Mănăstirea Diaconeşti: Cum se cinstesc martirii

D-l Răzvan Codrescu publică pe blogul său un text la care nu am de adăugat decît că îi voi urma exemplul. Îmi permit să redau aici textul, pentru o mai largă răspîndire, în nădejdea că şi alţii îi vor urma pilda. Amin! (C.T.)

Icoana întreagă

În timp ce noi ne înfruntăm steril pe bloguri şi oferim lumii largi imaginea stînjenitoare a unei Ortodoxii româneşti dezbinate în sine, primitive şi clevetitoare, incapabile şi să-şi unească într-un duh viii, şi să-şi cinstească în mod cuviincios morţii, prefăcînd zestrea de sfinţenie a neamului într-o răfuială între “găşti” şi într-o miză a trufiilor ulcerate, iată că obştea Sfintei Mănăstiri Diaconeşti continuă să lucreze cu har, temeinicie şi discreţie la adevărata cinstire şi înviere publică a memoriei martirilor de la Aiud şi din toate temniţele comuniste din România.

Coperta albumului

După ce în anii anteriori, în afară de alte realizări mai mărunte, a îngrijit exemplar două volume de memorii ale lui Ioan Ianolide şi unul al părintelui Gheorghe Calciu, iar în toamna trecută a scos splendidul album-documentar fotografic Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, obştea de la Diaconeşti ne oferă în vara aceasta, în excepţionale condiţii grafice, albumul iconografic Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc (alcătuit din detalii mărite ale icoanei şi din extrase corelative din memorialistica şi poezia închisorilor).

Supliciile de la Aiud

Marea icoană care dă titlul albumului a fost realizată, în decurs de mai mulţi ani, în atelierul de pictură al mănăstirii, iar vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu (1925-2006), care a avut cu Diaconeştiul o relaţie sufletească şi duhovnicească aparte, mai ales în ultimul său an de viaţă pămîntească, n-a închis ochii fără bucuria de a contempla îndelung viitoarea icoană în stadiu de schiţă, vorbind cu emoţie pe marginea ei, atît cu maicile, cît şi cu părintele duhovnic Amfilohie.

Îmbinare unică de har, meşteşug şi evlavie dreptmăritoare, Icoana Noilor Martiri concepută şi pictată la Diaconeşti este, fără nici o îndoială, cea mai importantă şi mai desăvîrşită realizare artistic-religioasă din plastica românească a ultimelor decenii.
Ea rămîne, pe de altă parte, o pildă impresionantă de cinstire ortodoxă a trecutului nostru recent, iar în faţa acestui adevărat monument iconic al rîvnei mărturisitoare eu unul simt nevoia să mă smeresc admirativ şi să-mi cer public iertare pentru puţina mea vrednicie şi pentru neînţeleapta risipă în cuvinte acolo unde singure faptele s-ar cuveni să fie măsură.

Lucrarea Diaconeştilor, în ansamblul ei, nu-i doar un ales dar duhovnicesc sau artistic, ci şi o mare lecţie pentru noi toţi, un apel tăcut la o învrednicire cu care am rămas datori şi în lipsa căreia nimic nu se leagă şi nu rodeşte.

Părintele Calciu în atelierul de la Diaconeşti,
pe vremea cînd icoana era numai o schiţă (2006, toamna)

Mă rog lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Maici, ca şi Sfinţilor noştri mai vechi sau mai noi, să ne unească pe toţi în duhul veghetor şi lucrător al Diaconeştilor. Din ceasul acesta întorc spatele vrajbei şi las “căpuşele Ortodoxiei” – care şi cîte or fi ele de fapt – judecăţii lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Neamului, mijlocitori în strălumina de Sus ca pămîntul să ne mai rabde şi Cerul să ne mai rămînă deschis.

Lăudat să fie Dumnezeu, în toate şi pentru toate!

Răzvan CODRESCU

Parlamentul de la Chişinău este condus de un liberal

Mihai Ghimpu, liderul Partidului Liberal (şi unchiul lui Dorin Chirtoaca, primarul Chişinăului), a fost ales azi preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, cu 53 de voturi pentru. Ghimpu a candidat din partea Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), formată din Partidul Liberal, Partidul Democrat, Alianţa Moldova Noastră şi Partidul Liberal Democrat.

Comuniştii au părăsit sala înaintea votului.

Potrivit unor informaţii încă neconfirmate oficial de AIE, Marian Lupu, liderul PD, ar putea deveni şef al statului, iar Vlad Filat, liderul PLD, premier. Pentru alegerea noului preşedinte al republicii, AIE mai are nevoie de 8 voturi de la comunişti. Dacă nu defectează nici unul, la anul vor avea loc alegeri anticipate din nou. [Constituţia R. Moldova nu permite organizarea a două alegeri anticipate într-un singur an.]

Până atunci, interimatul ar putea fi asigurat de Vladimir Voronin. În treacăt fie spus, Voronin, marele comunist, a acumulat în opt ani de mandat la preşedinţie o avere estimată la două miliarde de euro!

Amănunte găsiţi pe Unimedia.

UPDATE

Un deputat comunist face o precizare foarte importantă: preşedintele Parlamentului va asigura interimatul pentru funcţia de şef al statului. Dar asta numai după ce Curtea Constituţională va valida alegerea preşedintelui Parlamentului. Iar comuniştii speră ca judecătorii Curţii Constituţionale să anuleze rezultatul votului din Parlament de ieri.

AVANPREMIERĂ. Interviu lămuritor cu prof. univ. dr. Pavel Chirilă despre Proiectul Aiud

Numărul 78 al revistei ROST, pe care îl veţi putea găsi în librării şi la chioşcuri de săptămîna viitoare, conţine şi un grupaj consistent de articole pe marginea Proiectului Aiud.
Postez aici un interviu lămuritor cu dl prof. univ. dr. Pavel Chirilă, unul dintre cei implicaţi în Proiect şi căruia îi conferă autoritate în domeniu realizările sale de pînă acum.

Din sumarul acestei ediţii a ROST - dedicată părintelui Dimitrie Bejan -, vă mai recomand alte cîteva titluri: Jurnalul unei călătorii în Cuba (ultima parte), de Marcel Răduţ Selişte, Un exemplu francez: Marine Le Pen, de Daniel Focşa, Conservatorism, Liberalism, Socialism, de Alexandru Racu, Biserica şi elitele, de Constantin Mihai, Constantin Oprişan şi generaţia corăbiilor arse la mal, de Florin-Ciprian Mitrea, Dumnezeu şi filosofia, de Paul-Gabriel Sandu.

De asemenea, prin intermediul unui formular aflat în revistă, puteţi răspunde unui chestionar privind convingerile dvs. religioase, întocmit de un grup de profesori de la Facultatea de Teologie a Universităţii din Craiova.

PROIECTUL AIUD

“Centrul de martirologie este un act măreţ al Bisericii luptătoare”

Interviu cu Domnul Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă

În jurul „Proiectului Aiud” s-a iscat, mai ales în ultimele luni, o mare dezbatere, pe alocuri foarte contondentă, în lumea ortodoxă. Discuţie care s-a lăsat cu supărări între personalităţi a căror împreună-lucrare este altminteri foarte importantă pentru reuşita proiectului.

Polemica a pornit de la o idee acceptată de toată lumea la început: înfiinţarea, pe lângă o mănăstire, la Aiud, a unui Centru de Studii Martirologice. Câteva persoane foarte active mai ales pe internet au răspândit suspiciune că acesta va fi de fapt un „centru multicultural şi multiconfesional”, apoi că în activitatea sa se vor implica reprezentanţi ai unor organizaţii secrete, anticreştine şi antiromâneşti, pentru a-i deturna cercetările şi scopul; că, în fine, va fi confiscat şi îndreptat, nici mai mult, nici mai puţin, împotriva lui Hristos şi a neamului. Pe marginea acestui scenariu conspiraţionist şi fantasmagoric au fost brodate şi alte năluciri, cum este, de pildă, aceea că biserica mănăstirii nu va fi una ortodoxă, ci o... moschee!

Profesioniştii dezinformării au reuşit să convingă multă lume, între care şi foşti deţinuţi politici, că francmasoneria, de mână cu serviciile secrete (româneşti şi străine), în înţelegere cu anumite grupări culturale şi de conivenţă cu însăşi oligarhia, va transforma Aiudul, dintr-un loc de cinstire al martirilor creştini, în unul de condamnare a neamului şi al lepădării de Hristos. Odată ce minciuna a fost crezută, toţi cei care s-au exprimat în favoarea înfiinţării unui centru de martirologie la Aiud au devenit suspecţi, de la ÎPS Andrei Andreicuţ, arhiepiscopul Albei Iulia, şi Dan Puric, până la Răzvan Codrescu şi subsemnatul. Singurul care nu a fost încă atacat de “zeloţi” este dl. prof. univ. dr. Pavel Chirilă.

Dl. prof. univ. dr. Pavel Chirilă, preşedintele Asociaţiei Christiana, ctitor de biserici şi mănăstiri, fondatorul primului spital creştin de la noi de după revoluţie şi al unui hospice în Bucureşti, om implicat puternic în viaţa Bisericii şi a Cetăţii, este unul dintre susţinătorii la vârf ai „Proiectului Aiud”. Cunoaşte bine toate etapele de până acum ale acestuia, dar a evitat să se amestece în polemică. Astăzi consideră că este obligatoriu să-şi spună punctul de vedere, pentru a risipi confuzia şi a încerca o împăcare între fraţi.

- Domnule Profesor, dvs. aţi avut ideea ca în viitoarea mănăstire de la Aiud să se întemeieze un Centru de Studii Martirologice. Le-aţi propus-o părintelui Iustin Pârvu, de a cărui personalitate duhovnicească v-aţi declarat impresionat, şi preacuviosului părinte Augustin, duhovnicul schitului de la Râpa Robilor. Ce v-a împins să faceţi această propunere?

- Am avut o parte din membrii familiei deţinuţi politici şi, în plus, predau la Facultatea de Teologie un curs de medicină pastorală. Temele acestui curs, asupra cărora m-am aplecat ani de zile, m-au convins să acord o atenţie şi o preocupare maximă martirologiei: schingiuirile sfinţilor, curajul în faţa morţii, probarea şi depăşirea limitelor anatomice şi psihologice ale fiinţei umane, suferinţa şi excluziunea socială – asumate pentru Hristos, capacitatea de a dizolva toate valorile prezentului în numele unei vieţi viitoare cu Hristos, ş.a.

- Cum vă susţineţi ideea?

- Biserica este zidită pe sângele martirilor – fără a căror prezenţă fizică (în Sfântul Antimis) nici nu putem face Sfânta Liturghie.
În al doilea rând, secolul XX a dat, cred, mai mulţi martiri decât primele trei secole.
Este absolut obligatoriu să-i descoperim şi să-i cunoaştem, să nu lăsăm pământul şi oamenii trecători – fie ei ai Bisericii sau nu – să-i îngroape şi să-i uite.
În al treilea rând, de martirii noştri, ai creştinilor, trebuie să ne ocupăm noi creştinii, căci numai noi le cunoaştem definiţia, şi, prin sfânta euharistie, avem acelaşi sânge şi părtăşie cu ei.

- Ce îşi propune, în opinia dumneavoastră, acest centru de studii martirologice? Ce urmează a fi el, în fond?

- În opinia mea martirologia, ca ştiinţă, se ocupă cu studierea persoanelor umane martiri, adică a acelor morţi pentru Hristos care răspund criteriilor de definire a martirilor în Biserica creştină.
În credinţa noastră, mântuirea este personală , în Biserică (în comuniune).
De aceea centrul epistemologic şi eclezial al martirologiei este persoana umană şi nu grupările sociale, politice, armate, ideologice, partinice, etc.

- Vreţi să fiţi mai explicit?

- Vreau să spun că, după părerea mea, nu există liberali-martiri, ţărănişti-martiri, democraţi-martiri... Există martiri pe numele lor... Moartea este o taină mare.
În momentul când omul trece prin ea, multe din valorile acestei lumi pălesc, rămân în urmă şi devin neesenţiale pentru mântuire. Foştii deţinuţi politici care au rămas drepţi până la sfârşit şi au fost în pragul morţii, înţeleg aceasta.
Centrul de studii martirologice, aşa cum îl am eu în minte, este o lucrare sfântă de teologie socială, este un act eclesial măreţ al Bisericii luptătoare, care aduce slavă Bisericii triumfătoare. Nu aduce şi nu trebuie să aducă nici răzbunare, dar nici indiferenţa faţă de toţi morţii de la Aiud şi de toate jertfele umane care au fost acolo. Creştin fiind, nu mă interesează decât numele mic, de botez, al martirului, pentru a-l putea pomeni la rugăciune. Nu mă intresează numele torţionarului sau delatorului, ci cel mult fapta lui, pentru a nu se repeta în generaţiile următoare.

- Centrul de martirologie a speriat destulă lume înainte să se ştie în ce va consta...

- Vor fi câteva camere pentru cercetătorii interesaţi, un muzeu, o bibliotecă pentru câteva mii de volume şi documente în domeniu, un laborator de imagistică şi audio pentru înregistrarea documentară a mărturiilor, săpăturilor, documentelor inedite, gropilor comune etc., un osuar.

- De ce a trezit acest proiect atâta scandal în lumea monahilor şi mirenilor ortodocşi?

- Întrebaţi-i pe scandalgii – monahi sau mireni. Aceştia sunt scandalagiii văzuţi.
Există, sunt convins, şi nişte scandalagii nevăzuţi, probabil fiii, rudele sau legăturile de sânge ale foştilor torţionari, comandanţi de închisori, instrumentele represiunii etc., care lucrează prin scandalagii văzuţi. Lor, însă, nu trebuie să le fie frică, ci să aibă încredere în creştini. Creştinii se roagă mult pentru vrăjmaşii lor. Există multe dovezi în Pateric care arată cum vrăjmaşii lui Hristos i-au trimis pe creştini în Rai, şi uneori creştinii au ajuns aici chiar „la braţ” sau „de gât” cu vrăjmaşii lor.
Petre Ţuţea spunea că religia creştină este singura care porunceşte iubirea vrăjmaşilor. De aceea este ultima mare religie a lumii, căci o religie superioară iubirii vrăjmaşului nu poate exista.

- Există persoane, unele chiar printre foştii deţinuţi politici, care zic că e mai bine să nu se facă un centru de martirologie la Aiud, căci va fi deturnat de către vrăjmaşii Bisericii. Dvs. ce părere aveţi despre aceste temeri?

- Îndoiala, frica şi incertitudinea nu aparţin Bisericii lui Hristos. Cei care se clatină în cele văzute ale Bisericii se clatină şi în cele dinlăuntru ale lor. Sufletul lor e clătinat şi îndoielnic. Dacă ar fi gândit aşa primii creştini ai Bisericii, n-am mai fi avut azi temelii bimilenare.
Cei care se îndoiesc de acest proiect sunt unii dintre cei care nu vor să se facă.
Trebuie să ne ferim de ei.

- Vă pun o întrebare delicată. Ce părere aveţi despre poziţia Pr. Iustin şi atitudinea unor monahi de la Petru Vodă faţă de acest proiect?

- Nu e delicată deloc. Pentru suferinţa de la Aiud şi pentru autoritatea duhovnicească a Pr. Iustin trebuie să-i sărutăm mâna şi să-i apărăm reputaţia de care se bucură în popor.
Eu, personal, nu înţeleg câteva lucruri care „pleacă din Petru-Vodă”. Să le luăm pe rând.
În urmă cu câţiva ani, când am lansat ideea unui centru de studii martirologice, i-am împărtăşit-o Pr. Iustin. A fost întrutotul de acord, chiar s-a bucurat că cercetarea martirilor ar fi sub autoritatea onestă a creştinilor, călugărilor, ierarhilor. Ulterior (vezi ziarul „Ziua” nr. 4534 de joi, 14 mai 2009 ) părintele şi-a schimbat opţiunea, afirmându-şi răspicat părerea că centrul de studii martirologice este „un centru cultural” şi că trebuie îndepărtat din mănăstire.
În urmă cu câteva luni, un părinte de la Petru-Vodă a întocmit o temă de arhitectură şi a exclus din ea complet centrul de studii martirologice. I-am telefonat să-i cer explicaţii. Mi-a răspuns că a proiectat „un arhondaric mai mare ca să aibă loc acolo şi cercetătorii”.

- Cum interpretaţi aceste oscilaţii contradictorii?

- Nu pot să le interpretez. Poate că Pr. Iustin, prin această opoziţie, fiind un duhovnic renumit, vede sau simte ceva ce nu sunt eu în stare să percep acum. Dar există câteva argumente logice, singurele la care eu am acces, care mă determină să militez în continuare pentru centrul de studii martirologice.
Ştiu că intenţia mea şi a celor care promovează studiul martirilor la Aiud este sinceră şi nu urmăreşte decât cinstirea martirilor şi întărirea Bisericii. Din acest punct de vedere, nu greşim faţă de nimeni şi credem că şi noi facem voia lui Dumnezeu.
Argumentul că în mănăstire trebuie să fie doar liturghie, şi nu implicarea mirenilor, nu stă în picioare, din mai multe motive. Cercetarea martirilor poate fi făcută exclusiv cu monahi, dacă sunt buni specialişti şi dacă nu au sentimente persistente de respingere, neîncredere şi angoasă când întâlnesc mireni. Am văzut însă că şi mirenii sunt primiţi bine în mănăstiri, mai cu seamă când donează ceva. Deci excepţii pot fi. În plus, există, sunt convins, mireni buni profesionişti şi foarte buni creştini, la fel de buni ca unii călugări.
Întâlnim în mănăstirile ortodoxe ascultări diverse: ţesut covoare, pulovere, făcut şindrilă, prelucrare de lemn, crescut nutrii, vaci, oi multe, prăşit porumb etc.
Cu ce or fi mai duhovniceşti aceste ascultări decât studiul martirilor, nu înţeleg.
Am întâlnit în textele iscălite de Pr. Iustin câteva expresii care sugerează faptul că Sfinţia Sa nu este singurul autor a ceea ce iscăleşte. Statura duhovnicească de Pateric a părintelui Iustin mă face să cred că între limbajul duhovnicesc al Prea Cuvioşiei Sale şi expresiile „torpilă japoneză”, „vârful sabiei” sau „centru cultural” nu există nici o legătură.
Toate aceastea mă fac să cred că Părintele Iustin încă doreşte ca la Aiud să fiinţeze un centru de studii martirologice. (1)
Dacă totuşi la Aiud nu se va naşte cercetarea martirilor, avem posibilitatea, libertatea, râvna şi bucuria să o facem oriunde în altă parte.
Iar eu voi rămâne acelaşi admirator şi voi avea aceeaşi evlavie pentru cel ce este Părintele Iustin de la Petru Vodă. Poate, pentru binele şi liniştea părintelui, treptat, vor obosi şi „ucenicii de serviciu” – plini de râvnă, dar lipsiţi de pricepere – care îl înconjoară de atâta vreme, sperând că vor învăţa ceva de la Sfinţia Sa. Excluderea centrului de studii martirologice din spaţiul eclesial riscă deturnarea şi capturarea lui de către atei şi necreştini (care, oricum, cinste lor, se luptă din greu, cu trudă şi cu mândrie, să-şi reactiveze memoria). De aceea, cred cu tărie că cercetarea martirilor este bine să se facă sub autoritatea unei mănăstriri.
Sfântul Vasile cel Mare a adus bolnavii în mănăstire încă în secolul IV. Nu cred că e cazul ca noi să scoatem martirii din mănăstire în sec. XXI.

- Dumneavoastră aţi dat o idee, dar nu sunteţi nici fost deţinut politic, nici arhitect, nici monah la Aiud, nici factor de decizie în Biserică. Cine credeţi că are autoritatea să intervină în proiectul de la Aiud?

- Pentru că mi-aţi pus această întrebare, am să vă răspund mai în detaliu pentru că din cauza unor confuzii asupra dreptului şi obligaţiei de a interveni s-au născut multe certuri, care n-au făcut decât să întârzie proiectul.
ÎPS Andrei este autoritatea eclezială supremă, care decide în Sfânta Arhiepiscopie a Alba Iuliei. Ierarhul locului hotărăşte. În mod fericit, Î.P.S. Andrei este un om care iubeşte martirii şi sunt convins că, dacă Dumnezeu l-a aşezat ierarh peste altarul suferinţei carcerale din România, are curajul şi înţelepciunea să guverneze acest mare şi preţios proiect al Bisericii şi neamului nostru. Sper ca ÎPS Andrei să fie o stâncă de care se vor lovi – şi se lovesc – toţi detractorii, fie ei monahi sau mireni.
Foştii deţinuţi politici au desigur autoritatea morală să susţină un asemenea proiect şi să-l apere în faţa celor care nu-l doresc sau se sperie de el. Ei pot face relatări şi sugestii valoroase privind adevărul istoric, viaţa cotidiană în închisori, metodele de schingiuire fizică şi presiune psihică, bolile, hrana, îmbrăcămintea, condiţiile ambientale ale închisorii, relaţia socială, rugăciunea, trăirea, asceza asumată sau nu, lezarea anatomică şi spirituală a fiinţei umane etc.
Dacă există foşti deţinuţi politici care se pricep – în mod expres şi atestat – la arhitectura mănăstirească sau la funcţia arhitecturală a unui centru de cercetare, atunci au dreptul să-şi spună opinia, şi este realmente bine să se ţină cont de părerea lor.

- Ce rol a jucat şi ce responsabilitate are maestrul Dan Puric în acest proiect?

- De la lansarea ideii, până în prezent, maestrul Dan Puric este omul care a făcut cel mai mult pentru acest proiect. Domnia sa a ajutat la obţinerea unei extensii de teren la Aiud, fără care nu s-ar putea face o mănăstire mare, şi a virat o primă sumă de bani pentru începutul lucrărilor. Cei care îl critică n-au făcut nimic pentru Aiud, nu au donat nimic, doar critică. Jignirile care i s-au adus – pe internet şi în presă –, calomniile, bănuielile, sunt pentru el un mic botez al focului, la care a răspuns cu demnitate până acum: adică a păstrat liniştea solemnă a omului superior, care nu răspunde, înjosindu-se, atâta timp cât proiectul merge înainte.
D-l Dan Puric mi-a mărturisit de mai multe ori că nu are nici o cădere să se exprime asupra arhitecturii aşezământului şi nici nu vrea să se implice. Această decizie aparţine Arhiepiscopiei de Alba Iulia. Dar ca român şi creştin sensibil la istoria creştină a acestui neam – care este o realitate obiectivă ce nu poate fi înlăturată – şi la jertfele lui, va continua să sprijine moral şi material acest aşezământ.

- Dar noi, creştinii de rând, ca mine şi ca dumneavoastră, ce putem face pentru Aiud?

- Să milităm pentru ideea construirii Memorialului Aiud, să ne bucurăm că se face şi să ne expunem opiniile cu smerenie, făcându-le cunoscute ierarhului locului, nu dând buzna cu aparatul de filmat „acasă” la episcop şi pe blogguri. Iar limbajul trebuie să fie decent, corect, să exprime un cuget bun şi buna intenţie. Dacă nu putem face nimic pentru Aiud, să încercăm să facem altceva plăcut lui Dumnezeu, căci Dumnezeu la judecată ne întreabă şi de timpul pierdut pe pământ şi de binele pe care puteam să-l facem şi nu l-am făcut.

- Prima variantă a proiectului a fost criticată pentru dimensiunea ei arhitecturală. Înţeleg că acum există o altă variantă, agreeată şi de ÎPS Andrei...

- Prima variantă a fost criticată pe nedrept, în sensul că nu i s-a dat arhitectului nici o temă de arhitectură; s-au repezit însă s-o critice săptămâni în şir. Ştiu că în prezent există o altă variantă: mănăstire şi centru de martirologie. Referinţele asupra d-lui arhitect Radu Mihăilescu, autorul acestui proiect, sunt dintre cele mai bune.
Dacă ÎPS Andrei a agreat această nouă variantă, înseamnă că se lucrează la documentaţia de avizare. Nu ştiu amănunte, nu mai sunt la curent, pentru că de trei săptămâni duhovnicul de la Aiud este mai greu de contactat.

- Ce v-a impresionat neplăcut în disputa creată pe marginea proiectului Aiud?

- Calomniile, insultele, minciunile, manipularea, confuziile, limbajul trivial (departe de orice mentalitate creştin-ortodoxă) făcute fără oprelişti pe anumite blogguri care se declară ortodoxe.

- Există manipulare în toate aceste dispute?

- Desigur. Să vă exemplific. Nimeni dintre iniţiatorii proiectului Aiud nu a pronunţat sintagma “centru cultural”, pentru că realmente descoperirea şi identificarea martirilor nu este un act de cultură, ci o lucrare spirituală în cel mai înalt înţeles al cuvântului.
La un moment dat detractorii proiectului au introdus sintagma “centru cultural”, susţinând cu tărie (de la ei înşişi) că la Aiud se doreşte un centru cultural.
Au pus acest zvon în gura Pr. Iustin şi au început să lupte din toate puterile împotriva “centrului cultural", adică, de fapt, împotriva proiectului Aiud – Centrul de studii martirologice.
Astfel oamenii neavizaţii au înţeles că Pr. Iustin respinge crearea unui centru de studii martirologice, pentru “a salva Aiudul”.
Ultimul manipulator este un domn din Constanţa care îi pune, abrupt, Părintelui Arsenie întrebarea: ”Mănăstire sau centru cultural?” Toate întrebarile ulterioare sugerează răspunsurile programate: ”mănăstire” şi nimic “altceva”.
Asistăm la aceeaşi intenţie susţinută cu tenacitate şi manevrată abil din culisele manipularii: excluderea cercetării martirologice. Ceea ce este dureros e faptul că martirii noştri sunt condamnaţi la uitare chiar de către pretinşii ortodocsi. Mi-ar plăcea să cred că sunt doar cu starea de veghe amorţită şi nu sunt instrumente conştiente ale duşmanilor ortodoxiei.
Uneori, manipularea abilă alternează cu minciuna (îi amintim domnului din Constanţa să fie atent la cuvinte, căci în Sfânta Scriptură scrie că diavolul este tatăl minciunii). În interviul cu Pr. Arsenie, intervievatorul spune textual: ”...le e frică să fie mănăstire... Nu mai vor să facă în principal o mănăstire...”.
Eu vă spun că niciodată, nimeni nu a vrut să excludă mănăstirea. Pr. Iustin, Î.PS Andrei şi Pr. Augustin ştiu asta.
Iar mai jos, spre sfârşitul interviului toarnă altă minciună alarmistă: ”Credem că se încearcă să se preia de către alţii, care nu sunt foarte cinstiţi, ideea aceasta a Aiudului” (sublinierea ne aparţine).

- Cum ar fi posibil un final fericit al dezbaterii din jurul proiectului de la Aiud?

- Cei dornici să se implice în proiectul Aiud să înţeleagă că cercetarea şi descoperirea martirilor este un act eminamente spiritual şi eclesial, că nu trebuie exclus din mănastire un astfel de centru de martirologie (ar fi chiar păcat) şi să pună umărul fiecare la edificarea acestui memorial românesc.

- Vă implicaţi în continuare în Proiectul Aiud?

- În etapa actuală, nu e rolul şi nici priceperea mea: arhitectură, construcţii, şantiere etc. Este misiunea exclusivă a ÎPS Andrei şi a specialiştilor.
Voi milita însă pentru proiectul Aiud şi voi încerca să ajut cum pot. Am propus ÎPS Andrei, şi a fost de acord, să constituie un grup de lucru consultativ, format din teologi, istorici, sociologi, monahi, foşti deţinuţi politici, cercetători, antropologi – creştini autentici, oameni din Biserică –, care să-i prezinte analize pertinente şi direcţii de cercetare ale fenomenului carceral şi martirologic. În felul acesta, în luarea deciziilor, Înaltpresfinţia Sa s-ar sprijini pe opinii profesioniste şi avizate.

- Dacă totuşi în acest proiect intervin securişti, masoni, ezoterişti, atei, necreştini etc, ce e de făcut? Ştiu că la Petru Vodă şi dumneavoastră, şi Dan Puric aţi fost bănuiţi că faceţi parte dintre aceştia.

- Întâi, vă răspund printr-o întrebare. Dacă în acest proiect intervin foşti deţinuţi politici turnători, care nu s-au pocăit pentru faptele lor, călugări care scot cercetarea martirilor din Biserică, falşi episcopi şi arhimandriţi care bântuie prin mănăstiri, oameni fricoşi care zic „mai bine să nu-l facem decât să fie distrus”, oameni care confundă cultura cu spiritualitatea, monahi care cred că cercetarea istorică şi arheologică se poate face în arhondaric, bloggeri care ţin „predici bune la toată trebuinţa” – ce e de făcut?
Cred totuşi că există şi un răspuns teologic la această întrebare.
Am învăţat de la duhovnicul meu că una din cele mai mari taine şi puteri ale Bisericii Creştine este faptul că Dumnezeu întoarce răul în bine în virtutea actului proniator şi grijii lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc.
Dacă întemeietorii mănăstirii şi centrului de studii martirologice de la Aiud sunt bine intenţionaţi, iubesc Biserica şi cred cu tăria cu care mută munţii sau Râpa Robilor din loc, atunci toţi cuceritorii noştri ori se vor converti, ori vor fi îndepărtaţi prin mâna tare a lui Dumnezeu care celor mândri le stă împotrivă.
Aici îşi găsesc sens cuvintele atât de des repetate în pateric: „...Să punem început bun”.
Pentru acest început bun şi buna intenţie a noastră a celor care iniţiem lucrarea – Dumnezeu o va ocroti în veci. Altfel, să nu fie!

Interviu realizat de Claudiu Târziu

(1) Interviul a avut loc la începutul lunii august. Pe 21 august a.c., părintele Iustin Pârvu, dr. Pavel Chirilă, maestrul Dan Puric şi liderii foştilor deţinuţi politici au semnat un comunicat comun în care arată că la Aiud se va face şi centru de martirologie, pe lângă mănăstire. Redăm documentul în paginile următoare.

Invitaţie la milostenie

Monahul Iustin de la mănăstirea Cergău Mic (Alba) a ajuns, prin voia lui Dumnezeu, să cunoască o familie de cinci persoane, care tocmai a primit o grea lovitură de la viaţă: a rămas fără casă.

Familia cu pricina este din judeţul Neamţ, iar monahul Iustin garantează pentru seriozitatea ei.

Impresionat de necazul oamenilor, părintele Iustin a iniţiat o colectă printre prieteni. Le-a găsit şi o căsuţă, într-un sat nemţean, care ar costa doar cîteva mii de lei noi! Cît dau unii pe un palton "de firmă".

Pun şi eu umărul, după putinţă, şi vă îndemn să contribuiţi şi dvs. cu o sumă oarecare. Dacă toţi cititorii acestui blog dintr-o singură zi ar dona cîte 10 lei, le-am putea cumpăra acelor nevoiaşi nu una, ci două case!

Cei care n-aţi uitat de datoria milosteniei, scrieţi-i părintelui Iustin de la Cergău Mic pentru amănunte şi formalităţi: abc_iustin@yahoo.com. Doamne-ajută!

Istoria Bisericii în dosarele Securităţii

Istoricii George Enache şi Adrian Nicolae Petcu, cercetători la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), au iniţiat publicarea unei enciclopedii în fascicule intitulată Biserica Ortodoxă în dosarele Securităţii, prin care publicul larg va avea posibilitatea să înţeleagă mai bine viaţa Bisericii Ortodoxe Române în comunism, dar şi să afle capitole inedite ale biografiilor unor personalităţi reprezentative ortodoxe. Deja se află în lucru 30 de astfel de fascicole, de peste 100 de pagini fiecare. Fiecare volum cuprinde un studiu consistent, o anexă cu documente din dosarele Securităţii, fotografii necunoscute, bibliografie şi indice de nume. Cu sprijinul editurii Partener din Galaţi, au fost scoase până acum, în condiţii grafice excelente, primele patru volume: Monahismul ortodox şi puterea comunistă în anii '50 şi Părintele Arsenie Boca în atenţia puterii politice din România, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în perioada 1948-1964 şi Despre curajul de a rosti: episcopul Nicolae Popovici al Oradiei.

Puteţi comanda cărţile prin e-mail: editurapartener@yahoo.com sau la fax: 0336105602.

UPDATE
Citiţi un interviu pe acest subiect cu autorii proiectului, istoricii George Enache şi Adrian Nicolae Petcu, în Formula As.

Gh. Fedorovici despre importanţa centrului de martirologie de la Aiud

Gheorghe Fedorovici, coautor al cărţii Măsura Vremii, îşi exprimă opinia cu privire la proiectul Memorialului de la Aiud. Şi o face aşa cum îl ştim, cu discernământ, cu calm şi cu drag de Biserică.

Redau aici două fragmente, recomandîndu-vă să citiţi restul pe blogul său:

Există temerea că prin înfiinţarea unui centru de martirologie în cadrul viitoarei mănăstiri de la Aiud ar putea fi deturnată semnificaţia jertfei mucenicilor creştini ucişi în România în timpul comunismului. Or, dacă rolul centrului de martirologie ar consta tocmai în sublinierea dimensiunii creştine a suferinţei celor prigoniţi, nu văd cum ar mai putea fi el deturnat. [...]

Este frecventă părerea, legată de organizarea viitorului complex de la Aiud, că simpla existenţă a unui centru cultural ar compromite întreaga lucrare. Dacă prin asta se înţelege un centru de tipul celui de la Sighet, obiecţia ar putea fi îndreptăţită. Dar dacă acest centru ar fi subordonat vieţii liturgice din mănăstire atît prin funcţionarea sa, cît şi prin obiectivele urmărite, nu cred că rezervele mai sînt justificate. În plus, forţa suplimentară dobîndită în felul acesta de apelul la canonizarea martirilor ucişi de comunişti l-ar face mai greu de ignorat atît de autoritatea civilă cît şi de cea bisericească.

Dan Dungaciu: „Unirea cu România, o cale de integrare a Moldovei în UE”

Profesorul Dan Dungaciu, sociolog şi expert în relaţii internaţionale pe spaţiul ex-sovietic, i-a acordat un foarte interesant interviu jurnalistului George Rădulescu de la Adevărul. Vă recomand să-l citiţi. Am reţinut aici, pt dvs, doar cîteva afirmaţii ale lui Dan Dungaciu, care dau seama despre miza discuţiei.

...ideea aceasta că România a pierdut după 1990 piaţa Rusiei – şi, sigur, lucrul acesta a avut efecte economice grave – şi ce rău a făcut România că a pierdut piaţa Rusiei etc. etc. În realitate, România n-a pierdut pentru că a vrut ea. Când s-a calificat pentru spaţiul occidental - şi asta nu s-a petrecut imediat după momentul 1989! - a fost sancţionată de Moscova din toate punctele de vedere. Rusia a blocat relaţia bilaterală, inclusiv pieţele, iar situaţia de astăzi este o consecinţă a acestei decizii. [...]

Asta e tradiţia politică în tot spaţiul estic. În Republica Moldova, de pildă, pe vremea preşedintelui Voronin, mai ales, sau în Ucraina, indiferent de preşedinte, în Federaţia Rusă, peste tot trebuie să ai un agreement politic pentru afaceri. Modul de a face afaceri rămâne diferit de spaţiul occidental. [...]

Ruşii vor să facă afaceri acum în România, mai ales că economia rusă se contractă şi ea vertiginos, există un bun potenţial de comerţ pentru ei – de la textile până la cărbune, pietre preţioase sau industrie metalurgică - doar că relaţia politică nu este încă dezgheţată.

Există însă un potenţial enorm de negociere cu Federaţia Rusă, pentru că România, dincolo de aspectele economice, îşi poate fructifica întreg potenţialul geopolitic regional care, deocamdată, este virtual în acest spaţiu. Nu poţi fi actor regional semnificativ în regiune fără un canal de comunicare cu Moscova! [...]

Nimeni, în realitate, nu a vrut cu adevărat să aibă o Românie puternică în acestă zonă, chiar dacă din motive diferite. Ucraina rămâne cel mai rece şi impredictibil vecin al României, cu care nu am avut relaţii cordiale, practic, niciodată. Polonia e un jucător gelos şi care vrea să fie un actor important în zonă, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, fie că e vorba de Belarus, Ucraina sau chiar Republica Moldova! Ungaria la fel, şi cu toate că nu are nicio treabă în Republica Moldova, şi-a găsit urgent roluri cheie acolo. Nici Bulgaria nu moare de nerăbdare să ne vadă influenţi la Marea Neagră, iar Turcia şi-a întrerupt relaţiile cu Bucureştiul când a simţit că România vrea să îi ştirbească influenţa la Marea Neagră. [...]

Una peste alta, România deranjează aici pe foarte multă lume dacă vrea să-şi manifeste potenţialul. Singură nu o să poată face asta. Din nefericire, n-a reuşit să devină aşa ceva în „parteneriatul strategic” cu Statele Unite. Din punctul ăsta de vedere, România nu a avut mare lucru de câştigat, pentru că nu a reuşit să-şi negocieze foarte bine poziţia şi a fost mereu un actor secund. [...]

Chit că am murit şi în Afganistan sau Irak sau firmele americane au intrat masiv aici. Americanii au jucat cartea Ucrainei şi noi am devenit secunzi, la fel şi pe relaţia cu Republica Moldova, unde nu au sancţionat niciodată un preşedinte ale cărui ieşiri anti-româneşti deveneau din ce în ce mai evidente. L-au tolerat.În acest context complicat, cred că, în raport cu Federaţia Rusă, o Românie integrată euroatlantic şi care este conştientă de poziţia ei, trebuie să-şi negocieze relaţia cu Moscova de undeva foarte sus, nu de jos. [...]

...am impresia că suntem pe cale să testăm următorul principiu geopolitic regional şi care ar putea suna aşa: cu cât creşte influenţa Moscovei la Kiev, cu atât Republica Moldova este mai puţin importantă pentru ruşi. [...]

De fapt, miza lor [a rusilor] regională este Ucraina, nu Republica Moldova, a cărui importanţă strategică tot în relaţia cu Ucraina trebuie calculată. Vom vedea. Oricum, când Medvedev le-a spus ucrainenilor că relaţiile dintre Rusia şi Ucraina nu sunt simple relaţii de parteneriat, sunt relaţii frăţeşti care se bazează pe istorie, religie, tradiţii comune, a mers pe logica seducţiei - n-a fost un mesaj agresiv. [...]

Patriarhul Kiril a vorbit şi el de „cultura comună”. Şi să nu uităm că Kiril este Patriarhul „Rusiei, a Rusiei Mici şi a Rusiei Albe”, adică al Rusiei, Ucrainei şi Belarusului. [...]

Dar ideea că pe termen lung Rusia va fi inofensivă nu ne consolează foarte mult. Cum zicea un economist: noi nu trăim „pe termen lung”, ci trăim „în prezent”. Ceea ce constatăm în prezent este că Rusia este la fel de agresivă cum a fost dintotdeauna şi niciodată în istorie puterea Federaţiei Ruse nu s-a corelat cu bogăţia Rusiei. Şi bogată, şi săracă, Moscova tot imperialistă a fost. [...]

România nu are prieteni sau adversari permanenţi, numai interese permanente. Sau aşa ar trebui să se gândească. Dar trebuie să îţi cunoşti interesul în primul rând! De aceea cred că propria lipsă de viziune e cel mai mare adversar. De aici şi disputele interminabile şi mediocre la nivel politic. [...]

Dacă nici la acest test – adică Republica Moldova -, în condiţiile în care nu va exista ostilitate dincolo de Prut, Bucureştiul nu va trece examenul, în momentul acela nu mai putem discuta nici de relaţia cu Federaţia Rusă. Aş putea spune că relaţia cu Republica Moldova poate fi citită şi ca parte a relaţiei României cu Federaţia Rusă. [...]

Din 90 încoace integrarea europeană a Răsăritului a negat formula clasică a lui Titulescu: „Dacă vreţi o politică externă bună, daţi-mi o politică internă bună!” Nu, tot Răsăritul a trebuit să aibă o politică externă bună ca să aibă una internă bună. Asta a însemnat decizia de integrare europeană, obiective clare, fixate, asumate, iar prosperitatea a venit ulterior. Ce se întâmplă astăzi în România desfide orice clasificare: „internul” şi „externul” fie sunt suprapuse, fie politica externă în România devine „Cenuşăreasă”, este undeva prin coada preocupărilor. În aceste condiţii, MAE riscă să se transforme într-un „pompier”. Intervine, birocratic şi reactiv, acolo unde arde, unde e criză, fie că e în Italia, Polonia, Republica Moldova ori în Ungaria sau Afganistan. Nu mai are proiecte pe termen lung, mize sau proiecte pozitive. În atmosfera insalubră din politica românească principala victimă colaterală este chiar politica externă.

Securitatea moldovenească vrea să-l sperie pe părintele Savatie Baştovoi

Securiştii moldoveni se prefac că-l caută dar nu-l găsesc (pentru că înadins îl caută aiurea) pe părintele Savatie Baştovoi, ieromonah la Mănăstirea Noul Neamţ. Mesajul lor este că sînt pe urmele părintelui, care nu s-a sfiit să critice puterea comunistă de la Chişinău. Citiţi aici despre metode de poliţie politică vechi executate cu mănuşi noi.

Comunicat important despre Proiectul Aiud

Nădejdea nu ne-a fost zadarnică, cei care pot duce la bun sfîrşit Proiectul Aiud au depăşit, în duh ortodox, ispitele la care au fost supuşi.

În urma întîlnirilor din ultima vreme dintre foştii deţinuţi politic, părintele Iustin Pârvu, stareţul mănăstirii Petru Vodă (Neamţ), dr. Pavel Chirilă, Dan Puric şi ing. Corneliu Marcu, Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti (FRFDPLA) a emis un comunicat în care precizează că semnatarii sînt de acord ca Memorialul de la Aiud să conţină, pe lîngă mănăstire, şi un centru de martirologie. În felul acesta, se pune punct polemicilor cu privire la ce trebuie să se construiască la Aiud, întreţinute pe anumite bloguri pretins ortodoxe.

De asemenea, toate intrigile, care au urmărit să-i pună unul împotriva altuia pe aceşti bărbaţi vrednici ai Bisericii, sînt spulberate.

În comunicat se mai spune: "Suntem bucuroşi că acest proiect pleacă din iniţiativa unui mare duhovnic al neamului românesc, pătimitor al Aiudului, Părintele Iustin Pârvu, şi sub înalta binecuvântare a unui Înalt Ierarh al Bisericii Româneşti, IPS Andrei Andreicuţ, precum şi cu susţinerea publică a unui reprezentant al societăţii civile, actorul şi regizorul Dan Puric."

Documentul este semnat de părintele Iustin Pârvu (care, într-o notă separată, atrage atenţia asupra diversiunilor de pe internet şi din unele publicaţii), membrii conducerii (FRFDPLA), prof. univ. dr. Pavel Chirilă şi Dan Puric.

MARIAN MUNTEANU: "Rugăciunea este leacul pentru uscăciunea sufletului"

Personal, nu l-am auzit vorbind în public despre credinţa sa. Şi cred că e interesant de aflat cum se raportează el la oameni şi la Dumnezeu prin prisma credinţei. De ce?

Pentru că a fost liderul incontestabil al Pieţei Universităţii, pentru că mulţi ne-am legat atunci speranţele de el, pentru că vorbea despre neam şi Dumnezeu foarte convingător, pentru că a fost în moarte clinică după bătaia pe care a primit-o de la mineri, pentru că a încercat să facă o mişcare de resurecţie naţională pe principii naţional-creştine, pentru că a fost liderul Alianţei Civice - din care a demisionat repede pentru că nu era ce a sperat -, pentru că a fost arestat înainte de 89 ca discipol al lui Petre Ţuţea şi după 89 ca adversar al regimului neocomunist...

A fost un simbol de care lumea pare să fi uitat - sau, mă rog, îşi aminteşte de cîte ori este comemorată represiunea din 13 - 15 iunie 1990.
L-am intervievat nu neapărat spre aducere aminte, ci pentru a învăţa ce e de învăţat din punct de vedere duhovnicesc din experienţa sa - căreia nu i-ar fi supravieţuit fără ajutorul lui Dumnezeu.

Nu m-au interesat imaginea sa publică, acţiunile sale politice şi sau controversele legate de numele său (căroa nici el nu le dă importanţă), ci sufletul său. Ce am reuşit să scot vedeţi în interviul publicat în Formula As de azi (îl găsiţi la tarabe, pe internet apare peste vreo două săptămîni), din care vă dau mai jos cîteva fragmente.

***

- Astăzi păreţi detaşat de acele zile negre şi că îi priviţi cu îngăduinţă pe cei care v-au nedreptăţi. I-aţi iertat pe organizatorii reprimării de atunci?

- N-am de ce să-i iert.

- Pentru că nu i-aţi condamnat vreodată?

- Păi, ce treabă am eu cu ei? Mai întâi să-şi ceară iertare. Şi dacă-şi cer, trebuie s-o ceară românilor, pentru răul făcut unei ţări întregi, nu mie. Eu nu-i condamn. Sunt nişte nefericiţi. Îşi fac rău în primul rând lor înşile, şi-au distrus vieţile trăind urât, în răutate. Nu-i destul că îi bleastămă lumea?

- Aţi stat închis aproape două luni în 1990, timp în care vi s-a fabricat un dosar de “subminare a puterii de stat”. V-aţi simţit părăsit de Dumnezeu atunci?

- Absolut deloc.

- Dar detenţia nu e o experienţă tocmai plăcută, ca să nu mai vorbim de maltratarea fizică sau tentativa de omor…

- Eram, într-un fel, “pregătit” pentru asta. Am avut bunici şi profesori care au fost deţinuţi politici, iar mulţi, foarte mulţi dintre oamenii ale căror cărţi m-au format ca om şi intelectual au trecut prin experienţa detenţiei. Astfel, a fost, oarecum, firesc să mă preocupe chestiunea privării de libertate, asupra căreia am poposit încă din anii de studenţie… Chiar şi prima mea lucrare a fost “Poezia Rezistenţei”, un studiu despre capodoperele create în temniţele comuniste. Aşa că I-am fost recunoscător lui Dumnezeu pentru că, trecând prin închisoare şi alte necazuri, am ajuns să mă apropii mai mult de înţelegerea ideii de libertate şi, poate, să întrezăresc câte ceva din rosturile acestui dar dumnezeiesc. Desigur, experienţa mea nu se compară cu a celor închişi în lagărele de concentrare comuniste, dar m-a ajutat să înţeleg ce se întâmplă în sufletele oamenilor aflaţi după gratii.

- Nu v-a fost teamă?

- Nu. Cu doar câteva zile înainte de a ajunge la Jilava fusesem în moarte clinică (în dimineaţa zilei de 14 iunie ’90), eram încă în spital când m-au arestat. Dar, deşi eram destul de “frământat” – la propriu – eram viu, şi pentru asta îi mulţumeam lui Dumnezeu. Căci, mai cu seamă după anumite încercări începem să înţelegem cu adevărat valoarea vieţii.

- Aşadar, nu v-aţi temut, nu v-aţi simţit părăsit de Dumnezeu, iar după ce v-aţi revenit pe patul de spital v-aţi îndreptat un gând de mulţumire spre El. Dar v-aţi gândit la Dumnezeu şi în timp ce eraţi bătut, închis, prigonit? I-aţi simţit prezenţa în vreun fel?

- Cum să nu? Chiar în timpul violenţelor şi agresiunilor îndreptate împotriva noastră… Dar şi mai apoi, în închisoare…
Legat de acest lucru, îmi amintesc o întâmplare… La Jilava, deţinuţii puteau primi cărţi de citit. Cerând şi eu nişte cărţi, printre care şi Biblia, mi s-a comunicat că regulamentul penitenciarelor din România “democrată” interzicea în mod expres lectura cărţilor religioase! .
Am profitat de o vizită a celor de la Crucea Roşie Internaţională şi, la intervenţia dânşilor, am primit Biblia. Mi-am dat seama că nu o mai citisem niciodată cu atâta bucurie ca atunci. Cred că au schimbat şi regulamentul penitenciarelor cu acel prilej, aşa că am, şi din acest punct de vedere, o mulţumire că n-am trecut degeaba pe-acolo.

***

- Aţi avut privilegiul de a vă apropia de câţiva dintre marii noştri duhovnici: părintele Stăniloae, părintele Cleopa, părintele Argatu. În ce fel v-a marcat relaţia cu ei din perspectivă duhovnicească?

- Întâlnirile acestea m-au marcat profund, le datorez enorm. Nu ştiu însă în ce măsură am fost eu în stare să pun în lucrare ce am învăţat de la dânşii... Dar le sunt şi le voi fi întotdeauna recunoscător.

- Ne puteţi spune o învăţătură primită de la unul dintre aceşti părinţi?

- Fondasem Mişcarea Pentru România, o organizaţie educaţională de tineret, şi eram acuzat de “legionarism”, “extremism” etc. Eram destul de afectat de minciunile şi etichetele vehiculate, campania era strivitoare… Nu ştiam ce să fac, aşa că am mers la părintele Stăniloae şi i-am cerut sfatul. Părintele mi-a spus: „Trebuie să aplici metodele ortodoxiei”. M-a descumpănit un pic, dar am insistat: „Care metode, Părinte profesor?” La care dânsul mi-a răspuns: „Nu-i băga în seamă”. (râde)
Iar de la părintele Cleopa am învăţat cu toţii dacă nu ce este răbdarea, măcar câte ceva despre importanţa răbdării...

- Ce simţeaţi în prezenţa părintelui Cleopa?

- Bucurie. O bucurie izvorâtă din harul unui om care te ajută să înţelegi şi să preţuieşti cu adevărat această stare nu numai în preajma sa, ci şi, printr-o anume rezonanţă, în obişnuitul vieţii tale, alături de semenii tăi.
Fiecare nouă zi ar trebui să fie pentru noi un prilej de bucurie. Să fim recunoscători pentru ceea ce avem, atât cât avem, şi, mai ales, să preţuim binele pe care îl datorăm atâtor oameni. De multe ori nu băgăm în seamă, trecem prea uşor peste lucrurile bune care ni se întâmplă şi ne lăsăm dominaţi de rău...

- Dacă am trăi mai intens credinţa, am sesiza mai uşor bucuriile de toată ziua?

- Sunt convins. Sunt mulţi oameni aşa, în adâncul fiinţei lor, mai mulţi decât ne închipuim.

- Nu sunteţi prea optimist?
- Deloc. Normalitatea este încă dominantă. Dar e tăcută, liniştită, nu se manifestă. Există foarte multă bunătate, chiar şi într-o societate ca a noastră, care pare destul de zdruncinată de egoism, de agresivitate...

------------------------------

Textul integral, în paginile săptămînalului Formula As, numărul curent (21 august), pe care îl găsiţi numai la chioşc.

UPDATE

Acum puteti citi articolul si in varianta electronica, aici.

Paul Goma, Infarct

Nicolae Coande despre Paul Goma şi scriitorimea română, în Gazeta de Sud:

Într-un interviu publicat marţi, 18 august, în Evenimentul Zilei, Ion Vianu, cunoscutul medic psihiatru care a semnat în 1977 Apelul lui Paul Goma, declara: „Goma nu este renegat de intelectuali, el îi reneagă, în numele unor criterii morale absolute, pe care cred că nu le putem aplica altora decât nouă înşine. Dar, la Judecata Istoriei, şi oricâte cusururi ar avea, el rămâne cel care a spus «nu» în ‘77. Ce mai ştiu e că nu mă împac cu ideile lui politice actuale“.

Aşadar, ce avem aici, în acest succint portret făcut lui Goma de fiul lui Tudor Vianu? Imaginea unui solitar de cursă lungă, cu principii morale pe care majoritatea scriitorilor criticaţi de el nu le suportă, chiar dacă scriitorul român trăitor la Paris nu face decât să pună faptele trecute şi prezente pe o hârtie destinată viitorului.

De ce „Nu“-ul contemporan al lui Goma ar fi mai puţin valid decât „Nu“-ul interbelic al lui Ionescu? Pentru că, opinez eu, nu rezistăm la examenul propriei conştiinţe - una asediată de vină şi îndoială - şi reacţionăm doar ca oameni de hârtie, dispensaţi de o Etică ce ne pune în încurcătură. Viaţa e un pic mai subtilă chiar şi decât literatura.Cine citeşte „Infarct“, cea mai recentă carte originală a lui Paul Goma, apărută la „Curtea Veche“, în seria de autor îngrijită de Flori Bălănescu, poate sesiza liniile de forţă ale „renegării“, aşa cum o numeşte Ion Vianu.

Continuare

SOV cam recunoaşte că îngroapă Cotidianul. Cu mîna lui Nistorescu

Am mai spus că deciziile luate de Cornel Nistorescu la Cotidianul sînt sinucigaşe. Nu faci zob o echipă, fără să ai alta pregătită, cu care să o înlocuieşti, decît dacă vrei să tragi obloanele. Iar el a făcut asta cu o furie inimaginabilă. În plus, a dovedit o lipsă de viziune incredibilă şi că nu are nici o strategie, acţionînd sub impulsul nervilor şi al momentului.

Prea puţini patroni, în general, şi încă mai puţini "moguli" de presă înţeleg că oamenii sînt cei mai importanţi într-o afacere. Ei tratează angajaţii după ideologia comunistă: ca pe un capital, deci ca pe ceva de care poţi face rost şi care poate fi înlocuit oricînd. Or, pentru cei care chiar se pricep la resurse umane, este foarte clar că un angajat bun se formează în timp, că un specialist se păstrează greu şi că trebuie să ai grijă să-l fidelizezi, dacă ţii la afacerea ta.

Ce continuă să mă uimească este că nici şefii de ziare nu pricep o realitate aşa de simplă. Nistorescu, cel puţin, s-a purtat mereu ca un vechil pe moşie, cu un dispreţ total faţă de oameni. Şi cu toate astea o vreme a avut echipă bună lîngă el. În 2004 însă s-au îndepărtat de el pînă şi cei mai fideli oameni, cum au fost Dan Turturică sau Dan Badea.

Vântu s-a jucat cu oamenii. Cum a făcut pe vremuri cu trustul Monitorul şi Curentul. A omorît acel trust, surprinzător, după ce investise enorm. Acum a investit major în Realitatea-Caţavencu, deci şi în Cotidianul. I-a plăcut să aibă cei mai buni oameni, sau numele cele mai grele în panoplie. Şi le-a avut. (Mă rog, în cazul Cotidianul, echipa a fost formată exclusiv de caţavenci, înainte de preluarea ziarului de către Vântu - şi, după părerea mea, a fost la un moment dat cea mai tare echipă din presa centrală. Poate pentru că era în majoritate formată din ziarişti foşti în provincie - voi reveni asupra subiectului, fiindcă merită.)

Problema lui Vântu este că nu a ştiut să-şi aleagă oamenii potriviţi în posturile potrivite. Degeaba a avut ziariştii cei mai buni, dacă a preferat ca la Cotidianul, de pildă, să schimbe vreo şapte echipe de conducere, nimerind numai o dată sau de două ori oamenii potriviţi, şi atunci i-a înlocuit.

Acum, e limpede că Vântu nu mai vrea să piardă bani la Cotidianul. Nu mai crede în viitorul cotidianelor generaliste. Poate că n-a crezut niciodată şi doar şi-a făcut moftul de a patrona un ziar de calitate pentru un timp. Ziar pe care acum se pare că vrea să-l închidă. Însă, ca şi altă dată, evită să-şi asume responsabilitatea. Şi îl lasă pe Nistorescu să o facă. Încă nu-mi dau seama dacă Nistorescu ştie că i s-a întins o capcănă, sau dacă şi-a luat de la bun început misiunea asta conştient (Dar în acest caz, trebuie să fi fost foarte bine plătit ca să accepte să rămînă în istoria presei drept groparul unuia dintre cele mai interesante ziare româneşti).

Un om special. Ghiciţi cine-i?

De curînd, am făcut un interviu pentru Formula As cu un om deosebit. Îl urmărisem de la depărtare şi mă fascinase. Am fost supărat pe el o vreme, pentru că m-am simţit înşelat în aşteptările mele.

Îl văzusem nu ca pe un om, ci ca pe un arhanghel coborît pe pămînt cu misiunea precisă să-i ajute pe români. Era ca un haiduc - cu plete, barbă, chimir şi un curaj nebun -, care emana o energie, o hotărîre şi un magnetism extraordinare. A făcut istorie, dar nu s-a ales cu nimic. A lăsat în urmă multe resentimente, mulţi duşmani şi mulţi, ca mine, care nu l-au înţeles. În parte, din pricina oamenilor care i-au stat în preajmă - şi, na, aici chiar a greşit, că i-a îngăduit, iar unii fac valuri şi azi.

Am a fost dezamăgit că el a fost un simplu om, care, la un moment dat, a preferat să lase totul baltă, în faţa avalanşei de mizerie care se năpustea asupra sa. S-a retras în cercetările, scrierile şi profesia sa. Şi bine a făcut. Chiar dacă pentru mulţi dintre noi a fost o dezamăgire această atitudine a lui.

Am stat de vorbă vreo şase ore, într-o după amiază toridă de vară. Şi m-am bucurat enorm să descopăr omul. Tobă de carte, cu un aparat critic de excepţie, smerit în faţa marilor taine, ironic cînd o cere contextul, cu un simţ al umorului extraordinar, cu o viziune aparte asupra vieţii. Una peste alta, un om special. Nu spun bun sau rău - că aş fi simplist -, ci interesant, complex şi, în opinia mea, bine intenţionat.

Am regretat că l-am nedreptăţit cîndva într-o revistă provincială (sub toate aspectele), pe care o conduceam. Sînt convins că ştia de atacul meu - am semne -, dar n-a suflat o vorbă. Mi se pare o dovadă de nobleţe.

Mi-a plăcut la el cum îşi cîntăreşte cuvintele, cum vede relaţia omului cu Dumnezeu, cum se raportează la alte personalităţi implicate în viaţa publică, cum vede viitorul României, cum apreciază poporul român, cum îşi gestionează relaţia cu ierarhia bisericească. Am simţit că am purtat un dialog care m-a îmbogăţit. Şi-am realizat cît de mult greşim în raport cu semenii noştri de cele mai multe ori.

Veţi putea să-l citiţi în Formula As. Acuş :)

Bănuiţi cine este persoana?

Pelerinaj Tismana - Orşova - Nera - Aiud

Un grup de creştini organizează un pelerinaj la cîteva mănăstiri din vestul ţării, în perioada 11 -14 septembrie a.c. Vă prezint datele principale, precizînd că mai sînt doar cîteva locuri libere şi e bine să vă grăbiţi să vă înscrieţi dacă vreţi să mergeţi.

11.09.09 - Plecare din Bucuresti (ora 07.00) spre Man. Sf. Ana (Orsova). Pe drum oprire la Man. Tismana (cea mai veche manastire din Tara Romaneasca ctitorita de Sf. Nicodim). Cazare la Man. Sf. Ana.

12.09.09 - Participare la Man. Sf. Ana la Sf. Liturghie. Apoi se merge la Man. Nera. Cazare langa Man. Nera – la persoane particulare.

13.09.09 - Sf. Liturghie la Man. Nera, apoi plecare spre Aiud cu oprire la Prislop.

14.09.09, ora 00.00 slujba de noapte (Sf. Liturghie) la Aiud la Man. Rapa Robilor unde se afla moastele sfintilor marturisitori de la Aiud. Dupa slujba, plecare spre Bucuresti.

COST 180 RON + cazarile la manastiri

Relatii la tel. 0745124083; 021.324.26.61

Moaşte de la Aiud în Arizona

Răcliţa cu sfinte moaşte şi icoana celor trei noi mucenici.

În dreapta pr. Alin, la stînga dl. Tulei.

Părintele Alin Munteanu de la biserica ortodoxă română din Phoenix – Arizona le-a făcut recent o mare bucurie enoriaşilor săi, aducînd o răcliţă cu sfinte moaşte de la Rîpa Robilor din Aiud şi o icoană cu noii mucenici (încă necanonizaţi) pr. Ilarion Felea, ieroschim. Daniil – Sandu Tudor şi Valeriu Gafencu.
Vestea mi-a fost dată de unul dintre credincioşii româno-americani, dl. Mirel C. Tulei, care mi-a spus cît de emoţionaţi au fost cu toţii să cinstească moaştele icoana.

“După Sf. Liturghie, ne închinăm şi sărutăm icoana şi sfintele moaştele. Moaştele au mireasmă, la fel şi icoana. Părintele Alin a adus de la Aiud, într-o sticluţă ulei de la o candelă din biserică. Spre mirarea sfinţiei sale şi a noastră uleiul are mireasmă acum. Ieri, am luat icoana de la biserică să fac còpii şi am învelit-o într-o haină. Cînd am desfăcut haina m-am umplut de mireasmă, nu mi-a venit să cred, dar şi părintele, care era lîngă mine, a simţit”, mi-a povestit dl. Mirel Tulei.

Dialog Gabriel Stănescu - Claudiu Târziu: Despre proiectul ROST şi provocările veacului

Interviul de mai jos, realizat de d-l Gabriel Stanescu, a aparut in ultimul numar al revistei romano-americane Origini [nr. 4-5 (141-142), aprilie-mai, 2009], din pacate cu grave scapari de corectura.

Avem ingaduinta celui intervievat de a-l retipari aici, intr-o forma ameliorata.

D-l Claudiu Tarziu, prin constanta si consistenta stradaniilor sale din ultimul deceniu, mai ales in cadrul Asociatiei “Rost” si al revistei omonime, a devenit – in pofida tineretii, sau poate tocmai in virtutea ei – una dintre vocile cele mai indrituite ale noii drepte crestine romanesti. O voce care merita sa fie cit mai larg mediatizata. (Redactia Puncte cardinale)

Gabriel Stanescu: Stimate domnule Claudiu Tarziu, sinteti fondatorul si editorul unei reviste de cultura si spiritualitate ortodoxa, binecunoscute in Romania. Cum s-a nascut ideea infiintarii acestei reviste si in ce masura sinteti convins ca are un impact important intr-o societate postcomunista in care se pastreaza in constiinta mireanului nostru o serie intreaga de prejudecati si sechele atee?

Claudiu Tarziu: Draga domnule Gabriel Stanescu, daca nu eram convins ca revista Rost va putea avea o influenta in lumea romaneasca, nu as fi creat-o. Aceasta publicatie nu este o jucarie personala, nu este rodul vreunui orgoliu si nici vreo afacere. Revista Rost este parte dintr-un mai vast proiect pentru resurectia morala si spirituala a romanilor de pretutindeni al Asociatiei “Rost” – pe care, de asemenea, o conduc. De altfel, revista este una in duh ortodox, dar nu se ocupa doar de viata Bisericii, ci are inca doi piloni: cultural si politic. De altfel, se si subintituleaza explicit: revista de cultura crestina si politica. Sintem convinsi ca politicul, pentru a fi in slujba binelui public – asa cum se cuvine – trebuie sa fie nutrit de credinta, iar cultura fara Dumnezeu e doar aflare in treaba, pe cind cultura crestina poate zidi.

Organizatia si revista s-au nascut din initiativa unui grup de tineri intelectuali din Biserica, intre care eu mi-am asumat rolul de ferment, de animator si de liant. Au venit in gruparea aceasta oameni cu pregatiri, virste, realizari profesionale, temperamente si aspiratii dintre cele mai diferite. Sint preoti, teologi, profesori, filosofi, istorici, lingvisti, jurnalisti, sociologi, avocati, politologi, economisti etc. Toti sintem legati intre noi si motivati in demersul nostru de credinta in Dumnezeu si de dragostea fata de neamul romanesc.

Am avut privilegiul ca inca de la inceputul acestei intreprinderi, in 2002, sa fim girati, la modul onorant si indatoritor deopotriva, de un grup de vechi luptatori anticomunisti – care si-au probat credinta prin jertfa in temnitele comuniste timp de zeci de ani –, in frunte cu regretatul parinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel care ne-a fost si presedinte de onoare. Din Senatul Asociatiei “Rost”, condus de scriitorul si fostul detinut politic Marcel Petrisor, a facut parte si o legenda a luptatorilor anticomunisti din munti, regretatul Ion Gavrila Ogoranu, si mai fac parte inca o serie de modele vii pentru noua generatie, cum sint poetul, istoricul si fostul detinut politic Demostene Andronescu sau fostul detinut politic Petru C. Baciu.

In privinta sechelelor si prejudecatilor care ne trag pe noi romanii in jos, menirea noastra este tocmai aceea de a ajuta lumea romaneasca sa-si re-gasesca rostul pierdut in comunism, redescoperindu-se pe sine, in primul rind prin recursul critic la o traditie legitimanta, deopotriva nationala si europeana. Iar cei sase ani scursi deja de cind am fondat organizatia si revista omonima sint de natura sa ne dea sperante ca efortul nostru nu este zadarnic. Am reusit in acesti ani sa facem unul dintre lucrurile cele mai importante pe care ni le-am propus: sa coagulam un grup de elita, care sa analizeze pertinent problemele lumii romanesti si sa propuna solutii viabile pentru rezolvarea lor, din perspectiva conservatoare.

G. S.: Cum vedeti o schimbare la fata a Romaniei pornind de la morala crestina?

Cl. T.: Mai intii observ cu bucurie ca Romania nu a fost descrestinata, asa cum s-a intimplat cu alte state, cu alte popoare. La noi nu a prins ideologia in detrimentul credintei. Nici inainte de comunism, nici in timpul acestei napaste de 45 de ani, nici dupa. Si nu neaparat pentru ca romanul nu ia nimic in serios, asa cum s-a spus, ci, dupa mine, pentru ca romanul e conservator din fire: el s-a nascut crestin si nu-l convingi sa renunte la icoana, la biserica si la preotul lui.

Desigur, nu ne amagim cu ideea ca Romania este Gradina Maicii Domnului. Nu este, ca daca ar fi, n-am fi inregistrat milioane de avorturi in ultimii 20 de ani, n-am vedea batindu-se crestinii la coada la Agheazma Mare, n-am vedea nici derapajele – unele de-a dreptul smintitoare – ale unui Sinod alcatuit in mare parte din “printi” ai Bisericii si care isi permite sa treaca nonsalant peste tradari ale credintei precum aceea comisa de IPS Nicolae al Banatului, care s-a impartasit cu greco-catolicii.

M-ati intrebat de morala crestina. Aceasta se poate confunda cu morala laica. Si una, si cealalta iti spun sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu inseli etc. Dincolo de morala, pentru o adevarata schimbare la fata, Romania are nevoie de traire crestin-ortodoxa.

Sigur, spre deosebire de alte popoare, romanii inca umplu bisericile in fiecare duminica, construiesc biserica dupa biserica, manastire dupa manastire, de 20 de ani incoace – intr-un efort demn de toata lauda, dar care ar trebui canalizat, in opinia mea, de catre preoti si spre alte zidiri, sociale, culturale, nu numai spre cladiri –, inca acorda un respect deosebit preotilor, tin posturile mari, cinstesc sarbatorile crestine s.a.m. d. Mai avem insa mult pina sa ne traim credinta deplin.

Una peste alta, cred ca demersul “Rost” nu este asemanator predicatorului din pustiu, nu vine intr-un desert spiritual, ci porneste de la premise foarte promitatoare. Iar ca “Rost” sint multe alte organizatii si publicatii ale laicatului. Mai ales in ultimii ani am observat o emulatie de exceptie pe directia asta. S-au facut remarcati apologeti cu un mare impact la public, ca maestrul Dan Puric, sau ca mai tinerii Mircea Platon si Danion Vasile. Au aparut noi reviste ortodoxe, in care se manifesta o credinta barbateasca, sanatoasa, in care spiritul critic isi indeplineste functia lui naturala de indreptare.

Pe de alta parte, inca lipseste, din nefericire, dialogul si impreuna-lucrare intre intelectualii din Biserica si ierarhie. Or, acesta este un mare neajuns. Ierarhia bisericeasca (in cea mai mare parte a sa, nu integral, caci sint si exceptii) nu intelege sa se foloseasca de expertiza pe care o pot asigura intelectualii laici. Ierarhii au in general tendinta de a controla totul, iar intelectualii le par incontrolabili. Rari sint arhiereii care, precum vladica Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, pot si vor sa intretina dialogul si colaborarea – pe proiecte punctuale – cu intelectualii ortodocsi.

Lamura neamului, din care fac parte si unii, si ceilalti, are responsabilitatea indreptarii poporului pe calea cea buna. Si este important ca aceasta lamura sa fie unita in actiuni.

G. S.: Care credeti ca sint valorile pe care trebuie sa le aparam de influentele negative ale societatii de consum?

Cl. T.: Dupa caderea comunismului in Est, ne-am aruncat, fara plasa de siguranta, in bratele capitalismului salbatec. Lipsurile indurate in vremea dictaturii sint razbunate si de romani printr-o furie a consumului. Dar aceasta nu este decit un efect al unui fenomen cu implicatii dintre cele mai grave: globalizarea. Globalizarea aduce, prin politici dintre cele mai daunatoare – ca multiculturalismul, feminismul, discriminarea pozitiva a tuturor minoritatilor –, nivelarea sociala, etnica si culturala – pe care n-a izbutit-o comunismul… Despre efectele nocive ale globalizarii, un Ovidiu Hurduzeu, de pilda, a scris extraordinar de limpede si de bine argumentat, inclusiv in paginile revistei Rost.

Pentru a te salva din calea tavalugului, calea e una singura: intoarcerea la – sau, dupa caz, ancorarea in – valorile perene: credinta in Dumnezeu, traditia, familia…

Prin globalizare, cu tot sirul sau de politici si inginerii sociale, tocmai in aceste valori se loveste cel mai puternic. Credinta este scoasa din sfera publica, precum o boala rusinoasa, traditia este contestata, familia este dizolvata – prin incurajarea unei vieti “libere” de orice contract, de orice conventie, in fapt o viata de desfrinare, prin promovarea agresiva a homosexualitatii, prin “planificarea familiala” etc., etc.

G. S.: Care ar fi diferentele dintre ortodoxie si neoprotestantism?

Cl. T.: Sint diferente esentiale de raportare la Dumnezeu, la Sf. Scriptura, la icoana, la rolul Bisericii, la viata. Ar fi otios sa intram acum in detalii. Esential mi se pare ca nu poti amesteca lucrurile si nu poti spune ca exista mai multe adevaruri. Exista un singur Adevar treimic, o singura Biserica – pe care noi, ortodocsii, o marturisim in simbolul de credinta ca pe Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca –, exista un singur sens al vietii, mintuirea, si un singur mod de a te mintui, credinta cea adevarata, ortodoxia. Asta o cred eu ca ortodox si o marturisesc, fara a incerca sa impun nimanui credinta mea. De aceea, mi se pare cu totul ofensator si periculos sa declari ca toate “traditiile” sint adevarate si bune si sa incerci o unificare a denominatiunilor crestine sub aceeasi palarie, asa cum intentioneaza miscarea ecumenista. Cine incearca asa ceva imi primejduieste mintuirea si, deci, nu poate fi prietenul meu.

G. S.: Se poate interpreta tendinta actuala de ecumenizare la nivel planetar ca o expresie camuflata a tendintei generale de globalizare?

Cl. T.: Ecumenismul e forma de globalizare spirituala. Insa, in opinia mea, ecumenismul a murit inainte de a se naste. Ce se face acum este doar mentinerea unui mort sub aparate. Instrumentele de resuscitare nu mai folosesc demult, iar aparatele, care totusi impiedica declararea mortii, sint exclusiv politice. Cu alte cuvinte, asa cum ne-au avertizat multi mari duhovnici ai ortodoxiei, ecumenismul nu numai ca este o erezie, dar este si exclusiv politica, fara urma de credinta. Folosesc aici termenul de ecumenism nu in sensul de dialog si de colaborare, altminteri firesti, ci in acela de sicretism religios, de abandon al propriei credinte, de amestec al “traditiilor”.

G. S.: Credeti ca ordodoxia ar putea fi o piedica in efortul actual de integrare reala in Uniunea Europeana sau, dimpotriva, ca ortodoxia este expresia specifica a spiritualitatii romanesti, un dat fara de care nu putem vorbi de un specific national, de o identitate culturala?

Cl. T.: Cred cu tarie in asta: ca poporul roman s-a nascut crestin. Pina la 1054 crestinismul a fost una, adica dreapta credinta, orto-doxie. Catolicii s-au desprins de Biserica din ambitie umana, iar toate inovatiile pe care le-au adus dreptei credinte, pentru a-si justifica actiunea schismatica, nu mai sint in duh cu mostenirea hristica transmisa prin Sf. Apostoli. In aceste conditii, se pune din nou intrebarea la care un Nae Ionescu a dat un raspuns radical: sint romani romanii de alte confesiuni?

Eu cred ca ei isi pastreaza calitatea etnica de romani, chiar daca parte din spiritualitatea si din zestrea lor culturala este diferita. Este ca si cum un om si-a pierdut un brat sau un picior: supravietuieste, dar nu mai este intreg. Asta pe de o parte. Pe de alta, noi, ca stat, nu ne integram in Uniunea Europeana pe temeiuri confesionale, iar credinta noastra n-ar trebui sa incurce pe nimeni intr-un proces strict politic si administrativ. De altfel, cum bine vedem, Biserica Ortodoxa Romana nu s-a pronuntat in chestiuni de integrare. Biserica va lua pozitie numai atunci cind, prin actiunile sale, Uniunea Europeana va aduce atingere credintei noastre.

De pilda, daca Parlamentul European hotaraste ca, de miine, Romania si celelalte state membre trebuie sa dezincrimineze prostitutia, sa permita casatorii intre homosexuali si adoptarea de copii de catre cupluri de homosexuali, sau sa nu mai accepte construirea bisericilor mai inalte de cinci metri, sau sa scoata toate crucile din spatiul public, inclusiv de la raspintiile drumurilor si de pe biserici, atunci Biserica – si ma refer aici nu numai la partea de administratie bisericeasca sau la ierarhie, ci la intregul popor binecredincios – este chemata sa se opuna, sa-si probeze credinta prin marturisire si, la nevoie, prin fapta, printr-o opozitie limpede.

Dar, in aceste conditii, ne vom pune intrebarea: in ce vrem sa ne integram? Bun, am fost siliti sa renuntam la o parte din suveranitatea si independenta noastra de stat si sa intram in UE, ca altfel ne pastea falimentul si poate – Doamne fereste! – dezintegrarea. Insa, cind ai de ales intre Hristos si orice de pe lumea asta, tu, crestin ortodox, nu mai stai pe ganduri.

Eu m-as bucura ca occidentalii sa-si dea seama ca in Est, in ciuda lungii dominatii comuniste, care a vrut sa ni-L scoata pe Hristos din inimi, exista o mare sensibilitate religioasa si ca e bine sa nu ne fie lezata aceasta sensibilitate.

G. S.: Cunoasteti articolul lui Eliade intitulat “De ce sint intelectualii lasi?”. Cum ati raspunde azi la aceasta intrebare?

Cl. T.: Am avut privilegiul de a cunoaste, de la o virsta foarte tinara, citiva fosti detinuti politici care mi-au indreptat pasii pe calea cea dreapta. De la ei stiu ca si in interbelic, si mai tirziu, in timpul comunismului, majoritatea celor care tradau, care deveneau colaborationisti, care faceau compromisuri majore si in puscarie, si in libertatea falsa din afara temnitei, erau intelectuali. Acesti prieteni ai mei mai in virsta, ei insisi intelectuali, cred ca intelectualii erau lasi si cedau mai repede pentru ca isi inchipuiau ca este mai importanta mintea lor, contributia lor stiintifica si creatia lor, decit singele lor, decit jertfa la care erau chemati pentru Hristos si pentru neam.

Astazi, mijloacele de constringere si de impingere catre tradare – tradarea credintei, a patriei, a neamului, a prietenilor, a familiei, a tot ce iubesti – s-au schimbat. Nu mai esti intemnitat, nu mai esti schingiuit, nu mai esti infometat… Pastrind proportiile si schimband ceea ce-i de schimbat, este diferenta dintre “reeducarea” de la Pitesti si “reeducarea” de la Aiud. In prima, tradarea se obtinea prin schingiuiri trupesti si prin inocularea unei frici animalice, care de multe ori ducea la nebunie, iar in a doua, tradarea era rodul unor presiuni psihologice si a unor pedepse oarecum suportabile (izolare, de exemplu). Dar in ambele procesul de “reeducare” era unul umilitor si urmarea acelasi lucru: dezumanizarea celor supusi acestui proces.

Astazi, intelectualul are de ales intre a fi politically correct – ceea ce presupune usi deschise, posibilitati de avansare in cariera, bani, vizibilitate – sau politically incorrect – ceea ce echivaleaza cu marginalizarea sociala: devii nefrecventabil, esti privit cu suspiciune, dar si cu invidie pentru cerbicia ta; uneori esti concediat sub pretexte stravezii sau chiar pe motivul ca esti “extremist” etc. In functie de taria ta de caracter, de obligatiile familiale si de alti factori de presiune, alegi. Nu inseamna neaparat ca esti las, ci doar slab. Cunosc multi intelectuali care au aceleasi convingeri ca mine, dar n-ar indrazni sa si le exprime public, pentru a nu-si periclita pozitia sociala. Ca sa dau totusi o nota de optimism, cred ca Dumnezeu tine cu cei curajosi.

G. S.: Sinteti un intelectual tinar, activ, as spune chiar un personaj harismatic, model pentru generatia dvs. Ce va nemultumeste si ce va bucura in aceasta lume care isi cauta “rostul” vietuirii pe Pamint?

Cl. T.: Ma maguliti. Si sint destul de tinar inca pentru a mi se stimula mindria – ceea ce e un pacat… Dincolo de gluma, ma nemultumeste blazarea pe care o vad la cei mai multi din generatia mea si, inca si mai mult, ma indigneaza lipsa de entuziasm, de energie si de daruire pentru binele public pe care o intrezaresc la generatiile mai tinere. Cred ca mereu lumea a fost schimbata de catre tineri, ca e de datoria lor sa dea de pamint cu falsii idoli – cum sint azi cei legati de globalizare –, ca ei au forta si nebunia sa jertfeasca, pentru ca pe jertfa lor – si nu neaparat de singe – sa se intemeieze o lume mai buna. Pina la sfirsitul veacurilor, despre care nu stim cind va fi, ar trebui ca fiecare noua generatie sa-si propuna sa faca lumea mai buna. Or, acum vad niste tineri, vorba cuiva, gata imbatriniti, acriti, sceptici, cand nu cinici, pusi pe capatuiala, conformisti, degraba tradatori… E foarte trist!

Faptul care ma bucura, ma face optimist si intrucitva imi da motivatia pentru ceea ce fac tine, aparent paradoxal, tot de tineret. Nu toti tinerii sint morti vii, exista inca destui care nu numai ca fac performanta profesionala, dar simt si nevoia sa construiasca si pentru altii. Sint destui tineri care isi asuma, intariti de credinta in Dumnezeu, rolul pe care odata l-au avut lupatorii anticomunisti din munti, si anume de a intretine speranta. Luptatorii aceia din munti – tineri si ei pe vremea aceea – nu erau suficient de multi si bine inarmati incit sa cistige razboiul cu un regim criminal, dar reuseau sa tina flacara sperantei aprinsa. Atit cit au fost ei de veghe in munti, romanii ceilalti, multi si lasi, sau doar neputinciosi, au nadajduit ca regimul va pica. Iar demnitatea noastra de neam ne-a fost salvata de aceiasi luptatori, care au aratat ca poporul roman nu baga capul in jug fara nici un fel de impotrivire.

G. S.: Ce personalitati ale lumii crestine ati cunoscut dupa decembrie ‘89 si ce transformari sufletesti s-au produs in sufletul dvs. dupa astfel de intilniri?

Cl. T.: Din pacate pentru mine, m-am mutat in capitala destul de tirziu, abia acum opt ani. Asa ca, prin forta imprejurarilor, am fost vaduvit de intilniri cu o serie de oameni de la care mi-ar fi placut sa ma pot impartasi spiritual, cultural. Regret enorm, de pilda, ca nu i-am cunoscut pe Petre Tutea sau Horia Bernea. Insa, cu toate acestea, ocupatia mea de jurnalist si faptul ca am intrat de foarte tinar in legatura cu fostii detinuti politici mi-au oferit ocazii sa cunosc un numar de personalitati proeminente ale lumii national-crestine. Am avut bucuria de a primi girul, sprijinul, sfatul si dojana parintelui Gheorghe Calciu, m-am apropiat intrucitva de parintele Iustin Parvu, staretul de la Petru Voda, de parintele Arsenie Papacioc, de IPS Bartolomeu Anania, de intelectuali ca Razvan Codrescu, Dan Puric, Dan C. Mihailescu, Dan Ciachir, Cassian Maria Spiridon, Pavel Chirila, Costion Nicolescu, Marcel Petrisor, Demostene Andronescu, Gabriel Constantinescu, si ma opresc aici, fiindca oricum sint mult mai multi si tot voi omite pe cineva.

I-am cunoscut, fara insa a fi in relatii apropiate, pe PS Justinian Chira, Episcopul Maramuresului si Satmarului, pe PS Ioan al Covasnei si Harghitei, pe parintele Constantin Galeriu, pe parintele Constantin Voicescu, pe parintele Teofil Paraian, pe parintele Grigorie Babus, pe Sorin Dumitrescu, Mihai Sora, H.-R. Patapievici, Teodor Baconsky – si aici lista ar fi prea lunga.

Fiecare m-a imbogatit cu ceva. Pe unii i-am cunoscut intii din cartile lor si apoi am vrut sa-i intilnesc fata catre fata. Cu altii s-a intimplat invers. Cred ca de la toti am inteles un lucru esential: cit de important este sa pastrezi calea imparateasca.

Nu pot spune ca vreunul mi-a provocat o schimbare sufleteasca majora, nici macar dintre cei care imi sint prieteni, cum e bunaoara d-l Razvan Codrescu. Dar cu totii m-au ajutat la o mai corecta intelegere a lumii, sa-mi ascut simtul pentru nuante, sa marturisesc intr-un fel ferm, limpede, dar fara stridente si neostentativ.

G. S.: Ce primejdii ne vor astepta in viitor? Sau altfel spus: ne putem astepta la ceva bun in viitor sau doar la manifestarea Raului in lume?

Cl. T.: Viitorul il stie doar Dumnezeu. Noi putem face supozitii pe baza a ceea ce se intimpla deja. Dar nadejdea nu trebuie sa ne paraseasca niciodata. Cred ca va fi atita bine si atita rau in lume cit au fost si pina acum, poate cu o alta intensitate. Trebuie sa ne pregatim insa continuu, ca indiferent ce se intimpla pe lumea asta, tinta noastra, a crestinilor, este cistigarea imparatiei cerurilor.

G. S.: Cum vom putea lupta impotriva Raului generalizat, a tentativelor Ocultei de a denatura si distruge acea zestre de religiozitate care pentru Mircea Eliade era un indiciu al supravietuirii speciei om?

Cl. T.: Stiu ca va voi spune un truism, dar poate pentru ca e asa, nu e foarte mult luat in seama: lupta cu raul din noi insine este cea mai importanta. Daca am duce o batalie pe viata si pe moarte cu pacatele noastre, cu gindurile noastre rele, cu ispitele, poate ca si lumea ar fi mai buna. De vreme ce toti ne lasam prada micilor nostri demoni interiori, nu ne putem plinge ca Raul e generalizat in lume. Pina sa ne faca Oculta sclavii pacatului, si deci victime ale diavolului, ne aruncam noi singuri in bratele vrajmasului, prin lipsa noastra de traire crestina, prin refuzul de a-L cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. Multi sintem crestini doar cu numele, mergem la Sf. Liturghie, ne spovedim, poate ca ne si impartasim, daca avem cite un duhovnic mai blind, insa nu traim cu adevarat numai pentru Hristos.

Evident ca din toate caderile interioare multe isi au cauza si in exterior. Faptul ca, o data iesit pe strada, vezi imagini smintitoare, ca te enervezi in trafic si aproape ca esti impins sa injuri, sa gindesti rau, sa-ti faci dreptate de unul singur etc., nu este doar vina ta. Dar daca ai fi mai puternic duhovniceste, toate astea ar trece fara sa te atinga.

Apoi, vin si marile manevre, impingerea catre pacate mai mari, cum este pofta de averi nemasurate, stapinirea altor semeni si altele. Ca diavolul nu sta degeaba. Dar stim bine ca Il avem pe Hristos oricind si oriunde cu noi, daca ne rugam – asa cum ne invata duhovnicii. Sa plecam genunchii la rugaciune, sa incepem orice lucrare cit de mica inchinindu-ne si cerind ajutor Domnului, sa tinem posturile si sa respectam toate celelalte spuse de Biserica si ni se va da noua raspuns bun la toate provocarile veacului.

G. S.: Care sint maestrii dvs. spirituali, cei vazuti si cei nevazuti? Ce v-a determinat sa ii cunoasteti si sa-i iubiti?

Cl. T.: Iau referirea dvs. la “maestrii spirituali” in sensul cel mai larg si spun: modéle am avut si am, dar mentor n-am avut. A fost o lipsa pe care am resimtit-o acut. Cind eram adolescent, si chiar mai tirziu, m-ar fi ajutat enorm sa am un mentor. Astazi, deja am ajuns la o virsta si la o experienta de viata cind nu mai am aceeasi nevoie. Dar, cum spuneam, modéle am avut, iar pe unele le-am numit. Parintele Calciu cred ca a fost cel mai puternic pentru mine, pentru ca ne asemanam si temperamental si a dovedit ca te poti ridica si din fundul iadului – unde s-a prabusit in timpul “reeducarii” de la Pitesti – la un nivel de credinta la care ma rog lui Dumnezeu sa ajung si eu.

Pe urma, am mai invatat de la prieteni mai in virsta destule lucruri. Mi-a placut sa am prieteni mai mari, pentru ca intotdeauna m-am simtit mai matur decit cei de virsta mea si pentru ca am vrut sa am de la cine invata.Insa, ca orice crestin, am si eu un duhovnic. El este indrumatorul meu spiritual.

G. S.: Cum va arata lumea de miine in conditiile in care, cum spunea Malraux, “omul va fi religios sau nu va fi deloc”?

Cl. T.: Daca i-ai luat omului verticala, se sufoca pe orizontala. De asta au picat regimurile comuniste. Omul este construit cu un dor al transcendentei, al misterului, al paradisului pierdut. Poate sa nu-si dea seama ca el este neimplinit, in ciuda tuturor realizarilor pamintesti, din pricina faptului ca nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Dar asta e realitatea. Omul religios e prea putin, pentru ca multi sint si azi religiosi fara sa traiasca propriu-zis credinta, fiind pietisti, superstitiosi, conformisti, orice, dar nu traitori crestini. Omul restaurat, adica omul reindumnezeit, este ceea ce asteptam de la viitor. Si stim ca se va intimpla asta: unii vor fi, altii nu. Dar cu totii se vor infricosa la Parusie.

Interviu consemnat de
Gabriel STANESCU