Pastorala de Paşti a ÎPS Bartolomeu Anania

† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
către iubitul meu cler şi popor, har şi milă de la Dumnezeu,
iar de la mine arhierească binecuvântare.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Hristos a înviat!
[Adevărat, a înviat!]

Se îngâna ziua cu noaptea când Maria Magdalena, probabil cu puţin înaintea celorlalte sfinte femei, a găsit piatra răsturnată de pe mormântul Domnului. Înspăimântată, mironosiţa aleargă în cetate şi le spune ucenicilor ce a văzut. Petru şi Ioan se reped într’un suflet către grădină, urmaţi îndeaproape de aceeaşi Marie. Mai sprinten, Ioan ajunge întâiul, dar, tânăr fiind, nu îndrăzneşte să intre în mormântul din peretele de piatră decât însoţit de Petru care, mai vârstnic, îl ajunge gâfâind. Cutremurătorul adevăr le stă în faţă: Domnul nu este acolo! În cugetul lor foarte omenesc, aceasta înseamnă că trupul Învăţătorului a fost sustras de necunoscuţi, pentru pricini de neînţeles. Cu această tulburare se întorc în cetate.

Maria rămâne şi plânge. Plânge chiar şi în faţa îngerilor: „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus!” Plânge şi în faţa Celui care, în semiobscuritatea dimineţii, i se pare a fi grădinarul: „Dacă tu l ai luat, spune mi unde l ai pus şi eu îl voi lua de acolo”. În clipa următoare Grădinarul o cheamă pe nume. Ea îşi recunoaşte Învăţătorul, viu şi întreg, îi rosteşte numele, îi ascultă cuvintele, îi primeşte porunca şi făgăduinţa. Ea e primul martor al învierii.

De ce tocmai ea? De ce nu i S’a arătat Domnul mai întâi lui Petru, cel atât de înflăcărat în credinţele şi necredinţele lui? De ce nu l a preferat pe Ioan, cel mai iubit dintre ucenici, singurul care L însoţise pe drumul Crucii? Iar dacă preferinţele trebuiau să se îndrepte către o femeie, de ce nu i a acordat acest privilegiu propriei Sale Maici, indiferent unde s’ar fi găsit ea în acel moment? De ce, neapărat, în socotinţa dumnezeiască a trebuit să fie Maria Magdalena?

Doctorul nu vine pentru cei sănătoşi, spusese El, ci pentru cei bolnavi. Păstorul îşi părăseşte turma în căutarea oii celei pierdute. Părintele tânjeşte după fiul rătăcitor şi i celebrează, cu braţele deschise, întoarcerea. Maria Magdalena e prototipul omului pentru care Domnul a venit în lume. Întâi şi mai întâi pentru ea S’a întrupat, pentru ea a propovăduit, pentru ea a săvârşit minuni, pentru ea a suferit, pentru ea şi a vărsat sângele pe Cruce, pentru ea şi pentru toată suflarea păcătoşilor lumii, asemenea ei căzuţi şi asemenea ei chemaţi. Nu, nu e vorba de un primat al credinţei. Asemenea ucenicilor, şi Maria se îndoise de perspectiva învierii, şi ea o primise ca pe o simplă metaforă, şi ea gândise că trupul Domnului fusese strămutat în altă parte.
Dar dacă Petru şi Ioan s’au întors îngânduraţi în cetate, Maria continua să şi caute Învăţătorul. Ceva mai târziu, Iisus avea să i Se arate lui Saul, pe drumul Damascului, tocmai pentru că acesta Îl căuta, alerga după El. „Bateţi şi vi se va deschide, căutaţi, şi veţi afla”. Întru nădejdea deznădăjduitului, Maria vedea acum, poate mai mult decât oricând, superba dominantă a sufletului ei: iubirea. Din iubire pot izvorî cunoaşterea şi credinţa.

Dacă pe Maria Magdalena trebuie s’o vedem în păcătoasa care i a uns Domnului picioarele în casa fariseului Simon şi asupra căreia El a rostit parabola celor doi datornici, atunci iubirea ei e mai puternică şi mai grăitoare chiar decât aceea a fiului rătăcitor. În logica parabolei, femeia iubeşte mult pentru că i s’a iertat mult; în deznodământul întâmplării, Domnul îi iartă mult pentru că mult L a iubit. Să mai citim odată textul din Luca 7, 36–50 şi ne vom convinge că iubirea e lucrătoare. Şi dacă pe aceeaşi Marie trebuie s’o recunoaştem în Betania săvârşind, simbolic şi anticipativ, ritualul de înmormântare a Domnului, prin aceeaşi emoţionantă ungere cu mir, iubirea ei capătă dimensiuni cosmice. De moartea lui Iisus se întunecă soarele, de învierea Lui se bucură îngerii. Maria Magdalena e cea dintâi care I găteşte Domnului îngroparea, ea va fi şi cea dintâi care să se pătrundă de bucuria Învierii. E suprema Bucurie, aceea care încununează Iubirea.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Totuşi, nu Maria Magdalena este primul martor al învierii. Părintele Stăniloae spune – superb – că Învierea a început în iad. De pe Cruce El se pogoară întru cele mai de jos ale adâncului şi li se arată protopărinţilor Adam şi Eva, pe care i ridică împreună cu cei asemenea încătuşaţi. Şi pentru ei murise pe Cruce, şi faţă de ei avea de împlinit o făgăduinţă. Singura imagine potrivită este aceea a pogorârii Lui la neamuri, izvorâtă din geniul iconografiei bizantine şi atât de frumos rafinată în vechile noastre fresce şi miniaturi. Nimeni nu L a văzut pe Domnul înviind, dar mulţi sunt cei ce L au văzut înviat.

Deasupra, în rai, mai aştepta un martor: tâlharul răstignit de a dreapta lui Iisus. Nu mai avusese timp pentru îndreptare, dar în ultima clipă se răscumpărase prin simpla recunoaştere a vinovăţiilor sale şi a Nevinovatului de alături. Bucuria învierii i se oferă şi celui ce s’a trezit în ultima clipă din somnul – sau somnolenţa – cugetului.

Că învierea „a început” în iad, e un fel de a spune, la măsura rostirii şi priceperii noastre. Nu e vorba de momente succesive, ci de simultaneitatea prezenţei lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Iisus era ,,în mormânt, cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul”, după cum spune o rugăciune de taină a Sfintei Liturghii, care rezumă simultaneitatea evenimentului învierii ca întreg. Învierea nu e o mişcare în sine, ci un act operativ, un început perpetuu.

E adevărat că evenimentul pogorârii la iad nu se bucură de popularitate biblică, singurul său temei scripturistic fiind acela din întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru , dar acest temei, departe de a fi o dobândă a timpului, e contemporan cu Evangheliile. El face parte integrantă din doctrina noastră asupra învierii, exprimând prima mişcare pe care a făcut-o Domnul îndată după moartea Sa pe cruce. Motivul pogorârii e foarte frecvent în imnografie. „Porţile iadului le-ai sfărâmat, Doamne”, exclamă o stihiră din vecernia glasului al patrulea, iar una din cântările Sfintelor Paşti o spune mai pe larg: „Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care-i ţineau pe cei legaţi, Hristoase”.

Iubiţi credincioşi,

Într’o frescă a bisericii mânăstirii Clocociov Hristos este înfăţişat pogorât undeva în subteran - sub nivelul colinelor din preajmă -, dar nu liniştit ca în scena Botezului, ci viguros, dinamic, biruitor, cu tălpile pe porţile de aramă ale iadului, sfărâmate. Din două morminte îi ridică de mână pe Adam şi pe Eva, eliberaţi acum din lunga lor aşteptare, în timp ce Ioan Botezătorul Îl arată - ca şi odinioară „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” -, iar drepţii Vechiului Testament, de-o parte şi de alta, mântuiţi şi ei, îl contemplă. Dedesubt, diavolul zace legat în lanţuri, sub stăpânirea unui înger care - în cazul nostru - îl ţine de coarne, ca un semn că Belzebut nu mai are nici o putere şi că neputinţa lui e veselia celor eliberaţi. Scena e reprezentarea cea mai autentică a învierii Domnului şi o găsim nu numai în fresce, ci şi în numeroase ferecaturi ale Evangheliei, pe coperta din faţă.

Erminiile recomandă, totuşi, şi o reprezentare mai directă a învierii: Iisus Hristos deasupra mormântului puţin deschis, în haine albe, strălucitoare, binecuvintează cu dreapta şi ţine în stânga un steag cu cruce de aur, întru bucuria celor doi îngeri de alături şi spre spaima ostaşilor ce-L străjuiseră, căzuţi cu feţele la pământ. E interesant să notăm că această reprezentare e cultivată mai ales de pictura bisericească mai nouă - din care nu lipseşte suflul Occidentului -, pe când cealaltă, a Pogorârii la iad, a prins rădăcini foarte puternice în arta bizantină.

Hristos nu numai că le dăruieşte celor morţi viaţa (lumina), ci, mai mult, le o duce El Însuşi, personal, prin actul pogorârii în iad, împlinindu-le aşteptarea, în care ne regăsim şi noi, cei de astăzi.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

După ce a fost văzut de Maria Magdalena, Domnul li S’a arătat, de mai multe ori, şi ucenicilor Săi. La un moment dat le a apărut Cineva la ţărm şi le a poruncit să arunce mreaja şi ei l au ascultat şi au prins mulţime mare de peşti. Nimic nu S’a petrecut fulgerător, halucinant, totul s’a petrecut la lumina zilei, cu calm, gospodăreşte, atât de pe îndelete încât pescarii şi au luat timp chiar să şi numere vânatul şi să observe că mreaja nu se rupsese de atâta belşug. În cele din urmă, poftiţi să prânzească împreună, ucenicii se uitau la El şi (ascultaţi bine!): „niciunul nu îndrăznea să l întrebe: cine eşti Tu?, ştiind că Domnul este”. Pagină extraordinară! Dacă Biblia nu ar fi opera Duhului Sfânt, atunci Evanghelistul Ioan ar trece drept cel mai mare scriitor al lumii.

Domnul înviază pe rând, ca un val de lumină purtat pe rotundul pământului, de douăsprezece ori triumfător la stele, din Ierusalim până’n Ierusalim. Un văzduh de clopote se stinge aici şi un altul izbucneşte dincolo, către apus, mereu pe urma soarelui, din prag în prag, pe rotund.

E o înviere pentru noi, oamenii; pentru cei din orizontul satului şi al cetăţii şi al ţării şi al pământului. Noaptea învierii nu cunoaşte somn; ea e numai veghe, împlinire şi aşteptare, întru bucuria nemărginită a biruinţei asupra morţii.

Fie ca această aşteptare şi bucurie să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică.

Despre "a trece în nefiinţă"

Cluj-Napoca, 31 Martie 2010

Declaratie de presă

Dacă ar fi să concedem că momentul intim al Învierii Domnului a avut, totusi, un martor, acesta a fost, în mod paradoxal, vidul: giulgiurile care s’au pomenit fără trup, mormântul care s’a pomenit fără continut. Când femeile mironosite au venit dimineata să tămâieze mortul, piatra de pe mormânt fusese prăvălită, iar ingerul le-a poftit să privească golul. Tot golul i-a intâmpinat si pe apostolii Petru si Ioan, veniti in fugă să cerceteze spusa femeilor. Inainte de a-L fi văzut pe Iisus cel inviat, toti acestia au văzut că Iisus nu mai era. Dar tocmai absenta Domnului avea menirea de a-i convinge că Domnul inviase si că El era mai prezent ca oricând.

Asadar, când Domnul lipseste dintre cei morti, El trebuie căutat, neapărat, printre cei vii. Moartea nu este altceva decât o sincopă existentială, asemenea unei pauze intr’o partitură muzicală, despre care toată lumea stie că face parte din muzica insăsi; si dacă Domnul este „pârga celor adormiti”, inceputul si garantia propriei noastre invieri, e de la sine inteles că in acelasi chip trebuie să asimilăm relatia viată – moarte – Viată in propria noastră existentă.

Scriu acestea gândindu-mă la unii confrati din mass-media, adică din presă, radio si televiziune, care continuă, fără voia lor, să mă contrarieze prin usurinta cu care incă mai păstrează una din sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comuniste. Despre ce e vorba?

Aproape zilnic ni se transmite o stire sau un comentariu despre moartea cuiva. Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente si nuantate, precum: „a decedat”, „s’a săvârsit”, „a incetat din viată”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a inchis ochii”, „si-a plecat pleoapele”, „si-a dat sufletul”, „si-a dat duhul”, „si-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele vesnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”... si incă multe altele, in toată literatura, in tot graiul si la indemâna oricui. Ei bine, in ciuda acestei bogătii de limbă română, incă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva „a trecut in nefiintă”.

Dacă „trecerea in nefiintă” s’ar referi la un om care in viata lui nu a crezut in Dumnezeu, nici in suflet si nici in viata viitoare, incă am mai intelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existentă s’a ales praful. Dar ca să spui că „a trecut in nefiintă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci si asupra simtului comun al unui popor care s’a născut crestin si care, iată, se incăpătânează să rămână crestin.

Si dacă m’am hotărât să scriu aceste rânduri chiar acum si chiar aici e pentru că, de foarte curând, prin postul nostru national de televiziune mi-a fost dat să aud că s’au implinit atâtea secole si atâtia ani de la „trecerea in nefiintă” a Sfântului Sergiu, patron al crestinismului rusesc. E prea mult!

Si n’ar fi doar atât. Expresia e o impietate si fată de limba română. Există o gravă inadvertentă gramaticală intre verbul „a trece” si substantivul „nefiintă”. „A trece” inseamnă miscarea de tranzitie dintr’un mediu in altul, de la o stare la alta, de la un mod de existentă la alt mod de existentă. Or, in cazul de fată, verbul nu are si nu poate avea obiect, de vreme ce „nefiinta” e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existentă si a existentei insăsi. In nefiintă nu se poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum si in ce, ea definindu-se pe sine ca non-existentă, ca neant. Neantul insă nu e ceva in sine, ci un simplu concept cu care se operează in filosofie, asa cum in matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o.

Vrem o folosire corectă si cuprinzătoare a verbului „a trece”? Iat-o in una din cântările noastre pascale: „că din moarte la Viată si de pe pământ la Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.

Fie ca asteptarea si bucuria Invierii Domnului să vă fie sporite de toate bunătătile lui Dumnezeu si să vă devină o necurmată inviere lăuntrică.

† Bartolomeu al Clujului

ASCOR face un apel la normalitate

Membrii Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, întruniţi la Consfătuirea Naţională de la Chişinău din data de 27 martie 2010, adresează românilor de pe ambele maluri ale Prutului, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la înfiinţarea asociaţiei, mesajul hristic al credinţei în Înviere.

Credem că, după o epocă de dominaţie a principiilor materialiste şi ateiste, este foarte important ca să ne asumăm cu toţii, cu cât mai multă putere, valorile spirituale creştine. Este singura soluţie viabilă prin care societatea românească va putea răspunde actualelor provocări ale fenomenului globalizării. De aceea existenţa religiei ca disciplină obligatorie în învăţământul preuniversitar este semnul unei cerinţe fireşti a tinerilor spre adevăr şi normalitate.

Credem că vom putea renaşte ca neam dacă ne vom strădui să respectăm învăţăturile lăsate umanitaţii de către Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. Creştinismul reprezintă normalitatea existenţei umane, iar viaţa întru Hristos este un îndemn continuu la iubire şi frumuseţe lăuntrică. De aceea, promovarea în societate a unor păcate precum avortul, prostituţia (cu întreaga industrie a pornografiei), consumul drogurilor, homosexualitatea, nu reprezintă nimic altceva decât o îngrădire a libertăţii persoanei umane şi o scufundare a ei în materialism.

Să nu ne întoarcem la aceeaşi viziune materialistă asupra vieţii, lipsită de valorile credinţei, cele care ne duc la o înnoire a vieţii. Alăturându-ne chemării Sfântului Sinod al Bisericii noastre, facem un apel la unitatea românilor de pretutideni. Nu vom putea fi uniţi cu adevărat decât atunci când vom avea drept temelie a demersurilor noastre învăţătura Domnului Iisus Hristos Cel Răstignit şi Înviat pentru a noastră mântuire.

Hristos a înviat!

Membrii Consiliului Naţional al A.S.C.O.R.
format din: A.S.C.O.R. București, A.S.C.O.R. Iași, A.S.C.O.R. Cluj-Napoca, A.S.C.O.R. Sibiu, A.S.C.O.R. Craiova, A.S.C.O.R. Timișoara, A.S.C.O.R. Chișinău, A.S.C.O.R. Constanța, A.S.C.O.R. Târgoviște, A.S.C.O.R. Arad, A.S.C.O.R. Suceava, A.S.C.O.R. Alba-Iulia, A.S.C.O.R. Galați

Expoziţie şi conferinţă la Chişinău despre martirii închisorilor comuniste

Expoziţia foto-documentară "Pe drumul Învierii" va fi deschisă la Biblioteca municipală "Onisifor Ghibu" din Chişinău duminică, 28 martie a.c., ora 12.00. Voi fi prezent împreună cu alti cîţiva prieteni din conducerea Asociaţiei ROST.

În aceeaşi zi şi acelaşi loc, începînd cu ora 14.00, părintele Teofan Popescu, de la Mănăstirea Putna, şi cu mine vom susţine conferinţa "Crucea - semn al dragostei şi al Învierii".
Evenimentele sînt organizate de ASCOR Chişinău, în colaborare cu Asociaţia ROST.

Expoziţia "Pe drumul Învierii" conţine fotografii şi documente privitoare la modul în care au suferit pentru credinţă în timpul comunismului (fiind hărţuite de Securitate şi întemniţate) şase personalităţi exemplare ale Bisericii Ortodoxe Române: arhimandrit Arsenie Papacioc, ieromonah Arsenie Boca, ieroschimonah Daniil - Sandu Tudor, preot Gheorghe Calciu, Ioan Ianolide şi Valeriu Gafencu (Sfîntul Închisorilor).

Expoziţia a fost iniţiată, în anul 2008, de Asociaţia ROST, materialele provin în special din arhivele fostei Securităţi, au fost puse la dispoziţie de CNSAS şi selectate şi aranjate de dr. Emilia Corbu, specialist al Muzeului Judeţean Ialomiţa.

Pînă acum, expoziţia a fost vernisată la Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Vaslui, Brăila, Galaţi, Slobozia şi Tecuci. La Chişinău va putea fi văzută timp de o săptămînă, apoi va fi deschisă la Iaşi (din nou, fiindcă este solicitată), Tg. Neamţ, Piatra Neamţ, Suceava, Bacău... Vor urma şi alte oraşe unde ne-a fost cerută.

UPDATE

O relatare a Radio Vocea Basarabiei despre expoziţia de la Chişinău. Şi încă una a Radio Europa Liberă.

UPDATE 2

Iată cîteva imagini de la deschiderea expoziţiei şi de la conferinţa care i-a urmat, la Chşinău, manifestari la care au participat aproximativ 200 de persoane, majoritatea tineri.

De la stînga: Iulian Rusanovschi, preşedintele ASCOR Chişinău, ieromonah Teofan Popescu, de la Putna, Claudiu Târziu

Mama Doinei Aldea-Teodorovici a avut o intervenţie emoţionantă despre românism, ortodoxie şi jertfă

Participanţii la vernisajul expoziţiei au primit cîte o broşură despre aceasta, cu fotografii şi documente aflte pe panouri

La finalul conferinţei, mai mulţi participanţi au pus întrebări foarte bune

UPDATE 3

Orthodox Tube

Părintele Melchisedec: "Hristos ne primeşte la El oricînd, numai să vrem"

Parintele Melchisedec Velnic, staretul Putnei si exarhul manastirilor din Arhiepiscopia Sucevei, reuseste sa imbine in personalitatea sa calitati aparent contrare: notorietatea cu discretia, autoritatea cu blandetea, pragmatismul administrativ cu delicatetea duhovniceasca. Asa incat e greu sa-l cunosti dintr-o privire, dar odata ce l-ai cunoscut, e o bucurie. Cred ca cel mai bine s-a definit singur, explicand intelesul cuvantului "staret", drept "povatuitor pe calea mantuirii". Si cine, daca nu un astfel de parinte, ar fi fost mai potrivit sa ne raspunda acum, in postul mare al Pastelui, la intrebarile nascute din framantarile grele ale vremurilor in care traim?

Asadar, am luat calea Putnei, strabatand tara de la un capat la altul, in miezul unui februarie cu ninsori nesfarsite, care ingropasera Bucovina sub zapezi. Dar Putna se scalda in soare! Pesemne, rugaciunile pelerinilor au aprins vazduhul. Fiind in prima saptamana a Postului Pastelui, multi credinciosi venisera la manastire sa se spovedeasca. Biserica si staretia erau intesate de oameni cu chipuri reculese, asteptand duhovnicul. Parintele Melchisedec ne-a intampinat cu un zambet sincer si ocrotitor, daruindu-ne un ceas de zabava duhovniceasca.

Cititi interviul in Formula As.

Gânduri duhovniceşti despre Paşti şi Înviere *

Preot Gheorghe Calciu

Sfintele Paşti, când prăznuim Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este o sărbătoare solemnă. Bucuria ei este de altă natură decât cea pe care o simţim la Naşterea lui Iisus, când ne străduim să facem din inima noastră peşteră spirituală în care pruncul Iisus se va naşte. Acolo, la Crăciun, stăm uimiţi în faţa minunii prin care Dumnezeu cel neîncăput, cel fără de început, cel care a făcut lumea aceasta minunată şi cerul, şi pământul se mărgineşte pe sine într’un prunc micuţ şi fragil, culcat într’o iesle, încălzit numai de prezenţa animalelor şi de dragostea Maicii Sale şi a lui Iosif logodnicul.

Parcă la Crăciun încă nu L-am integrat înlăuntrul nostru pe Hristos, încă este Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate fată de Dumnezeu Fiul. De Paşti, prin postul de ispăşire şi prin faptul vă L-am văzut pe Dumnezeu între noi, având chipul şi statura noastră, suferind ca noi, sângerând, chemându-şi Tatăl din ceruri, rugându-se pentru cei ce-l chinuiau – virtual, am fost şi noi printre printre aceea – bucuria noastră este mai interioară, Iisus ne-a integrat prin suferinţă şi prin iertare.

Oamenii sunt mai liniştiţi de Învierea Domnului, mai interiorizaţi. Învierea aduce o bucurie mai liniştită, nu trebuie să alergăm aşa cum încercam de Crăciun să ajungem la Peştera Naşterii. Dumnezeu Omul este în noi, în suferinţa noastră, în pocăinţa noastră, în purificarea noastră prin post şi prin reconvertire. Slujbele frecvente şi mai lungi, durerea inimii noastre pentru păcatele săvârşite, deniile şi privegherile ne înalţă treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Şi duhul nostru este mai râvnitor către pocăinţă şi mai sârguincios spre rugăciune.

Când eram copil posteam cu osârdie, deşi nu era uşor pentru noi copiii, dar îngerul nostru păzitor ne ferea de ispita oalelor cu lapte din cămară şi de smântâna atrăgătoare. Şi chiar dacă mai greşeam, ştiam că părintele ne va ierta la spovedanie, căci noi nu aveam nici o îndoială că intervenţia părintelui pe lângă Dumnezeu era fără greş. De altfel, părintele ştia toate păcatele noastre încă înainte de a le mărturisi noi; legătura lui cu cerul şi cu îngerii noştri păzitori era foarte strânsă şi nimic din cele ascunse ale noastre nu-i erau necunoscute.

La înjumătăţirea postului, Miercuri, mama ne chema pe cei mai mici – cei mari erau la lucrarea câmpului, a viei etc. şi ne punea să numărăm ouăle. În anii buni, putinile erau pline cu ouă albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de ouă; în anii mai slabi aveam peste 200. Cea mai tainică treabă pe care o făcea mama era în serile de Martie, când la lumina unei lumânări, cerceta ouăle alese de ea pentru a le pune la cloşcă. Ouăle cu bănuţ le punea de o parte. Din ele urma să iasă puii care vor face ouăle pentru Paştele anului următor. Ce taină a vieţii cunoştea mama, cu câtă convingere făcea ea cruce peste ouăle care vor scoate pui. Tare mi se părea mie că treaba pe care o făcea mama semăna, într’un fel pe care nu-l înţelegeam, cu Învierea.

Pe urmă erau spovedaniile. Părintele împărţise satul în trei grupe: copiii, care erau spovediţi mai la începutul postului, de obicei, mergeam pe rând cu toată clasa şi cu învăţătorul; flăcăii şi fetele, care urmau la mijlocul postului, şi bătrânii, care veneau la urmă. Aşa cum am spus, nu era chip să ascunzi de părintele ceva. Dacă evitai să spui o ceartă sau un mic furtişag, părintele te şi întreba: «Dar cearta cu cutare cum a fost?»

Mergerea la spovedanie avea un ritual specific satului nostru. Părintele ne anunţa în biserică: «Cei care veniţi la spovadă să ştiţi că asta înseamnă că aduceţi un dar pe altarul unde se va săvârşi jertfirea lui Iisus şi acest dar este chiar sufletul vostru. Prin spovedanie va curăţiţi de păcate. Să nu veniţi la altar cu un suflet mânjit de tot felul de necurăţenii şi, mai ales, împăcaţi-vă cu vrăjmaşii voştri. Ştiţi că eu cunosc certurile dintre voi şi când vă voi spovedi şi voi întreba dacă te-ai impăcat cu cutare, ce-mi vei răspunde? Ia ascultaţi zice zice Mântuitorul! Şi părintele citea din Biblie mai frumos decât domnul învăţător: «Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi numai după aceea înoarce-te şi adu-ţi darul tău.(Mt. 5: 23-24). Copiii mei, să nu aduceţi la altarul Domnului un suflet împuţit de ură şi de vrăjmăşie, că vrăjmaşi îi veţi fi lui Hristos.

Aşa că, în zilele când ne venea rândul la spovedanie, toţi, mari şi mici, ne ceream iertare de la părinţi, de la bunici, între noi, de la vecini şi de la vrăjmaşi, se înţelege. Că pe urmă venea rândul vrăjmaşului şi ne-ar fi spus ca nu am venit să ne luăm «iertăciune» de la el.

Duninica împărtăşirii însă era cea mai mişcătoare. Înainte de a pleca de acasă la biserică spălaţi curat îmbrăcaţi mergeam întâi la părinţi şi la bunici, le sărutam mâna şi ziceam cu inima zdrobită de părere de rău: «Iartă-mă, Mamă!, Iartă-mă, tată, sau bunicule, bunică !» Ei răspundeau: «Domnul să te ierte! » Apoi noi: « Şi de-al doilea ». Ei: « Domnul să te ierte!» Şi iar noi: « Şi de-al trerilea ». Ei : « Domnul să te ierte ». Ei ne sărutau pe creştetul capului şi noi le sărutam mâna şi apoi plecam la împărtăşit. Pe drum, pe oricine întâlneam – copil, matur, bătrân, repetam acest înălţător ritual. Când intram în biserică, parcă pluteam în aer de bucurie ascunsă şi de curăţenie sufletească.

Ne întorceam de la spovedanie mai uşori, pe de o parte, fiindcă părintele ne uşurase spovedania şi, pe de alta, pentru că scăpasem de o spaimă, de spaima faptei savârşite şi nemărturisite. Asta era încă o minune care ţinea de Paşti.

În Săptămâna Mare era denie în fiecare seară. Dar cele mai tulburătoare seri erau cea de Joi şi cea de Vineri. Joi se citesc cele 12 Evanghelii. Înşiruirea patimilor Mântuitorului, unele subliniate prin repetare, judecata la cei doi arhierei – Ana şi Caiafa - judecata la Pilat, oare cine şi-ar putea reţine lacrimile auzind chinurile Domnului? Copii fiind, ne supăram pe Iudeii care strigau, la toate întrebările lui Pilat: «Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!» În noaptea de Joi, flăcăii aprindeau un foc în curtea bisericii, simbolizând focul la care se lepădase Apostolul Petru de Hristos.

Vinerea era prohodul Mântuitorului. Părintele şi cu învăţătorul satului organizau pe cei care cântau la prohod, în trei grupe: prima era cea a copiilor de şcoală primară. Învăţătorul alegea cei mai buni corişti şi timp de o lună de zile, după orele de clasă, făcea repetiţie cu noi. Numai în Săptămâna Mare făceam repetiţia în biserică, spre a ne mai uşura emoţia pe care toţi avem în seara prohodului. A doua grupă era cea a fetelor mari, a treia, cea a flăcăilor. În biserica noastră mai era o grupă: cea a Ruşilor. În sat erau încă trei biserici creştine, în afară de cea românească, şi o geamie. Era Biserica bespopoveţilor (rusă fără popă), cea a popoveţilor (cu popă) şi cea a duhoborţilor, care nu credeau în Sfântul Duh şi făceau cruce numai cu două degete. Ruşii ortodocşi nu aveau biserica lor de limbă rusă. Părintele îi poftea sa vină la biserica noastră, să cânte la Prohod ca o echipă separată, în limba rusă şi, în Noaptea Învierii, să cânte «Hristos a înviat din morţi.». Cu simţul lor muzical, Ruşii făceau o echipă foarte bună, spre invidia noastră. În special o tânără – Stefana lui moş Lovin – avea o voce atât de frumoasă, încât nimeni nu o invidia: toţi o admiram. La ocolirea bisericii, mergeam toţi cu lumânările aprinse, solemni şi liniştiţi, nimeni nu vorbea, toţi eram pătrunşi de tragismul momentului în care Hristos era pus în mormânt.

În Noaptea Învierii, părinţii ne sculau din somn aproape de miezul nopţii. Deşi de cu seară îi rugam pe părinţi să nu ne lase să dormim, ci să ne scoale cu zorul, deşteptarea ne era foarte grea. Dar cum ne sculam, ca să ne sperie somnul, mama avea lângă patul nostru un lighean şi o cană mare de apă foarte rece, pe fundul căreia tremurau în undele apei două ouă: unul roşu şi altul alb. Oul roşu simboliza sănătatea trupului şi a sufletului, iar cel alb, curăţenia inimii. Ne primeneam, ne curăţam de gânduri rele şi alergam, în cele din urmă, învioraţi, la biserică. Acolo, aceleaşi grupuri de cântăreţi de la prohod şedeam la locurile noastre, asteptând cu înfrigurare momentul în care toate candelele şi lumânările vor fi stinse, iar biserica se va scufunda într’un întuneric adânc. Numai o luminiţă mică, în altar, va străluci ca o promisiune de la mormântul lui Iisus. Cu acea luminiţă, preotul va ieşi pe uşile împărăteşti chemând cu glas mare: Veniţi de luaţi lumină! În biserică se făcea o învălmăşală nezgomotoasă şi echipele de cântăreţi izbucneau într’un triumfător Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!

Ieşeam afară, unde preotul citea sfânta Evanghelie a Învierii rostind stihurile tulburătoare: Precum se stinge fumul să se stingă, precum se topeşte ceara de para focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa Lui, iar drepţii să se veselească. Si după fiecare stih, noi cântam: Hristos a înviat! şi Hristos vascresi!

Oamenii aduceau cozonaci, ouă roşii, carne prăjită, slănină şi peşte prăjit în coşuri mari şi se aşezau pe două rânduri în jurul bisericii. Preotul venea cu busuiocul şi crucea şi o galeată cu apă sfinţită pe care o ducea crâsnicul şi stropea ofrandele cu aghiazmă: rodul vinului, al grâului şi al animalelor. În urma lui veneau doi flăcăi cu o cuvertură mare pe care o ţineau de cele patru colţuri şi oamenii aruncau din coşul lor ceea ce pregătiseră pentru preot: ouă roşii, cozonac, peşte, carne, slănină. După terminarea tuturor acestor tradiţii, părintele împărţea din ofrande tuturor celor care lucraseră alături de el, cântăreţului, crâsnicului, clopotarului, etc. Spre bucuria noastră, nu ne uita niciodată şi pe noi copii de şcoală care cântam la prohod şi la Înviere.

În toată Săptămâna Luminată, nimeni nu ieşea la lucrarea câmpului, nimeni nu muncea toţi duceam o viaţă curată, căutând să păstrăm în noi neîntinată bucuria Învierii.

De Duminca Tomei, ne încredinţam şi noi cu Apostolul Toma că Iisus înviase, iar Luni, de Paştele Blajinilor, ne duceam toţi la cimitir. Acolo mamele aşterneau lângă mormintele adormiţilor familiei covoare româneşti frumos colorate, pe care aşezau ouă roşii, cozonac, peşte (nu uitaţi că trăiam în Delta Dunării) şi alte bunătăţi. Preotul venea ceva mai târziu să sfinţească ofrandele care erau pentru pomenirea morţilor. Rostea o ectenie la fiecare mornânt. Nu era însoţit decât de cântăreţ şi de noi copii de şcoală. Cea mai mare parte din ofrandele primite, preotul ni le dădea nouă, copiilor spre marea noastră bucurie. Fiecare familie îl primea pe preot cu cântarea Hristos a înviat pentru morţi, cântat într’o tonalitate minoră.

Fără îndoială că ştiam cine sunt blajinii şi de ce prăznuiam noi acest al doilea Paşte pentru ei. Blajinii erau morţii noştri care locuiau pe lumea cealaltă. Dunărea, ca orice fluviu mare, nu se sfârşea la locul de vărsare. Am văzut şi noi cu ochii noştri cum braţul Sfântul Gheorghe pe malul căruia era aşezat satul nostru, când ajungea în Marea Neagră, nu se risipea în apa sărată a mării, ci despica apa până departe, rămânând intactă şi albă. Acolo, în mijlocul mării, era o bulboană. Toţi pescarii de pe mare confirmau acest adevăr. Apa Dunării se repezea în bulboană dipărând în adâncul fără fund. Nu era nici un fund acolo, fiindcă Dunărea trecea ca printr’o poartă în cealaltă lume unde blajinii aşteaptă cu înfrigurare, în fiecare primăvară, o veste de la noi că Hristos a înviat. De aceea, cojile de ouă roşii mâncate în prima zi de Pasti nu se aruncă, ci se strâng într’un şervet. Cu acest şervet, copii merg la Dunăre şi aruncă în apă cojile de ouă spunând: Mergeţi în ţara blajinilor şi vestiţi-le că Hristos a înviat! Cojile de ouă fac, până în ţara blajinilor exact o săptâmână şi o zi. Astfel le făceam noi bucuria blajinilor noştri şi, Luni, după Duminica Tomei, ne mai veseleam încă odată cu ei de Învierea Domnului.

Frumoasele vermuri ale copilăriei! Tot satul, tineri, bătrâni şi copii, aveam o inocenţă pe care nimic nu ne-o putea răpi: nici pacatele, nici neînţelegrile dintre oameni, nici răutatea vrăjmaşului. O inocenţă pe care ne-o înnoiam de două ori pe an: la Crăciun şi la Paşti. Biserica era pentru noi scăldătoare din Vitesda, în care ne vindecam de fiecare dată când intram în ea, căci îngerii Domnului tulburau mereu apa vindecătoare şi nu numai cel care intra primul se vindeca, ci toţi ne vindecam şi ne înnoiam sufletul, mintea şi inima.

Cine ne va curăţi pre noi de tulburările în care trăim dacă ierarhii noştri sunt neîmpăcaţi între ei? Dacă ierarhii şi teologii Sibiului, în prima săptămână din postul mare, în înfrăţire cu presa anticreştină scriau articole oribile împotriva noului Mitropolit al Ardealului de Nord. Când minciuna şi calomnia era pâinea lor de zi şi de noapte împotriva fratelui lor întru ierarhicească slujire? Şi iarăşi, la înjumătăţirea postului, Mitropolitul Moldovei aruncă cel mai bun monah, învăţătorul mulţimilor de Români din toată ţara, afară din mânăstirea pe care o ctitorise pe pâmântul moştenit de la strămoşi şi ridicată cu osteneală duhovnicească şi cu bănuţul văduvei legat cu trei noduri de batistă spre a-l dărui mânăstirii spre zidire şi spre îngrijirea de orfani şi bolnavi?

Fi-vor ei socotiţi drept rugători pentru popor? Ajunge-va cândva rucăciunea lor ca să intre în urechile Domnului? Sau plânsul monahal şi al credincioşilor va intra mai curând în urechile Domnului Dumnezeu împotiva ierarhilor? Cât despre mascaţii pe care i-au adus la mânăstire acoliţii Ierarhului Moldovei, mânia Domnului va coborî peste cei ce i-au chemat, căci iată ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel: Dacă cineva dintre voi are o pâră împotriva altuia, îndrăzneşte el să se plângă înaintea celor nedrepţi şi nu în faţa celor sfniţi?...O spun spre ruşinea voastră. Oare între voi nu este nici un om înţelept care să judece între frate şî frate? Ci frate cu frate se judcă şi aceasta în faţa necredincişilor? Dar voi înşivă faceţii nedreptate şi aduceţi pagubă; şi aceasta chiar fraţilor… (1 Cor. 6: 1-…8).

Auziţi, preoţi, auziţi ierarhi! Sfinţii sunt aceia care vor judeca lumea. Sfinţiţi-vă deci, ca să nu cădeţi sub judecată!

* Părintele Calciu a scris acest text în anul 2006. Îl republic aici pentru că e de mare folos duhovnicesc.

O nouă minune a sfinţilor de la Aiud

Aseară, la Iaşi s-a petrecut o nouă minune: sfintele moaşte ale mărturisitorilor de la Aiud au izvorît mir, cu bună mireasmă, în timp ce erau cinstite de cei prezenţi la o conferinţă ţinută de Danion Vasile. S-a întîmplat exact la un an de cînd, tot la Iaşi, moaştele sfinţilor de la Aiud au izvorît mir. Imediat cei prezenţi au citit, în genunchi, Acatistul Sfinţilor din Închisori.

Aflînd despre minune, Părintele Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă (Neamţ), care se luptă de mult pentru recunoaşterea sfinţilor închisorilor comuniste, a spus că Sfînta Parascheva vrea să confirme sfinţenia mucenicilor de la Aiud.
Vestea am primit-o chiar de la Danion, care mi-a trimis şi fotografiile de mai jos.

Bulgaria interzice culturile modificate genetic

Bulgarii ne-o iau din nou înainte. Măcar de i-am urma în acţiunile bune. Dar or fi guvernanţii noştri atenţi la vecini, sau au ochii lipiţi numai de Bruxelles?

Parlamentul Bulgariei a adoptat modificari la Legea care reglementeaza Organismele Modificate Genetic (OMG) care nu vor mai permite cultivarea de plante modificate genetic in tara lor.

Dupa numeroase zile de dezbateri, Parlamentul Bulgariei a votat cele mai puternice amendamente care, desi nu includ in mod specific interzicerea culturilor OMG, fac practic imposibila cultivarea acestora de catre fermieri in scop comercial sau in campuri de testare. Astfel, Bulgaria a devenit prima tara din Europa care are o lege atat de riguroasa pentru toate tipurile de culturi modificate genetic.

Partidul aflat la guvernare, GERB, a eliminat din agenda propunerea instituirii pentru o perioada de cinci ani a unui moratoriu asupra culturilor modificate genetic, deoarece a considerat ca nu este necesar. Argumentul său a fost ca amendamentele propuse de parlamentarul de dreapta Lachezar Toshev duc la imposibilitatea fermierilor de a cultiva OMG.

Indelung dezbatutele articole 79 si 80 din propunerea legislativa de modificare a Legii OMG au fost in final adoptate joi, 18 martie: prin aceste articole se interzice cultivarea plantelor modificate genetic in perimetrul zonelor protejate legal instituite prin Legea Ariilor Protejate precum si in zonele protejate care fac parte din Zona Ecologica Nationala reglementate prin Legea Biodiversitatii.

Mai mult decat atat, culturile modificate genetic nu vor fi permise pe o zona de 30 de km in jurul ariilor protejate, pe o zona de 10 km din jurul stupilor de albine si pe o zona de 7 km din jurul culturilor certificate ecologic – toate acestea ducand la o interdictie totala in intreaga tara de a cultiva plante modificate genetic.

“Ecologistii nu trebuie sa isi faca griji, sunt complet multumit, pentru ca legea este mai stricta, consolidand si protejand productia noastra traditionala si biodiversitatea”, a concluzionat Toshev (R) dupa votul din Parlamentul Bulgariei.

De la inceputul dezbaterilor din Parlament, in Bulgaria au existat numeroase proteste desfasurate de ecologisti. La randul lor protestele au contribuit la decizia finala de a sprijini consolidarea deplina a legii.

Sursa: INFOMG.

Cine "reconstruieşte" Dreapta românească

De vreo zece ani încoace se vorbeşte de reconstrucţia Dreptei. Tentativele de pînă acum au eşuat, cum era de aşteptat, pentru că nu poţi uni Stînga cu Stînga şi să-ţi dea Dreapta. Acum, un grup de tovarăşi mai face o încercare, vrând să re-construiască Dreapta în jurul PD-L. Partid care încă nu ştie ce-i cu el (socialist pînă în măduva oaselor, cu panaş liberal şi ambiţii... populare, să nu zic populiste). Oricum ar da-o, nu poate fi Dreapta. Vedeţi declaraţiile liderilor şi mai ales faptele majorităţii covîrşitoare a oficialilor statului care provind din acest partid.

Principalul laborator pentru noul experiment este Institutul de Studii Populare, girat de un Consiliu Academic aflat sub preşedinţia lui Vladimir Tismăneanu, ayatolahul neoconservatorilor. şi monopolistul anticomunismului. V-aţi lămurit? Dacă nu, mai aflaţi că din Consiliul de Administraţie fac parte: Anca Boagiu (veche socialistă din PD), Valeriu Stoica (fost lider PNL), Dragoş-Paul Aligică (liberal şi el în concepţii, tovarăş de scriitură doctrinară cu Stoica), Sever Voinescu (poate singurul cu ceva aplecare spre zona conservatoare) şi Cristian Preda (europarlamentar PD-L şi decan la Ştiinţe Politice, Univ. Bucureşti).

Cristian Preda este omul care a făcut niţică vîlvă în PD-L susţinînd ba reforma partidului, ba reformarea Constituţiei după anumite idei care i-au atras mînia şefilor săi politici, cînd nu au stîrnit rîsul.

Cristian Preda este foarte activ pe Internet şi încearcă să-şi depună ouăle minţii peste tot locul. După ce a fost alungat cu pietre de pe www.voxpublica.ro, deunăzi a acordat un interviu pe o platformă de bloguri "de dreapta" (o amestecătură confuză de fani PD-L şi Băsescu cu liberali şi populişti de toată mîna).

Ca să ne fie limpede ce "Dreaptă" vor să construiască pedeliştii dar şi cît sînt ei de gînditori, Cristian Preda declară:

- Eu respect identitățile conservatoare, dar nu pot adera la conservatorism.

- Conservatorii sînt oameni simpatici, cultivați, erudiți tocmai pentru că sunt siliţi să facă un efort intelectual considerabil. Eu sînt departe de orice sensibilitate conservatoare.

- Cred, de pildă, că dreapta în România ar trebui să se definească într-o formulă laică și să ceară, între multe altele, scoaterea religiei din școli.

- Pledez pentru o laicizare a spațiului public și a spațiului educațional.

- În funcție de context aș spune [că Dreapta trebuie să se numească] “dreaptă democratică și liberală”, într-o tentativă de sincronizare cu celelalte formule ale familiei populare.

Dreapta, oricum am suci-o, este tradiţionalistă, deci religioasă. Dacă ai scos credinţa religioasă din definiţia ei, nu mai vorbeşti despre Dreapta, ci despre orice altceva.
Dreapta nu poate fi liberală, pentru că liberalismul-individualist este opus personalismului comunitarist - care e specific Dreptei. [A nu se confunda comunitarismul cu colectivismul, primul e întodeauna liber, "are dimensiune personalistă, reprezintă identitatea şi spiritul de obşte al personalităţilor" - apud N. Berdiaev].
Nu vreau să cred că dl Preda nu ştie atîta lucru, chiar dacă, liberal fiind, nu e nevoit să facă mari eforturi intelectuale.

Pentru alte clarificări privind noţiunile de Stînga şi Dreapta, vedeţi pe blogul lui Răzvan Codrescu.

Patriarhul Daniel a căzut în dizgraţia lui Bădiliţă

Cristian Bădiliţă, traducător al scrierilor sfinte şi comentator al vieţii religioase de pe poziţii ecumenist-sincretiste, îl atacă virulent pe patriarhul Daniel, într-un recent articol de gazetă electronică: Apel la cinste, logică, bun simţ - către patriarhul BOR, Daniel Ciobotea. Fost fan al PF Daniel, Bădiliţă spune acum:

"E limpede pentru toată lumea că Sinodul BOR este la cheremul unui patriarh autocrat, al cărui comportament nu mai inspiră nici unui ortodox nespălat pe creier decât decepţie ori stupoare. Dublură perfectă a celuilalt micromegaloman, de la Cotroceni, Daniel Ciobotea a uitat, în douăzeci de ani de carieră arhierească, tot ce-a învăţat în Occident, cu voie de la Ceauşescu şi de la Securitate.
Se comportă ca şi cum Biserica lui Isus Cristos ar fi propria sa moşie, neluând în seamă absolut nici o sugestie sau povăţuire dinafară. El ştie tot, face tot, rade tot. Deşi i-am susţinut candidatura, mi-am dat seama pe parcursul primelor luni de la „înscăunare”, că noul autocrat nu are decât fler administrativ plus o sete imensă de putere (între altele, de un ridicol îngrijorător, nu mai vorbeşte despre sine decât la persoana I plural, ca Iulius Caesar)." [Sublinierile mele - C.T.]

Îmi aduc aminte că Bădiliţă vorbea cam în aceeaşi termeni şi despre răposatul patriarh Teoctist, chiar cînd acesta se afla pe catafalc: "Pandant, pe linie bisericească, al lui Iliescu, în contrast cu adevărata Biserică ortodoxă martiră, fostul patriarh nu are aproape nimic în comun nici cu precedesorii săi..." [Ziua, Nr. 4002, miercuri, 8 august 2007 ]

Doar că pe-atunci, pentru Bădiliţă mitropolitul Daniel era "clarvăzătorul profet".

Luat de avînt, Cristian Bădiliţă loveşte în treacăt şi Sinodul: "Problema, domnule Daniel Ciobotea (scuze, dar mi-e imposibil să vă consider patriarh şi cunoaşteţi bine toate motivele), ca şi în cazul confratelui laic, Băsescu, nu suntem noi, desţăraţii, laicii, disidenţii, ci voi, sinodalii unşi cu toate alifiile, sforari penibili însetaţi de putere, fără nici o legătură cu principiile evanghelice, pe care le batjocoriţi la fiecare respiraţie, cu fiecare cuvinţel pe care-l „emanaţi”.
Nu aveţi dreptul să vă agăţaţi de argumentul „celor douăzeci de ani de la revoluţie”, voi care nu faceţi, de douăzeci de ani, decât să întinaţi jertfele de atunci şi speranţele noastre, ale celor care am avut şi avem în continuare nenorocul să trăim zi de zi bâlciul vostru, al marilor profanatori." [Sublinierile aparţin autorului]

Pretextul acestei dezlănţuiri este falsificarea de către patriarh a textului canonului 16 de la Sinodul I Ecumenic (325), manevră prin care PF Daniel încercă să aducă la ordine comunităţile românilor ortodocşi din străinătate care încă nu se află sub ascultarea sa.

Deşi Cristian Bădiliţă are dreptate pe fond (nu şi cînd îi acuză pe toţi sinodalii; chiar mă întreb cu ce ochi vor citi articolul său ÎPS Calinic şi ÎPS Teodosie, doi dintre ierarhii care îl curtează şi îl sprijină în multe feluri), nu mai are credibilitate, din pricina deselor sale derapaje şi a reputaţiei de oportunist.

Textul citat mai sus trebuie înţeles în cheia acestei fraze: "Se comportă ca şi cum Biserica lui Isus Cristos ar fi propria sa moşie, neluând în seamă absolut nici o sugestie sau povăţuire dinafară." Pentru că Bădiliţă s-a grăbit, imediat după alegerea PF Daniel, să-i sugereze acestuia un program, pe care patriarhul nu l-a respectat. Drept care patriarhul a căzut în dizgraţia povăţuitorului dinafară.

Părintele mitropolit Bartolomeu Anania, la 89 de ani

ÎPS Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, împlineşte astăzi 89 de ani ( n. 18 martie 1921, com. Glăvile, jud. Vîlcea). Îi doresc sănătate, bucurii şi izbînzi pe toate fronturile. Dumnezeu să ni-l ţină cît mai mult lîngă noi, ca pe o mare călăuză către El!

Trădarea românească întrece obraznicia maghiară

La Sfîntu Gheorghe obrăznicia maghiară este întrecută numai de trădarea românească.
Iată ce a descoperit Dan Tănasă:

Presedintele PNL Sfîntu Gheorghe, "romanul" Madalin Guruianu, voteaza cot la cot cu UDMR si PCM drapelul secuiesc ca drapel al orasului!

Găsiţi pe blogul lui Dan stenograma şedinţei de Consiliu Local în care a fost votată adoptarea steagului secuiesc. O româncă a votat contra, un român s-a abţinut, doi români au fost pentru.
Să zic că ne merităm soarta?

Miine se lanseaza o carte rara

Miine, incepind cu ora 17.00, la Libraria Sophia din Bucuresti (str. Bibescu Voda nr. 19, linga Facultatea de Teologie), va fi lansat volumul Meditatii la Evanghelii, semnat de o mare pictorita si predicatoare ortodoxa, Olga Greceanu. Cele 47 de predici reunite in volum provin din arhiva parintelui Benedict Ghius si cea a familiei Greceanu, si sint pentru prima oara tiparite.
Despre personalitatea si opera Olgai Greceanu vor vorbi pr. arhim. Mihail Stanciu, prof. univ. Adina Nanu, poeta Lilian Ursu si Iuliana Mateescu - de la Editura IDACO, unde va aparea Dictionarul biblic ortodox, de Olga Greceanu.

Cum platim incompetenta guvernului Boc. O noua dovada

Doua autoritati de management care gestioneaza programe europene de miliarde de euro si mii de proiecte ale intreprinzatorilor au declarat, in cadrul seminarului live organizat de HotNews.ro ca in departamentele care se ocupa de contracte lucreaza 2-3 persoane. Intrebati de ce nu se iau masuri in acest sens, oficialii au raspuns: "Am prezentat aceasta problema la Guvern, prim-ministrul o cunoaste. Raspunsul pe care il primim este ca acordul cu FMI nu permite angajari in sectorul public".

Sursa: Hotnews


Stiu bine ca pentru fiecare domeniu de finantare sint depuse mii de proiecte. Din acestea, foarte putine ajung sa fie finantate. Dupa cum ni se spune invariabil, la fiecare sfirsit de an, de cind am intrat in UE, pierdem bani pentru ca nu stim sa depunem proiecte. Fals. Cu atit mai mult cu cit deja s-a dezvoltat o adevarata industrie a consilierii pe proiecte finantate din bani europeni. Proiecte sint, dar cauza pentru care nu intra in finantare o aflam abia acum: autoritatile n-au suficienti oameni pentru a le verifica. De ce s-a ajuns aici? De ce au fost angajati atit de putini? Cum putem renunta la miliarde de euro - convertibile in locuri de munca, in consum etc. - pentru ca FMI ne-a impus sa nu mai facem angajari in sistemul bugetar? Motivul este ridicol. Refuz sa cred ca un guvern, fie el si foarte slab, ca asta pe care il avem, nu poate rezolva problema. Ar trebui s-o faca urgent, mai ales ca sintem in criza economica. Deocamdata insa guvernul se pregateste sa mai ceara un imprumut de la FMI. Deci, in loc sa luam fonduri nerambursabile, luam credite cu dobinzi impovaratoare. Excelent!

Vladimir Tismaneanu vrea sa mai inghita doua institute

Vladimir Tismaneanu isi continua planul de monopolizare a anticomunismului, sub aparenta interesului stiintific. El marturiseste azi in Evz ca vrea unificarea tuturor institutelor care se ocupa de comunism si revolutie. Evident, sub controlul sau si ai oamenilor sai. Dar isi fixeaza tinta pe Institutul Revolutiei, fondat de Ion Iliescu si condus de oamenii lui. Asa trece in plan secund principalul scop al miscarii: acela de a inghiti si Institutul National pentru Studiul Totalitarismului, condus de Radu Ciuceanu. Nu putea sa sara direct la gitul unui fost detinut politic.
Daca planul lui Tismaneanu izbuteste, acesta isi va impune propria viziune asupra comunismului, fara sa mai poata fi contestat, cel putin la nivel institutional, de nimeni.

ROST: Silviu Dragomir, un mare istoric

A apărut numărul 85 al revistei „Rost”, care îi este dedicat unui mare istoric şi unui făuritor de istorie: Silviu Dragomir. Silviu Dragomir a fost profesor universitar - specializat în istoria popoarelor sud-est-dunărene (cu lucrări de referinţă despre vlahi şi morlaci, dar şi despre... uniaţia din Ardeal), academician, patriot autentic, deţinut politic în regimul comunist, epurat din învăţămînt şi revenit apoi timid în cercetare - dar urmărit de Securitate pînă în 1962, cînd a murit.

Vă recomand, de asemenea, articolele: „Finanţarea” prăbuşirii învăţământului românesc, de Mihail Albişteanu, Ion Moraru: „Secera şi ciocanul sunt semnele morţii”, un interviu de Iulian Rusanovschi, Despre arta unor deţinuţi politic, de Teodora Roşca, Nae Ionescu şi învăţământul teologic, de Constantin Mihai, Relaţiile româno-ruse, de Daniel Focşa, Revoluţia lui Robespierre şi tragedia unei false justiţii, de Dragoş Moldoveanu, Rarău, culme a spiritualităţii româneşti, de Erast Călinescu.

Miting împotriva iredentismului, revizionismului şi separatismului maghiar

A P E L
FRATI ROMÂNI din judetele Covasna, Harghita si Mures!

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures, vă cheamă să lăsaţi pentru o zi grijile voastre acasă si să veniţi la Topliţa, sâmbătă, 20 martie 2010! Veniţi să ne alăturăm glasurile spre a le spune diriguitorilor ţării că în judeţele Covasna, Harghita si Mures, trăim peste 400.000 de români! Suntem urmasii celor care secole de-a rândul au înfruntat ,,cele mai crâncene mijloace cu scopul de a ne desfiinţa si maghiariza”, cum a afirmat cel ce a fost întâiul patriarh al României, Miron Cristea, fiu al Topliţei Române.

Asemenea mijloace, sub o altă formă, sunt folosite si astăzi împotriva identităţii si dăinuirii noastre. Iar acestea se petrec după mai bine de nouă decenii de la Marea Unire de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, când Transilvana noastră străbună s-a unit cu România! Asa cum a hotărât Adunarea reprezentanţilor românilor din judeţele Covasna, Harghita si Mures, din 28 octombrie 2006 de la Izvorul Muresului, si de această dată, dorim să ne exprimăm îngrijorarea pentru continuarea acţiunilor anticonstituţionale ale unor lideri politici si civici maghiari, ce urmăresc enclavizarea acestei zone, prin înfăptuirea autonomiei teritoriale pe criterii etnice a asa-zisului „ţinut secuiesc”, si să solicităm autorităţilor statului: Parlamentului României, Presedinţiei, Guvernului, precum si întregii societăţi românesti, Patriarhiei, Academiei, mass-media, societăţii civile – să ia atitudine si să-si exprime, public si neechivoc, o poziţie transantă referitor la acţiunile iredentiste, revizioniste si separatiste, care atentează făţis la unitatea si suveranitatea statului si naţiunii române.

Prin glasul autorizat al reprezentanţilor românilor din cele trei judeţe, dorim să tragem un nou semnal izvorât din îngrijorarea românilor aici trăitori si direct afectaţi, faţă de recenta adoptare tacită, în Senatul României, a legii promovate de UDMR cu privire la regionalizarea României, lege prin care se doreste refacerea formulei staliniste, de tristă amintire, a Regiunii Autonome Maghiare, si a regiunii de nord-est a Transilvaniei ruptă din trupul ţării, prin Dictatul de la Viena, de repunerea pe tapet a adoptării în Camera Deputaţilor a proiectului de Lege privind statutul minorităţilor naţionale, prin care se urmăreste legiferarea bazei autonomiei teritoriale pe criterii etnice si sforţarea proclamării limbii maghiare ca limbă oficială în asa - zisul „ţinut secuiesc” si apoi în toată Transilvania, si nu în ultimul rând, de continuarea acţiunilor de discriminare si deznaţionalizare a românilor din Arcul Intracarpatic.

Vom cere ca în perspectiva reorganizării regiunilor de dezvoltare social-economică a ţării, în concordanţă cu cerinţele Uniunii Europene, în configurarea acestora să nu prevaleze criteriul etnic, care s-a dovedit generator de disfuncţionalităţi, discriminări si subdezvoltare si nicidecum dezvoltarea armonioasă si echilibrată a României. Vom cere răspicat să fie respectat statutului limbii române ca limbă oficială în activitatea instituţiilor administraţiei publice locale. Vom reînnoi propunerile noastre de stabilire prin lege a unor garanţii în procesul de descentralizare, care să evite abuzurile si discriminările românilor numeric minoritari de către autorităţile locale, precum si cele privind asigurarea cadrului legal de reprezentare a populaţiei românesti din zonă, în structurile decizionale legislative si administrative locale si centrale. Îi vom chema din nou pe concetăţenii de etnie maghiară la conlucrare, considerând că singura soluţie de convieţuire este buna înţelegere, bazată pe respectul reciproc, în spiritul valorilor crestine si europene, si nu separatismul si enclavizarea. România a dovedit că este si rămâne patria comună a tuturor fiilor ei, pe care îi ocroteste deopotrivă, indiferent de etnia, naţionalitatea ori confesiunea lor, modelul interetnic românesc fiind apreciat pe plan internaţional.

Le vom reaminti tuturor românilor că toate aceste probleme cu care ne confruntăm aici, nu sunt doar ale românilor din aceste judeţe, ci ele vizează fiinţa naţională si reprezintă o problemă vitală a întregii ţări, a cărei rezolvare presupune exprimarea solidarităţii tuturor românilor, din ţară si din străinătate.

De aceea vă chemăm, fraţi români din Covasna, Harghita si Mures, să veniţi sâmbătă, 20 martie 2010 la Topliţa Română, să vă exercitaţi drepturile constituţionale si să ne unim glasurile pentru apărarea drepturilor noastre, dar si pentru apărarea unităţii si integrităţii României, pentru ca pruncii nostri să aibă un viitor, aici, în vatra strămosească.

Sf. Gheorghe – Miercurea-Ciuc – Tg. Mures,
6 martie 2010

Pe cînd studierea holocaustului comunist în şcolile româneşti?

Ziare.com scrie:

Ministrul Educatiei, Daniel Funeriu, a prezentat, marti, schimbarile ce se vor produce la nivelul programei scolare dupa intrarea in vigoare a noii Legi a Educatiei, ca raspuns la solicitarea privind studierea problematicii Holocaustului intr-un mod cat mai eficient de catre elevii din Romania.

Solicitarea a fost formulata de directorul Centrului de Studii Avansate al Holocaustului din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA, Paul A. Shapiro, precizeaza Ministerului Educatiei.

La intalnirea pe aceasta tema au mai participat directorul diviziei de programe arhivistice internationale din cadrul aceluiasi centru, Radu Ioanid, si directorul executiv al Institutului National “Elie Wiesel” pentru Studierea Holocaustului din Romania, Alexandru Florian.

“Cred ca pentru natiunea noastra, dar si pentru toate natiunile Europei, este foarte important sa intelegem toate problemele de memorie ale istoriei. Sunt drame pe care trebuie sa le tratam foarte serios. Avem obligatia sa nu uitam problema Holocaustului, cea a comunismului si alte experiente traumatizante ale istoriei. De aceea, in procesul de elaborare a programei scolare de istorie, toate institutele prestigioase din domeniu trebuie sa fie implicate”, a declarat ministrul Educatiei.

In cadrul intalnirii s-au mai convenit si alte doua aspecte punctuale: organizarea unei expozitii itinerante in scoli cu o tematica legata de Holocaust si includerea Memorialului Holocaustului din Bucuresti in circuitul excursiilor de studiu.

Bun. Acum, avînd în vedere că holocaustul comunist împotriva poporului român a durat aproape jumătate de veac, ne aşteptăm ca şi despre acesta să înveţe temeinic elevii. Şi, pentru a înţelege mai bine cît de ilegitim, criminal şi antiromânesc a fost comunismul, ar fi firesc ca şcolarii să fie duşi în excursii măcar la Târgşor (prima închisoare pentru copii din lume), Piteşti (unde a fost "reeducată" sau ucisă studenţimea), Miercurea Ciuc (unde au sfîrşit multe dintre cele mai capabile femei ale ţării), Sîmbăta de Sus - Făgăraş (unde se află un monument al celor care au murit în munţi pentru demnitatea noastră), Sighet (unde au fost închişi demnitarii României vechi) şi Aiud (din pămîntul căruia încă ies sfinte moaşte de martiri anticomunişti). Dar mai sînt încă atîtea alte locuri în care există urmele jertfelor româneşti pentru Dumnezeu, neam şi patrie. E plină ţara de morminte sfinte...

Dl Pleşu descoperă noua "revoluţie culturală"

Dl Andrei Pleşu descoperă de-abia acum noua "revoluţie culturală" de la noi:

A trebuit să citesc de curând peste trei sute de dosare cu proiecte de cercetare ale unor candidaţi la bursele New Europe College. E o operaţiune care se repetă de peste cincisprezece ani şi care, de la o vreme, include şi studioşi din străinătate: din Australia până în Kenya, din Statele Unite până în Germania. Dintr-odată însă, anul acesta am fost confruntat cu o experienţă radical nouă. [...]

În anii trecuţi, oferta tematică a proiectelor era cât se poate de cuprinzătoare. Era vorba de arheologie, teologie, filologie, ştiinţe politice, lingvistică, ştiinţe juridice, psihologie, istorie, antropologie, estetică, etc. Nu lipseau nici proiectele de tip conjunctural, „trendy", alese anume pentru a răspunde presupuselor obsesii ale unui juriu politically correct. [...]

Ceea ce s-a întâmplat de data aceasta are aerul unei violente schimbări de orientare: cca. optzeci la sută din subiecte se învârt în jurul câtorva cuvinte-cheie, folosesc cam acelaşi limbaj, valorifică lecturi asemănătoare, „strategii metodologice" asemănătoare şi o croială ideologică de circumstanţă. [...]

Cuvintele-cheie sunt: drepturile omului, minorităţi, integrare europeană, condamnarea comunismului, societate civilă, feminism, probleme „manageriale" (organizare, comunicare etc.), probleme ecologice şi altele din aceeaşi categorie. [...]

Mi se pare mai plauzibil să-mi imaginez că totul e rezultatul unui calcul „abil", stimulat de ipocrizia cochetă a unei retorici la modă, pe care mediile academice, experţii Comisiei Europene şi finanţatorii de pretutindeni au adoptat-o orbeşte. Cercetătorii au înţeles că pentru a căpăta bani trebuie să se înregimenteze într-o anumită tematică şi într-un anumit limbaj. Şi o fac.

Ce nu spune dl Andrei Pleşu că la această nouă "revoluţie culturală" au contribuit cu asupra de măsură şi două instituţii pe care le-a fondat, New Europe College şi Dilema, ca şi majoritatea cuvîrşitoare a celor care au trecut prin acestea şi i-au fost ucenici filosofului.

Dacă îngrijorarea pe care o exprimă în articolul din Adevărul este autentică, Andrei Pleşu ar trebui să încerce să schimbe macazul, deşi e foarte tîrziu. Ar putea să nu mai dea burse celor care vin cu teme de cercetare "corect politice", ci doar celor cu teme de un real interes, şi ar mai putea să umble niţel la conţinutul revistei pe care o păstoreşte şi care azi e tribuna celor care nu cred în nimic - şi necrezînd, nici nu construiesc nimic.

Sfinţii 40 de mucenici

Sfintii 40 de mucenici erau soldati crestini, aflati in slujba imparatului roman pagan Licinius. Afland despre credinta lor, Agricolae, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Refuzand, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. In cele din urma, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare in lacul Sevastiei. In aceea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. In zori, au fost scosi vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor si au fost lasati sa-si dea sufletele.

Asculta mai multe audio Diverse

Dragi femei, n-aveţi ce sărbători pe 8 martie!

Sătul să explic în privat de ce nu serbez pe nimeni de 8 martie, după ce am publicat mai multe texte pe subiect şi în ROST, reiau aici o foarte bună desluşire făcută de prietenul Răzvan Codrescu:

"Toată lumea s-ar cădea să cunoască adevărata poveste a zilei de 8 martie (demagogic numită “internaţională”, căci n-au sărbătorit-o oficial, după modelul Sovietelor, decît ţările din fostul “lagăr socialist”, iar în restul lumii numai anumite cercuri de stînga, marxiste sau marxizante). Propunerea instituirii unei Zile a Femeii a fost făcută şi aprobată în 1910, la aşa-numita Conferinţă a Femeilor Socialiste de la Copenhaga, prima ei sărbătorire în mediile respective avînd loc în anul următor. Autoarea propunerii a fost militanta revoluţionară Clara Zetkin (1857-1933), o evreică născută la Wiederau (Saxonia) şi moartă la Arhanghelskoie, în fosta U.R.S.S. (unde şi-a văzut împlinit visul “tinereţii revoluţionare” şi a propăşit pe linia bolşevismului stalinist).

De ce tocmai ziua de 8 martie? Unul dintre motive (şi cel mai invocat) este că în această zi avuseseră loc mai multe demonstraţii revendicative ale “femeilor muncitoare”, începînd cu o grevă a ţesătoarelor new-yorkeze din 1857 (ce-i drept, reprobabil de aspru reprimată de autorităţile “capitaliste” ale vremii).

Ar mai fi însă un motiv important, asupra căruia atrage atenţia, de pildă, un mare teolog şi duhovnic rus contemporan, diac. prof. dr. Andrei Kuraev: pornind de la originea etnică a Clarei Zetkin, autorul este de părere că ea “n-a putut să nu se gîndească” la populara sărbătoare evreiască de Purim (foarte apropiată calendaristic de data de 8 martie), care rememorează anual un cumplit masacru (după tradiţie, 75.000 de morţi – bărbaţi, femei şi copii) întreprins asupra poporului persan de către iudeii aflaţi în exil. Personajul-cheie al evenimentului este tocmai o femeie, viclena şi sîngeroasa Estera, devenită întruchipare biblică a “eroismului” feminin evreiesc.

Dacă e aşa sau nu, cert rămîne că, prin realele sau doar posibilele ei origini mentale, ziua de 8 Martie reprezintă o convenţie festivă cu totul străină şi de tradiţia noastră folclorică, şi de spiritul creştinismului, astfel încît o conştiinţă naţională şi religioasă creştină nu şi-o poate asuma fără a se trăda esenţial pe sine însăşi."


Şi revin cu o mai veche propunere privind sărbătorirea femeii la 25 martie, de Buna Vestire.

UPDATE

Incredibil! Patriarhul Daniel a transmis azi un mesaj de "Ziua Internaţională a Femeii": Binecuvîntare şi omagiu femeii credincioase.
E adevărat că SS Daniel nu e la prima atitudine... discutabilă, dar nu mă aşteptam să legitimeze şi sărbătorile comuniste. Nu m-a mirat că a "binecuvîntat" paşapoartele biometrice, nici că ne-a certat pe cei care am organizat un marş pro-familie şi anti-homosexualitate, nici că duce mai departe "săptămîna de rugăciune comună" cu o cerbicie demnă de o cauză mai bună. Dar de data asta sînt niţel mirat. Pentru că femeia creştină chiar n-are nimic de-a face cu 8 martie, iar a folosi ziua asta pentru a aduce un omagiu femeii creştine e un fel de batjocură. Nicidecum nu e o încreştinare a sărbătorii comuniste, după cum s-or fi gîndit unii în Deal.