70 de ani de la cedarea Basarabiei

Ziua ocupării Basarabiei. Redacţia unui jurnal bucureştean în 28 iunie 1940 ( Virgil Gheorghiu, Omul care călătorea singur, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010)

Matisi urcă rapid treptele scării - din patru în patru - şi intră în biroul lui Biciola.

De obicei, la acea oră nu era nimeni la redacţie. Acum însă încăperea era ticsită de oameni. Ai fi spus că răsăreau din pământ. Nimeni nu îl băga însă în seamă pe Matisi. În alte dăţi, fiecare avea să-i pună o întrebare. Acum însă nimeni nu observa sosirea lui. Toţi aveau chipurile concentrate şi grave.

«Pentru ce ne-aţi chemat?» întrebă Traian.

«Nu părăsiţi redacţia!», ordonă scurt Biciola.

Matisi intră în biroul reporterilor. Un coleg anunţă ultimele veşti.

«Ruşii au ocupat Basarabia! Prin tratatul germano-sovietic, Basarabia a fost cedată ruşilor. Paraşutiştii sovietici sunt deja la Chişinău. Au ajuns la Prut. Sunt pe malul drept al Nistrului, sunt peste tot în Basarabia…»

Telefonistul aduse ultimele comunicate ale reporterului aflat la post la Palatul Regal.

«Trupele româneşti au primit un ultimatum sovietic, prin care li se ordonă să părăsească Basarabia în trei zile. Toate instituţiile şi armata au început evacuarea îndată după miezul nopţii. Pe tot teritoriul regatului a fost declarat doliu naţional. Timp de trei zile drapele din întreaga ţară vor fi arborate în bernă. Ministrul Cultelor a dat ordin ca toate clopotele bisericilor din ţară să fie bătute ca pentru înmormântare în toate aceste trei zile…»

În timpul celor opt ani petrecuţi la Chişinău, Matisi văzuse mii de refugiaţi ruşi care traversau Nistrul îngheţat sub focul mitralierelor, care veneau în România pentru că nu mai puteau să îndure teroarea comunistă. Acum teroarea făcea ravagii şi în Basarabia. Teroarea cuprinsese Chişinăul, Bălţi, Soroca, Tighina. Teroarea se împrăştia pretutindeni. Acolo unde apăreau sovieticii, apărea şi teroarea. Matisi ştia acest lucru. Se gândi la prietenii săi rămaşi la Chişinău; Maria era la Chişinău, sora lui mai mare se afla la Chişinău, la colegiu. Traian se întrebă înspăimântat: «Ce se vor face toţi aceşti oameni? Ce se va întâmpla cu foştii mei profesori, cu colegii mei, cu librarul meu de la Chişinău, cu amicii mei poeţi basarabeni?» Ruşii erau acum acolo. Paraşutiştii sovietici invadaseră în timpul nopţii întreaga Basarabie.

Ferestrele redacţiei erau deschise. Prin ele răzbătea de afară în încăpere, ca nişte gemete surde, ca nişte tânguiri fără de sfârşit, dangătul clopotelor. Toate clopotele din Bucureşti, clopotele din întreaga ţară vesteau moartea Basarabiei. Slujba înmormântării Basarabiei. Toate clopotele din Bucureşti băteau neîncetat. Toate deodată. Sunetul lor era sfâşietor. Matisi avea ochii plini de lacrimi. Lacrimile îl înăbuşeau. Şi în vreme ce clopotele vesteau sfâşietor înmormântarea Basarabiei, se transmitea primul comunicat oficial prin telegraf. Radioul din sala de aşteptare a redacţiei anunţă că în România fusese decretat doliu «naţional» şi că toate casele urmează să arboreze drapele cu eşarfa neagră. Preoţii vor face slujbe speciale.

Matisi se aşeză la masă. Îşi lipi fruntea pe tastatura maşinii de scris. Deşi ar fi avut misiunea să adune şi să comenteze evenimentele din capitală, se gândi că nimic nu mai avea vreo importanţă în seara aceea. Vestea ocupării Basarabiei de către ruşi anula orice alt eveniment.

Ora două după miezul nopţii. Matisi privi pendula din redacţie. Încăperea era goală. Drapelele în bernă. Aproape fără să vrea, Traian smulse receptorul din furcă şi întrebă la pompieri dacă aveau cumva vreo noutate. Nu era nici una. Îl aşeză din nou la locul său. Coborî apoi în stradă. Grupuri de oameni discutau la fiecare intersecţie. În cafenea nu puteai nici măcar să arunci un ac. Colegii lui Matisi nu se mai aflau acolo. Fuseseră chemaţi şi ei la redacţiile ziarelor lor. Matisi nu mai vedea deloc oamenii ce discutau în jurul meselor, şi nimeni nu lua aminte la el. Atmosfera era apăsătoare. Se aşeză chiar la masa la care, cu o oră înainte, începuse să scrie versuri. Rămase ca suspendat în neant, până ce orologiul cafenelei Royal bătu ora cinci. Traian ştia că nu mai avea ce să scrie, dar îşi făcu totuşi datoria. Nu putea să-şi abandoneze postul. Rămase în local până la ivirea colportorilor matinali de jurnale, ieşiţi cu toţii pe trotuar cu ediţiile de dimineaţă îndoliate. Traian cumpără România. Prima pagină avea un uriaş chenar negru. La începutul paginii, cu litere îngroşate, comunicatul anunţa cedarea Bsarabiei. Imediat dedesubt, articolul său despre poetul basarabean care a scris Limba noastră. Articol pe care-l scrisese cu câteva ore mai înainte, fără să ştie ce dramă avea să cuprindă Basarabia… Matisi citi: În fiecare seară îmi aşez obrazul pe pernă ca şi cum l-aş aşeza pe pământul afânat al Basarabiei, precum miezul de pâine, şi mă rog pentru acest pământ. Traian nu mai putu să citească. Ochii i se umplură de lacrimi. Ţinând în mâna dreaptă jurnalul îndoliat, intră în căminul studenţesc din strada Pictor Grigorescu. Îşi aduse aminte că se hotărâse să plece la Izvor la ora şapte. Sutana tatălui său era gata încă din după-amiaza zilei trecute.

«Nu e vreme de plecat în vacanţă, îşi spuse. Nu e momentul să-mi iau concediu…»

Concluziile Comisiei de cercetare a comunismului in Basarabia

Comisia a efectuat o inventariere a crimelor, ororilor, atrocităţilor abuzurilor şi nedreptăţilor comise de regimul totalitar comunist între anii `20 – `90 ai secolului XX, care include:
1) extinderea dictaturii Partidului Comunist Unic în zonele incluse în RASS Moldovenească şi misiunea de subminare şi subversiune a acestei entităţi în raport cu România şi populaţia din Basarabia, de cap de pod al revoluţiei mondiale bolşevice;

2) instituirea unui mecanism diabolic de represiune (CeKa, GPU, OGPU, NKVD, NKGB, MGB, KGB, Justiţie şi Procuratură) şi aplicarea terorii în masă;

3) decretarea şi aplicarea unei legislaţii discriminatorii antiumane;

4) impunerea unei ideologii a urii de clasă, a urii faţă de fiinţa şi demnitatea umană, exacerbarea propagandei anticreştine şi a xenofobiei;

5) mutilarea spirituală a moldovenilor prin impunerea unei limbi artificiale, străine de limba română, şi a unei identităţi contrafăcute ideologic;

6) interzicerea cugetului liber, a dreptului de asociere, a liberei iniţiative, exterminarea şi marginalizarea intelectualităţii;

7) lichidarea ţărănimii ca clasă prin colectivizarea forţată şi deportările de la începutul anilor `30 ai secolului XX;

8 ) foametea cumplită din anii 1932-1933;

9) declanşarea represiunilor împotriva aşa-numitelor „elemente antisovietice” şi „naţionaliste” de la mijlocul anilor `30 ai secolului trecut, deportarea şi exterminarea în masă a oamenilor prin deciziile unor instituţii extrajudiciare, ale aşa-numitelor „troika”;

10) ocuparea, prin dictat, la 28 Iunie 1940 a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ținutului Herţa în urma tranzacţiei sovieto-germane din 23 august 1939 şi a înţelegerilor secrete ulterioare dintre URSS şi Germania nazistă;

11) realizarea unui transplant de sistem sovietic în teritoriile româneşti ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist;

12) aplicarea terorii împotriva fruntaşilor vieţii publice, intelectualilor, slujitorilor cultelor şi oamenilor simpli rămaşi în teritoriile ocupate, comiterea unor asasinate din motive de ură de clasă;

13) exodul forţat al zecilor de mii de oameni, intelectuali, în primul rând, din teritoriile ocupate de URSS;

14) formarea abuzivă a RSS Moldoveneşti şi sfârtecarea teritorială a Basarabiei;

15) interzicerea alfabetului românesc şi a limbii române şi impunerea alfabetului rusesc, prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS din 11 noiembrie 1940;

16) anularea abuzivă a dreptului la cetăţenia română prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS cu privire la restabilirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii Basarabiei şi la dobândirea ei de către locuitorii Bucovinei de Nord din 8 martie 1941;

17) deportarea în regiunile îndepărtate ale URSS a zecilor de mii de oameni nevinovaţi la 13 iunie 1941;

18) mobilizările forţate antebelice şi postbelice a zecilor de mii de tineri pe şantierele de muncă (FZO) din URSS şi înrolarea lor în Armata Sovietică;

19) arestările şi epurările operate de organele sovietice de represiune în primii ani postbelici;
20) foametea organizată din 1946-1947;

21) deportarea în regiunile îndepărtate ale URSS a zecilor de mii de oameni nevinovaţi la 6 iulie 1949;

22) lichidarea proprietăţii private, confiscarea bunurilor materiale ale ţăranilor şi colectivizarea satului;

23) prigoana împotriva Bisericii şi a slujitorilor cultelor, închiderea, profanarea şi demolarea locaşurilor de cult;

24) deportarea pentru credinţă în regiunile îndepărtate ale URSS la 1 aprilie 1951 a credincioşilor confesiunii „Martorii lui Iehova”;

25) ofensiva ideologică şi propagandistică împotriva scriitorilor şi valorilor noastre naţionale;

26) sovietizarea, rusificarea şi deznaţionalizarea populaţiei prin sistemul de educaţie şi cultură, aparatul administrativ, mass-media şi propogandă;

27) manipularea şi deformarea conştiinţei identitare prin falsificarea istoriei, impunerea unor ritualuri, monumente şi simboluri străine firii noastre;

28) negarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare şi inocularea românofobiei;

29) instrumentarea unui regim al „terorii memoriei”, al controlului, al constrângerilor şi al persecuţiilor individualităţii umane pentru cea mai mică încercare de gândire liberă în raport cu regimul totalitar comunist;

30) promovarea unei industrializări şi urbanizări de tip colonial, cu grave consecinţe pe plan etnodemografic;

31) înregistrarea unor mari dezechilibre ecologice şi a unor urmări nefaste pentru sănătatea populaţiei în urma experimentelor în sfera agriculturii bazate pe chimizarea şi concentrarea excesivă a producţiei agricole;

32) formarea unei caste privilegiate a aparatului de partid, a nomenclaturii care a consfiscat şi a concentrat puterea absolută,a profitat de aceasta şi a parazitat pe spatele cetăţenilor simpli, servind interese străine.

Plecînd de la cele expuse, Comisia susţine ferm şi univoc că regimul totalitar comunist a fost de la început şi până în ultimul moment al existenţei sale un regim criminal şi represiv, abuziv şi inuman, lipsit de orice urmă de legitimitate. Transplantat din RASSM în Basarabia în urma unui act de dictat, acesta a fost totodată un regim de ocupaţie străină sovietică, din acea clipă şi până la înlăturarea şi prăbuşirea sa în anii 1990-1991.

Comisia propune condamnarea oficială a regimului totalitar comunist din RASS Moldovenească şi RSS Moldovenească drept unul care a comis acte de genocid şi crime împotriva umanităţii, prin teroare în masă, represiune politică, foamete organizată, deportări, violarea demnităţii umane şi drepturilor fundamentale ale omului.

Comisia propune onorarea şi comemorarea tuturor victimelor regimului totalitar comunist, tuturor victimelor Holocaustului, tuturor celor care, în anii crunţi de teroare, represiune şi opresiune, au avut de pătimit, precum şi tuturor celor care în aceşti ani, prin fapta, verticalitatea şi cuvântul lor au opus rezistenţă regimului totalitar comunist, punându-şi viaţa şi libertatea în pericol.

Având în vedere necesitatea debarasării de moştenirea grea a regimului totalitar comunist, a distanţării ireversibile de acest regim, în spiritul recomandărilor în materie ale Consiliului Europei, OSCE şi Uniunii Europene, Comisia formulează următoarele propuneri:
1) condamnarea regimului totalitar comunist din RASSM şi RSSM drept unul care a comis crime împotriva umanităţii, precum şi condamnarea morală a acţiunilor tuturor acelor persoane car au participat la comiterea crimelor regimului totalitar comunist;

2) interzicerea utilizării noţiunii de „comunist” şi a derivatelor acesteia în titulaturile formaţiunilor politice, în denumirile unor instituţii şi întreprinderi publice şi private, precum şi interzicerea utilizării şi propagării în scopuri politice în spaţiul public a simbolurilor totalitare, deopotrivă, comuniste şi naziste, în conformitate cu Rezoluţia OSCE din 2009 cu privire la reunirea Europei divizate prin promovarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Civile în sec. XXI;

3) elaborarea şi adoptarea neamânată a Legii Lustraţiei;

4) repunerea victimelor regimului totalitar comunist şi a urmaşilor lor în drepturile lor juridice, morale şi materiale depline prin amendarea cadrului juridic în vigoare sau adoptarea unei Legi noi;

5) eternizarea memoriei victimelor regimului totalitar comunist şi a participanţilor la mişcarea de rezistenţă prin ridicarea în oraşul Chişinău a unui complex memorial, deschiderea unor muzee locale, instalarea unor plăci comemorative în locurile comiterii crimelor şi ororilor comuniste;

6) declararea zilei de 23 august ca Zi Europeană a Comemorării Victimelor Regimurilor Totalitare şi Autoritare, care să fie marcată cu demnitate şi imparţialitate, în consens cu Rezoluţia din 2009 a Parlamentului European cu privire la conştiinţa europeană şi totalitarismul;

7) declararea zilelor de 13 iunie (1941), 6 iulie (1949) şi 1 aprilie (1951), în care au avut loc deportări masive, drept zile naţionale de comemorare a victimelor regimului totalitar comunist;

8 ) formarea unei comisii de experţi care să evalueze daunele materiale pricinuite de regimul totalitar comunist;

9) aprobarea unui program de stat pe termen lung privind investigarea în profunzime a regimului totalitar comunist;

10) reorganizarea Arhivei Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova în Arhiva Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova, cu transmiterea tuturor fondurilor de arhivă din depozitele speciale ale Ministerului de Interne, Serviciului de Informaţie şi Securitate, Ministerului Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, a fondurilor Procuraturii Generale, precum şi a altor fonduri ce reflectă esenţa regimului totalitar comunist în fondurile arhivei respective şi asigurarea accesului neîngrădit la toate aceste fonduri;

11) crearea unui Institut de Studiere a Totalitarismului;

12) elaborarea unui manual de istorie a regimului totalitar comunist şi introducerea în sistemul de instruire şi educaţie preuniversitară a unui curs de istorie a totalitarismului;

13) încurajarea desfăşurării în mass-media a dezbaterilor publice privind esenţa inumană a regimurilor totalitare, comuniste şi naziste.

14) abrogarea Legii nr. 546-XV din 19 decembrie 2003 privind adoptarea Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova, concepţia fiind una tributară trecutului şi ideologiei totalitare, incompatibilă cu parcursul european al societăţii noastre.

Avansând acest set de propuneri, Comisia subliniază că unele din ele pot fi realizate fără întârziere, altele într-un termen mediu sau îndelungat, importantă fiind continuarea sub diferite forme, în cadrul unor diverse instituţii – preuniversitare, universitare, de cercetare, mass-media etc. – a activităţilor iniţiate prin instituirea sa. Numai astfel vor putea fi obţinute rezultate reale în asanarea climatului social, politic şi moral din societate.

Comisia are convingerea că numai prin asumarea adevărului istoric ne vom putea simţi într-adevăr oameni liberi, vom fi mai puternici, mai deschişi către noi înşine şi către lumea externă, mai uniţi, vom avea mai multă încredere în forţele noastre şi în ziua de mâine, în viitorul nostru european.
-------------------------
Textul integral, aici.

Dezbatere despre consecintele pactului Ribbentrop-Molotov

Seniorii Ligii Studentilor din Universitatea Bucuresti, Institutul de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Romane (ISPRI) si Fundatia Nationala pentru Romanii de Pretutindeni organizeaza luni, 28 iunie a.c., ora 16.00, in Sala Senatului din Palatul Facultatii de Drept a Universitatii Bucuresti [Bd. Kogalniceanu, no. 64 ], o dezbatere publica privind consecintele Pactului Ribbentrop-Molotov asupra romanilor. Organizatorii vor sa supuna discutiei "probleme de prioritate nationala, ramase in suspensie in perioada 1940-2010 atit la Bucuresti cit si la Chisinau".

Muzică, nu zgomot (15)

Chiar dacă altul e subiectul zilei, cred că merităm un răgaz. Ne putem îngrijora şi mai tîrziu. Că soluţia... Hîm, despre soluţie o să vorbesc niţel mai tîrziu.
Acum, trei piese frumoase.

Sălaşul diavolului

Luni, 21 iunie a.c., în jurul orei 11.00, am văzut sălaşul diavolului. Fortul 13. Jilava. Ziduri groase, căptuşite cu întuneric. Celule largi, cu pereţii mustind de apă, ca de balele unui monstru. Încăperi în care frigul înjunghie în plină vară. Am intrat din cameră în cameră, am străbătut hol după hol şi am văzut aproape fiecare ungher, ca într-o adevărată casă a groazei. Conştient că pardoselele acoperite acum de mîzgă au fost odinioară pline de sînge nevinovat şi că zidurile acelea ostile poartă încă memoria unor suferinţe inimaginabile.

M-am cutremurat intrînd în celula Casimcăi în care a murit, de mizerie şi după schingiuiri atroce, o minte strălucită a generaţiei interbelice, Costache Oprişan, vegheat de camarazii săi Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor. Din patru oameni supuşi exterminării, au supravieţuit puşcăriei, în chip miraculos, trei. Mai trăieşte unul, dl profesor Marcel Petrişor. Cel care, luni, ne-a fost ghid în acest pelerinaj la unul dintre locurile de martiriu românesc.

Cu detaşarea omului care a îndurat şi a iertat totul, nedezminţit în crezul său, dl Marcel Petrişor ne-a povestit (pe alocuri amuzîndu-se, într-un fel de neînţeles pentru cei care nu ştiu ce înseamnă să scapi din iad) chinurile prin care au trecut cei închişi la Jilava în perioada comunistă. Murdăria, foamea, frigul, umilinţele, bătăile, duhoarea, lipsa de somn, înghesuiala, absenţa oricărei îngrijiri medicale, prostia agresivă a gardienilor – compun un tablou satanic. Cine se îndoieşte că comunismul a fost întruchiparea răului şi nu doar o utopie politică, să meargă la Jilava!

Cînd afli condiţiile în care au fost ţinută o parte din elita neamului, ţi se face o ruşine iremediabilă. Şi nu înţelegi nici cum a mai putut supravieţui cineva acelui regim de detenţie.
Mărturia dlui Petrişor (care a şi scris o carte despre Jilava) a fost întărită de cele ale altor foşti deţinuţi politic, dl Constantin Iulian (preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti – FRFDPLA), dl Gheorghe Jijie (91 de ani, secretarul FRFDPLA; care şi-a pus etichetă pe celula în care a stat), dl Dan Lucinescu, dl Gheorghe Grecu (96 ani) şi dl Demostene Andronescu.

Peste o sută de persoane, în convârşitoare majoritate tineri, între care şi monahi şi preoţi, au fost prezente la această lecţie de istorie românească. După care au participat la o slujbă de pomenire emoţionantă, oficiată de un sobor de preoţi. Primul parastas făcut la Jilava pentru toţi morţii de acolo.

În cuvîntul pe care l-a ţinut după parastas, maestrul Dan Puric, un ostenitor pentru memoria martiriului din închisorile comuniste, a spus că s-ar cuveni ca la Jilava să vină să se închine toţi politicienii şi ierarhii români. Şi că Fortul 13 este un punct esenţial pe un traseu al cunoaşterii istoriei noastre recente de către tînăra generaţie, alături de Aiud, Rm. Sărat, Târgşor...

Pelerinajul s-a încheiat la crucea ridicată în memoria Mareşalului Ion Antonescu, la Valea Piersicilor, lângă închisoare, acolo unde a fost executat de comunişti.

La Jilava

„Camera era, de fapt, un coridor boltit de 15 metri lung şi de 5 metri lat, cu un spaţiu de 75 metri pătraţi, în care se aflau 350 deţinuţi, deci aproximativ 5 oameni pe metru pătrat. Un adevărat furnicar! Peste zi oamenii se îngrămădeau pe cele două „priciuri“ de lemn (scînduri de la un capăt la altul al camerei). O treime din ei cobora peste noapte sub primul prici, ca să doarmă pe ciment, la aşa numita „şerpărie“. În ea intrai foarte greu deoarece între padimentul de ciment şi primul priciu nu erau decît 60-70 cm. Cum cele două rînduri de cîte două priciuri şi cele două „şerpării“ nu puteau cuprinde decît 300-320 indivizi, restul se culcau în timpul nopţii pe coridorul dintre priciuri, larg de aproximativ un metru şi jumătate. Pe coridor se făcea însă şi coada de 15-20 persoane, care aşteptau să urineze. Ei călcau printre corpurile lor. Mîncarea era aproape numai apă, iar la „şerpărie“ era foarte frig. De aceea, fiecare era nevoit să urineze în cursul nopţii de cel puţin 3 -5 ori.

Lîngă uşa de intrare erau două „tinete“ (hîrdaie) de metal pentru nevoile biologice, de o parte şi cele două hîrdaie cu apă de cealaltă parte. Apa era folosită mai mult pentru spălarea de dimineaţă şi pentru nevoile biologice, căci de băut ajungea apa din mîncare. Spaţiul pentru culcare fiind numai de 30 cm lăţime pentru individ, oamenii nu puteau dormi decît cu toţii pe o singură parte a corpului. Cînd poziţia pe o parte devenea obositoare, unul din deţinuţi dădea ordinul de întoarcere pe cealaltă parte a corpului. Un infern adevărat, pe care fantezia lui Dante nu l-a putut imagina!

Şi mai dezastruos era aerul deoarece camera avea o singură fereastră în fundul ei, care era însă acoperită cu obloane de lemn, ca să nu putem vedea afară. În acest mod, aerul intra numai prin spaţiul liber dintre zid şi partea inferioară şi superioară a obloanelor, care aveau o lărgime de 25 cm fiecare. Din aceste motive viaţa în cameră era mai uşoară iarna decît vara, cînd aerul devenea pur şi simplu insuportabil. În partea dinspre tinetele cu urină şi fecale în orice caz! Noii sosiţi în cameră ocupau locurile nenorocite dinspre tinetele, care funcţionau fără întrerupere, fiind nu numai victimele mirosului lor, ci şi a zgomotului pe care-l făcea căderea fecalelor în apă. Zilnic apoi 5-10 persoane aveau stomacul deranjat din cauza lipsei totale de igienă, în care mîncarea era servită. Ei poluau aerul şi mai rău. Pentru spălarea celor 350 gamele exista un singur hîrdău şi de aceea limpezirea lor cu apă curată era imposibilă.

Pe măsură ce deţinuţii plecau din cameră la penitenciare, noii sosiţi înaintau de la uşă spre fereastră, unde aerul era mai bun. Ajunşi la capătul şerpăriei, treceau pe rîndul prim de priciuri, luînd-o din nou de la uşă spre fereastră. Iarna rîndul cel mai bun era socotit cel din priciul al doilea. Vara însă preferinţa era dată priciului prim, iar unii mai tineripreferau chiar şerpăria de lîngă fereastră, unde aerul era mai respirabil. Tot în timpul verii pentru a simţi aerul primenit în nas timp de un sfert de ceas, oamenii veneau pe rînd cîte cinci şi stăteau pe jos lîngă zidul de sub fereastră.

Plimbarea avea loc numai de două ori pe săptămînă şi dura teoretic 20 minute, practic un sfert de ceas. Ea însemna o adevărată sărbătoare, pe care o aşteptam cu dor şi drag.” - Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002, pp. 362 - 363

Notă: Psihologul Nicolae Mărgineanu a pătimit 16 ani în temniţele comuniste. Nevinovat. De două ori a fost închis şi la Jilava. În cartea sa redă succint şi grăitor condiţiile de detenţie de la Jilava, de aceea am preluat fragmentul de mai sus.

ROST: Prinţesa călugăriţă

Numărul 88 al revistei ROST, pe luna iunie, îi este dedicat Alteţei Sale Ileana, principesa călugărită sub numele de maica Alexandra.

“Dintre toţi membrii Familiei Regale române, ai acelei dinastii de Hohenzollern – Sigmaringen împământenite şi devenită de-o-fiinţă cu Neamul Românesc, Ileana, făcând parte din a treia generaţie de Hohenzollerni români, şi prima generaţie născută pe pământul ţării, a fost poate principesa care s-a bucurat de cea mai mare simpatie printre cei din generaţia şi vremea sa. Hlamida regească nu a îndepărtat-o de oamenii obişnuiţi în mijlocul cărora se simţea atât de bine şi care la rându-le o înţelegeau şi o puteau iubi. Dintre surorile ei, principesa Elisabeta, devenită regină a Greciei, şi principesa Mărioara, devenită regină a Iugoslaviei, Ileana a fost singura numită de toţi cu un apelativ care aminteşte de vremuri mai îndepărtate: Domniţa Ileana. Aşa i s-a spus şi după căsătoria care a făcut-o arhiducesă de Austria, şi pe vremea când devenise „doamna Issărescu”, ba chiar şi atunci când, în 1990, a făcut o scurtă vizită în ţară, cu chipul monahal pe care îl purta, şi cu care a adormit întru Domnul, ca maica Alexandra” – scrie Daniel Focşa.

Alte articole pe care vă recomand să nu le rataţi: „Creştinul. Revoluţionar sau mărturisitor?”, de Pr. Marcel Răduţ Selişte, “Ortodoxia Occidentală şi tentaţia filetismului”, de Alexandru Racu, “Complexul Voievodal în lirica lui Eminescu”, de Const. Miu, “Religia, parte integrantă a culturii europene”, de Pr. Dr. Radu Ilaş, “Ontologia cunoaşterii religioase”, de Constantin Mihai, şi “Războiul sfânt contra bolşevismului”, de Daniel Focşa.

Revista ROST pe iunie este disponibilă numai în varianta print. Vedeţi aici de unde o puteţi procura.

O perspectivă canadiană asupra proiectului Roşia Montană

Prof. Yvan Allaire şi-a obţinut doctoratul în filozofie la MIT. Actualmente este Preşedintele Consiliului de Administraţie al Institutului pentru Guvernanţa Instituţiilor Publice şi Private (IGOPP), Canada. Profesor Emerit de Strategie (UQAM). Profesor Adjunct (HEC Montreal)

Membru al Societăţii Regale din Canada. Consilier al unor mari firme canadiene.
A intervenit în cadrul sesiunii „Regândirea valorilor în lumea de după criză” la reuniunea din ianuarie 2010 a Forumului Economic Mondial de la Davos, Elveţia. [Articol preluat de pe A Treia Forţă]

de prof. dr. Yvan Allaire

În calitate de observator canadian al dezbaterii cu privire la proiectul de exploatare a zăcământului aurifer de la Roșia Montană din România am fost surprins de faptul că promotorul acestui proiect, firma Gabriel Resources este prezentat tot timpul ca fiind o companie canadiană.
Am examinat documente oficiale publice pentru a stabili, parafrazându-l pe Butch Cassidy când vorbeşte cu Sundance Kid, „Who are these guys“ (cine sunt băieţii ăştia).
În primul rând, cine deţine acţiunile care asigură controlul asupra firmei Roşia Montană Gold Corporation, înfiinţată cu scopul exploatării rezervelor de aur de la Roşia Montană?
Structura corporativă creată pentru proiectul Roşia Montană este prezentată în figura de mai jos, preluată din raportul anual prezentat pe 11 martie 2010 de Gabriel Resources:
Se impune o primă observaţie: Gabriel Resources și-a creat structura acţionariatului astfel încât să minimizeze şi impozitul global pe profit, şi impozitele diverşilor investitori. Insula Jersey, Ţările de Jos, Barbados şi teritoriul Yukon din Canada sunt, toate, jurisdicţii foarte îngăduitoare din punct de vedere fiscal, atât pentru persoanele fizice cât şi pentru companii. Banii generaţi de acest proiect se vor îndrepta spre investitorii din una sau alta dintre aceste jurisdicţii, în funcţie de ceea ce este mai favorabil sub raportul nivelului de impozitare.
Din punct de vedere legal, Roşia Montană Gold Corporation, firma creată special pentru acest proiect, este de fapt controlată (80,46 %) de o companie situată în Jersey, și anume compania Gabriel Resources Ltd. Guvernul român deţine 19,31 %, prin intermediul Minvest SA, iar o firmă privată românească, Foricon SA, deţine 0,23 %. Motivele participării acestei firme private la capitalul acestui proiect nu sunt clare ¹ .

Gabriel Resources: o companie canadiană?
Într-adevăr, compania are sediul în Canada iar acţiunile ei sunt listate la Bursa din Toronto, dar acest fapt nu face din ea o societate canadiană. În toate documentele, pro şi contra proiectului Roșia Montană, Gabriel Resources este prezentată ca o „societate canadiană“ sau ca o „companie multinaţională canadiană“. Dar este bine de ştiut că mai important decât sediul companiei este cine controlează compania. Cine va beneficia cel mai mult de pe urma proiectului Roşia Montană? Pe scurt, cine sunt acţionarii acestei „societăţi“?
În Canada, orice acţionar care achiziţionează 10% sau mai mult din acţiunile unei societăţi listate la bursă trebuie să depună o declaraţie în acest sens la Comisia de Valori Mobiliare Canadiană. Astfel, este posibil să se identifice acţionarii care deţin un număr important de acţiuni în orice companie. Societăţile pe acţiuni listate la bursă trebuie să raporteze această informaţie anual, într-un document intitulat Management Proxy Circular.
Iată cine sunt cei mai importanţi acţionari ai firmei Gabriel Resources, conform raportului companiei din data de 14 mai 2010:
1. Paulson & Co Inc (New York, NY) 18,00%
2. Electrum Strategic Holdings (New York, NY) 18,00%
3. Newmont Canada Limited 14,72% (o filială deţinută în totalitate de societatea minieră Newmont, SUA).
4. În plus, compania a anunţat printr-un comunicat de presă din 18 decembrie 2009 că a finalizat un plasament privat de 67,5 milioane de dolari, prin vânzarea a 30 de milioane de acţiuni (aproape 9% din acţiunile aflate în circulaţie) către BSG Capital Markets,, o entitate aparţinând grupului Barry Steinmetz. Grupul Barry Steinmetz operează în domeniul diamantelor şi mineritului şi are sediul la Geneva.
Hai să adunăm: 18 % + 18 % +14,72 % + 9 % = 59,72 %; aşadar aproape 60% din acţiunile acestei companii „canadiene“ sunt deţinute de companii străine şi de fonduri speculative. Ceea ce înseamnă că aceste fonduri şi aceşti acţionari controlează compania. Şi, cum BSG Capital Markets deţine, de asemenea, dreptul de a cumpăra ieftin alte 9 milioane de acţiuni – drept pe care şi-l va exercita în curând – ajungem la concluzia că aproape 70% din Gabriel Resources este deţinut de acţionari non-canadieni.
Dintre aceştia, fondul speculativ Paulson & Co a dobândit o tristă celebritate datorită procesului intentat de către Securities and Exchange Commission (SEC) împotriva băncii de investiţii americane Goldman Sachs. Există, de asemenea, supoziţii potrivit cărora fondul ar fi fost unul dintre participanţii timpurii la acţiunea speculativă masivă împotriva datoriei statului grec. Întemeietorul fondului, John Paulson, a fost plătit cu peste 8 miliarde de dolari în ultimii trei ani pentru abilităţile sale de speculator.
Electrum Strategic Holdings este descrisă în rapoartele firmei ca deţinând „un portofoliu extins de proprietăţi pentru dezvoltare şi explorări în Europa de Est“. Practic, această organizaţie este şi ea tot un fond speculativ, dar în domeniul aurului.
Un indiciu al adevăratei naţionalităţi a firmei Gabriel Resources este şi naţionalitatea membrilor consiliului său de administraţie. Consiliul este format din opt membri, dintre care doar doi sunt canadieni. Din ceilalţi şase, majoritatea sunt americani. Însuşi directorul General (CEO) al companiei îşi dă adresa personală în Laguna Beach, California.
În consecinţă, mass-media din România, susţinătorii şi opozanţii proiectului Roșia Montană ar trebui să ia cunoştinţă de aceste fapte şi să înceteze a mai acorda o identitate canadiană actualului promotor al proiectului Roşia Montană. Gabriel Resources este de fapt o companie deţinută de speculatori americani şi de alte interese străine, doar deghizată – pentru o mai mare credibilitate, probabil – sub o identitate canadiană.

De ce tocmai Gabriel Resources?
Orice proiect de investiţii care creează locuri de muncă directe şi indirecte generează beneficii pentru o ţară. Pe de altă parte, respectiva ţară trebuie să evalueze cu atenţie tipul de investiţii pe care doreşte să le atragă şi să le sprijine.
Exploatarea resurselor naturale a fost dintotdeauna o sabie cu două tăişuri pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Resursele lor naturale acţionează ca un magnet pentru investitorii străini, în căutare de materii prime ieftine. Promisiunea unei creşteri rapide a numărului de locuri de muncă şi a intensificării activităţii economice este irezistibilă din punct de vedere politic. În ţări cu un potenţial industrial scăzut şi în care forţa de muncă este slab pregătită, probabil că nu există altă cale de ieşire din sărăcie. Este şi România o astfel de ţară?
Din păcate, termenii şi condiţiile negociate de către firmele străine pentru accesul la resursele naturale ale acestor ţări nu sunt, de regulă, cele optime şi, în plus, formularea lor este ambiguă. Ele sfârşesc prin a aduce puţine beneficii reale şi durabile ţărilor respective, dar îmbogăţesc din plin companiile străine.
Costul scăzut al extragerii materiilor prime în ţările în curs de dezvoltare reflectă faptul că în realitate costul lor real este subestimat. Daunele colaterale aduse mediului, deteriorarea stării de sănătate a angajaţilor şi dislocarea comunităţilor din proximitatea exploatării sunt negate, minimizate, contestate prin campanii de publicitate, atunci când nu sunt de-a dreptul ridiculizate de către diverşi actori locali susţinători ai proiectului (indivizi, ziarişti plătiţi de guvern şi de alte organizaţii etc.).
Ţările dezvoltate bogate în materii prime, cum sunt Canada şi Australia, au învăţat să-şi impună condiţiile în desfăşurarea unor activităţi industriale de acest gen şi să obţină un maximum de beneficii economice de pe urma lor. Atunci când proiectele au o importanţă strategică deosebită, spre a asigura exploatarea acestor resurse sunt înfiinţate societăţi cu capital de stat. Toate beneficiile revin astfel ţării.
Pe de altă parte, proiecte controversate pentru efectele lor asupra mediului natural şi social sunt blocate în mod regulat, neluându-se în considerare eventualele beneficii economice. Cum putem evalua proiectul Roşia Montană pornind de la aceste exigenţe?
Acest proiect va transforma o mare zonă geografică într-un veritabil peisaj selenar, la aproximativ 135 de kilometri, de Cluj-Napoca, al treilea oraş ca mărime din România. Procesul de exploatare va face uz de o cantitate masivă de cianură, care trebuie să fie transportată la Roşia Montană de-a lungul a sute de kilometri prin regiuni dens populate. În plus, în ciuda unor argumente contrare aduse de promotorii proiectului, o moştenire a unei civilizaţii timpurii, un adevărat certificat dacic de naştere a poporului român este în pericol de dispariţie.
În multe ţări, aceste fapte ar fi suficiente pentru a respinge proiectul!
Dar dacă, în ciuda acestor aspecte nefavorabile, s-ar hotărî, totuşi, exploatarea rezervelor aurifere de la Roşia Montană, oare cum ar trebui să se procedeze?
Având în vedere natura delicată a proiectului şi potenţialul lui foarte mare de creare de venituri pentru România, guvernul ar putea să evalueze posibilitatea de a exploata Roşia Montană prin intermediul unei societăţi cu capital de stat.
Este însă foarte posibil ca guvernul român să fie strâmtorat financiar şi, prin urmare, incapabil să procure fondurile necesare pentru finanţarea investiţiilor cerute de proiect. În aceste condiţii, guvernul ar trebui să recurgă la un număr de operatori privaţi, interesaţi să investească şi să realizeze proiectul de exploatare minieră. Desigur, guvernul ar trebui să facă apel doar la acele societăţi de minerit care, datorită modului în care operează, se bucură de credibilitate şi respect. Ele vor fi invitate să facă oferte ce vor fi evaluate pe baza performanţei şi a reputaţiei lor antreprenoriale în alte exploatări miniere similare, din alte ţări. Compania care ar depune oferta cea mai atractivă din perspectiva intereselor naţionale ar putea obţine licenţa de exploatare. În aceste condiţii, beneficiile economice pentru ţară ar fi maximizate.
Oare aceasta să fi fost procedura prin care firma Gabriel Resources a fost aleasă şi a obţinut licenţa de exploatare a rezervelor de aur de la Roşia Montană? Rămâne de explicat de ce Gabriel Resources şi nu alte firme.

NOTE
¹ Până în anul 2009, au existat trei companii private românești care dețineau un număr mic de acțiuni în Roșia Montană Gold Corporation: Cartel Bau S.A. (0,23%), Foricon S.A. (0,23%), Comat S.A. (0,23%). În documentele anterioare, Gabriel Resources identifica aceste trei companii drept „companii de stat“. La sfârşitul anului 2009, Gabriel Resources cumpăra acțiunile a două dintre aceste companii. Foricon este acum o companie privată care oferă servicii în domeniul construcţiilor.

A murit cel mai bătrîn stejar din ţară

Cel mai bătrîn stejar din ţară, rămăşiţă a vechii Păduri nebune ( Deliorman) "a murit" în urma furtunii din noaptea de 16 spre 17 iunie. În scorbura lui se putea amenaja lejer o chilie, cinci persoane mature nefiind de-ajuns pentru a-l cuprinde. În urma cu trei decenii, cînd doar o singură creangă îi mai rămăsese verde, vîrsta bătrînului stejar a fost apreciată de către specialişti ca fiind de peste şapte veacuri.

Plopi, Telorman
Gheorghita Ciocioi

Muzică, nu zgomot (14)

Revin cu muzică, după o pauză de peste o lună. Sper să vă placă.

A murit autorul "Evangheliei după Isus Cristos"

Scriitorul portughez José Saramago, laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1998, a murit vineri, la 87 de ani, în insula Lanzarote - informează presa din Portugalia.
Omul s-a declarat ateu şi comunist. Şi a scris o carte în care imaginează blasfemiator viaţa Mîntuitorului, "Evanghelia după Isus Cristos".
Acum o să dea piept cu realităţi pe care le credea poveşti.

Zilele "Pe drumul Învierii" la Suceava

Asociaţia "Rost" şi Asociaţia "Bucovina Profundă" - Suceava organizează, în perioada 18 - 23 iunie a.c., un şir de manifestări pornind de la şi în jurul expoziţiei foto-documentare „Pe drumul Învierii”, privind mărturisirea lui Hristos în temniţele comuniste. Iată programul manifestărilor:

Vineri 18 iunie, ora 17.00, la Muzeul Bucovinei - Suceava, va avea loc vernisajul expoziţiei, la care vor avea scurte intervenţii: conf. dr. Florin Pintescu de la Catedra de Istorie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” - Suceava, părintele Mircea Bejenaru, monahul Moise de la Oaşa, scriitorul şi fostul deţinut politic Marcel Petrişor, preşedintele Senatului Asociaţiei "Rost", şi prof. drd. Mihail Albişteanu, vicepreşedinte al Asociaţiei "Rost".

Sâmbătă 19 iunie, ora 13.00, foştii deţinuţi politic Marcel Petrişor şi Dumitru Oniga şi monahul Moise de la Oaşa vor susţine conferinţa „Verbul şi Biserica întemniţate”, la acelaşi Muzeu.

Duminică 20 iunie, ora 17.00, la Biserica Domniţelor (Beizadelele) din Suceava, va avea loc o seară de convorbiri duhovniceşti - prefaţată de "Acatistul Sfinţilor Români” - cu Marcel Petrişor şi monahul Moise de la Oaşa.

Marţi 22 iunie, ora 17.00, la Muzeul Bucovina din Suceava, doi supravieţuitori ai închisorilor comuniste, poetul Dumitru Oniga şi părintele Oprea Crăciun, vor susţine conferinţa „Temniţa - Chivot al credinţei şi al neamului”.

Intrarea este liberă la toate manifestările, ca de obicei.

Lecţia de fiscalitate

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”.
Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „
Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”. Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.

Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a târgoveţului”. Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul - repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”. Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni
mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.

Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”

Piaţa Universităţii după 20 de ani. Criteriul libertăţii

Se împlinesc 20 de ani de la reprimarea sîngeroasă a fenomenului Piaţa Universităţii. În cel mai pur stil comunist, o categorie de români, minerii, adică, vezi bine, clasa muncitoare, a fost instigată împotriva alteia, intelectualii. Semnalul pentru măcel a fost dat printr-o diversiune, în care Poliţia (încă miliţie în toate cele) şi-a dat foc la cîteva autobuze şi a înscenat atacuri asupra sediului său central, şi asupra TVR pentru a justifica intervenţia în forţă a minerilor (conduşi de vechi securişti şi miliţieni). Clasa muncitoare a fost chemată de tovarăşul Iliescu să apere tînăra democraţie originală. În acel moment, în Piaţă nu erau nici 200 de persoane – care, chipurile, periclitau siguranţa statului. [E uşor de înţeles de ce Iliescu nu a făcut manevra cînd în Piaţa Universităţii se aflau, zi de zi, între 80.000 şi 100.000 de oameni, ci după ce principalii organizatori, între care Liga Studenţilor, al cărei lider era Marian Munteanu, au declarat protestul-maraton încheiat. Atunci rămăseseră în Piaţă 20 de grevişi ai foamei şi susţinătorii lor]

Minerii au ridicat oameni nevinovaţi de pe stradă, de la sediile partidelor istorice şi din casele lor, sub coordonarea unor ofiţeri ai aparatului de represiune. Cel puţin şase oameni au fost omorîţi, cîteva sute au fost răniţi, mulţi au rămas traumatizaţi pe viaţă şi la fel de mulţi au emigrat de frică.

Diversiunea a fost posibilă cu ajutorul singurei televiziuni de atunci, TVR, care era condusă de Răzvan Theodorescu, şi al ziarului Adevărul, fost Scînteia, cu aportul inconştient sau ticălos al unor nume foarte cunoscute acum în presă.

Dincolo de toate acestea, Piaţa Universităţii rămîne nu numai unul din rarele momente de curaj şi solidaritate a intelectualităţii, dar şi unul de separare a apelor. Cum bine spune Ana Blandiana, într-un interviu publicat azi de Adevărul, Piaţa Universităţii a marcat „deosebirea dintre cei care luptă pentru libertate şi cei care luptă pentru putere, două categorii umane care niciodată nu se suprapun...”. Că pe urmă unii dintre cei care au luptat pentru libertate au vrut puterea – e altă discuţie. Poate au gîndit, asemeni lui H.-R. Patapievici, că fără o acţiune politică, nu poţi asigura libertatea.

În orice caz, Piaţa Universităţii ar trebui să funcţioneze în conştiinţa publică precum hîrtia de turnesol în privinţa prietenilor şi a duşmanilor libertăţii. Modul în care ne raportăm la libertate este un criteriu fundamental de orientare şi coagulare într-o epocă a diversiunilor subtile şi a dezbinărilor entuziaste.

UPDATE

Iliescu nu se lasă tulburat de "huliganii" de azi, care îl întreabă dacă nu crede că ar trebui să fie la puşcărie, în loc să lanseze cărţi. La fel cum nu s-a lăsat tulburat nici de "golanii" de acum 20 de ani. Cu diferenţa că astăzi forţele de ordine nu mai au nevoie de ajutorul minerilor. Vedeţi aici.

Expoziţie şi conferinţă la Piatra Neamţ

Expoziţia "Pe drumul Învierii" a ajuns la Muzeul de Istorie din Piatra Neamţ, unde va fi vernisată vineri 11 iunie a.c., ora 17.00. La deschidere vor vorbi pr. Vasile Păvăleanu, fostul deţinut politic Grigore Caraza (21 de ani de temniţă), scriitorul Adrian Alui Gheorghe, profesorul Adrian Romila, scriitorul Răzvan Codrescu, preşedinte de onoare al Asociaţiei "Rost", şi subsemnatul.

A doua zi, sîmbătă 12 iunie a.c., începînd cu ora 13.00, la Casa de Cultură din Piatra Neamţ, va avea loc conferinţa "Criza lumii româneşti şi jertfa răscumpărătoare", susţinută de pr. Amfilohie, duhovnicul mănăstirii Diaconeşti (Bacău), monahul Moise de la Oaşa, Răzvan Codrescu şi subsemnatul.

Intrarea la ambele evenimente este, desigur, liberă. Vă aşteptăm cu drag.

"Cea mai bună cinstire a sfinţilor este urmarea lor"

Predica părintelui Amfilohie, duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti (Bacău), la Duminica Sfinţilor Români. Să luăm aminte!

Solidaritatea Europei creştine

Via Răzvan Codrescu:

În data de 3 noiembrie 2009, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) decidea că prin afişarea crucifixului în şcoli se viola articolul 2 al Protocolului nr. 1 (Dreptul la educaţie), ca şi articolul 9 (Libertatea religioasă) din cadrul Convenţiei. Experţi politici şi jurişti din diferite state ale continentului european, în frunte cu Italia (care a şi iniţiat recursul împotriva sentinţei respective), n-au întîrziat să critice aspru decizia CEDO, declarînd-o “o încercare de impunere a laicismului”, cu atît mai neavenită cu cît CEDO nu prevede că statul este “obligat la neutralitate confesională în cadrul educaţiei publice obligatorii” sau în orice alt sector public. Realitatea este că numeroase state membre ale Consiliului Europei sînt “state confesionale”, în sensul că, pe temeiul unei vechi şi neîntrerupte tradiţii, au o religie oficială şi vorbesc de Dumnezeu în legile şi constituţiile proprii.

Dintr-un amplu articol dedicat problematicii simbolurilor religioase, cu titlul “În privinţa Crucifixului, 10 state susţin Italia în faţa Tribunalului European”, apărut pe data de 2 iunie a. c. sub egida Agenţiei catolice Zenit, aflăm că “pentru prima dată în istoria CEDO, 10 state, între care şi Rusia, s-au declarat amicus curiae, pentru a susţine Italia în recursul contra sentinţei Curţii prin care se interzicea expunerea Crucifixului în aulele şcolilor publice”. CEDO a comunicat, pe 1 iunie 2010, la European Centre for Law and Justice (ECLJ), lista statelor care s-au alăturat oficial Italiei: Armenia, Bulgaria, Cipru, Grecia, Lituania, Malta, Monaco, San Marino, România şi Rusia. Aceste 10 state, care fac parte din cele 47 de naţiuni membre ale Consiliului Europei, au solicitat în mod formal să se poată prezenta ca parte terţă în cadrul procesului şi să poată susţine oficial, la CEDO, observaţii scrise şi orale. În afara acestor 10 state, şi alte state europene, precum Austria sau Polonia, care din motive interne nu s-au putut constitui în “parte terţă”, au făcut publice declaraţii de susţinere a simbolurilor religioase, cu refuzul explicit de a le înlătura din spaţiile şcolare.

“Este vorba de un precedent important pentru CEDO, deoarece statele membre intervin de obicei doar atunci cînd o sentinţă afectează un cetăţean propriu. Chestiunea Crucifixului este şi ea unică şi fără precedent: 10 state au decis să explice CEDO care este limita capacităţii sale de a crea noi drepturi, împotriva voinţei statelor membre. În această decizie trebuie să vedem o contrabalansare a puterii Curţii”, a precizat, pentru Zenit, Gregor Puppinck, director al ECLJ.

Agenţia Zenit ne încredinţează că Guvernul italian “face toate demersurile posibile” pentru a obţine anularea sentinţei din 3 noiembrie 2009. Articolul precizează că Marea Cameră urmează să se exprime în speţă pe data de 30 iunie, iar decizia definitivă va fi publicată pînă la sfîrşitul anului în curs.

Este onorant faptul că România s-a alăturat Italiei în demersurile respective. Acest important pas moral şi diplomatic i se datorează în mare măsură actualului şef al diplomaţiei româneşti, d-l Teodor Baconsky, teolog de formaţie şi fost ambasador al României pe lîngă Sfîntul Scaun. Încă din aprilie, Franco Frattini şi Dominique Mamberti ne solicitaseră, în cadrul vizitei ministrului de Externe român la Roma şi Vatican, să susţinem oficial Italia în cauza crucifixelor. Şi iată că în cursul lunii mai, în pofida anumitor reticenţe ale premierului Emil Boc şi ale altor membri ai Guvernului, ministrul a reuşit să obţină o poziţie oficială a României în această speţă. Oficiali ai statului italian şi ai Sfîntului Scaun şi-au exprimat deja satisfacţia pentru decizia Guvernului român.

De menţionat că, pe 28 iunie 2010, Ambasada României pe lîngă Sfîntul Scaun va găzdui la sediul Misiunii, din proprie iniţiativă, o reuniune diplomatică a reprezentanţilor mai multor Misiuni (Italia, Franţa, Polonia, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Slovenia), care şi-au exprimat interesul pentru o astfel de întîlnire colegială, în spiritul viu al Europei creştine. Una dintre temele care urmează să fie discutate pe larg va fi şi aceea a recursului la CEDO, a rolului Bisericii în cadrul societăţii şi a laicismului “pozitiv”.

Cum ne otrăvim singuri

România, te iubesc: Umami, al cincilea gust "periculos de bun". O anchetă excelentă, care ar trebui să ne trezească. Urmăriţi-o pînă la capăt!

Romania, te iubesc: Umami, al cincilea gust "periculos de bun"

StirileProTV.ro

Cerul pe pămînt. Sacru şi modernitate la început de mileniu III

Asociatia "Est-Democratia" si Muzeul Literaturii Romane organizeaza, miercuri 2 iunie a.c., incepind cu ora 17.00, la Casa Pogor, dezbaterea "Cerul pe Pamant. Sacru si modernitate la inceput de mileniu III", moderata de dr. Andi Mihalache.

Evenimentul va include lansarea albumului "Manastiri Moldave" (Bogdan Onofrei) si o dezbatere despre arta, patrimoniu si rolul religiei in secolul XXI. Vor fi prezenti oameni de arta, istorici si preoti.