ROST, despre Părintele Chesarie Gheorghescu

Numărul pe septembrie al revistei ROST îi este dedicat părintelui dr. Chesarie Gheorghescu de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, teolog important şi mare duhovnic de la noi, dar, din păcate, ţinut într-un nemeritat con de umbră inclusiv prin grija unor sinodali.
Drd. Constantin Mihai, cel care a coordonat grupajul despre părintele Chesarie, notează: “Încercăm să corectăm, pe cât posibil, nedreptatea la care Sfinţia Sa a fost supus, mai bine de şase decenii, chiar de către o parte importantă a ierarhiei BOR, prin menţinerea sa voită într-un con de umbră sau chiar prin izolarea sistematică care a îmbrăcat forma unui exil nesfârşit. Este adevărat că nu este un caz singular în Biserica Ortodoxă Română, dar este cu atât mai revoltător cu cât discutăm despre o figură ecleziastică notabilă, atât în planul cărturăresc, cât şi în cel duhovnicesc.”
Sunt musai de citit articolul „Despre două tipuri de curaj”, în care Gheorghe Fedorovici face o critică a umanismului - “noua religie” care vrea să se substituie credinţei creştine; excelentul eseu „Educaţie via Club Bamboo”, în care scriitorul Ovidiu Hurduzeu face o exactă radiografie a generaţiei tinere şi mai ales a mijloacelor prin care tinerii sunt transformaţi în “sclavi fericiţi”, la dispoziţia marilor corporaţii; şi textul „Mitropolitul Petru n-a făcut politică. Politica l-a făcut mitropolit!”, în care părintele basarabean Savatie Baştovoi ne lămureşte substratul conflictului dintre ierarh şi o seamă de preoţii care sunt adevăraţi stâlpi ai Bisericii româneşti din Republica Moldova.

Nicolae Dabija: "Politica noastra e limba romana"

Scriitor, istoric literar si om politic, profesor la Facultatea de Jurnalism din Chisinau, membru de onoare al Academiei Romane, redactor sef al saptamanalului "Literatura si Arta", editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948) conduce de cativa ani Forul Democrat al Romanilor din Moldova, organizatie neguvernamentala, care lupta pentru renasterea nationala. Forul Democrat al Romanilor din Moldova are peste 150 de organizatii locale, cu peste 200.000 de membri, dintre care aproape jumatate sunt elevi si studenti. Saptamanalul condus de Dabija a fost, in anii 1988-1989, cea mai importanta publicatie care sustinea revenirea "limbii moldovenesti" la grafia latina, recunoasterea identitatii dintre limba moldoveneasca si cea romana si decretarea ei ca limba oficiala in RSS Moldoveneasca. Astazi, "Literatura si Arta" este unul dintre principalele ziare de opozitie.

Va recomand sa cititi interviul pe care mi l-a acordat Nicolae Dabija pentru Formula As.

Gânduri despre ortodoxul român, astăzi, în lume: împotriva teologiei de debara

de Mircea Platon


1. Naţionalism şi patriotism
Recent, revistele Dilema Veche (nr. 239 din 11 septembrie 2008) şi 22 (Alt 22, Nr. 260 / 16-22 septembrie 2008) au pus în discuţie naţionalismul şi patriotismul încercând o redefinire a primului în termenii celui de-al doilea, şi o redefinire a celui de-al doilea în termenii unui proiect politic civilizator european. Salvele de deschidere ale celor două grupaje de articole sunt trase de Andrei Cornea, care scrie despre identitatea naţională ca despre o “Preocupare toxică”, şi de Alina Mungiu, care mărturiseşte că naţionalismul o “plictiseşte din ce în ce mai tare” şi de aceea preferă să scrie despre “Patriotismul ca problemă”. Trecând peste sastiseala pe care mi-o cauzează intelectualii plictisiţi (de naţionalism), trebuie să rezum poziţiile celor doi după cum urmează.
Pentru Alina Mungiu, o patrie e “un proiect colectiv de devenire”. Există însă, desigur, proiecte de devenire bune şi proiecte de devenire rele. Alina Mungiu nu are “decât simpatie” pentru orice proiect “de a completa civilizarea şi europenizarea României”. Datorită acestei definiţii, care ocoleşte cu grijă orice determinare istoric-organică a proiectului civilizator şi subiectului civilizat, Alina Mungiu poate să declare: “Patria mea nu e România, deşi este şi asta, intens, având atâtea de terminat la ea, în primul rând statul de drept, prag fundamental niciodată trecut de-a binelea. Patria mea e tot postcomunismul, din Caucaz la Tirana, în care regăsesc acelaşi proiect care are încă nevoie de noi (...) Am studenţi thailandezi, şi latino-americani, şi africani, cu care lucrez foarte bine, dar cu ai mei am în comun ceva mai mult, lucrul din care emană adevărata esenţă a patriotismului, o problemă comună. Când asta nu mai este, patriotismul se stinge, cum vezi în unele ţări occidentale. Din fericire, simt că mai avem asigurate generaţii întregi de problemă, deci generaţii de nevoie de patriotism.”
Aşadar, pentru Alina Mungiu, patriotismul nu mai e nici măcar acea devoţiune faţă de religia civilă, acea pietas romană faţă de strămoşi şi instituţiile prin care perpetuăm memoria lor. Cu alte cuvinte, patriotismul şi-a pierdut şi sensul de iubire fata de ţara/provincia natală si chiar şi caracterul de esenţialism constituţional, ca să zic aşa, pentru a deveni o simplă agendă de lucru. Patriotismul e o listă de cumpărături prinsă, cu un magnet, pe frigiderul plin cu bunătăţi al utopiei. După ce ai cumpărat sau rezolvat tot de pe listă, te poţi inchide în frigiderul postistoric pentru a muri – sau criogena - înfulecând cele agonisite în conformitate cu lista. Rostul patriotismului ca problemă e deci de a se autosuprima (dialectic) rezolvând toate problemele.
Conform Alinei Mungiu, Occidentul şi-a terminat problemele, e în utopie, poate deci să moară sau să doarmă liniştit. Dar oare de ce nu şi-ar descoperi Occidentul o nouă, patriotică agendă de lucru în renaşterea spiritului patriotic? Poate că Occidentul ar putea renaşte dacă ar putea avea loc o dezbatere onestă - deschisă, fără inhibiţiile induse de corectitudinea politică şi de prejudecăţile antinaţionale şi antipatriarhale implicite proiectului UEuropean de astăzi - despre adevăratele cauze ale morţii patriotismului occidental.
În condiţiile în care această dezbatere nu are loc, şi în care România e continuu injectată cu tranchilizante ideologice UEuropene, nu-mi rămâne decât să mă întreb dacă activitatea Alinei Mungiu nu va duce la “moartea” patriotismului românesc anterior celor câtorva generaţii prevăzute de ea. Pentru că, dacă patriotismul e dependent de recunoaşterea unei probleme, şi recunoaşterea unei probleme e dependentă de cineva care să aibă curajul de a striga că împăratul e gol, cine ne garantează că, în climatul de conformism generalizat şi de mimetism nevertebrat care domneşte astăzi în România, va mai fi cineva dispus, peste încă o generaţie, să-şi rişte “poziţia” pentru a atrage atenţia asupra unor probleme (afară de stângiştii cu program, a căror “problemă” e “rasismul” sau “intoleranţa” României profunde). Fără probleme, şi “brave new world” e prin definiţie fără probleme, no patriotism. Situaţia e implicită actualei poziţii a Alinei Mungiu, care e dedicată ducerii la îndeplinire unui “proiect de lucru” civilizator în România; nu e deci un proiect civilizaţional românesc, ci doar în România, e o franciză pentru care România nu furnizează nimic altceva decât materia primă şi încăpăţânarea concretului de a nu funcţiona mecanic. Conform actualului proiect civilizator dus la îndeplinire de “elitele” noastre, România nu are a furniza acestui patriotism un ţel al ei. România are a se civiliza şi adopta modelul civilizaţiei occidentale. România nu are a se creştina, de exemplu, sau a se regăsi, a afla cine este.
Nu, pentru că aceste preocupări sunt “toxice”, ne previne Andrei Cornea, care ne oferă şi o analogie fiziologică a acestei maladii naţionaliste: “Este particularitatea organismelor sănătoase să nu fie conştiente de sine. Piciorul sănătos umblă, dar nu ştie că umblă, la fel şi inima sau plămânii. Cel care e conştient că respiră, de fapt gâfâie, iar cel care ştie că umblă, şchioapătă.” Mă întreb dacă Andrei Cornea ştie că scrie. Sau ce scrie. Probabil că nu, de vreme ce continuă: “Unii cred că gândirea face excepţie: a gândi cu conştiinţa de sine ar fi suprema gândire. Nu ştiu în ce măsură e aşa, dar e limpede că cel puţin marile creaţii ale spiritului apar mai degrabă fără ca autorii lor să ştie bine în ce fel.”
Interesant mi se pare în acest pasaj faptul că Andrei Cornea combate teoria “romantică” - sau “contrailuministă” ar numi-o probabil domnia-sa pe urmele lui Isaiah Berlin - a naţionalismului în numele teoriei romantice a geniului. Pentru că, dacă-i întrebai pe Vergilius, pe Dante sau pe Boileau ce şi cum în chestiunea ierarhiilor estetice şi regulilor artei, ar fi ştiut să-ţi răspundă. Doar geniul romantic ar fi tăcut în faţa întrebărilor mundane pentru a se lansa inspirat în torente muzicale sau despletiri lirice. Acolo unde Alina Mungiu ne propune, cu patriotism de simpozion, o agendă de lucru şi o mapă, Andrei Cornea ne îmbie relaxant cu geniul pur, cu idiotul de geniu, care tace în faţa măreţiei propriei creaţii.
După părerea mea, există două slăbiciuni esenţiale ale analogiei lui Andrei Cornea. Prima e că, din moment ce specific geniului autentic e să nu poţi defini ce anume te ia în stăpânire, atunci specific naţionalismului autentic ar fi supunerea necondiţionată unui principiu, esenţe, superioare căreia noi îi suntem doar portavoce mesianică. Un naţionalism inspirat iliterat e cel mai puternic dintre toate şi vocea dezîntrupată radiofonic a lui Hitler ar fi exemplul cel mai bun pentru acest tip de naţionalism mesmeric pe care, nu am nici o îndoială, Andrei Cornea îl detestă la fel de mult ca şi mine.
În al doilea rând, dacă e adevărat că poetul, sau creatorul în general, nu ştie cum face ceea ce face, dacă e adevărat că e inspirat, nu e mai puţin adevărat că se întreabă mereu dacă va mai fi inspirat, dacă e cu adevărat bun în ceea ce face. De aceea, după cum ne-o dovedeşte istoria, arta merge, atât de des, mână în mână cu orgoliul şi chiar cu paranoia. Pentru că în dosul siguranţei de sine în momentele creaţiei se ascunde veşnica interogaţie asupra propriei identităţi creatoare: e binecuvântare, e blestem, e cruce, e talant, e bine, e rău (să fii poet, filosof, compozitor, regizor, român, paraguayan)? Uneori, această torturată interogaţie sfârşeşte cu un glonte tras în cerul gurii. In cazul analogiei fiziologice, trebuie spus că piciorul funcţionează fără să ştie, dar creierul ghidează piciorul şi dă direcţia. La urma urmelor, cine ar vrea să aibă conştiinţa de sine a propriului picior?
Există aşadar o îmbinare firească de ierarhii şi posibilităţi naturale care face ca nici o creaţie să nu fie doar a “spiritului”, după cum scrie Andrei Cornea, ci a persoanei, trup şi suflet. Orice creaţie e un act liber al unei persoane în lume. Persoană care e liberă pentru că e responsabilă. Şi de aceea explorarea propriei identităţi ar trebui înţeleasă ca interogaţie asupra propriilor responsabilităţi. Pentru că, lipsită de acest moment al dezbaterii oneste şi cuprinzătoare referitoare la propria identitate, responsabilitatea civilizării României devine o simplă sarcină-standard, un punct de pe o agendă de lucru stabilită în nicăieri şi dusă la îndeplinire de agenţi orbi a căror singură identitate e latitudinea şi longitudinea unde-şi primesc instrucţiunile şi cecul.
De aceea, cred că rostul şi scopul dezbaterii asupra propriei identităţi e acela de a formula în termeni comprehensivi - nu doar strategic civilizaţionali, ci teologico-istorico-politici - un mod de a consolida şi susţine domeniul, natural, al vieţii social-politice româneşti ca domeniu al libertăţii. Şi acest lucru aduce în dezbatere chestiunea relaţiei dintre teologie şi politică.

2. Teologie şi politică
Relaţia dintre teologie şi politică e o chestiune mult prea vastă pentru a putea fi dezbătută în cadrele unui articol de mici dimensiuni şi restrânse ambiţii. Pentru a circumscrie discuţia încă din start arealului românesc, voi atrage atenţia asupra mizelor “cazului Corneanu”, moment semnificativ al dinamicii teologico-politice româneşti. “Cazul Corneanu” a fost, în principal, o confruntare între o tabără care judecă teologicul din punct de vedere politic, şi o tabără care judecă teologicul din punct de vedere teologic. Prima tabără, ecumenică, argumenta pentru lipsa de relevanţă a canoanelor şi dogmelor bisericeşti în faţa imperativelor politice care ar impune unirea/împărtăşirea ortodocşilor cu catolicii sub autoritatea Papei de la Roma spre mai deplina noastră integrare europeană şi civilizare. A doua tabără, tradiţionalistă, susţinea că viaţa liturgică nu trebuie distorsionată de dragul criteriilor politice şi că nu trebuie să-i dăm cezarului ce al lui Dumnezeu. În esenţă deci, tabăra tradiţionalistă, ca şi cu prilejul alegerii patriarhului BOR, s-a opus unei imixtiuni a politicului în viaţa bisericii.
Dar cred că tabăra tradiţionalistă poate fi pândită de un pericol, şi anume de acela al unui fel de monism ortodoxist. Şi îl numesc intenţionat “ortodoxist”. Pentru că, dacă ortodoxia e dreapta credinţă, şi dreapta credinţă include şi distincţia creat/necreat, fire/Creator, propriu ortodoxistului din lume e de a nu-şi asuma libertatea creaturală. Neasumând natura, neasumând politicul, de exemplu, ortodoxistul nu îşi asumă libertatea. Pentru că, în esenţă, acesta e rolul istoriei: e un timp al alegerii, al libertăţii şi deci al responsabilităţii. Cu cât suntem mai responsabili, cu atât suntem mai liberi. Monahul e liber şi pentru că duce cu el povara mântuirii sufletelor celor care se spovedesc la el. Are o familie mai largă şi o responsabilitate mai tăioasă decât cea a părinţilor naturali. Dar pentru ortodoxul din lume, poate din cauza deceniilor de comunism, legătura dintre ortodoxie şi libertate s-a subţiat. Am uitat că un ortodox din lume are două datorii: aceea de a fi ortodox şi aceea de a fi în lume, de a crede şi de a sluji. Libertatea nu e manifestată doar în propria cămară, la lumina candelei. Libertatea, atunci când eşti în lume, se manifestă trăind în Hristos în cadrul instituţiilor – statul, familia, neamul – lăsate de Dumnezeu pentru existenţa noastră în ordinea firii. Aceste instituţii sunt daruri ale lui Dumnezeu. Ele nu mântuiesc, dar fără ele nu putem supravieţui pentru a trăi duhovniceşte. Ele sunt cadrul vieţii fireşti în care putem căuta viaţa suprafirească.
Şi din această perspectivă, a asumării firii ca exerciţiu al libertăţii, trebuie să privim şi domeniul vieţii politice la noi. Există o tendinţă de a demoniza nu doar clasa politică actuală, ceea ce nu e poate decât o uşoară exagerare, ci viaţa politică în sine, politicul ca atare. Pentru a da un exemplu concret, mă voi referi la comentariul unui nevăzut prieten ortodox de pe forumul blogului lui Claudiu Târziu:
“De fapt, eu chiar nu mai aştept nici un model din politica noastră, şi nici din a altora. Părintele Amfilohie spunea, şi spune şi acum, că noi nu mai asteptam personalitati care sa vina cu un discurs "salvator", fie el si conservator (adaug eu). Pur si simplu e periculos sa ai asteptari din zona politicii, in aceste zile, cand se practica deghizajul perfect. Ne iluzionam daca credem ca mai poate fi un personaj care sa reprezinte in mod autentic, nefatarnic, valorile reale. Cam asta spunea parintele Amfilohie, si cam asta cred si eu. Ba, mai cred ca (alaturi de un parinte ca Serafim Rose) Antihrist nu va fi un Obama perfect, adica un stangist, ci cred ca va reusi sa fie cumva deasupra acestui clivaj dreapta stanga, modernitate, traditie. El va oferi un surogat de traditie, insa un surogat extrem de convingator. El nu va veni doar cu idei multiculturale, nu, ar fi prea simplu. Va fi o copie a lui Hristos si o intruchipare a tuturor iluzionismelor noastre, fie de dreapta, fie de stanga.”

Sunt de acord că nu trebuie să aşteptăm personalităţi care să vină cu un discurs “salvator”. Dar paradoxul e că tocmai astfel de persoane au priză în lumea ortodoxă românească. Suntem antimilenarişti în teorie, dar milenarişti în practică, unde o mare parte a credincioşilor şi clericilor ortodocşi a votat, ani de zile, sedusă de retorica de extracţie apocaliptic-neoprotestantă a lui Corneliu Vadim Tudor. E adevărat că nu trebuie să aşteptăm personalităţi salvatoare pentru că nu ne putem lăsa “salvaţi”. Dumnezeu ne aşteaptă să lucrăm împreună cu el pentru mântuirea noastră. A crede în personalităţi salvatoare înseamnă a abdica de la datoria noastră de a lucra noi înşine la propria noastră mântuire.
Ortodocşii nu ar trebui să vrea să se mântuiască prin politică, aşa cum vor, de exemplu, stângiştii sau dreapta liberală care imanentizează eshatonul în statul comunist sau în capitalismul-multicultural. Dar ne trebuie oameni politici ortodocşi realişti, care să nu dispreţuiască omul obişnuit, provincialul, ne-integratul UE. Nu trebuie să aşteptăm personalităţi politice “salvatoare”. Dar trebuie să căutăm persoanele care ne pot responsabiliza politic. Realismul ortodox, în politică şi religie, e cea mai bună pavăză împotriva amăgirilor. Realismul se opune şi optimismului deşănţat şi pesimismului apocaliptic. Altminteri facem ce vor şi duşmanii ortodoxiei: facem din ortodoxie o problemă intimă, ne zidim apocaliptic în afara istoriei pe care o abandonăm diavolului şi ne lepădăm de fapte, rămânem doar cu credinţa şi cu "biserica interioară". Cu un fel de “purgatoriu” de debara în care, nici în mănăstire, nici în lume, stăm şi aşteptăm să ne curăţăm de păcate luptând selectiv.
A aştepta să ne mântuim politic înseamnă a trata politicul ca pe o religie. Ceea ce e o eroare fatală. Dar a nu trata domeniul politic ca pe un domeniu de manifestare firească a oricărui creştin e o altă eroare. Creatura e distinctă de Creator, dar Creatorul ţine creatura. Politicul e distinct de religios, dar religiosul trebuie să ţină politicul. Creştinii trebuie să facă politică, să articuleze, aici sunt de acord cu Alina Mungiu, un proiect politic al cărui scop să fie nu mântuirea noastră, ci libertatea Bisericii, înţeleasă în sens de comunitate a tuturor creştinilor, trecuţi, prezenţi şi viitori. De aceea, libertatea Bisericii înseamnă şi libertatea transmiterii tradiţiei şi instrumentelor de înţelegere a tradiţiei (prin şcoală, viaţă culturală, politică etc.). Nu trebuie să politizăm Biserica. Ci doar să păşim creştineşte în cetate. Dar pentru asta trebuie să înţelegem cine suntem şi unde stăm.
Comunismul nu ne-a înstrăinat de Occident de vreme ce a fost produs de Occident şi impus în România cu acordul occidentalilor care şi acum continuă să nu-şi onoreze obligaţia morală de a recunoaşte că au greşit deja şi că nu mai au dreptul de a ne supune unor noi procese de “reeducare”, democratică de data aceasta. Comunismul ne-a "occidentalizat", ne-a industrializat, ne-a asfaltat, ne-a electrificat, ne-a modernizat, ne-a proletarizat. Comunismul a făcut, din ţărani, dezrădăcinaţi de uzină. Comunismul a făcut un Bucureşti nord-coreean şi din Iaşi, oraş boieresc universitar, oraş demiproletar. Teza înstrăinării noastre comuniste de Apus, a dublei noastre înstrăinări cum o numeşte Teodor Baconsky gândindu-se la ce a mai rămas din democraţia occidentală şi din Biserica Romano-Catolică, e falsă. Noi nu am fost înstrăinaţi de Occident. Am fost masacraţi pentru a fi occidentalizaţi mai uşor. Atunci şi acum.
În timpul comunismului, elitele istorice, aristocraţia şi ţărănimea creştină au fost lichidate. În vremea “tranziţiei”, s-a vegheat ca nu cumva elitele ortodoxe(-naţionale) să reînflorească. Şi asta pentru că “laicismul democratic” sub a cărui domnie se află România acum, în UE, e o continuare nu cosmetizata, ci amplificată, “ecologist”, “multiculturalist”, “antirasist”, “feminist”, a ateismului comunist. Dacă îndrăznim să afirmăm că întreaga noastră cultură nu e străină de temeiul ei religios, nu ni se mai acceptă nici cultura, nici religia. Naţionalismul, expresie culturală a creştinismului, e contestat din punctul de vedere al unei teologii spiritualiste, a dezrădăcinarii. Creştinismul, loc de întâlnire cu Dumnezeu, e luat sub protecţia Comisiei Monumentelor Istorice şi muzeificat cultural. Creştinismul nostru e învinuit de prea multă istorie. Istoria noastră e învinuită de prea mult creştinism. Ortodoxia trebuie să stea sub obrocul funcţiei ei politice, de condiţionare sufletească întru obedienţă a cetăţenilor. Politica noastra trebuie să stea sub semnul funcţiei ei anticreştine. Trupul, rădăcinile sunt contestate în numele globalismului. Sufletul e reconvertit în funcţie a trupului. Si tot aşa.
Initiaţivele oficial-instituţionale au mers mai ales pe contransens cu ortodoxia şi au avut ca scop mai ales decapitarea corpului social creştin. Cine articulează păsurile creştinului de rând în faţa stăpânirii? Rugaciunea i le articulează în faţa lui Dumnezeu. Dar în faţa veacului, cine? Suntem, din cauza Europei şi a nevredniciei noastre creştine şi nu doar civilizaţionale, acefali cultural-politic. Avem o elită ventrilocă, vorbind cu glasul nimănui. Da, trebuie să fim articulaţi şi să ne facem tuturor toate, chiar şi gramaticii grămătici, pentru slava lui Hristos. Dar nu se pot face tuturor toate decât cei care sunt liberi pentru că sunt robi lui Dumnezeu.
Problema mea e mai puţin cu oamenii care nu înţeleg unde trebuie să pună virgula, sau cum ne poate folosi, în context românesc, pentru legitimarea unei autentice forţe politice de regenerare a României, “discursul” Palin. Gâlceava mea principală e cu acei care înţeleg şi unde se pune virgula, şi la ce bun Palin, şi cine e Adevărul, şi care nu fac nimic altceva decât să se împotrivească esoteric “divulgării” acestor “secrete”. Nu pot să-i cer ţăranului să fie elită. Dar pot să-i cer elitei să fie creştină dacă pretinde că îl reprezintă pe românul creştin (cel puţin pentru că acesta plăteşte impozitele din care provine venitul elitei). “Fundamentalistul” agramat îşi trădeaza vocaţia mai puţin decat “elita” gnostică. Şi ce au în comun fundamentalistul agramat care caută să sară peste propria umbră şi elita gnostică e trufia. Care nu se “rezolvă cultural, ci creştin. Dacă elita şi-ar înţelege locul şi rostul, am avea creştini articulaţi care ar putea să ocrotească şi să ajute să înflorească pe creştinii articulaţi doar duhovniceşte. Aşa, rămânem cu o armată de ologi. Elita noastra nu e doar elita chiorilor în ţara orbilor, ci elita chiorilor care se străduiesc să-i orbească pe toţi.
Şi ne orbesc vorbindu-ne de “umanismul creştin” opus umanismului ateu şi reacţionarilor “fundamentalişti”. Dar umanismul creştin e în cel mai bun caz un pleonasm şi în cel mai rău un impuls spre secularizare, din moment ce nu e decât dublarea componentei umane în dinamica vieţii creştine, care e urmarea lui Dumnezeu, Care s-a făcut om. Umanismul creştin vrea parcă, prin denumirea sa, să umanizeze creştinismul, de parcă creştinismul nu ar fi deja calea de a restaura firea umană făcându-ne dumnezei după har.
Cred că ceea ce avem de făcut acum aşadar este de a responsabiliza teologico-politic românul creştin ortodox, pentru că fără această responsabilizare el nu va putea fi liber. Aşa cum Dumnezeu s-a înomenit, trebuie şi noi să ne asumăm propria noastră umanitate, nu pentru a rămâne în ea, ci pentru a fi siguri că nimic nu ne poate trage înapoi din drumul nostru spre viaţa veşnică, pentru a o trage pe toată după noi.

3. Unde apare Vlahuţă
Şi aici “păşunismul” îşi are valoarea lui pentru că ne reaminteşte ce înseamnă firea, căzută, desigur, dar nu mai puţin fire. “Păşunismul” ne aminteşte, într-o lume împânzită de propriile noastre creaţii, de lumea creaturilor lui Dumnezeu. Ne reaminteşte smerenia lucrurilor mici, la scară umană.
Mai întâi o observaţie preliminară. Lumea s-a schimbat mai mult în ultimele două sute de ani decât cei 1800 scurşi de la naşterea Mântuitorului şi până la 1800. Am intrat, în ultimele două sute de ani, sub zodia mecanicului, a timpului mecanic, a spaţiului mecanic, a “maşinilor de locuit”, a semafoarelor, maşinilor, muncii în serie. Împreună cu redefinirea coordonatelor noastre existenţiale, a redefinirii habitatului nostru natural, care a devenit tot mai artificial, tot mai “man made”, se încearcă şi o redefinire a omului. După ce omul a “făcut” o lume nouă, din plastic, în China, încearcă acum să facă şi un om nou care să populeze această lume nouă. Un soi de android spălat pe creier de corectitudinea politică, bisexuat, fără memorie, fără istorie, fără rădăcini, un om care nu locuieşte în lume, ci în trafic, între casa în rate şi slujba corporată, în hotelul global, un clonat care îşi este propriul lui Dumnezeu. Definită de Norman O. Brown, un guru intelectual al noii stângi, clasicist educat la Oxford de Isaiah Berlin, sarcina elitelor actuale ar fi: “The endless task: to achieve the impossible, to find a male female (vaginal father) or a female male (phallic mother). It is to square the circle; the desire and pursuit of the whole in the form of dual unity or the combined object; the satanic hermaphroditism of Antichrist.”
Important în acest context este să remarcăm că, în epoca noastră, asaltul împotriva lui Dumnezeu este întotdeauna însoţit de un atac împotriva firii, lucru care premodernilor le era imposibil în afara unor laboratoare izolate. Având la dispoziţie mijloacele tehnicii moderne şi ale ingineriei sociale, noii “umanişti” nu mai vor doar ca omul natural să uite de Dumnezeu, ci şi ca omul natural să nu mai existe, ca omul în care s-a întrupat Dumnezeu să nu mai existe. Nu e vorba doar să uităm cine ne-a făcut şi de ce. Ci chiar să trecem la autofabricarea noastră în serie astfel încât duhul lui Dumnezeu nici să nu mai aibă în cine să sălăşluiască. Elitele acestei lumi sunt un fel de “hoţi de cadavre”: le fură ca să le dea o viaţă artificială care ar preveni învierea. Creştinul trebuie deci astăzi să salveze şi “păgânul” din el care trebuie mântuit.
Iisus Hristos a binecuvântat unirea dintre un bărbat şi o femeie, ne-a lăsat Sf. Maslu ca să ne însănătoşim trupeşte, ne-a lăsat spovedania pentru ca să ne vindecăm sufleteşte, a binecuvântat copiii, a predicat pe margine de lanuri, a fost, orice ar spune unii teologi ortodocşi de închiriat, un “Iisus prin grâu” şi a folosit mereu un limbaj legat de viaţa firească. Acum, e adevărat că nu viaţa agrară mântuieşte. Poţi să te mântuieşti la bloc şi poţi să te pierzi la mănăstire. Dar, atât timp cât doar Dumnezeu ştie cine e mântuit şi cine nu, datoria noastră e de a căuta un “loc bun” de mănăstire sufletească. Şi viaţa în ordinea firii, căzute desigur, dar a firii, ne dă mai multă libertate interioară decât viaţa în lumea sintetică a omului autoclonat. Credinţa descoperită de cei din închisori e credinţa celor suferinzi şi credinţa celor scoşi în afara lumii civilizate. Credinţa celor aflaţi pe exteriorul lumii ca o roată dinţată în care locuim. Proiectul teologico-politic al lumii actuale urmăreşte să absoarbă totul în imanent şi să creeze un Dumnezeu după chipul şi asemănarea omului fără Dumnezeu. Adică un prototip robotic multiplicat, ca o aporie, la infinit, fără destinaţie.
Rolul păşunismului, al lui Vlahuţă de exemplu, al tăiatului lemnelor, al creşterii de copii, al împletitului, al vieţii în ordine naturală, e să ne reamintească de noi înşine aşa cum suntem. Trăim într-un sistem menit a ne face să uităm de noi înşine fie vorbindu-ne mereu de noi înşine ca să ne modeleze, fie făcându-ne să evadăm din noi înşine în vis, drog, fantezie cinematografică, shopping spree/ orgasm achizitor etc. Omul de acum funcţionează, dar nu mai lucrează, nu mai e în contact cu lucrurile, cu realitatea. Funcţionează în propria lui realitate. Diminuarea realităţii duce la diminuarea naturii umane. Lucrând în lume din ce în ce mai puţin, pierdem contactul cu orizontul stării noastre creaturale.
Nu trebuie să uităm, de exemplu, de pervertirea sufletească produsă, acum, de un sistem de şcolarizare prost, care, nemaînvăţându-l pe copil nimic despre tradiţie, uită să-l mai pregătească să fie smerit, să aibă conştiinţa propriului loc în istorie, a contextului care dă semnificaţie propriei vieţi. Nu e important doar ca elevii să aibă icoane în clasă, ci e important şi după ce manuale învaţă, după ce programă. Românii ortodocşi trebuie să lupte pentru a căpăta control asupra conţinutului şi calităţii programelor şcolare. Dezinteresul actual, punctat de indignări apocaliptice ocazionale, nu are eficienţa pe care ar avea-o monitorizarea continuă a realităţii învăţământului românesc de către asociaţii de părinţi ortodocşi. Nu e vorba de transformat şcolile în instituţii de îndoctrinare ortodoxă, ci de redarea demnităţii şi funcţiei specifice învăţământului: aceea de a educa copilul în spiritul valorilor clasice, de sensibilizare a lui la continuumul istoriei, la natura creaturală a omului. Nu în ultimul rând, şcoala trebuie să-l înveţe pe copil adevăratele definiţii ale cuvintelor şi înţelesuri ale lucrurilor, în condiţiile în care “elitele” lumii noastre practică un continuu bruiaj conceptual care redefineşte lumea redefinind instrumentele noastre de înţelegere a lumii. “Cuvintele îşi pierd puterea lor tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate şi ajung ca moarte”, spunea Sfântul Nicolai Velimirovici.
De aceea e important, de exemplu, ce fel de elite avem. Actualele elite sunt semnele dependenţei noastre. Sunt elitele lipsei noastre de libertate, nu doar pentru că nu ne exprimă, ci pentru că sunt mandarinii sinteticului, elite tehnocratice, desprinse de sensul adânc al vieţii noastre şi cuplate la instrumentele funcţionării sistemului. Gardienii nu sunt elită. Nu sunt elite în ordine naturală, istoric-organică, sau elite în ordine supranaturală, religios-sfinţitoare, sunt elite în ordine sintetică. Sunt semnul dependenţei noastre de o ordine nefirească. Sunt semnul abdicării noastre de la propria libertate dăruită de Dumnezeu pentru a ne mântui.
Şi atât timp cât nu lucrăm şi politic, atât timp cât ne vom mulţumi să afurisim televizorul, sau politica, sau “lumea” în general, cu atât mai mult efect asupra noastră vor avea televizorul, politicienii corupţi şi lumea în general. Dacă nu ne asumăm propria noastră umanitate în numele lui Hristos, vom fi învinşi de demonii purtând masca propriei noastre firi. Decenţa nu mântuieşte. Dar poate fi semnul sub care creştinul să acţioneze politic. Pentru că, aşa cum creştinul ortodox nu are nevoie mereu de reasigurări profetic-inpirate că Dumnezeu e cu el, aşa cum nu trebuie să facă mereu minuni şi să vorbească în limbi, aşa nici implicarea noastră politică nu poate sta doar sub semnul sfinţeniei. Dar dacă a fi om normal astăzi a ajuns un lucru eroic, aceasta e şi vina creştinilor care au refuzat eroismul asumării întru Hristos a firii. Poate că “păşunismul” zahariseşte credinţa. Dar credinţa noastră laşă prea a amărât România de azi.

Pr. Petru Buburuz: "Hristos este înscris în sângele basarabenilor"

Nascut la 26 septembrie 1937 langa Chisinau, cu studii de teologie la Academia Teologica din Leningrad, Moscova (Zagorsk) si Paris, parintele Petru Buburuz este unul dintre stalpii Bisericii Ortodoxe din Basarabia. Dupa anul 1990, a reinfiintat Facultatea de Teologie din Chisinau, pe care a si condus-o timp de doi ani si jumatate, a fost consilier administrativ al IPS Petru, mitropolitul Basarabiei, pana in anul 2007, este si unul dintre liderii unionisti ai romanilor de dincolo de Prut. Cu luciditate si amaraciune, dar plin de nadejde, Parintele Petru Buburuz ne-a zugravit viata crestina din Basarabia de azi.

Dau aici doar citeva fragmente dintr-un amplu interviu pe care l-am publicat in Formula As:

Avem un popor de aur, care a stiut sa-si pastreze si credinta, si limba, si dragostea de Dumnezeu, si iubirea de neam, dar care nu are conducatori buni. Nici lideri politici care sa ne scoata la lumina, nici ierarhi ai Bisericii care sa dovedeasca prin viata lor ca implinesc cuvantul lui Dumnezeu si sunt modele de urmat. In timpul comunismului, basarabenii au fost siliti sa se lepede, declarativ, de Dumnezeu, dar ei doar au tinut flacara sub obroc, credinta nu le-a pierit, numai si-au ascuns-o de ochii stapanirii. Si cand si-au recapatat libertatea, in doar cativa ani au readus la viata peste 300 de biserici care fusesera lasate in paragina sau transformate in grajduri si depozite de catre comunisti. [...]

Din pacate, cea mai mare parte a Bisericii noastre din Basarabia apartine de Moscova. Mitropolitul Petru nu are o actiune coerenta si eficienta in sensul unirii tuturor ortodocsilor basarabeni sub autoritatea sa si, deci, sub obladuirea Patriarhiei Romane. La inceput, pe cand eram consilier mitropolitan, am lucrat ceva pe directia asta, dar fara o strategie clara, pentru ca mitropolitul Petru nu are anvergura necesara si, apoi, nici n-a mai avut nevoie de sfaturile consilierilor sai. Acum sta inchis in mitropolie, cu un secretar pus la dispozitie de PPCD si face ce i se spune de la partid. Nu gandeste singur, nu se consulta cu noi... [...]

Pe de o parte, exista o dezbinare intre cei care tin de Mitropolia Basarabiei si cei care se supun Mitropoliei Republicii Moldova, pe de alta, este neintelegere intre noi, cei care suntem in Mitropolia Basarabiei, pentru ca mitropolitul Petru se lasa manevrat politic. [...]

Foarte multi din cei care vor sa faca intr-adevar calugarie se duc in Romania si mai ales in Rusia. In Rusia este un duh bun al credintei, se pastreaza randuielile vechi, monahismul nu este atins inca de patimile modernitatii. Eu stiu familii intregi de basarabeni care s-au calugarit in Rusia, la Sarov, de pilda. Oamenii tanjesc dupa viata duhovniceasca si fug de tulburarile de aici. [...]

Sunt atate probleme si rezolvarea e doar in Biserica, dar ca sa inteleaga asta, este nevoie de un efort din partea noastra, a preotilor, de recatehizare a oamenilor, de lucrare a credintei in ei.

Conducerea ICR trebuie demisă

În timp ce o expoziţie despre martirii din închisorile comuniste este închisă brutal, pe motive politice, Institutul Cultural Român finanţează, organizează şi promovează manifestări unde cap de afiş sînt foşti turnători ai Securităţii şi expoziţii anticreştine şi pornografice. O face în numele statului român şi pe banii noştri.
Eu unul, mărturisesc, îl preţuiesc pe H.-R. Patapievici, preşedintele ICR, chiar dacă nu sînt de acord cu el în multe privinţe. Cum îl preţuiesc şi pe Andrei Pleşu, apărător al modului în care înţelege H.-R. Patapievici să reprezinte cultural, prin ICR, România. Însă, sînt fapte/evenimente/declaraţii care mă fac nu numai să nu-i înţeleg pe cei doi - ca şi pe alţii care fac zid în jurul "boierilor minţii" -, dar şi să-i bănuiesc că lucrează împotriva statului, împotriva românilor (de azi şi de mîine) şi împotriva lor înşile.
Jurnalistul Victor Roncea, aflat într-un război necruţător cu grupul Pleşu-Patapievici-Liceeanu - război care îmbracă şi o expresie personală, dar ţinteşte interesul general -, continuă să facă dezvăluiri incredibile privind activitatea ICR.
Este suficientă trecerea în revistă a ultimelor acţiuni desfăşurate de ICR pentru a cere demiterea urgentă a conducerii sale. Din păcate, H.-R. Patapievici şi restul membrilor Comitetului Director al ICR, altminteri oameni onorabili (despre care chiar nu pricep cum au putut intra în acest vîrtej murdar şi primejdios), au ratat momentul în care puteau să repare ceva, cerîndu-şi scuze public şi anulînd manifestări ca acelea semnalate în presă. Acum mai pot alege doar între a demisiona sau a aştepta să fie demişi. S-ar putea întîmpla să reziste încă o vreme în funcţie din motive conjuncturale, dar asocierea numelor lor cu acţiuni "culturale" oripilante le va rămâne ca o pată de neşters în biografii.
Fac aici trimitere la doar cîteva articole ale lui Victor Roncea, din care vă puteţi forma singuri o părere. Precizez că nu împărtăşesc defel nici umorile, nici limbajul abraziv ale lui Victor, dar îi împărtăşesc deplin indignarea.
Menţionez că demersurilor sale s-au raliat mai mulţi intelectuali, ale căror articole le găsiţi tot pe blogul lui Victor. De asemenea, a fost sesizat Traian Băsescu, preşedinte de onoare al ICR, care deocamdată tace. Şi tace cam demult.
Intelectualii vizaţi de articolele lui Victor şi prietenii lor încearcă marginalizarea jurnalistului, prin etichetarea sa ca "vadimist" (din pricina atitudinilor drastice şi a limbajului coroziv), dar, dincolo de forma în care o face, Victor Roncea prezintă fapte care nu pot fi negate. Să judecăm fondul şi să lăsăm analiza formei pentru vremuri mai limpezi, cînd ne-o vom putea permite.

ICR-Berlin a trecut de la reprezentarea Romaniei prin "Stiinta Turnatoriei" la "Arta Satanista". Traian Basescu, presedintele de onoare al ICR, stie?

Dupa deosebita expresie artistica "romaneasca" de obscentitate si kitsch expusa de ICR-New York si scandalul inca nestins al exportului de turnatori realizat de conducerea ICR prin filiala sa de la Berlin, acelasi institut a carui misiune primordiala este promovarea valorilor romanesti in strainatate a decis sa reprezinte Romania, tot in Germania, prin "arta" satanica.
Incursiunea in ritual satanic prin sange si, iarasi, obscenitati macabre, se realizeaza atat sub patronajul Institutului Cultural Roman, al carui presedinte de onoare este Traian Basescu, cat si sub "inaltul patronaj al Consulatului general al Romaniei la Bonn", dupa cum aflu de la sursele mele revoltate din aparatul diplomatic de la Berlin si Bonn. Sincer ma indoiesc ca atat presedintele Traian Basescu cat si seful diplomatiei romanesti Lazar Comanescu stiu ce gireaza. Dar vor afla. Ca si dumneavoastra.

"Arta ICR" a ajuns de la New York in centrul Bucurestiului. In sfarsit, Patapievici e asteptat sa ingenuncheze in fata Romaniei


"Arta" si agresiunea antiromaneasca mascata "cultural", patronate si promovate de ICR, au incurajat dezvoltarea "artistica" a altor manifestari similare, de profanare a Mantuitorului, a Bisericii si a Romaniei folosindu-se aceeasi metoda ieftina, scatofaga si felatiofaga, patentata de Patapievici.

Brandusa Armanca, ICR-Budapesta: "EU NU REPREZINT ROMANIA!"

Aflata la Reuniunea Anuala a Diplomatiei Romane, intr-o disputa publica, stranita chiar de ea, pe tema premierii, din banii nostri, ai patibularilor, a unui revizionist maghiar recunoscut, directorul Duna TV si al postului adiacent cu nume elocvnet, Autonomia TV, Cselényi Laszlo, directoarea ICR-Budapesta a exlcamat, referitor la acest act: "EU NU REPREZINT ROMANIA!". Intrebata, alaturi de alti martori, in numele cui a oferit atunci acel premiu, Armanca a continuat: "In numele ICR-Budapesta!". Si ICR-Budapesta pe cine reprezinta?, am insistat eu. "Treaba noastra!", a fost raspunsul incredibil venit din partea functionarului public pripasit la Budapesta. Inteleg ca "noi", adica cei de la ICR, nu reprezinta Romania. Gura pacatosului adevar graieste!

"Arta" ICR-GDS: Porcariile de la New York si cele ale lui Dan Perjovschi

Sfarsitul lui Patapievici. Germania l-a pus pe seful ICR alaturi de agentii STASI si turnatorii Securitatii

Strigatele noastre nu au fost in pustiu. Iata ca dupa ce i-am deconspirat pe agentii unei veritabile Politii a Gandirii, rand pe rand, mari personalitati ale lumii se conving de autenticitatea dezvaluirilor tinerilor de la Civic Media. De data aceasta, scarbita de-a dreptul, Herta Muller, disidenta autentica si singura femeie scriitor nominalizată la Premiul Nobel pentru Literatură pe care a dat-o România, dupa cum spune Wikipedia, ii spune adio lui Horia Roman Patapievici, fiul agentului bolsevic Denis Patapievici, zis si Dionisie. Ea este insotita de un alt scriitor german originar din Romania, la fel de valoros, Richard Wagner. Cei doi sunt urmati, zilnic, de alti intelectuali din Germania. Dar nu si din Romania. In timp ce presa germana vuieste de-a dreptul, presa "romana" tace.

Patapievici recidiveaza in reciclarea turnatorilor Antohi si Hoisie

In sfarsit scandalul celei de-a doua acoperiri si promovari a turnatorului GDS Sorin Antohi de catre HR Patapievici a rabufnit si in presa romana! Dupa o saptamana de cand face valuri in mass media din Germania si numai dupa ce am publicat aici documentarea cazului.
Intr-o scrisoare de spalare aranjata sa apara in EvZ in aceeasi zi cu relatarea despre revolta disidentei Herta Muller si a comunitatii romanesti din Germania, Patapievici recidiveaza, contrazicand-o fara jena pe singura scriitoare din Romania nominalizata la Premiul Nobel pentru literatura.
Mi se pare incredibil cum agitatorul de la balconul din Parlament, vocea GDS care urla dupa "lustratie", bravul "anti-comunist" care se bate in piept cu caramida Raportului Tismaneanu isi permite sa aiba tupeul de a "explica" cum cei doi turnatori, Antohi si Hoisie, care si-au ascuns trecutul timp de 17 si, respectiv, 18 ani, merita sa conduca o "Academie" de vara si sa reprezinte comunitatea academica din Romania, pe banii nostri, la Berlin! Domnule presedinte Traian Basescu, ICR este sub "inaltul dvs patronaj". Cum e cu condamnarea comunismului?!

Vinovăţie, politicianism, suspiciune

Comisia Juridică a Senatului a hotărît deunăzi ca preoţii să nu mai fie verificaţi dacă au colaborat cu Securitatea decît la cererea cultului din care fac parte. O prostie politicianistă care are efecte perverse. Căci, în loc ca asta să-i scape pe popi (şi aici mă refer strict la ăi de-au făcut pact cu diavolul, findcă ei nu merită a fi numiţi preoţi), Comisia Juricică face să continue suspiciunea la adresa tuturor preoţilor. În plus, eu n-aş miza prea mult pe ajutorul de care se vor bucura politicienii în campania eletorală din partea clerului ortodox (cine era sa facă propagandă, făcea oricum, di alte interese, iar cine nu, nu o să se dedea la asta pentru decizia de marţi).
Din 1990 încoace tot felul de nevolnici antihrişti, cu firmă de "societate civilă", acuză Biserica Ortodoxă Română de colaboraţionism cu regimul comunist, de trădarea tainei spovedaniei şi de prigonirea bieţilor greco-catolici în complicitate cu aparatul de partid şi de stat. Tot de atunci, diverşi politicieni şi prea mulţi ierarhi fac presiuni pentru a ţine adevărata istorie a Bisericii sub obroc. Ceva, ceva însă a început să iasă la lumină. Unii dintre ierarhi au fost deconspiraţi drept colaboratori, alţii, văzuţi ca mari comunişti s-au dovedit, prin prisma documentelor istorice, adevăraţi apărători ai Bisericii şi ai clericilor prigoniţi (aşa cum a fost patriarhul Justinian Marina). Din 60 de ierarhi ortodocşi doar cîţiva au fost acuzaţi de colaborare cu Securitatea. Se apropia, deci, momentul să se limpezească o dată pentru totdeauna povestea asta. Şi taman acum s-au trezit senatorii să pună iarăşi la secret dosarele preoţimii. Nu ştiu cît au făcut-o din interes politic, cît din prostie şi cît dintr-un tainic îndemn dat de Michiduţă însuşi, ca să mai bage la apă credibilitatea BOR.

Crucea pe jos, între semilună şi steaua lui David, într-o biserică ortodoxă

Preotul paroh al bisericii "Sf. Ilie" din cartierul bucureştean Titan, Ilie Costescu (foto 2), şi-a smintit enoriaşii printr-o iniţiativă dubioasă, care, din păcate, a fost validată de însuşi PF Patriarh Daniel.
Câţiva enoriaşi mi-au trimis un protest pe e-mail, în care arată că părintele Ilie Costescu a încălcat canoanele punând simbolul crucii pe pardoseală, chiar la intrarea în biserică, încadrat de semiluna cu stea şi de steaua lui David într-un cerc. Steaua lui David este o hexagramă ce apare ca simbol în perioada 800-600 înainte de Hristos şi este marcă a iudaismului şi imagine a Israelului. Semiluna şi steaua sunt simboluri din perioada sumeriană, fiind preluate pe drapelul de luptă al Dinastiei otomane, care este "responsabilă", în mare măsură, de asocierea stelei şi semilunii cu Islamul.
Crucea, aşezată în centru, serveşte drept "covor" pentru cei ce intră în sfântul locaş, care, în necunoştinţă de cauză, batjocoresc cel mai important simbol al Ortodoxiei. Sunt însă şi destui creştini care au declarat că nu vor mai intra în biserica aceasta până nu este scoasă crucea de pe pardoseală.
Întrebat fiind de ce a aşezat crucea pe pardoseală, preotul Ilie a replicat: „Păi ce, biserica nu are forma crucii? Şi intrăm în ea”. Canonul 73 de la sinodul trulan (692) spune clar: "Crucea cea făcătoare de viaţă arătându-se nouă Mântuire, trebuie să punem toată silinţa, spre a da cinstea cea cuviincioasă aceleia prin care ne-am mântuit din greşala cea veche. Drept aceea şi cu gândul, şi cu cuvântul, şi cu simţirea dându-i ei închinăciune, închipuirile Crucii cele ce se fac de oarecare pe faţa pământului, a se şterge cu tot chipul poruncim, ca nu cu călcarea celor ce umblă, semnul Biruinţei noastre, să se ocărască. Deci, de acum înainte cei ce fac chipul Crucii pe faţa pământului, poruncim să se aforisească." Sinodul VII ecumenic (Niceea, 787), completat de sinodul local din Constantinopol (869), formulează apoi oficial doctrina exactă a Bisericii în ceea ce priveşte cultul Sfintei Cruci şi al sfintelor icoane, precizând ca cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu cea dată Sfintei Evanghelii şi Sfintei Cruci.
Duminică, 20 iulie, de Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, Patriahul a participat la Sf. Liturghie în biserica nouă din Titan (numită de parohul ei "catedrală"), după care a oficiat slujba de binecuvântare pentru începerea lucrărilor şi a pus piatra de temelie la Aşezământul socio-diaconal „Sfântul Apostol Andrei“ al parohiei (despre care vom mai vorbi, întrucât mi-au parvenit informaţii interesante, care spulberă imaginea de "preot al nevoiaşilor" pe care şi-a construit-o Pr.Costescu).
Cu acelaşi prilej, "pentru strădaniile duhovniceşti de a întemeia o parohie, precum şi pentru osârdia filantropică, concretizată în multe acţiuni sociale îndreptate către cei neputincioşi din comunitate", parohul Costescu a primit distincţia onorifică de sachelar.
Preot din 1975, Ilie Costescu a slujit la ţară 14 ani, mai întâi la Ghirdoveni, apoi la Runcu de Dâmboviţa. În 1987, Patriarh Teoctist l-a adus în Bucureşti şi l-a făcut şef al protocolului la Patriarhie. În această calitate, timp de opt ani a răspuns - ce interesant? -, între altele, de paşapoartele ierarhilor când aceştia plecau în străinătate. O fi avut legături cu Securitatea? Nu ştim încă, dar ştim că a fost director în fosta Bancă a Religiilor (alt cuib de securişti), falimentată aşa cum ştim. De la Banca aceasta pare-se i-au rămas şi încălcarea canoanelor, şi apucăturile "ecumeniste" - de tipul amestecării unui simbol fundamental în creştinism cu simbolurile altor credinţe -, şi capacitatea de a scoate bani din piatră seacă (scopurile nu scuză deloc mijloacele).

Sarah Palin şi America profundă

de Mircea Platon

Discursul Sarei Palin la Convenţia Naţionala Republicană a electrizat America profundă, “small town America”. Cu atacuri clare la snobismul lui Barack Obama, la prejudecăţile politic-corecte, la reaua-voinţă a presei liberale şi la elita politică şi intelectuală de la Washington, discursul Sarei Palin a fost considerat “a perfect populist pitch”, un discurs populist menit a revitaliza baza conservatoare a Partidului Republican. De la CNN şi CBS la Fox News, de la Wolf Blitzer la Anderson Cooper şi la Chris Wallace, brokerii mediatici de reputaţii politice au fost de acord că “s-a născut o stea” (“A star is born”).
Entuziasmul din tabăra Republicană e cu atât mai mare cu cât GOP are mare nevoie de o victorie în cursa pentru Casa Albă în condiţiile în care a pierdut deja controlul Congresului. Şi a pierdut controlul Congresului în principal din două motive. În primul rând, datorită corupţiei, financiare şi morale, a câtorva dintre fruntaşii partidului. De la luare de mită de la marile corporaţii, la scandaluri homosexuale sau de hărţuire sexuală şi la traficul de influenţă al lobby-istului Jack Abramoff, revelaţiile presei şi ale procuraturii despre corupţia Partidului Republican s-au ţinut lanţ în anii din urmă. Şi Republicanii au plătit în alegeri pierzând chiar şi locuri care, în mod tradiţional, sunt considerate redute republicane (precum Ohio, unde Guvernatorul Bob Taft, din marea familie de conservatori populişti americani atât de iubită aici, a fost înlocuit de politicianul Democrat Ted Strickland).
Un al doilea motiv pentru refluxul politic Republican a fost desfăşurarea contradictorie a Războiului din Irak şi chestionarea modului în care s-a ajuns la acest război. Acuzaţi că au măsluit de fapt dovezile pe care le-au prezentat preşedintelui Bush şi opiniei publice americane şi mondiale, “experţii” neoconservatori ai preşedintelui s-au retras pe poziţii defensive argumentând, în bună logică trostky-istă, că singurul vinovat pentru eşecul războiului din Irak e Bush însuşi, care nu a acceptat să atace şi Iranul. Fără o reconfigurare a întregului Orient Mijlociu, scriu neoconii, degeaba s-a făcut efortul din Irak. Argumentul sună exact precum cel care spunea că, de fapt, comunismul a eşuat din punct de vedere economic din cauză că nu a reuşit să ocupe întreaga planetă, că doar o revoluţie mondială putea asigura şansele de reuşită ale sistemului comunist, aflat altfel sub “asediu” capitalist. Dacă dumneavoastră vi se par absurde aceste raţionamente, la fel li s-au părut şi americanilor, care însă nu au făcut nici o deosebire între neoconi şi Bush, ultimul având în prezent o rată de popularitate de cca. 30 % , iar primii fiind mai populari printre intelectualii români decât printre alegătorii americani.
Tocmai de aceea, s-ar părea, până şi “elita” neoconservatoare care controlează mediatic şi ideologic Partidul Republican a recunoscut că un eventual cuplu McCain-Lieberman nu ar inspira decât un entuziasm geriatric, şi nicidecum o mişcare care să ducă la cucerirea Casei Albe şi deci la controlul executivului american şi al politicii externe. Şi, din punct de vedere neoconservator, acesta e principalul obiectiv: cel al unei politici externe americane axate pe menţinerea presiunii pe inamicii musulmani ai Israelului. Spre deosebire de McCain, Obama nu a oferit suficiente garanţii în această privinţă şi e mai apropiat de intelectualitatea evreiască liberală decât de mediile evreieşti şi fundamentalist-creştine pro-Israel ( vezi aici si aici).
În aceste condiţii, în care votul minorităţilor se duce, cu strivitoare diferenţă de până la 55%, în favoarea lui Obama, opţiunea lui McCain era de a-şi căuta un vice-preşedinte care să poată câştiga votul femeilor dezamăgite de eşecul candidaturii lui Hillary Clinton şi care să poată aduce voturile bazei conservatoare, religioase, pro-NRA, anti-imigraţie ilegală, voturi pe care el însuşi nu le putea atrage (votanţii lui Mike Huckabee şi ai lui Ron Paul). Şi Sarah Palin a demonstrat, prin discursul ei populist de aseară, că poate vorbi limba Americii profunde, a acelei “small town America” uitate în ultimii 20 de ani de un partid republican prins în mrejele neoliberale ale marilor corporaţii şi ale neoconilor (o mare corporaţie mediatică). Puşi în faţa situaţiei de a vedea la Casa Albă un preşedinte, Barack Obama, care e contrar intereselor lor, neoconservatorii au scos din pălărie iepurele paleoconservator Sara Palin şi au reaprins în sânul Vechii Drepte speranţele că, fie şi din raţiuni cinic-electorale, carantina trotsky-istilor neoconservatori asupra conservatorilor, a vechii drepte, va fi ridicată.
Ceea ce ne interesează pe noi, pe românii, la Sarah Palin, e exemplul unui discurs antielitist, populist, cu adevărat de dreapta. Sarah Palin nu a operat o schimbare de discurs, ci de loc: a readus discursul Republican la rădăcinile Americii profunde, de oraş mic, de Midwest. Discursul ei nu e unul care predică valori abstracte, ci modul de viaţă al americanilor de rând. Ca atare, e un discurs antielitist în măsura în care pune sub semnul întrebării legitimitatea elitelor intelectual-mediatico-politice americane actuale. De aceea, e relevant şi pentru România.
Când, acum un an de zile, atrăgeam atenţia asupra faptului că “elita” din jurul preşedintelui Băsescu e antipopulistă, mi-am atras acuzaţia de păşunist. Când am scris despre România profundă, dl Patapievici m-a întrebat refractar ce a aceea. Când am scris despre România “veche” şi despre dezastrul produs de ingineriile sociale care au dus la emigrarea românilor şi la imigrarea în România a pachistanezilor şi chinezilor, am fost considerat legionar. Toate acestea au venit din partea unei elite de dreapta care nu acceptă nici un discurs cu adevărat de dreapta. A unei elite care confundă, sau se preface a nu înţelege, diferenţa şi tensiunile dintre dreapta economică, liberală, şi dreapta politică, conservatoare. După cum o dovedeşte şi articolul unui incompetent cicisbeu al elitei, un fel de “gândăcel cu mustăţile de aţă” care ne dă bună-dimineaţa de pe vrejul Cotidianului în fiecare marţi, zi cu ghinion pentru el, că e citit de noi, şi pentru noi, că îl citim pe el, discursul şi prezenţa Sarei Palin sunt de lăudat când se întâmplă în America. Dar ferească sfântul să se întâmple la noi. În context românesc, Sarah Palin ar fi considerată legionară şi i s-ar explica imediat că nu păşcănenii, sau adjudenii sau focşănenii contează, ci Locke, Hobbes şi chiar Pascal. De la care putem învăţa să leşinăm demn.