape ca ne-existând site sau blog care sa nu fi abordat cât de puţin subiectul "sfinţii închisorilor". Cu toate acestea, mărturiile despre sfinţenia creştinilor trecuţi prin temniţele ateismului, sunt fragmentare, nedeplin organizate, la fel ca şi toate celelalte subiecte conexe prigoanei comuniste: istoria prigoanei, rezistenţa împotriva prigoanei, studiu psihologic şi teologic al Fenomenului Piteşti, etc.

Existând aceste carenţe în blogosfera creştin-ortodoxă, am simţit nevoia existenţei unui site care să reunească sub aceeaşi umbrelă, toate mărturiile existente despre viaţa mărturisitorilor din temniţele comuniste, dar nu numai atât, ci şi mărturiile despre cadrul istoric, social şi duhovnicesc în care aceşti oameni s-au sfinţit, lăsându-ne în urmă o nepreţuită lecţie de viaţă.

Am fost mişcaţi profund de tainele vieţii atâtor oameni sfinţi, atât de greu încercaţi, de căderile lor dramatice şi ridicările cutremurătoare până la sublim. Ne-au impresionat şi ne-au lăsat fără cuvinte faptele lor de credinţă, dar am primit în schimb nepreţuite învăţăminte. Şi sunt atât de multe lucruri pe care avem să le învăţăm de la aceşti oameni!

Chiar autorii acestui site dau mărturie despre patru mari mărturisitori care le-au schimbat viaţa dintr-una păcătoasă, într-una asumată pentru Hristos. Aceşti mărturisitori sunt părinţii Arsenie Boca, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Dimitrie Bejan şi mireanul Valeriu Gafencu. Şi dacă numai aceşti patru oameni cu viaţă sfântă au putut să aducă atâta schimbare în bine, oare cu cât mai mult nu vor aduce roade duhovniceşti atâţia zeci de mărturisitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, în viaţa tuturor creştinilor secolului 21?

Prin urmare, acest site, are ca principal scop cunoaşterea martirilor din temniţele comuniste, scoaterea lor la lumină, şi urmarea lor în dreapta mărturisire, în trăirea vieţii autentice întru Hristos. Avem datoria să îi cinstim pe aceşti mărturisitori, să le urmăm exemplul de trăire în Hristos, dar avem şi bucuria de a intra într-o relaţie personală cu ei, de a ni-i face prieteni şi ajutoare de nădejde."

Este într-adevăr un site necesar şi destul de bine făcut. Felicitări ostenitorilor acestui site şi să dea Dumnezeu să fie de folos cît mai multor creştini.
Avînd în vedere această iniţiativă, dar şi ultimele dispute despre ortodoxie, politică şi istorie din blogosfera ortodoxă, simt nevoia să reiau aici un mesaj al părintelui Calciu, care poate constitui şi o îmbărbătare pentru cei care au făcut site-ul "Fericiţi cei prigoniţi".

"Se aud la Putna paşii uşori ai mucenicilor şi al sfinţilor români şi paşii temeinici ai eroilor noştri. Se zguduie pământul de trecerea lor sfântă şi cine îi va pomeni dacă Biserica nu o face? Biserica Rusă a canonizat sute şi mii de sfinţi şi mucenici. Biserica Română nu are nici măcar unul. Toţi mucenicii din închisori, din mine, din lagărele de muncă forţată, exterminaţi prin tortură, bătăi, înfometare, toţi cei ce au murit cu numele lui Iisus pe buze sau cu numele Patriei, nu au fiinţă pentru Biserica neamului nostru. 
Scoateţi la iveală numele lor, aduceţi-i în memoria Bisericii, a neamului şi a lumii, căci mucenicia şi eroismul îşi cer ieşirea la lumina cunoaşterii lor. Dumnezeu vă va da inteligenţa, puterea şi îndemânarea de a o face. Dumnezeu va amuţi gura păcătoşilor şi a vrăjmaşilor voştri şi va pune în gura voastră cuvânt puternic şi-i va da pe ei în mâna voastră, dându-vă reuşită în acţiunea căreia acum îi puneţi temelia spirituală. 
Copiii mei, acţiunea voastră este binecuvântată. Ea nu urmăreşte nici o sancţiune, ci o dreptate. Ea îşi are rădăcina în sensul adânc al iubirii şi al convingerii că, arătând lumii adevărul despre holocaustul românesc (deşi cuvântul şi-a pierdut valoarea prin circulaţie forţată), voi vă faceţi purtătorii hotărârii lui Dumnezeu care iubeşte pe mucenici, pe sfinţi şi pe eroii adevăraţi. 
Pacea şi adevărul cel dumnezeiesc să fie cu voi toţi. Amin."

[Din mesajul părintelui Gheorghe Calciu adresat Adunării Generale a membrilor Asociaţiei "Rost", ţinută la Mănăstirea Putna în noiembrie 2005.]

Viorel Ilişoi: „Sper să scriu reportaj până în ultima zi a vieţii mele”

Ani de zile, Viorel Ilişoi, poate cel mai bun autor de reportaje din presa scrisă de la noi, a practicat o formă de rezistenţă rară: s-a încăpăţânat să facă reportaj clasic, de anvergură, cu pre-documentare, mers pe teren, verificări şi scriitură cvasi-literară – o specie marginalizată de mulţi directori de publicaţii din cauza costurilor mari de „producţie”. Şi, în timp ce păstra principiile, Viorel adapta continuu forma, trecând de la cuvinte la foto şi video, din ziar pe net şi de la poveste la versuri, în funcţie de subiect şi de pretenţiile şefilor.

De vreo lună, Viorel Ilişoi este din nou în avangarda blazatei noastre prese. Tot el, „dinozaurul”, are curajul de a ieşi din pluton şi de a propune ceva diferit. De data asta, riscă şi mai mult, pentru că intră şi pe un alt teritoriu, cu orgoliile şi „asasinii” lui, cel al literaturii. Viorel Ilişoi şi-a convins şefii de la „Jurnalul Naţional” să-i publice acum, în epoca internetului, un roman-foileton cu frecvenţă zilnică. Episodul pe care-l scrie dimineaţa apare seara pe site şi a doua zi în ediţia tipărită.

Romanul se numeşte „Paişpe” şi are ca „agăţătoare”, cum se spune în gazetărie, un eveniment care astăzi, când mulţi jurnalişti se transformă seară de seară în procurori, pare neverosimil: în 1992, Viorel Ilişoi a fost condamnat şi a făcut închisoare pentru un pamflet (puteţi citi sentinţa la final). Interviul nostru porneşte de la tema romanului şi ajunge, uşurel, în sufletul autorului său.

 

Citiţi interviul realizat de Mihnea Măruţă aici.

Viaţa în Uniunea Europeană

Paradisul european: Esti invitat la un pranz oficial. Esti intampinat de un englez, bucatarul e francez, un italian se ocupa de buna dispozitie a mesenilor, in timp ce de intreaga organizare s-a ocupat un neamt.

Iadul european: Esti invitat la un pranz oficial. Esti intampinat de un francez, mancarea a gatit-o un englez, de buna dispozitie se ocupa un neamt, dar nu te speria inca - totul a fost organizat de un italian.

Un belgian a propus ca aceasta sa devina Gluma Oficiala Europeana, pe care s-o invete la scoala toti copiii. Gluma va imbunatati relatiile dintre popoare, va stimula autoironia si cunoasterea interculturala.

Consiliul European s-a intrunit pentru a lua o decizie: va fi gluma oficiala sau nu?

Reprezentantul britanic a anuntat, cu o figura foarte serioasa si fara a-si misca buzele, ca gluma este de-a dreptul colosala.

Cel francez a protestat, deoarece Franta a fost descrisa intr-o maniera negativa. A explicat ca o gluma nu poate fi buna daca este la adresa francezilor.

Polonia a protestat, de asemenea, deoarece nu este prezenta in gluma.

Luxemburgul a intrebat cine va detine drepturile de autor asupra glumei.

Suedezul n-a scos o vorba, dar s-a uitat la toti cu un zambet stramb.

Danemarca a intrebat unde este referinta sexuala explicita. Daca este o gluma, ar trebui sa contina una, nu-i asa?

Olanda n-a inteles gluma, iar Portugalia n-a inteles ce este o "gluma". Este un concept nou?

Spania a explicat ca gluma este amuzanta doar daca stii ca pranzul a fost programat la ora 13, cand de obicei se ia micul dejun.

Grecia s-a plans ca n-a fost anuntata despre pranz si a ratat astfel ocazia unei mese gratuite.

Romania a intrebat ce este un "pranz".

Lituania si Letonia s-au plans ca traducerile lor au fost inversate, ceea ce este inacceptabil, desi se intampla tot timpul.

Slovenia le-a spus ca n-a primit deloc traducere, dar nu face caz.

Slovacia a spus ca, din moment ce in gluma nu apar o ratusca si un instalator, inseamna ca traducerea este gresita. Reprezentantul britanic a spus ca si povestea cu ratusca si instalatorul pare foarte amuzanta.

Ungaria a anuntat ca n-a terminat de citit traducerea de 120 de pagini in maghiara.

Apoi, reprezentantul Belgiei a intrebat daca belgianul care a propus gluma este vorbitor de flamanda sau de franceza. Deoarece, intr-unul din cazuri va sprijini cu certitudine un compatriot, dar in celalalt caz va trebui sa refuze, indiferent de calitatea glumei.

In inchiderea lucrarilor, reprezentantul Germaniei a anuntat ca a fost placuta dezbaterea de aici, de la Bruxelles, dar ca acum trebuie sa ia toti trenul si sa mearga la Strasbourg pentru a lua decizia. A cerut ca unul dintre cei prezenti sa-l trezeasca pe italian, ca sa nu piarda trenul si sa se poata intoarce la Bruxelles pentru a anunta decizia.

"Care decizie?", a intrebat reprezentantul Irlandei. Si toti au fost de acord ca este timpul pentru o cafea.

Cine ce a înţeles din spusele lui Mircea Vulcănescu despre legionari

Într-o nouă replică, pe blogul amicului său Fedorovici, Mircea Platon a încercat să şi-l ia aliat pe Mircea Vulcănescu - pe care noi, cei de la Rost, nu l-am fi înţeles şi asumat, dar l-am fi folosit ca pe o "parolă sau un PIN". Bogdan Munteanu demonstrează în textul de mai jos că M. Platon se pripeşte în concluziile pe care le trage în privinţa scriselor lui Mircea Vulcănescu şi implicit greşeşte faţă de noi. Măcar atîta credit trebuia să ne dea dl Platon, după o colaborare de cîţiva ani la Rost, că înţelegem ce publicăm şi că n-o facem nici pentru bani (ştie bine că nimeni nu ia un leu din lucrarea asta), nici pentru că am fi sculele "ocultei". Dar, au mai observat şi alţii, e uimitor cum dl Platon (ca şi tovarăşii săi) cade în erorile şi maniile reproşate altora, inclusiv în scenarită.

Bogdan Munteanu a postat iniţial textul pe care îl redau în continuare drept comentariu  la un articol de pe blogul dlui Răzvan Codrescu. M-am gîndit însă că merită să apară ca post de sine stătător, pentru a nu se pierde între comentarii şi pentru a se folosi mai multă lume de el. (C.T.) Am recitit cartea lui Vulcanescu despre Nae Ionescu saptamana trecuta, gandindu-ma chiar sa prezint reflectiile sale despre fenomenul legionar - lucide si suficient de juste (cel putin raportate la o anumita faza a legionarismului) - drept modelul unei critici oneste, pentru a constitui o posibila baza de discutie. N-am mai facut atunci referire la ea pentru ca dezbaterea luase deja o alta turnura, care facea imposibil orice fel de schimb de idei. Ma bucur ca ne-o reaminteste acum dl. Platon (extinzand paleta si cu un articol al lui Vulcanescu din 1934) si ca imi ofera astfel prilejul sa pun in evidenta distanta de la cer la pamant care ii separa pe preopinentii nostri de azi de cineva ca Vulcanescu, strain oricaror fobii, autoindreptatiri sau pretentii inchizitoriale la “osandirea” cuiva, fie si de catre Biserica. Ar fi bine daca acesti “conservatori” de astazi l-ar lua pe Vulcanescu drept model in toate si nu ar cadea in ispita instrumentalizarii sale in interes propriu. As sugera sa ramanem la analiza mai ampla din volumul dedicat lui Nae Ionescu, caci articolul din 1934 se refera mai degraba la curentele din cultura romaneasca, iar un Noica sau Eliade in 1934 nu e chiar acelasi Noica si Eliade dintre anii 1937 - 1940. O oarecare evolutie a celor doi nu poate fi tagaduita, apropierea celor doi de Legiune fiind un proces treptat, care la Eliade in 1934 era abia la inceputuri, iar in cazul lui Noica nici nu era vizibil. Da, in epoca interbelica Vulcanescu s-a manifestat drept un intelectual profund ortodox, incluzandu-se pe sine drept reprezentant al unui curent care ii mai cuprindea pe... legionarii Nae Ionescu si Gh. Racoveanu, sau pe un Nichifor Crainic. Nu ma apuc sa citez acum din Crainic texte apologetice la adresa fascismului sau sa prezint "Programul statului etnocratic" pe care il preconiza el. Curiosii pot consulta volumul Ortodoxie si etnocratie sa vada acolo cat de "pura" era ortodoxia lui Crainic atunci cand o vedea pusa la baza politicii. Curat "rasism duhovnicesc"! Pentru legionari, adevaratul reper l-a constituit insa Nae Ionescu. Insusi Vulcanescu ii datoreaza in cea mai mare masura formarea sa in spiritul unui crestinism ortodox autentic. Oare care ar fi fost devenirea ulterioara a lui Vulcanescu fara aportul lui Nae Ionescu? Cititi sau recititi cartea sa despre Nae Ionescu, caci merita. In orice caz, in carte Vulcanescu nu il acuza in nici un fel pe Nae Ionescu de “erezie” sau de faptul ca ar fi cautionat “erezia” altora. In dezbaterea asupra problemei legionare ar fi insa interesant de stiut: care din cei doi are dreptate, studentul sau profesorul? Parerea mea este ca fiecare are o dreptate partiala, adevarul despre crestinismul legionar al anilor '30 (care nu avea de unde sa fie unul de rigoare dogmatica) fiind circumscris foarte pertinent de comentariile d-lui Capsali. In ce ma priveste, i-am transmis (in particular) d-lui Platon, cu ceva vreme inainte de a-si scrie pamfletul despre “gogosi”, niste observatii absolut similare. Cu adaugirea ca principalul "responsabil" pentru revirimentul unei ortodoxii pe baze patristice din Romania interbelica este... Nae Ionescu, adica tocmai mentorul legionarilor, dar in acelasi timp si al unui Mircea Vulcanescu. Daca tot dezbatem tema raporturilor dintre Vulcanescu si legionari, amintesc articolul sau din 1933 "O cruce pe mormantul eroului necunoscut", in care el chiar simpatiza fatis cu dinamismul tineretului nationalist: "Asadar, tineretul romanesc inscris in Garda de Fier a avut gandul sa puna o cruce la Mormantul Eroului Necunoscut si a fost impiedicat sa o faca. Stranie impiedicare ... Stranie, pentru ca tineretul Garzilor de Fier a avut gandul cel bun, gandul adevarat al oricarei constiinte crestinesti (s.n.) in fata unui cult strain, adus din tari ce nu mai cred in Dumnezeu si care au simtit totusi, in primii ani dupa razboi, nevoia unui substitut, a unui simulacru de credinta. Caci fara cruce la mormant, cultul "eroului necunoscut" nu e un cult crestinesc! (...) Si iata ca tineretul acestei tari simte instinctiv (s.n.) aceste lucruri. Preotii merg alaturea de el sa-nfiga o cruce la capataiul Eroului Necunoscut, spre a-l cuprinde si pe el in nadejdea mantuirii crestinesti universale, prefacand astfel in locas adevarat de rugaciune locul unde zace semnul viu al jertfei romanesti.(...) Oprirea asezarii crucii face parte din cortegiul nemarginit de jigniri la care e supusa constiinta crestineasca a acestei tari, din partea celor ce nu mai cred in nimic si care cred ca pot strica, pe nesimtite, sufletele celor slabi de suflet. (Cine se roaga astazi fara cruce face la fel maine, si-or fi zis!) Din fiecare, tineretul a-nteles lucrul pe care oficialitatea bisericeasca ar fi trebuit sa inteleaga. (s.n.) E un semn bun. Ca lucrul nu poate fi facut, in chip deschis, printr-o procesiune a credinciosilor? Prea bine. Lucrul poate fi inceput din nou, pe furis. Si sa vedem cine va mai indrazni atunci sa smulga crucea care se va gasi infipta intr-o zi acolo, la Mormant. Sa avem incredere in tineret. (s.n.)" Revin indata si la fragmentul lui Vulcanescu din cartea despre Nae Ionescu, in care autorul se distanteaza de legionari, cu siguranta datorita acelei spirale a violentei in care acestia s-au lasat din pacate atrasi (iar nu din cine stie ce motive de "erezie"). In 1933 insa, crestinismul lor era inca pentru Vulcanescu unul sincer si indubitabil, chiar daca nu cel mai riguros, el chiar sustinandu-i in fata pasivitatii oficialilor bisericesti (vezi sublinierile de mai sus). Intai, sper ca e clar pentru toata lumea ca fraza "...crescut fără şapte ani de acasă, smuls din mediul său familial şi ajuns să-şi dispreţuiască părinţii care s-au jertfit să-l facă om, adolescentul care nu are nimic sfânt, care nu mai crede-n nimic şi nu mai respectă pe nimeni şi, care, aruncat în calea tuturor ispitelor, fără putinţa de a şi le-mplini, crede că totul i se cuvine, şi e gata de orice!" Nu se refera la studentii legionari, ci la "studentii obisnuiti". Mai incolo, Vulcanescu se refera la o anumita mistica a tineretului legionar, care imbina elemente nationale si crestine. Sigur ca nu era o mistica exclusiv contemplativa. Remarca  "închipuindu-şi că postesc pentru idealul lor" contine si o doza de subiectivism. O fi si adevarata in unele cazuri (poate in multe cazuri), dar nu cred ca se poate generaliza cu atata usurinta. Mistica legionara din interbelic era mai degraba una a "eroismului" (oare Biserica condamna "eroismul" drept erezie?), un eroism menit sa... apere valorile Bisericii. Eroism pe alocuri "cugetat", pe alocuri "necugetat", ne spune Vulcanescu pe un ton echilibrat. (Despre raporturile dintre teologie si "eroism" ar sti si dl. Platon sa ne povesteasca cate ceva :-) ) Cand ma batea si pe mine gandul sa-l citez pe Vulcanescu, ma gandeam sa pun in evidenta critica sa lucida si nepatimasa, care lipseste cu desavarsire celor care acum vor nici mai mult nici mai putin aruncarea completa la lada de gunoi a istoriei a unui intreg fenomen, cu bunele si cu relele sale. Pentru ei, aceasta inseamna "dreptate" (Vulcanescu fiind insa departe de o asemenea conceptie justitiara). Doar “treimea” noastra vajnica se erijeaza intr-un fel de "congregatie pentru puritatea credintei", adica o denumire up-to-date a "inchizitiei". Apropo, pe langa fostii detinuti politici legionari, conform recentului proiect de lege initiat de deputatul Raymond Luca, nici unul ca Mircea Vulcanescu nu ar putea fi reabilitat, el fiind condamnat drept "criminal de razboi", drept “fascist”, de catre Tribunalul poporului. Iata ca, din acest punct de vedere, "la pachet", destinul unui Vulcanescu nu poate fi disociat de destinul unui… Radu Gyr. Singurul lucru care il oripileaza pe Vulcanescu sunt intr-adevar crimele legionare, mai ales cea impotriva lui Stelescu (a se vedea insa aici ce "hram" purta acesta: http://www.george-damian.ro/panait-istrati-de-la-kominternist-la-cruciada-romanismului-963.html ) Dar tot el adauga observatia ca aceste crime "au dezlănţuit apoi, prin prostia conducătorilor politici ai ţării, neînţelegători cumpliţi ai cazului, represalii în acelaşi stil, represalii care n-au făcut decât să-nvenineze răul." Realitatea este ca in acele vremuri tulburi, unii intelectuali de vaza s-au distantat de legionari datorita crimelor acestora (Vulcanescu) iar altii mai degraba s-au apropiat de ei, datorita crimelor (mult mai numeroase) impotriva lor (Noica). Nu putem noi acum sa judecam delicatele procese de constiinta care s-au petrecut in sufletul fiecaruia. Stim cu totii ca persoana este un intreg unic in felul ei, inzestrata mai ales cu liber arbitru si constiinta morala. Iar aceasta constiinta morala a putut actiona la unii intr-un fel, la altii in alt fel. La Noica de pilda, prin finalizarea unui proces mai lung de “convertire”, datorita solidarizarii cu martirii legionari. Pe Vulcanescu, care initial simpatiza cu legionarii, l-a facut sa ia distanta, dar cu siguranta nu datorita “solidarizarii” cu victimele legionarilor. O mica mare diferenta. Concluzia lui Vulcanescu: "Prin aceşti tineri, societatea românească ajunsese să fie abătută de la efortul ei constructiv, printr-o adevărată psihoză, ispititoare în începuturile ei idealiste, dar spăimântătoare în consecinţele ei ulterioare, tenebroase şi poliţieneşti." Nu stiu care ar fi fost eforturile constructive ale epocii de la care s-ar fi abatut societatea romaneasca. Scrise sub regim antonescian, in randurile lui Vulcanescu (membru al guvernului) e posibil sa fi existat si o anumita autocenzura. Daca ne aplecam fara partinire, vom putea gasi si in legionarism destule eforturi constructive, care in buna masura au avut parte tot de… represalii. Cu adevarat tragica a fost insa acea spirala a violentei, care a pornit de la aceste represalii, a dus uneori la rapunsuri, care au provocat la randul lor alte represalii. Caci cam acesta a fost mecanismul. Nu cred insa ca putem pune nici acest text al lui Vulcanescu sub semnul unei opinii definitive si irevocabile asupra fenomenului legionar. Cu siguranta ca spirala dialectica inceputa cu simpatia initiala si continuata cu distantarea (dar nu anatemizarea) ulterioara, si-a aflat rezolvarea in destinul comun al puscariei Aiudului. Probabil ca Vulcanescu si-a dus in mormant raspunsul sau final asupra problemei legionare, dar e imposibil ca intre acei detinuti care impartaseau destine similare sa nu se fi infiripat o solidaritate si o dragoste crestina reciproca. Ironia sortii face ca in ziua de azi si legionarii si Vulcanescu sa figureze deopotriva la categoria celor care nu pot fi "reabilitati" datorita orientarii lor politice. Iata cum ajung pana la urma si unii si altii sa impartaseasca aceeasi soarta! Sa concluzionez. Da, Vulcanescu are o doza de dreptate, insa analiza lui a "misticii legionare" nu se dorea una cu caracter de sentinta teologica, iar el nu s-a erijat in "luptator pentru puritatea credintei", cum fac altii prin zilele noastre. (Un Nae Ionescu, de pilda, si-a pastrat in continuare acea "incredere" in tineret pe care o avea la un moment dat si Vulcanescu, el considerand ca impulsul lor sincer spre credinta poate fi educat, iar dinamismul lor, tributar in mare masura varstei, "strunit" si dirijat). Iata cateva mostre despre cum stia Vulcanescu sa duca o polemica pe teren teologic, vai cat de departe de intransigenta si formalismul rigorist al "judecatorilor" actuali, care aduc mai mult ca stil cu adversarul sau, cu ... legionarul Gh. Racoveanu, si in care Vulcanescu lua apararea... "necrestinului"... Mircea Eliade! "Las la o parte azi, problema libertatii Harului - discutata pe larg in articolele mai noi ale lui Gh. Racoveanu - si ma opresc exclusiv la parerile lui asupra "osandei de veci" pe care le da drept ale bisericii. Dupa ce lamureste, mai intai, ca “dl. Eliade nu e, nicidecum, lamurit asupra criteriului adevarului in Biserica”, Gh. Racoveanu are curajul sa scrie: “Vom aminti deci, d-lui Eliade ca Biserica (nu subsemnatul, sau dl. Nae Ionescu sau dl. Mircea Eliade) are o invatatura despre viata vesnica si osanda vesnica.” (parca ar fi un citat din Gheorghe... Fedorovici! - n.n.) (...) Nu poate fi asadar vorba, asupra acestor materii, de o invatatura definitiva si fara gres a bisericii - cum pretinde dl. Racoveanu - intemeiata pe criteriul ecumenicitatii; ci numai de pareri teologice, mai mult sau mai putin impartasite, pentru care nu raspunde biserica, ci... autorii lor. Cu ce autoritate vorbeste atunci Racoveanu in numele bisericii? Si pe cine crede ca prosteste? (...) Sa fi voit sa infunde cu orice pret pe Mircea Eliade? S-ar putea. Dar cum ramane cu parerile lui Tudor Vladimirescu despre cinstea in polemica?"  Paralelele cu situatia actuala nu sunt deloc intamplatoare, fiind vorba in ambele situatii despre “osandirea” cuiva (a pacatosilor, respectiv a legionarilor). Las pe fiecare sa identifice "personajele" (continutul dezbaterii de atunci fiind fireste altul, paralela referindu-se mai degraba la stil, metoda si argumentatie). Iata mai departe fragmente din articolul urmator al lui Vulcanescu pe aceeasi tema: "Racoveanu asta e, desigur, un baiat bun si inimos, de vreme ce-si pune adevarul in cap, numai ca sa apere pe Nae Ionescu de o erezie pe care acesta, mai subtil, nu a comis-o! (...) Alta e intrebarea litigioasa. Anume, daca Racoveanu a avut dreptate sa arunce fulgerele bisericii in cap lui Eliade, fiindca a nesocotit “invatatura acesteia”? (...) Nu, fireste. Racoveanu stie ca acest criteriu este insusi Duhul Sfant vadit in unitatea ecumenica a invataturii bisericesti. Si mai stie, deci, si ca acolo unde acest criteriu suprafiresc nu se manifesta, n-avem de-a face decat cu pareri omenesti, respectabile, fireste, in ceea ce afirma, pentru ca nu sunt vorbe de claca, ci rodul unei lungi trairi crestinesti, dar pentru care nu da seama biserica in intregul ei; ci fiecare din cei ce le sustin. Si asta, pentru bunul motiv ca fiecare vede numai o parte din adevar, in loc de Adevarul intreg; si, prin urmare, daca nu greseste, afirmand ca ceea ce spune este adevar, greseste afirmand ca acesta e tot adevarul!" Mutatis mutandis, cuvinte valabile si in contextul de acum. Vulcanescu n-a osandit pe nimeni, niciodata. In final nu pot decat sa le urez celor care-l arunca in focul acestei polemici pe Mircea Vulcanescu sa aiba parte de seninatatea si de luciditatea sa, lasandu-si la o parte resentimentele mai mult decat evidente si fervoarea lor iconoclasta. Vor vedea atunci ca negatia radicala si totala a unui fenomen atat de complex nu poate echivala cu "Adevarul". Cel mult, poate tine loc de "adevar" in mintile unora.

 Bogdan Munteanu