A apărut prima carte a Editurii ROST, editată în colaborare cu Fundaţia
Sfinţii Închisorilor: Aurel State, Drumul crucii. Amintiri de pe front şi
din gulaguri, ediţia a III-a, îngrijită şi prefaţată de Anca Crivăţ, cu o
postfaţă de Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu.
Volumul, tipărit şi finisat în condiţii de excepţie (legat), are 552 pagini
plus 8 planşe foto şi costă 30 de lei. Poate fi cumpărat deocamdată din
Bucureşti de la librăriile „Predania” (str. Vulturilor nr. 8), „Sophia”
(inclusiv online: http://www.librariasophia.ro/) şi „Bizantină” (ambele aflate pe str.
Bibescu Vodă, lîngă Facultatea de Teologie), sau, pentru persoane juridice, de
la depozitul de carte Supergraph (Str. Ion Minulescu nr.36, sector 3,
Bucureşti, tel.: 021 320 6119, 0728 303 566, email: contact@supergraph.ro.). De asemenea,
puteţi comanda cartea direct la editura ROST, prin email editurarost@gmail.com, după ce achitaţi
costul ei în contul Asociaţiei ROST (cod fiscal: 12495302): RO25 BACX 0000 0001
0736 3250, deschis la Unicredit Ţiriac Bank, Sucursala Drumul Taberei,
Bucureşti. Cheltuielile poştale sînt suportate de editură.
Lansarea oficială a cărţii va
avea loc joi, 16 ianuarie a.c., la Teatrul de pe Lipscani, începînd cu ora
18.00, într-un eveniment special despre care vă voi oferi amănunte în zilele
următoare.
Pînă atunci, sper să vă deschid
gustul pentru scrierea lui Aurel State
– un uriaş al demnităţii româneşti – cu două texte însoţitoare.
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Pentru ediţia de faţă am lucrat cu cele două texte menţionate mai sus, publicate de
Editura Coresi (Freiburg, 1983) și de Editura Litera (Bucureşti, 1993). Am
utilizat, de asemenea, unele materiale pe care mi le-a pus la dispoziție
scriitorul Marcel Petrişor.
Am optat, în acord cu editorii, pentru tipărirea cărţii într-un singur
volum (cele două volume ale ediţiei din 1993 devenind Partea I şi Partea a
II-a). Am operat în text unele modificări de topică şi de punctuaţie, cerute de
fluenţa frazei; am corectat unele greşeli ortografice din manucrisul
dactilografiat şi/sau din ediţiile anterioare. Am îndreptat anumite nume
proprii şi sintagme în limbi străine (mai ales în germană şi rusă). Am adăugat
cîteva note de subsol acolo unde am crezut că ele ar uşura înţelegerea textului
de către un cititor mai puţin familiarizat cu realităţile evocate. Toate notele
îmi aparţin.
Auxiliilor mele editoriale (prefaţă, tabel cronologic, note) li se adaugă,
în structura ediţiei, două anexe – evocarea făcută lui Aurel State de
regretatul Radu Mărculescu (coleg de generaţie care l-a cunoscut direct,
purtînd împreună crucea gulagurilor) şi poezia scrisă de Răzvan Codrescu
(Vasile A. Marian) în 1983, la moartea autorului –, postfaţa semnată de Marcel
Petrişor şi Răzvan Codrescu (text reprodus din numărul pe luna mai 2011 al
revistei Rost, dedicat lui Aurel State la 90 de ani de la naşterea sa)
şi un mic foto-documentar.
Datorez mulţumiri Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii
(CNSAS) pentru profesionalismul şi promptitudinea cu care mi-au pus la
dispoziţie documentele ce mi-au fost necesare pentru reconstituirea permanentului
regim de urmărire şi de exterminare dirijate împotriva autorului şi a cărţii de
faţă,
precum şi Editurii Rost şi Fundaţiei Sfinţii Închisorilor pentru generoasele
eforturi editoriale.
Mulţumiri se cuvin şi numeroaselor persoane care, cu entuziasm şi
competenţă, s-au implicat, direct sau indirect, în acest demers editorial:
Marcel Petrişor (prietenul cel mai apropiat al autorului), Ileana Mălăncioiu
(ale cărei strădanii anterioare mi-au fost de mare folos), Răzvan Codrescu,
Maria Axinte, Valentin Dan, Rodica Netea, Gheorghiţă Ciocioi, Claudiu Târziu,
Ionuţ Gurgu, Lucian D. Popescu şi Mihai Rotaru (autorul portretului de tinereţe
reprodus pe coperta IV).
Anca Crivăţ
Din Prefaţa semnată de îngrijitoarea volumului, dna Anca Crivăţ:
[...] Tot aici, la Şcoala Normală din Cîmpulung, se formulează pentru prima
dată împotriva lui Aurel State acuzaţia că ar aparţine Mişcării legionare, în
fapt Frăţiilor de Cruce. Din memoriile sale rezultă că, elev fiind, a fost
ridicat din internat de Siguranţă şi anchetat pentru apartenenţa la mişcarea
care, în acel moment, era scoasă în ilegalitate. Vorbeşte directorul Şcolii
Normale:
“M-am perpelit nopţi în şir acum doi ani, cînd te-a ridicat Siguranţa
Statului noaptea din internat, deşi mă liniştiseşi, asigurîndu-mă că nu ai nici
o legătură cu organizaţiile clandestine; însă eu ştiam că premianţii de la alte
şcoli fuseseră trimişi, pentru un vis, în faţa curţilor marţiale, înfundînd
închisorile. M-am mîndrit cu lacrimi în ochi cînd chestorul Tiliceanu mi-a spus
că, după ce maiorul de jandarmi te interogase, ai refuzat să condamni pe ilegaliştii
dintre care s-a dovedit că nu făceai parte, deşi de aceasta, ţi-a spus el,
depindea eliberarea” (I, Prima întoarcere acasă).
E pentru prima oară – între atîtea alte situaţii similare care îi vor mai
fi hărăzite – cînd Aurel State refuză ferm delaţiunea ca pe un act dezonorant.
Vom aborda acum, mai pe larg – fiindcă acum apare în datele sale biografice –
problema apartenenţei la Mişcarea legionară. La 19 ani, după absolvirea Şcolii
Normale, Aurel State va face parte din organizaţia satului Godeni; o afirmă el
însuşi într-un memoriu adresat Ministerului de Interne, în 1965[1]:
“Considerat «legionar» – octombrie 1940 am figurat în organiz[aţia] satului de
naştere, fără să fi avut vreodată funcţie, grad sau vreo funcţie
social-administrativă, am fost trimis la Aiud, de unde am fost eliberat în 1
august 1964...”. În război (1942-1944) şi în prizonierat (1944-1955), apoi în
închisorile patriei sovietizate (1958-1964), el avea să stea laolaltă şi să
împărtăşească soarta multor membri ai Mişcării legionare. A avut cu ei, în
comun, orientarea naţionalistă de care nu s-a dezis în nici unul dintre
momentele vieţii sale şi de care nu se putea delimita un ofiţer care, aşa cum
avea să mărturisească mereu, plecase la război pentru redobîndirea Basarabiei,
smulse României de către sovietici în iunie 1940. A împărtăşit cu ei şi cu toţi ofiţerii
români rămaşi credincioşi acestor idealuri, fie că erau sau nu legionari,
entuziasmul anilor interbelici şi al generaţiei crescute şi educate în cultul
pentru o Românie Mare nu doar teritorial, ci şi spiritual şi cultural. A
împărtăşit cu toţi deţinuţii politici, legionari sau nu, anticomunismul
visceral manifestat de oricare român responsabil faţă de comunizarea forţată a
României. A refuzat să se dezică în vreun fel de camarazii săi de suferinţă din
lagăre şi închisori şi îmi amintesc limpede cum povestea că, aflat sub anchetă
şi torturat după arestarea din 1958, cerîndu-i-se să mărturisească cum că a
făcut parte dintr-un “complot legionar” şi să îi acuze pe presupuşii săi “colaboratori”,
le-a spus răspicat anchetatorilor: “Nu sînt legionar, dar dacă vă e aşa de
frică de ei, vă rog să mă consideraţi unul dintre ai lor!”.
Este o acuzaţie care revine curent în toate documentele Securităţii, fiind
preluată, mecanic, de la unul la celălalt, mai ales că eticheta de “legionar”,
atunci ca şi acum, e suficientă pentru a “îngropa” rapid un destin, fără a se
mai face apel la instrumentele de analiză puse la dispoziţie de cel mai
elementar spirit critic. Între contemporanii săi şi între tovarăşii de
suferinţă – atîţia cîţi mai sînt printre noi – Aurel State e revendicat şi de
cei care împărtăşesc convingerile legionare şi de cei care se situează pur şi
simplu la dreapta, fără a se ralia orientării legionare: cine nu şi-ar
revendica un asemenea stindard al rectitudinii morale şi un asemenea simbol al
demnităţii imaculate? Cine nu ar dori să-şi poată zice “Şi Aurel State gîndea
ca mine”?
Ce spune Aurel State însuşi? Drumul
crucii este, fără umbră de îndoială, cartea unui autor de dreapta. Este şi
cartea unui legionar? Aceste convingeri nu apar enunţate nicăieri în mod
explicit, aşa cum apar afirmate în scrierile autorilor care îşi asumă această
orientare. Cum nu îl putem suspecta de nici un fel de oportunism pe cel care
şi-a făcut un crez din curăţia propriei conştiinţe, neîngăduindu-şi – din
adolescenţă şi pînă la moarte – nici să fie tentat de avantaje, nici să fie
intimidat de ameninţări, nu vom putea presupune că şi-a ascuns convingerile, de
teamă sau de dragul vreunui beneficiu, de orice fel ar fi fost acesta. Pe de
altă parte, în documentele păstrate în arhiva CNSAS pe care el însuşi le
semnează, nu este exprimată o astfel de poziţie – şi vom vedea că nu se temea
să asume poziţii care-i periclitau viaţa şi libertatea. Cît despre diferite turnătorii
ori declaraţii ale altora, obţinute în mod evident prin presiune şi care afirmă
ceea ce Securitatea voia să audă, ne vom îngădui să nu le luăm în considerare.
Să revenim. În 1940-1941 este elev al Şcolii Militare de Ofiţeri de Rezervă
din Ploieşti, iar în 1942 pleacă pe front, în linia întîi, luptînd în
Batalionul 1 Vînători de Munte, trupele de elită ale armatei române de-atunci.
Se ilustrează în bătăliile pentru cucerirea Sevastopolului şi este decorat cu
Virtutea militară, cu Ordinul Mihai Viteazul , cea mai ilustră decoraţie
românească de război, şi cu Crucea de Fier. Fiind rănit în patru rînduri, este
trimis de două ori în Țară, dar, de îndată ce se restabileşte,
cere întoarcerea pe cîmpul de luptă şi, după ce soarta frontului din răsărit e
pecetluită, în pofida faptului că este avertizat că merge la pieire sigură, se
consideră dator să lupte pînă la capăt pentru cauzele pe care le asumă, fie şi
pierdute:
“Regretele cunoscuţilor mei din Statul Major, maiorul Evolceanu şi
căpitanul Liliescu, care conduseseră divizia de munte din Crimeea, sunau a
condoleanţe: «Toţi se pierd de-acum fără rost acolo». Mie mi se părea că nu-i
totuna dacă, într-o cauză pierdută «chiar», în loc de o mie cad o mie unu” (I,
A doua întoarcere acasă).
De altfel, tînărul ostaş are asupra morţii la care se expune continuu,
parcă fără să clipească (citiţi oricare dintre paginile ce descriu luptele din
Crimeea), o perspectivă luminată de basmele de-acasă; scriindu-i de pe front
unei rude rămase în Țară, el spune: “De voi pleca în basmul lui «Tinereţe fără bătrîneţe şi
viaţă fără de moarte», vă salut. Sînt fericit ”.
Va lupta, ca voluntar, împotriva partizanilor sovietici şi, după ce se
acoperise de glorie în lupta pentru cucerirea Sevastopolului, îi este dat să
participe şi la bătălia în care acest important punct strategic va fi recucerit
de trupele lui Stalin. Aici va cădea prizonier, în 12 mai 1944. Sfîşietoare
sînt paginile care descriu primele trăiri ale celui ce şi-a pierdut libertatea şi
care ar fi preferat moartea căderii în puterea unui inamic străin de orice idee
de onoare. Văzută ca o pîngărire a întregii sale fiinţe, pierderea libertăţii e
descrisă în termenii unei prăbuşiri în iad. O singură pată de lumină
îmblînzeşte dramatismul chinuitor al acestor momente: chipul poetului George
Fonea, care, din solidaritate faţă de camarazii de luptă, refuzase să se
salveze. Prietenia care îi leagă pe front, în prizonierat şi după revenirea în
ţară, pînă la moartea poetului, scrie unele dintre cele mai frumoase pagini ale
cărţii.
Urmează, pînă în 1955, 12 ani de lagăr: Gorki, Oranki, Simferopol, Vorkuta,
Donbas, Stalingrad, Sverdlovsk . A refuzat, asemenea miilor de ofiţeri care au
ştiut să îşi păstreze demnitatea, întoarcerea în Țară cu diviziile
trădătoare “Tudor Vladimirescu” şi “Horia Cloşca şi Crişan”. A făcut nenumărate
greve ale foamei şi a participat sau a iniţiat numeroase proteste împotriva
regimului de exterminare din lagărele sovietice, împotriva încălcării
elementare a demnităţii omeneşti de către regimul concentraţionar. În 12
februarie 1949, în urma unui proces tipic stalinist, este condamnat pentru a fi
particiapt la luptele împotriva partizanilor: douăzeci şi cinci de ani de muncă
de lagăr, în calitate de “criminal de război”. Simţindu-se ultragiat de o
asemenea condamnare – “Luptasem, expus morţii, ca şi adversarul – dovadă cele
patru răni, dar nu dădusem o palmă celor fără apărare, şi totuşi, în numele
justiţiei unei mari puteri, eram trecut în rîndul nelegiuiţilor” (II, La apa Vavilonului)
–, scrie două proteste către guvernul Uniunii Sovietice şi către Comitetul
Central al PCUS, urmate de represalii furibunde, încarcerare severă, bătăi
sîngeroase. Cum adopta mereu aceeaşi atitudine care sfida limitele rezistenţei
fizice şi psihice, refuzînd continuu să se abată de la linia de conştiinţă pe
care o asumase, îi exaspera pe experimentaţii torţionari sovietici:
“În zilele ultimei greve a foamei, mă ridicam, uşor ameţit, de pe fîşia
bluzei împăturite în patru pe beton ca să primesc vizita nacialnicului de
regim. Făcea parte din cei jigniţi personal de protestul meu şi-şi încerca
violenţa lexicului, gradînd-o nesatisfăcut, cu pauzele paroxiste necesare
găsirii ocării: român... ţigan... bandit... fascist... legionar... erou...
mucenic... sfînt... martir... Iisus Hristos!” (II, La apa Vavilonului).
În toamna lui 1955, prizonierii români sînt repatriaţi, ultimii dintre toţi
prizonierii de război. Unii dintre ei numărau treisprezece ani de lagăr
sovietic, departe de Țară. Aşteptau Prutul ca pe o frontieră a trecerii de la întuneric la
lumină: la Ungheni îi aşteptau vagoanele-dubă ale Securităţii.
La 18 decembrie Aurel State ajunge la Bucureşti de unde urma să plece la
familia sa din Godeni. În 19 ianuarie i se deschide dosar de verificare de către
MAI, Direcţia regională Piteşti, Serviciul raional Muscel : legionar, criminal
de război, activitate subversivă împotriva Uniunii Sovietice şi a ordinii
sociale din România (!). Dosarul era gata, nu trebuia aşteptat decît un nou
prilej pentru arestare.
Între timp, eroul se resimte de pe urma războiului, torturilor, regimului
de exterminare din lagăr: e bolnav de stomac şi are TBC. Va sta în sanatoriile
de la Brebu şi Moroieni pînă la închiderea cavernelor pulmonare.
În paralel se pregăteşte pentru admiterea la facultate, iar în vara lui
1957 dă examen de admitere la Facultatea de Filologie a Universităţii din
Bucureşti, Secţia de limbă şi literatură germană: reuşeşte primul şi îşi ia
examenele primului semestru cu calificative maxime.
La începutul semestrului al doilea, în 12 februarie 1958, este arestat din
preventoriul studenţesc TBC. Cu cîteva zile în urmă, murise poetul George
Fonea. Prietenii, foştii ofiţeri cu care împărţise prizonieratul şi membrii
Asociaţiei Nevăzătorilor – unde poetul era funcţionar şi conducea şi un cenaclu
– l-au îngropat după datina oştenilor viteji care-şi străbat ultimul drum
înfăşuraţi în steag. Pretextul a fost bun: complot legionar, uneltire împotriva
orînduirii sociale din RPR.
Urmează o anchetă sălbatică în care lui Aurel State i se cere să denunţe şi
să ofere probe împotriva “complotiştilor” pe care tot Securitatea îi inventase.
Funcţiona, pentru a cîta oară, principiul “justiţiei” comuniste din URSS şi de
la noi: nu ei trebuie să-ţi dovedească vinovăţia, tu trebuie să îţi dovedeşti
nevinovăţia. Supus unei inimaginabile presiuni psihice (cine citeşte capitolul
“Straşnicul inchizitor” să înţeleagă!), terorizat de ideea că nu va putea
rezista torturii şi va sfîrşi prin a ceda în vreun punct jocului înnebunitor al
Securităţii, Aurel State îşi face un uluitor plan de sinucidere pe care îl şi
pune în aplicare: la momentul şi locul potrivit reuşeşte să scape de sub
escortă, se caţără, cu agilitatea vînătorului de munte, pe o scară de incendiu
care dă pe acoperişul închisorii Uranus din Bucureşti şi se aruncă în gol
“scontînd o moarte sigură” . Dar această izbăvire îi este refuzată: “Mă
împiedicasem de o aripă de înger” (II, Straşnicul inchizitor)
Cu o gravă fractură de baza craniului, care avea să îi producă accese
epileptiforme, cu o mulţime de oase fracturate (“Oasele se fărîmaseră în mine
cum se fărîmă în traistă covrigeii colindaţi pe care ai căzut urmărit de
zăvozi” – II, Straşnicul inchizitor), Aurel State e “restaurat”, cusut, tratat
– de bine, de rău – în spitalul Văcăreşti, pentru a fi adus la procesul unde
avea să fie condamnat “la 18 (optsprezece) ani de muncă silnică şi 7 (şapte)
ani degradare civică cu confiscare totală a averii personale şi 650 lei
cheltuieli de judecată”:
“Faptele reţinute în sarcina condamnatului constă în aceia că începînd din
anul 1955, cînd a fost amnistiat pentru pedeapsa de 25 ani închisoare
corecţională ce o primise în Uniunea Sovietică, pentru crimele săvîrşite în
timpul războiului, şi ca vechi membru al organizaţiei legionare în care fusese recrutat
în timpul prizonieratului, a reluat legătura cu diferiţii membri legionari, în
scopul de a răsturna la momentul oportun, prin violenţă, regimul democrat
popular din RPR şi instaurarea la conducerea statului a unui regim
fascisto-legionar” .
Şi toate acestea, desigur, aveau să se întîmple în România de după Yalta,
dincoace de cortina de fier, în regimul de teroare instaurat de Securitate, sub
privirile “îngăduitoare” ale marii Uniuni Sovietice, urmînd să fie duse la
îndeplinire de un student sărac, împreună cu foştii camarazi de prizonierat,
ce-şi cîştigau existenţa în slujbe umile, la limita subzistenţei!
Din cei 18 ani, Aurel State va executa 6. În 1964, în urma decretului de
eliberare a deţinuţilor politici din România, părăseşte închisoarea din Aiud ca
membru al ultimului lot de deţinuţi: cei care refuzaseră pînă la capăt
“reeducarea”.
Ieşit din închisoare, termină Facultatea de limba şi literatura germană şi
este profesor la o şcoală generală din Bucureşti pînă în 1976, cînd iese la
pensie. E supravegheat constant de Securitate prin informatori din rîndul
familiei, al foştilor colegi de şcoală, de prizonierat sau de închisoare mai
puţin rezistenţi la presiunea “organelor”. Cum era extrem de exigent doar cu
sine, fiind cu ceilalţi de o indulgenţă ce putea merge pînă la naivitate, sînt
sigură că i-ar fi iertat pe toţi, dacă le-ar fi cunoscut delaţiunile.
În acest timp, traduce împreună cu poeta Ileana Mălăncioiu Sfârşitul
bufniţelor de Hans Magnus Enzesberger, publicată în 1974 de Editura Univers şi,
în colaborare cu Marcel Petrişor şi Adina Nicolescu, romanul Data Tutashia al
prozatorului şi luptătorului anticomunist gruzin Ciabua Amiredjibi, carte
publicată în 1981 la Editura Junimea. Scrie Drumul Crucii, cartea pentru care e
urmărit, anchetat, poate ucis.
Postări
