EXCLUSIV. Părintele Amfilohie de la Diaconeşti despre bucuria Crăciunului

Pr. Amfilohie, anul 2007. Foto: Claudiu Târziu

Părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului” de la Diaconeşti – Bacău, face parte din stirpea, tot mai rară azi, a soldaţilor neînfricaţi ai lui Hristos. Îi simţi puterea din prima clipă. Privirea dreaptă, vorba hotărâtă, strângerea de mână fermă îi arată dârzenia. Dar pe cât de milităroasă îi este prezenţa, pe atât de largă inima – în care primeşte cu blândeţe şi empatie toate durerile şi zbaterile celor care vin să i se spovedească. Pentru fiecare are un cuvânt de folos, o mângâiere, o îmbărbătare şi un zâmbet. Căci acest călugăr încruntat şi plin de cerbicie, pe care nu te-ai mira să-l vezi încins cu o sabie, ştie să zâmbească.

Deşi e mereu aglomerat de urgenţe, găseşte timp pentru toţi cei care îi cer ajutorul duhovnicesc.

Când acceptă să mai ţină câte o conferinţă pentru tineri, sălile se umplu până la refuz. Părintele Amfilohie e iubit şi preţuit atât pentru ce spune, dar şi pentru cum spune. Este un mărturisitor curajos şi neconvenţional. De câţiva ani însă, şi-a rărit apariţiile publice din afara mănăstirii. Şi cu atât mai căutat este. Aşa încât am găsit foarte potrivit să avem un scurt dialog cu sfinţia sa despre bucuria Crăciunului şi despre cum ajungem la ea.

“Să nu lăsăm ascunsă icoana Naşterii Mântuitorului sub zgura păcatelor noastre!”

- Preacuvioase părinte, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, vrednicul de pomenire arhiepiscop al Clujului, spunea cândva că Naşterea Domnului e o sărbătoare a purităţii: Fecioara, fără de stricăciune, Îl naşte pe Cel Fără de Păcat. Câţi dintre creştinii care mai vin astăzi la biserică sau care vă trec pe sub epitrahil la spovedanie, mai au conştiinţa acestei sărbători a purităţii – ea singură fiind motivaţia pentru noi de a ne curăţi?

 - Nici nu vă daţi seama câtă dreptate are acest mare vizionar al Bisericii noastre, a cărui lipsă o simţim din plin şi pe care nu o putem acoperi noi toţi acum. Definiţia Naşterii Domnului ca sărbatoare a purităţii nu este doar o formulare teologică într-o Pastorală de Crăciun, ci afirmarea unui fapt existenţial minunat, care se petrece an de an sub ochii noştri. Îmbrăcaţi cu ce au, apăsaţi de griji, minţiţi şi sărăciţi, creştinii noştri, aşa cum sunt ei, vin la biserică de Crăciun să primească mângâiere, pace şi bucurie. Şi primesc. Pentru că mai toţi credincioşii, nu numai cei ce se spovedesc, ci şi cei care aprind doar o lumânare sau aduc un pomelnic la altar, vin cu credinţa că Pruncul dumnezeiesc, care S-a născut, cât şi Fecioara Maică, ce Îl ţine în braţe, îi cheamă într-adevăr la o sărbătoare a bucuriei şi împăcării, şi mai ales a purităţii. Asta este puterea Praznicului. Setea de absolut şi de puritate este sădită în firea noastră prin actul creaţiei şi omul şi-o potoleşte mai ales la această Sărbătoare a Naşterii Domnului.

Pr. Amfilohie, în 2003, predicînd la Mănăstirea Făgeţel (Bacău). În spate se vede stareţul mănăstirii, părintele Andrei. Foto: Doru Cătălin Vîntu

 - Postul Naşterii Domnului este un post al bucuriei, pentru că acum ne bucurăm că se naşte Mântuitorul. De ce trebuie să postim şi într-un astfel de moment de bucurie?

 - Să ştiţi că în dreptul acestui Praznic nu vorbim de bucurie în sensul obişnuit al cuvântului, ci de o bucurie anume, de o sfântă bucurie, adusă pe pământ de Dumnezeu şi vestită prin îngeri: ”Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”. Este vorba de o bucurie unică, de natură dumnezeiască, ce cunoaşte trepte de intensitate pe măsura purităţii noastre. Puritate deopotrivă  trupească şi sufletească, ce se realizează numai prin rugăciune şi post. Cu alte cuvinte, dacă nu te înfrânezi de la toate poftele trupului, nu ai cum să simţi bucuria Naşterii Sale. E ca şi cum o icoană extraordinar de frumoasă ar fi acoperită de straturi groase de fum şi praf – şi atunci, chiar dacă ea rămâne splendidă pe dedubt, noi nu ne putem bucura de frumuseţea ei. Să nu lăsăm ascunsă icoana Naşterii Mântuitorului sub zgura păcatelor noastre!

“Cuvântul Mântuitorului te face să nu mai simţi foame, sete sau oboseală”

- Dar chiar şi atunci când postim, ne bucurăm noi în mod real de Naşterea lui Mesia, Cel care ne poate salva sufletul, sau mai degrabă ne bucurăm tot de cele ale trupului, care însoţesc sărbătoarea aceasta?

Pr. Amfilohie în toamna lui 2010. Foto: Claudiu Târziu

- Vedeţi, tocmai în aceasta constă valoarea postului pentru Praznicul de care vorbim. Că ne ajută să gustăm din adevărata bucurie a Naşterii Domnului, nu să rămânem la aspectul exterior al sărbătorii, cel material. Iubirea cu care Pruncul Iisus ne atrage spre El produce în suflet o bucurie mai presus de tot ceea ce este pământesc. În preajma Lui, inima omului îşi pierde atracţia către cele materiale. Pătrunsă de Harul Duhului Sfânt, se mişcă spre stări superioare de simţire şi cunoaştere faţă de cele din planul lumesc. Aşa se explică cum miile de oameni care se ţineau după El ca să-L asculte stăteau nemâncaţi cu zilele, pătrunşi fiind de puterea cuvintelor Sale. Nu mai simţeau foame, sete, oboseală, căci de toate le ţinea loc cuvântul Mântuitorului. Dacă n-ar fi Acesta Dumnezeu şi dacă n-ar lucra prin El asemenea Putere, n-ar mai exista astăzi creştinismul. Experienţa postului ne ajută să ne încredinţăm de aceste adevăruri, prin schimbările care se produc în sufletul nostru. Nu există să posteşti cum se cade, adică să te opreşti nu numai de la o anume mâncare, dar să-ţi curăţeşti şi gândurile, prin rugăciune, şi să nu simţi într-adevăr bucuria sărbătorii.

- De ce credeţi că, an de an, Crăciunul devine tot mai mult un pretext comercial, o celebrare a nevoilor sau a mofturilor de ordin material, şi tot mai puţin una a tresăririlor sufleteşti, mistice? De ce nu mai simţim suflul tainei îndărătul spectacolului?

 - Eu nu văd ca lucrurile să stea aşa. Imaginea aceasta, probabil, încearcă să o impună o televiziune şi o presă mai puţin ortodoxă, ce nu se poate ridica mai sus de interesul comercial ori de aspectul circului. Însă Taina Sfintei Sărbători, care nu se poate filma şi nici fotografia, este vie şi lucrătoare în continuare. Ea stă în puterea lui Dumnezeu şi-n inimile tuturor celor care o trăiesc şi se bucură de ea. Toate bisericile sunt pline de oameni, cine nu vede asta? Şi nu doar de Paşti şi de Crăciun, ci în tot timpul anului. De ce? Fiindcă “în om este sădită informaţia împlinirii sale” – cum spune foarte frumos părintele profesor Constantin Coman – care-l mişcă permanent spre împlinirea standardelor la care este menit să ajungă. Adică la măsura absolută, pe care o poate realiza doar în Biserică.

“Lumea se îndreaptă încotro arată Dumnezeu cu degetul”

- Totuşi, tot ce se întâmplă în jurul nostru, de la lipsa de înţelegere şi compasiune pentru aproapele până la crime de stat, arată că lumea se despiritualizează accelerat. Iar unii creştini sunt de părere că fenomenul nu e întâmplător sau natural, ci parte a unui plan urzit de puternicii lumii. Au dreptate, sau mai degrabă răul nu e în afară, ci înlăuntrul nostru?

 - Să ştiţi că răul se găseşte atât în afara, cât şi înlăuntrul omului. Însă altceva este mai important să ştim. Că de rău nu putem scăpa nici cu bani, nici cu arme, nici cu petrol, nici cu diamante, nici cu tehnologie, ci doar cu puterea lui Dumnezeu. Cât despre mai marii lumii, l-am întrebat şi eu pe părintele Iustin de la Petru Vodă cum că ei au în plan cutare şi cutare lucru… Şi ştiţi ce mi-a răspuns? “Măi băiete, măi, Dumnezeu se uită la ei ca la nişte copii, măi”. Adică să înţelegem că lumea se îndreaptă încotro arată Dumnezeu cu degetul, nu unde cine ştiu eu cine îşi face planuri să o ducă. Despiritualizarea lumii, urzită de unii sau de alţii, cum spuneţi, prin materializarea vieţii, o să-l împingă şi mai tare pe om spre Biserică, deoarece o să-l convingă şi mai mult că fără Dumnezeu nu poate nimic şi nu valorează nimic.

- Totuşi, cum ne putem păstra intactă bucuria acestui eveniment unic şi mântuitor: Naşterea Domnului?

 - Cu cât  vom pune capăt împrăştierii dinafară, cu atât ne vom apropia lăuntric de Hristos. Tăcerea, postul, metaniile, spovedania şi Sfânta Împărtăşanie, rugăciunile de noapte, înfrânarea, nevoinţa, lacrimile, milostenia şi cititul cu meditaţia ne vor ajuta să-L atragem pe Domnul ca să Se nască şi în sufletele noastre. Trebuie un pic de osteneală şi de stăruinţă ca să ajungem la mângâierile duhovniceşti.

“Să luptăm cu răul din noi şi din lume după pilda noilor martiri ai poporului român”

- Spre încheiere, îmi permit să vă pun o întrebare personală. Care a fost cel mai frumos Crăciun petrecut de sfinţia voastră înainte de călugarie?

 - Cele mai frumoase sărbători ale Crăciunului le-am trăit pe când eram un copil nevinovat şi cu sufletul curat. De aceea şi astăzi, în mănăstire fiind, aş da orice să mă pot apropia de Hristos din nou, ca şi atunci, cu suflet de copil.

- Ştiu că la fiecare Crăciun Mănăstirea Diaconeşti le pregăteşte credincioşilor câte o bucurie: ba un CD cu colinde interpretate de maici, ba o icoană nouă, ba o carte de folos… Ce veţi face anul acesta?

 - Cu ajutorul lui Dumnezeu, maicile au reuşit să pregătească la timp două bucurii pentru Crăciunul de anul acesta: “Poezii cu iz de Filocalii”, o carte pentru cei mari şi mici cuprinzând versuri cu tâlcuri duhovniceşti şi Calendarul pe 2012, cu un conţinut special: este vorba de Părinţii români care au pătimit în închisorile comuniste (Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Gheorghe Calciu, Pr. Dimitrie Bejan, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Ilie Lăcătuşu, Pr. Arsenie Boca ş.a.) pictaţi de maici în manieră iconografică, cu o scurtă prezentare a vieţii lor. Mesajul pe care vrem să-l transmitem astfel, acum, la Naşterea Domnului, este acela al luptei cu răul din noi şi din lume şi al păstrării demnităţii creştine şi naţionale, după pilda pe care aceşti noi martiri ai poporului român ne-au lăsat-o prin viaţa şi învăţăturile lor.
 
CLAUDIU TÂRZIU

PS: I-am luat acest interviu părintelui la începutul postului Naşterii Domnului, dar, din anumite motive, apare abia acum şi numai aici. 

Înfiinţată în anul 1998 şi având hramul “Adormirea Maicii Domnului”, Mănăstirea Diaconeşti se află în comuna Agăş, judeţul Bacău, într-un loc de o deosebită frumuseţe. Obştea este de maici. Părintele protosinghel Amfilohie este singurul preot slujitor şi duhovnicul obştei.

La mănăstire se ajunge din DN 12A, mergând spre Vest, pe un drum pietruit, care urcă în pădure. Biserica este din lemn, în stil ştefanian. În mănăstirea mai există şi un paraclis de iarnă, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”.

Nostalgicilor comunişti, ceva pentru memorie. Pentru bun simţ n-am nimic să le ofer

22 de ani de la căderea regimului Ceauşescu. Mulţi bătrîni privesc cu nostalgie în urmă, zicîndu-şi că rău  a fost cu dictatorul dar şi mai rău e fără el. Au uitat frigul din case, programul de întreruperi de curent, foamea îndurată - toate pentru ca ţara să economisească bani, să-şi plătească datoriile externe şi să finanţeze proiectele faraonice şi inutile sau neviabile ale preşedintelui republicii. Au uitat frica de a rosti în public vreun adevăr împotriva tiraniei sau vreo mărturisire de credinţă, pentru care îi păştea puşcăria. Au uitat că n-aveau dreptul să călătorească decît cel mult în ţările socialiste şi numai cu voie de la Securitate. Au uitat destinele mutilate sau sfîrşite în puşcării, colonii de muncă forţată sau domiciliu obligatoriu. Au uitat bisericile dărîmate. Au uitat bătrînii aceştia pînă şi faptul că nu aveau ce vedea la televizor - idolul multora dintre ei azi. [Măcar tinerii au palida scuză că n-au trăit vremurile acelea şi la şcoala care se face azi... Scuza asta însă nu funcţionează şi în cazul  tinerilor  intelectuali comuniştii de cafenea, care îşi vîntură ideile criminale în spaţiul public fără să indigneze prea multă lume. Ei ştiu bine adevărul, dar îl ocultează din interese diverse.]

Pentru împrospătarea memoriei tuturor, iacată mai jos programul postului naţional de televiziune şi a celui de radio pentru ziua de Crăciun a anului 1989. Poate că acest colţ de ziar le va reaminti unora şi celelalte privaţiuni din timpul comunismului, iar celor neştiutori le va stîrni curiozitatea de a afla mai multe. Nu, noilor comunişti nu le va crăpa obrazul de ruşine, ci vor spune că "Ceauşescu a întinat idealurile comunismului", odată cu tovarăşul Iliescu.

Calendar cu părinţi ortodocşi care au pătimit în temniţele comuniste

A apărut Calendarul pe anul 2012 al Mănăstirii Diaconeşti (Bacău). Cu Părinţi români care au pătimit în închisorile comuniste. Sînt pictaţi, fiecare la cîte o lună, Părinţii Arsenie Papacioc, Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), Ilarion Felea, Arsenie Boca, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Ilie Lăcătuşu, Dimitrie Bejan, Dumitru Stăniloae, Gheorghe Calciu, Gherasim Iscu. Pe spatele fiecărei pagini este prezentată în rezumat viaţa fiecărui Părinte.

Din concertul de Crăciun organizat de Dan Puric

Duminică seara am fost la spectacolul caritabil de Crăciun organizat de Compania Dan Puric şi Asociaţia Pro Vita la sala "Rapsodia" din Bucureşti. A fost excelent! Plin de emoţie şi de oameni frumoşi. Bravo lui Dan Puric că l-a făcut posibil. Iată şi un prim fragment de înregistrare video din spectacol, pentru care îi mulţumesc prietenului Alex Rădescu. Înţeleg că vor fi postate şi alte fragmente pe blogul lui Alex.

VIDEO. Evocare Ţuţea

Cei care nu aţi putut participa la evocarea lui Petre Ţuţea de pe 13 decembrie, de la Clubul Ţăranului, aveţi acum filmul evenimentului.

UPDATE

O relatare a evenimentului şi aici.

UPDATE 2 

Petre Tutea, intre bataia de joc a primarilor si revendicarile lui Crin Antonescu / Dezvelirea monumentului fara bust 

Inmormantarea cu peripetii a unui filosof plin de umor

Trecerea lui Petre Tutea de la marxism la legionarism 

UPDATE 3

Petre Ţuţea după 20 de ani/ de Marius Vasileanu

Statul român se vrea proprietar pe mormîntul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt

Către cei care gândesc şi mai simt româneşte

Mănăstirea Putna, reprezentată prin Stareţ Arhimandrit Melchisedec Velnic, aduce la cunoştinţă tuturor forurilor bisericeşti şi laice o nedreptate ce se încearcă a se face, printr-o Contestaţie în anulare asupra căreia se va pronunţa Tribunalul Suceava, în privinţa terenului care reprezintă vatra mănăstirii.
În data de 1 iulie 2011, prin Decizia definitivă şi irevocabilă nr. 1015 a Tribunalului Suceava, Mănăstirii Putna i s-a făcut o dreptate istorică, recunoscându-i-se, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra vetrei de vieţuire monahală – terenul de 14 ha pe care se află: biserica cu mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, cimitirul, chiliile, muzeul, arhondaricul, livada şi gospodăria anexă.
În data de 7 decembrie 2011, Direcţia Finanţelor Publice a Judeţului Suceava, ca reprezentant al Statului Român, a depus la Tribunalul Suceava o Contestaţie în anulare prin care cere să se anuleze hotărârea judecătorească mai sus menţionată.
Acest demers al unei instituţii publice ne surprinde cu atât mai mult cu cât, mai ales în ultimii ani, lumea politică şi mass-media au încercat să ne convingă că nu se poate concepe un stat de drept în care să nu se garanteze respectarea proprietăţii private. Urmare a acestor intervenţii, majoritatea cetăţenilor şi-au recuperat sau au fost despăgubiţi pentru proprietăţile confiscate abuziv de către regimul comunist.
Pământul pe care se află Mănăstirea Putna a fost dăruit de ctitorul ei, Sfântul Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, din averea sa personală. Dania a fost întărită în 1503 prin cuvintele: Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, (...) Moldova, acela să nu clintească dania şi întărirea noastră, ci s-o întărească şi s-o împuternicească, pentru că am cumpărat cu banii noştri şi am dat şi am scris acelei sfinte Mănăstiri de la Putna.
După ocuparea Bucovinei de către austrieci în 1775, a fost constituit în 1783 Fondul Bisericesc, cuprinzând averile Bisericii Ortodoxe din Bucovina. În acest Fond au fost cuprinse scriptic (în cartea funciară) şi toate proprietăţile Mănăstirii Putna, iar Statul Român comunist, prin Decretul nr. 273/1949, nepublicat în Monitorul Oficial, s-a intabulat abuziv pe suprafaţa de 14 ha amintită mai sus.
Cu toate acestea, niciodată terenul de 14 ha, care reprezintă nucleul de vieţuire al Mănăstirii Putna în cei peste 550 de ani de existenţă, nu a fost înstrăinat sau folosit de către altcineva, fiind întotdeauna în posesia utilă, neîntreruptă şi paşnică a vieţuitorilor mănăstirii.
Mai mult, orice mănăstire are un drept de proprietate sacră asupra bisericii, chiliilor şi incintei mănăstireşti, drept recunoscut prin lege. Nu este normal ca Mănăstirea Putna – cea dintâi dintre ctitoriile lui Ştefan cel Mare, cunoscută tuturor românilor ca un simbol de credinţă, cultură şi demnitate – să fie nevoită să cerşească de la o instituţie a statului recunoaşterea dreptului de proprietate asupra pământului dobândit prin donaţie şi stăpânit neîntrerupt.
Dacă nu vom reuşi să garantăm proprietatea privată dobândită legitim, cine ne va garanta în viitor munca noastră, moştenirea noastră, libertatea noastră ca cetăţeni şi creştini? O ţară nu se clădeşte pe nedreptate!
Prin urmare, cerem reprezentanţilor statului să intervină pentru retragerea Contestaţiei în anulare depusă de Statul Român prin Direcţia de Finanţe Publice a Judeţului Suceava.

Ce şansă am irosit...

Să nu uităm! Revoluţia furată din decembrie '89 şi tentativa eşuată de a relua această revoluţie în Piaţa Universităţii, în primăvara lui '90. Unde ne sînt entuziasmul, speranţa, credinţa, dragostea, curajul, patriotismul, demnitatea şi cerbicia de atunci? Urmăriţi vorbitorii din acest film şi vedeţi evoluţia lor ulterioară. Dinstanţa de evenimente ne arată şi mai clar ticăloşia unora dintre cei care au deturnat revoluţia, au pus mîna pe putere, au minţit poporul şi au conştiinţele încarcate de atîţia morţi nevinovaţi. Să ne gîndim dacă nu cumva Nae Caramfil a fost profetic: în 1990 am pierdut şansa unei redeşteptări naţionale pentru încă 40 de ani? 

Achitarea Împăratului, bucuria Prostănacului

Dacă Ilici Cel Sîngeros a scăpat nepedepsit din dosarele revoluţiei, mineriadelor şi al Pieţei Universităţii, iar Neputinciosul Dictator a ieşit şi curat şi cu banii strînşi la ciorap din dosarele “Flota” şi “Casa din str. Mihăileanu”, era previzibil că nici nepotul mătuşii Tamara (super bogată fără s-o ştie şi generoasă pe deasupra) nu va înfunda puşcăria pentru nişte bagatele (corupţie, fals în înscrisuri, uz de fals, spălare de bani). Destul a suferit că, spre deosebire de Bunicuţă şi Marinar, el n-a căpătat NUP de la procurori şi a ajuns în instanţă, drept pedeapsă că n-a cîştigat alegerile din 2004.

Pentru că primii doi au fost vătafi (cînd ai Rusiei, cînd ai UE) peste rumâni amar de vreme, mi se pare logic şi echitabil ca şi ex-Împăratului roşu să-i deschidă coana Justiţie calea către un mandat (aţi înţeles, nu de arestare). Aşa că floricica din vîrful carului liberal se bucură ca Prostănacul, fără să ştie ce-l aşteaptă. Taman la pont o să-şi primească răsplata pentru colaboraţionism. Precum, odinioară, un alt monument de caracter liberal cu aspiraţii socialiste, Ghiţă Tătărăscu. Parol!

Ajutor urgent pentru copiii din Valea Screzii

După cum probabil ştiţi deja, ieri noapte un incendiu a făcut scrum cîteva clădiri ale adăpostului pentru copii la Valea Screzii - Prahova, păstorit de părintele Nicolae Tănase. Flăcările au izbucnit în apropierea dormitoarelor pentru cei mici şi au mistuit depozitul cu alimente, cantina, clubul şi o clădire in care se aflau acte, cărţi şi calculatoare.

Incendiul a fost provocat, se pare, de un scurt circuit. Construcţiile nu erau asigurate.

În Valea Screzii sînt îngrijiţi 400 de copii. Acum, copiii au nevoie de alimente şi ajutor financiar pentru construirea unor noi clădiri administrative. Urgenţa sînt alimentele, aşa că toţi cei care puteţi da un ajutor nu ezitaţi: fie duceţi ce puteţi la Valea Screzii, fie donaţi un ban în conturile de mai jos!

FOTO. Evocare Ţuţea. După 20 de ani...

Şi au fost 20 de ani de la plecarea lui Petre Ţuţea. În Clubul Ţăranului arhiplin mai mult de jumătate din participanţi au stat în picioare timp de două ceasuri. Dar nimeni nu s-a plîns. Am simţit că era mai mult decît curiozitate pentru subiectul întîlnirii, mai mult decît atracţia exercitată de numele vorbitorilor, era bucuria de a fi împreună. M-am bucurat şi eu să revăd o mulţime de prieteni şi personalităţi pe care le preţuiesc.

Îmi pare rău că o viroză severă l-a împiedicat pe dl Dan Ciachir să fie prezent. Vor mai fi însă şi alte ocazii.

Să ne ţină Dumnezeu sănătoşi şi cu putere sufletească să permanetizăm aceste întîlniri cu ROST. Intenţia noastră este de a le organiza lunar. Iar ce-am simţit în seara lui 13 decembrie aproape că ne obligă să recidivăm. Cu alte subiecte la fel de interesante şi vorbitori la fel de buni, dar poate că într-o sală mai încăpătoare. 

Cît de curînd vom posta pe internet înregistrarea video a evenimentului, ca să vă bucuraţi de el şi cei care aţi lipsit dintr-un motiv sau altul. Pînă atunci, public mai jos cîteva fotografii făcute de prietenul Irinel Cîrlănaru.

De la stînga: Ion Papuc, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor, Paul Ghiţiu

Patru oameni care l-au cunoscut pe Ţuţea în diferite etape ale vieţii sale.

La eveniment au participat în covîrşitoare majoritate tineri.

Actriţa Manuela Golescu a citit cîteva pasaje din volumul "Jurnal cu Petre Ţuţea" de Radu Preda.

Vă reamintesc

Singura decizie adevărată luată de șefii de state din zona euro este proastă

Lucian Davidescu

Printre jurăminte, blesteme și alte sortimente de sirop, participanții la cel mai recent “summit al ultimei șanse” au luat o singură decizie reală: Ca în viitor să nu le mai ceară băncilor să renunțe la o parte din creanțe, așa cum s-a întâmplat în cazul Greciei, și să lase întreaga notă de plată pe seama contribuabililor. Practic, statele să salveze băncile. Dar parcă tocmai statele așteptau bunăvoința băncilor. Cu siguranță nu pot fi ambele situații adevărate.

Decizia a venit la scurtă vreme după anunțul mult mai important al lui Mario Draghi, de la BCE – că nu va tipări bani pentru a cumpăra obligațiuni de stat dar că va furniza lichiditate abundentă băncilor pe termen scurt și mediu. Cum se poate împăca politica monetară austeră cu salvarea faliților? Păi nu prea se poate.

Așa că urmează cel puțin încă un “summit al ultimei șanse”, în primăvară, când totul o va lua de la început, dacă va mai putea.

Taberele sunt deocamdată aceleași: contribuabilii și bancherii. Miza pentru contribuabili este să nu plătească prostia bancherilor, a birocraților și a unora dintre ei înșiși. Miza pentru bancheri este să nu plătească prostia proprie și să dea vina pe oricine altcineva.

1. Pe greci că ar fi puturoși, deși în realitate muncesc mai multe ore pe săptămână decât germanii.

2. Pe spanioli că ar fi risipitori, deși în realitate au datorie publică mai mică procentual decât francezii.

3. Pe italieni, portughezi și irlandezi că încalcă tratatul de la Maastricht, deși Franța și Germania au făcut asta pentru prima dată, în 2003, și s-au opus mecanismelor care să le oprească.

4. Pe guverne, că ar fi populiste, deși băncile au fost printre principalii beneficiari de fonduri publice.

5. Pe euro, pentru că ar fi otrăvit cu credit ieftin economiile periferice, deși era treaba bancherilor să evalueze riscul individual și să adauge marjele necesare la dobândă.

Etc. etc. etc.

În mod normal, euro n-ar avea nici un motiv să dispară, dar totuși asta se poate întâmpla dacă alegeri simple sunt înlocuite de compromisuri absurde.

Sursa: riscograma.ro

UE la momentul adevărului

Interese naţionale şi „cheia germană“  

Proiectul european, prezentat până nu demult drept aducător de libertate, prosperitate şi bunăstare, suferă acum primul şoc major al contactului cu realitatea concretă. Totul a pornit de la o buturugă mică: Grecia. Sedusă de mirajul integrării şi profitând peste măsură de avantajele aderării la moneda comună, Grecia s-a văzut târâtă în vârtejul necontrolat al datoriilor a cărui spirală ameninţă acum să înghită întregul continent. Summitul de criză de la Bruxelles s-a încheiat după lungi şi dificile tratative cu o largă acceptare a disciplinei bugetare stricte impuse de Germania. Cea care a făcut din nou opinie discordantă a fost Marea Britanie.

Bogdan Munteanu

S-a spus că odată cu acest proiect european ideea de “identitate naţională” ar deveni desuetă, că locuitorii bătrânului continent ar deveni dintr-o dată cu toţii “europeni fără frontiere”. Realitatea de sub ochii noştri contrazice însă această teorie.

Naţiunile sunt entităţile creatoare ale istoriei şi nu au cum să  fie desfiinţate. Ele se manifestă în continuare în cadrele politice şi sociale ale momentului. Chiar dacă în clipa de faţă actorii principali nu se revendică de la ideologii naţionaliste, asistăm indubitabil la o ciocnire a diverselor interese naţionale. Iar acestea fac parte din categoria constantelor istorice, care transcend epocile şi se înscriu pe linia specificului şi a permanenţelor fiecărei naţiuni europene.

De pildă Germania nu face decât să-şi apere interesul naţional, fie şi în aceste cadre ale UE. Adică refuzând "globalizarea" datoriilor, chiar dacă se pronunţă pentru anumite mecanisme financiare menite sa "ajute" ţările cu probleme. Am pus ghilimelele de rigoare, căci şi ajutoarele acestea sunt condiţionate. Dar dacă sunt cerute, sau de neevitat, e logic să se impună condiţii. Cine ar face altfel?

Pericolul aici nu ar fi o stabilitate bazată pe consolidarea (peste măsură?) a poziţiei Germaniei, aşa cum se tem unii germanofobi cu afinităţi anglo-americane. El vine mai degrabă din direcţie opusă: anume ca adversarii tradiţionali ai Germaniei să nu cumva să urmărească o politică prin care să o neutralizeze, cum au mai făcut şi în alte rânduri, văzând că aceasta se descurcă în faţa crizei, ba mai mult, că se impune printr-un rol conducător, chiar dacă mult diferit în substanţa sa de cel asumat în trecut. Dar de data aceasta “îngenuncherea” nu e vizată pe plan militar, ci pe plan financiar, fie şi cu preţul destabilizării întregului continent. Mai precis, se pare că se urmăreşte eterna constantă a interesului politic britanic (care acum se suprapune practic cu cel de peste ocean) de a domina Europa continentală în mod indirect, prin stimularea unui echilibru de forţe care să nu permită ridicarea unei naţiuni care să-şi asume, într-un fel sau altul, un rol conducător. Când Germania a încercat acest lucru în două rânduri, sub regimuri politice şi ideologii diferite, a fost zdrobită în urma a două războaie mondiale.

Să nu se spună că ostilitatea trecută la adresa Germaniei s-a datorat exclusiv malignităţii ideologiei naziste. Căci cealaltă ideologie cel puţin la fel de feroce, cea comunistă, a fost acceptată şi multă vreme chiar susţinută. În ochii multor politicieni occidentali pericolul era “Germania” în sine, ca stat puternic, indiferent sub ce regim politic. Iată de ce imperialismul sovietic a fost tolerat şi chiar încurajat, cu consecinţe catastrofale pentru ţările din estul Europei. Cu toţii ne reamintim de moartea într-un suspect accident de avion a fostului preşedinte polonez Kaczynski alături de alţi înalţi oficiali, pe când veneau să comemoreze masacrul comis de sovietici la Katyn. Dar se pare că soarta dă dovadă şi aici de o ciclicitate remarcabilă. Tot într-un accident de avion, tot suspect, dar de data aceasta la Gibraltar, a sfârşit în anul 1943 premierul guvernului polonez în exil, Wladyslaw Sikorski. Întâmplător sau nu, el se manifesta pentru denunţarea cu vehemenţă a masacrelor de la Katyn şi pentru o linie net anticomunistă, fapt devenit neconvenabil guvernelor (în special celui britanic) aliate cu Stalin împotriva Germaniei. (Un documentar prezentat la o televiziune germană indică, pe baza unor informaţii foarte solide, o posibilă implicare a serviciilor secrete britanice în înscenarea acestui accident, detalii ce pot fi găsite şi pe internet).

Paranteza istorică se încheie aici, revin la actualitate.

În contextul crizei financiare din zilele noastre, Germania şi-a asumat din nou un rol de lider. Fireşte, în cadrele instituţionale ale UE. Mai mult, pentru a nu fi acuzată de egoism sau etnocentrism, merge peste tot la braţ cu Franţa. Fapt ce pare un motiv în plus de îngrijorare pentru interesele anglo-saxone, care în trecut au întreţinut în permanenţă rivalităţi între puterile continentale, luând mereu partea celui mai slab, pentru a profita finalmente de slăbiciunile tuturor.

Germania îşi urmează şi acum (fie că o conştientizează, fie că nu) liniile politice tradiţionale din trecut: misiunea istorică de a fi "inima Europei", cum s-a dorit a fi şi prin "Reichul" medieval (imperiul romano-german) sau prin cele mai recente. Doar ideologiile exterioare sunt azi altele, în rest se impun o serie de elemente şi trăsături absolut naturale la nivel de colectivităţi, pe care istoria nu le-a putut şi nu le va putea şterge: specificul unei naţiuni nu dispare decât odată cu aceasta. Căci există şi alte forţe, invizibile, care modelează în mod hotărâtor harta istorică şi politică a omenirii. Ele ţin de planul spiritual şi de miturile care caracterizează identitatea profundă a popoarelor.

Iată întărirea acestei idei precum şi caracterizarea Germaniei (simbolizată prin dinastia imperială de Hohenstaufen, care a jucat un rol cheie în istoria medievală a Europei) făcută de un autor german:

„Imaginea noastră excesiv de lucidă, raţionalistă, pretins „ştiinţifică“ despre istorie suferă în mod îngrijorător de o lipsă de consideraţie pentru acea tainică şi subterană, permanent creatoare voinţă de realizare a sufletului popular anonim, pe care acesta, în starea sa genuină, încă necotropit de maşinăria calculului politic, ştie să o simtă şi să o asimileze. Pofta brută de putere, jaf şi răzbunare determină acţiunile unei naturi instinctuale cu siguranţă mai mult decât motive de ordin spiritual. Dar nimic nu ar fi mai greşit decât ca interpretarea rolului jucat de familia Hohenstaufen în cadrul ciocnirii – adesea crude şi sângeroas – a forţelor spirituale din epocă să fie tributară doar unei perspective de tip machtpolitisch (văzând motivaţii dictate exclusiv de interesul pentru puterea politică, n.n.). Ei şi-au jertfit integritatea, onoarea şi fericirea casei lor pentru un plan, care tradus în limbajul politicii de azi ar putea fi circumscris în mod îndrăzneţ prin ţelul unei Europe unite; adică planul unei confederaţii de state europene. (…) Reich-ul reprezintă cercul comun de iradiere şi influenţă a diferitelor popoare conştiente de identitatea lor, dar ordonate sub forma unei confederaţii de state. Ideea de Reich este o oglindire a experienţei trăite a patriei, făcută vizibilă pe cupola imaginară a unei arcuiri cosmice, care aici simbolizează închiderea cercului, a polului matern al întregii vieţi întru ideea unei ecumenicităţi eterne, a unei “comunităţi a sfinţilor”. Reich-ul este poezia despre patria eternă.“ (Friedrich Alfred Schmid Noerr, Die Hohenstaufen,1955)

Europei eminamente tehnocratice de azi îi lipseşte tocmai o asemenea mare idee, care să-i dea un suflet. Totuşi, nu cumva ceea ce vedem acum, în contextul crizei financiare, este tot o actualizare, fie şi trunchiată, a „misiunii istorice“ germane, cu rădăcini adânci în negura secolelor, în mituri şi în idealuri istorice de o vechime imemorială? (E un lucru la care ar trebui să mediteze şi intelectualii noştri care au luat în derâdere ideea unei „misiuni româneşti“ specifice, cristalizată în curentul naţional al secolului XX. Termenul de „misiune“ trebuie înţeles ca fiind legat în mod intim de însăşi fiinţa şi identitatea unui neam.)

Revenind la autorul german citat mai sus şi la arhetipul pe care îl propune, trebuie menţionat că tentativele recente ale Germaniei de a deveni “motorul” şi “inima” unei Europe unificate (interpretată de Hitler prin tendinţele sale de dominare brută într-un fel, iar de Germania actuală în alt fel) nu se suprapun pe deplin cu toate semnificaţiile mitului originar, generat de idealul familiei de Hohenstaufen. Astfel, Schmid Noerr ne tălmăceşte în cartea citată semnificaţia unicornului, unul din simbolurile esenţiale ale acestei dinastii (fără a fi însă şi semn heraldic): “Cea mai veche imagine mitologică de care s-a folosit familia de Hohenstaufen a fost legendarul unicorn, care în simbolistica creştină a jucat un rol aparte: inorogul sălbatic, nesupus, iese din adâncul pădurii şi îşi pleacă smerit capul în poala Mariei, a Maicii Domnului. Un simbol al îmblânzirii instinctelor sălbatice de mânie ale unei creaturi căzute cândva de la Dumnezeu”. Astfel, simbolul deplin şi adevărata misiune istorică a Germaniei trebuie să stea sub semnul puterii îmblânzite, ascultătoare de Dumnezeu, aşa cum îi porunceşte arhetipul care îi legitimează lucrarea.

Marea Britanie este de asemenea consecventă cu linia sa istorică. Repliată strategic în afara monedei unice, se pronunţă mereu pentru o Europă “flexibilă”, mai liberală, şi împotriva unui “bloc de piatră”, a unei unităţi rigide. De fapt toate aceste aprehensiuni nu sunt altceva decât consecinţa întăririi tot mai accentuate a influenţei germane în cadrul UE. Iar acum, spre deosebire de marile momente istorice ale trecutului, Franţa este alături de Germania şi nu în tabăra adversă.

O stare de lucruri care nu poate decât să neliniştească lumea anglo-saxonă, care reprezintă de fapt polul cel mai important unde este localizată oligarhia financiară mondială.

Din fericire, putem spune un lucru: conflictele de interese actuale se manifestă în cadre instituţionale bine definite, au doar un substrat economic şi e improbabil ca ele să se constituie în germenii unui conflict militar pe continentul european. (Astfel de germeni există mai degrabă în altă parte, în zona Orientului Mijlociu).

Totuşi, anglo-americanii aruncă săgeţi şi aprind fitile. Mai precis, încearcă să silească într-un fel sau altul Germania să adopte, împotriva intereselor sale, politicile financiare "impuse" de sus, dinspre UE.

Vom vedea ce va urma. Anume, dacă va prevala punctul de vedere german, de altfel foarte raţional şi orientat meritocratic, sau se va adânci vârtejul crizei în mod artificial, încât să se dea de pământ şi cu Germania, silind-o să fie de acord cu "globalizarea datoriei" şi practic cu înfeudarea şi mai accentuată a tuturor ţărilor UE unui grup de interese ocult.

Indicii în acest sens sunt destule. Germania se opune (prin prisma propriului interes) globalizării datoriei. Căci astfel, în vreme ce dobânzile la împrumuturile ţărilor aflate în impas financiar ar urma să scadă, dobânzile plătite de Germania ar creşte.  Pe de altă parte, dinspre Comisia Europeană de la Bruxelles se înteţesc presiunile pentru introducerea de obligaţiuni comune la nivelul zonei euro. Atât prin preşedintele Comisiei, Barroso, cât şi prin Jean-Claude Juncker, aflat la conducerea “Grupului Euro”.

Mai mult, se lansează din diverse părţi o serie de mesaje menite să submineze poziţia Germaniei pentru a o sili să adopte politicile impuse de către alţii.

Astfel, sub titluri senzaţionale şi alarmiste care pot fi citite în presa noastră gen “Dezastrul suprem: nemţii sunt mai îndatoraţi decât v-aţi imaginat” (menite mai degrabă să facă rating) se pot citi informaţii cât se poate de pertinente şi care denotă o campanie anti-germană concertată.

Astfel, Jean-Claude Juncker afirma că Germania ar trebui să o lase mai moale, căci în fond datoria sa publică este de 83% din PIB, în vreme ce datoria Spaniei, una din ţările cu probleme, este de doar 61% din PIB.  Chiar dacă cifrele sunt reale, reputaţi economişti germani au şi dat o replică promptă. Anume că Germania este una din puţinele ţări europene care are fixate limite constituţionale la îndatorarea excesivă şi care are de asemenea prevăzute mecanisme foarte clare pentru reducerea treptată a acestei datorii procentuale.

Pe de altă parte, tabloidele britanice întreţin la nivel popular eterna rivalitate anglo-germană, prin mesaje de genul “britanicii nu au a se teme de cizmele germane, ci de încălţările autoritare ale nemţilor” sau “Ascensiunea celui de-al Patrulea Reich sau cum se foloseşte Germania de criza financiară pentru a cuceri Europa”. La care nici tabloidele germane nu se lasă mai prejos: “Ce treabă mai are Anglia cu Uniunea Europeană? Europa vorbeşte acum limba germană”.

Sunt aspecte care pot părea banale, care denotă realităţi mai adânci, acele constante istorice de care aminteam mai devreme.

Faptul că Germania şi-a asumat (sau este pe cale să-şi asume) un rol de lider european în gestionarea crizei financiare este perceput ca atare de o largă majoritate. Există totuşi şi voci complementare, venite tot din spaţiul anglo-saxon, care afirmă tocmai contrariul: anume că implicarea Germaniei este încă prea şovăielnică, aceasta trebuind să-şi asume o responsabilitate sporită: “Why Only Germany Can Fix the Euro”⁴.

Opinia de mai sus nu pare totuşi împărtăşită de majoritatea lumii dolarului şi a lirei sterline. Cea mai importantă lovitură împotriva Germaniei vine din partea agenţiilor de rating, care sunt instrumente ale oligarhiei financiare prin care se poate “dirija” criza în direcţia dorită.

Astfel, agenţia Standard  & Poor’s, chiar dacă încă nu a scăzut ratingul maxim al Germaniei, a coborât cu o treaptă perspectiva sau “trend-ul” acestuia, indicând că acest rating ar putea fi efectiv coborât în următoarele luni. Cu alte cuvinte, s-a arătat pisica. Ca răspuns, într-o declaraţie comună germano-franceză se transmite că: “Germania şi Franţa îşi afirmă convingerea că propunerile celor două guverne întăresc coordonarea bugetară şi politico-economică a zonei Euro şi promovează stabilitate, competitivitate şi creştere economică”. Adică exact un mesaj de sens opus, menit să menţină încrederea în bonitatea acestui “nucleu dur” al UE la cotele maxime de până acum. Mai mult, unii politicieni germani chiar acuză făţiş: “Nu sunt partizan al teoriilor complotului, dar uneori este greu să te debarasezi de impresia că anumite agenţii de evaluare şi anumiţi gestionari de fonduri americani lucrează împotriva zonei euro” – afirmă Rainer Brüderle, fost ministru german al economiei.

Sigur că unii se tem acum că ţările mici ar deveni astfel "înfeudate" Germaniei. E de discutat. Nu cred că Germania urmăreşte aceasta cu orice preţ, mai degrabă guvernele acelor ţări sunt incapabile de performanţă şi disciplină economică şi ajung forţat în impasuri financiare. Nu se poate vorbi acum de un "imperialism" german la nivel politic, cel mult de o varianta "soft", dar un substrat există, fără îndoială. Sistemul politic şi economic al Europei actuale este rodul unui consens, nu este un dictat al Germaniei. E adevărat, totul are la bază exclusiv materia, economia. Iar la acest capitol poporul german, caracterizat prin hărnicie, spirit de organizare şi eficienţă, a reuşit să se impună, de multe ori în defavoarea altor popoare cu o altă structură spirituală (greci, italieni etc). Introducerea monedei unice a favorizat îndeosebi exporturile germane în spaţiul comunitar, spre dezavantajul ţărilor a căror balanţă comercială a devenit astfel deficitară. Ei bine, tocmai această politică a Germaniei de urmărire a interesului economic imediat a contribuit şi ea la adâncirea crizei acelor state “periferice”, afectând implicit stabilitatea întregului continent, după cum se menţionează în mod pertinent în articolul deja citat din “Foreign Affairs”. Faptul că ţările aflate acum în impas au ajuns să se împrumute excesiv ţine desigur în primul rând de propria gestionare deficientă. Dar unul din factorii care le-a agravat situaţia şi care a dus atât la creşterea împrumuturilor cât şi a dobânzii la acestea (ca urmare a unui rating scăzut) este şi dezechilibrul economic în favoarea Germaniei, care s-a adâncit în mod constant de-a lungul timpului. Desigur, “ajutat” şi de influenţa politică şi economică exercitată în mod deliberat de această ţară.

Însuşirile germane, care la prima vedere par a fi numai de natură pozitivă, se pot însă transforma uşor în ceva de esenţă cu totul opusă. Cultul exagerat pentru “ordine” atinge adesea dimensiuni hilare. Astfel, un cetăţean german a înaintat o plângere la poliţie, semnalând  faptul că “cetăţeanul Joseph Ratzinger”, adică Papa Benedict al XVI-lea, a circulat cu papamobilul în timpul vizitei la Freiburg fără a fi asigurat cu centura de siguranţă (Papa stătea desigur în picioare, salutând mulţimea). Poliţia a înregistrat plângerea, însă din fericire pentru “cetăţeanul Ratzinger” a respins-o, după o analiză făcută cu aceeaşi meticulozitate germană: strada pe care s-a circulat în timpul vizitei era închisă traficului public, prin urmare codul rutier nu poate fi aplicat în cazul de faţă.

Cum ar fi să ne închipuim această “tipicărie”, acest legalism exacerbat la cotele cele mai înalte, ridicat şi aplicat uneori pe planul politic…?

Încrederea excesivă în “performanţele” proprii pe plan material sau organizatoric poate fi însă şi fatală. O greşeală de acest gen s-a comis în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când germanii şi-au tratat de sus şi cu aroganţă aliaţii mai săraci, deşi lupta împotriva comunismului trebuia dusă nu doar pe plan militar, ci şi pe un plan moral şi spiritual. Incapacitatea de a vedea acest lucru le-a fost fatală, ducând la dezastru şi la condamnarea regimului nazist de către Tribunalul de la Nürnberg pentru ororile de care s-a făcut răspunzător.

Privitor la raporturile Germaniei cu ţările “partenere”, lucrurile stau şi azi oarecum asemănător. Nu e vorba numai de performanţa economică, unde Germania nu a făcut altceva decât să se afirme în cadrele şi în orânduirea existentă, de multe ori în defavoarea altor ţări.  La start, “pe hârtie”, şansele tuturor au fost desigur egale. Mai mult, ţările mai sărace au putut profita economic de integrarea în UE. Germania se numără printre ţările care contribuie cel mai mult la bugetul european, în vreme ce alte ţări mai degrabă au profitat de pe urma acestuia. Un aspect fără îndoială pozitiv, dar insuficient. Acestei orânduiri continentale îi lipseşte însă şi o altă dimensiune, dincolo de cea strict “legalistă”, care ar putea reglementa altfel raporturile dintre state, generând un partenerial real şi nu unul complet dezechilibrat (a se vedea şi semnificaţia spirituală a simbolisticii unicornului desluşită mai sus, pe care Germania de ieri şi de azi se pare că a uitat-o demult).

Până a se ajunge acolo (dacă se va ajunge cândva), se poate spune însă următorul lucru: cine ştie să-şi facă ordine în mica lui ogradă şi s-o gospodărească cum trebuie, îşi poate permite şi să adopte o atitudine demnă în faţa “marilor puteri”. Parteneriatul, fie şi în condiţiile de acum,  nu trebuie să fie sinonim slugărniciei.

Din păcate, politicienii români sunt pe nicăieri. Nu reuşesc să articuleze un punct de vedere specific sau să se implice în formarea de poli alternativi, meniţi să apere interesele româneşti prin racordarea lor la alte interese ale unor ţări europene aflate în situaţii similare.

Dar, pe de altă parte, trebuie recunoscut şi faptul că în ziua de azi e greu să ai influenţă şi o voce care să se facă ascultată şi respectată, dacă economic eşti la pământ. Azi vorbim din păcate doar de materie, de dictatura economicului, şi nimic despre spirit. Dar ceea ce se ignoră azi, ar putea răbufni mâine. Ceea ce ne paşte este fie o dominaţie germană (mai ales pe plan economic), fie o “aducere la ordine” a Germaniei, de voie, de nevoie, cu adâncirea crizei şi cu instaurarea unei UE pe principiile de tip socialist, atât de dragi lui alde Barroso şi celorlalţi funcţionari de la Bruxelles, a căror agendă este diferită de cea a popoarelor europene. De partea cealaltă, agenda oricărui şef de stat al unei ţări suverane (indiferent cât de limitată ar fi această noţiune în ziua de azi) e obligată să ţină cont în special de interesele celor care l-au ales.

O uniune de tip socialist, ca alternativă la hegemonia Germaniei, e puţin probabil să reziste. Va deveni până la urmă tot o organizaţie suprastatală sub umbrela căreia se vor ciocni diversele interese naţionale. Unui astfel de proiect european îi lipseşte în cele din urmă un liant, o identitate.

Se pare că alternativă la ideea unui astfel de proiect nu există, dar adevăratul respect pentru identitătile naţionale şi temperarea egoismelor statale poate veni numai din partea unui –inexistent acum – liant spiritual.

Câtă vreme arhitecţii actualei Europe ignoră sistematic rădăcinile ei creştine şi introducerea unor principii de această natură în politică, nu vor obţine decât un eşec răsunător.

Şi, dacă tot am indicat Germania drept “cheia” situaţiei politice şi economice de pe continent, trebuie spus că au existat şi gânditori germani, azi aproape uitaţi, care imediat după cel de-al Doilea Război Mondial şi-au pus exact această problemă, încercând să traseze viziunea generoasă a unei Europe bazate pe spirit, pe propria identitate şi pe miracolul credinţei. Mă refer aici la Schmid Noerr (autor deja  citat şi mai sus) în volumul din anul 1949, Ewige Mutter Europa/ Eterna mamă Europa. Şi nu, aici nu e vorba despre o zeamă diluată de tip creştin-democrat, ci de o sensibilitate reală şi de o situare exact pe planul spiritual, invizibil şi ignorat de către mulţi (ca atare să nu ne mirăm că un astfel de autor este azi la rândul său complet trecut cu vederea). Surprinzător sau nu, în cartea sa România este trecută sub tăcere, nefiind menţionată explicit nici măcar la categoria de “Randvölker” – popoarele periferice (să interpretăm acest termen doar geografic), centrul fiind desigur german.

O lipsă care s-ar cuveni corectată, căci pe acest plan, al unei Europe a spiritului, România este orice altceva numai cenuşăreasa continentului nu. Dar, pentru a o corecta, va trebui ca în primul rând noi, românii, să ştim să ne facem auzit glasul în faţa Europei.

Recurs la Ţuţea

Marţi, 13 Decembrie a.c., ora 18.00, la Clubul Ţăranului (Muzeul Ţăranului Român, Şoseaua Kisellef nr. 3), Asociaţia ROST vă invită la o dezbatere pe marginea personalităţii şi a gîndirii lui Petre Ţuţea, la 20 de ani de la mutarea sa la cele veşnice. Despre Ţuţea vor vorbi cîţiva dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape, d-nii Demostene Andronescu (poet, publicist şi fost deţinut politic), Dan Ciachir (scriitor), Ion Papuc (scriitor) şi Marcel Petrişor (scriitor şi fost deţinut politic). Moderatori vor fi d-nii Răzvan Codrescu şi Paul Ghiţiu.

În cadrul aceleeaşi întîlniri vor fi prezentate numărul 104 – 105 al revistei ROST şi cea mai recentă carte a d-lui Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor (Ed. Christiana, Bucureşti, 2011), astăzi ieşită de sub tipar.

Intrarea este liberă.

Binecuvîntata lume veche

Un prieten a pus pe Facebook o fotografie de grup în care apar trei oameni pe care i-am preţuit şi îndrăgit, trei eroi ai istoriei noastre recente, trei repere ale unei lumi care apune: ÎPS Bartolomeu Anania, Părintele Gheorghe Calciu şi profesorul Raul Volcinschi. Fotografia (realizată de Lucian D. Popescu) datează din toamna lui 2006, cînd Părintele Calciu a dat un ultim tur ţării, de rămas bun, înainte de plecarea în marea sa călătorie de dincolo de moarte. Imaginea cu cele trei figuri exemplare ale rezistenţei anticomuniste m-a făcut încă o dată conştient de o realitate pe care îndeobşte o ignorăm: istoria moare lîngă noi, iar noi trecem mai departe nepăsători.

Iată, acum cinci ani cei trei prieteni jertfelnici se întîlneau pentru ultima oară în această formulă, la Mănăstirea Nicula (Cluj), iar astăzi nici unul nu mai este printre noi. Au plecat prea repede să-şi continue vieţile în Cer. Şi, Doamne, cît gol lasă în urma lor astfel de oameni!

În urmă cu o săptămînă, mai precis pe 29 noiembrie, lor li s-a adăugat un alt venerabil luptător anticomunist, Leonte Radu din Sibiu.

Născut pe 10 octombrie 1914, la Fetea, lîngă Agnita, într-o familie de ţărani, a fost cel mai mic dintre cei nouă copii. A absolvit liceul în Sibiu şi apoi a urmat Facultatea de Teologie la Bucureşti. A fost coleg de cameră şi prieten bun cu Zian Boca, cel care avea să devină uriaşul duhovnic Arsenie de la Mănăstirea Sîmbăta de Sus, supranumit Sfîntul Ardealului şi venerat ca atare pînă azi de către ardeleni, dar nu numai.

Unul dintre cei mai dragi profesori i-a fost Teodor M. Popescu, cu care, mai tîrziu, a împărţit aceeaşi celulă la închisoarea comunistă din Aiud.

Leonte Radu s-a înscris şi la Facultatea de Filosofie, unde l-a avut profesor pe Nae Ionescu, care, natural, a avut o influenţă covîrşitoare asupra sa. I-a cunoscut pe cei din jurul Profesorului, foarte mulţi legionari, şi a intrat şi el în Mişcare, propus de comandantul legionar Victor Dragomirescu (ars de viu de către comisarul de poliţie Al. Davidescu, în septembrie 1939), căruia i-a devenit foarte apropiat.

A fost cîţiva ani şeful organizaţiei legionare a studenţilor de la Teologie, iar în timpul Statului Naţional-Legionar a fost şeful Poliţiei Mediaş, fapt pentru care, după lovitura de stat din ianuarie 1941, a generalului Ion Antonescu, Leonte Radu a fost arestat, dimpreună cu alţi numeroşi legionari fără vreo culpă, şi întemniţat. A suferit în puşcăria Aiudului şi în lagărele de muncă forţată din Delta Dunării pînă în 1964, iar după eliberare a avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

L-am cunoscut pe cînd era deja bătrîn, acum vreo zece ani. În două rînduri, aflîndu-mă cu treburi în Sibiu, m-a găzduit vreme de cîteva zile, prilej pentru a sta de vorbă ore în şir. O altă istorie, necunoscută de majoritatea românilor, era decojită, strat după strat, cu răbdare şi delicateţe, în discursul său.  O profundă înţelegere a vieţii izvora prin cuvîntul său. Om cu şcoala veche făcută la zi, Leonte Radu era nu numai cineva care experimentase pe pielea lui foarte multe, ci şi un adevărat erudit. Avea o voce baritonală şi fermă, care căpăta asprimea crivăţului cînd ajungea la momente de maximă durere, dar care îmbrăca, pe neaşteptate, şi mătăsurile cele mai fine ale tandreţii, cînd povestea despre oameni dragi. Fiind destul de bolnav încă de pe atunci, Leonte Radu făcea haz de neputinţele sale. Avea resurse inepuizabile de entuziasm şi optimism, deşi luciditatea şi pragmatismul nu-l lăsau să se îmbete cu apă rece. „Ce veţi face voi, tinerii de azi? Ce mai speraţi, după cele pătimite de generaţia mea?” – m-a întrebat. Şi tot el a răspuns: „Vă veţi face datoria, aşa cum credeţi şi simţiţi că trebuie. Şi Dumnezeu nu vă va părăsi. Nici pe noi nu ne-a părăsit, ne-a ajutat numai să înţelegem valoarea jertfei. Tocmai noi, care cîntam jertfa, aveam nevoie de asta”.

În ultimii patru, cinci ani, Leonte Radu a fost tot mai bolnav şi n-a mai primit vizite. La telefon nu putea vorbi, căci nu auzea. Pînă în ultima clipă a vieţii, a fost îngrijit, cu devotament şi dragoste, de o nepoată a sa, farmacista Cornelia Suciu.

A fost înmormîntat în Cimitirul din Dumbrava Sibiului, alături de soţia sa Atena (născută Funda, sora unui alt cunoscut legionar, Tache Funda).

Şi lui Leonte Radu, ca atîtor alţi români care au pătimit în închisorile comuniste, i-a dat Dumnezeu viaţă lungă. Leonte Radu a trăit 97 de ani, din care 23 închis. Nu de mult, s-au mutat la cele veşnice alţi colegi de generaţie ai săi: părintele Adrian Făgeţeanu, la 99 de ani (din care 11 a fost închis); părintele Arsenie Papacioc, la 97 de ani (închis 12 ani), scriitorul şi pictorul Radu Mărculescu, la 96 de ani (închis 14 ani).

Poate că toţi aceştia şi încă mulţi alţii, la fel de valoroşi, au avut lungime de zile cu un rost, acela de a ne ajuta pe noi, cei tineri, să cunoaştem pe viu puţin din binecuvîntata lume veche şi să ne  determine să încercăm restaurarea României după acest model. 

UPDATE
Am primit două fotografii mai bune cu dl Radu Leonte, prima făcută în 1947, într-o scurtă perioadă de libertate, şi a doua datînd de la începutul anilor 2000. Îi mulţumesc prietenului M.S. pentru aceste imagini.

Foştii deţinuţi politici români sînt abandonaţi din nou de Occident

COMUNICAT

În ziua de 28.11. 2011, conducerea Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici - Luptători Anticomunişti, a luat cunoştinţă de respingerea cererii sale introdusă la data de 06.01.2010 şi înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub nr. 3316/10.

Această Curte a primit, pe parcurs, 3 (trei) volume de documente trimise de noi, în care erau arătate crimele săvârşite de regimul comunist din România între anii 1945-1989, fiind precizate nominal peste 3.000 de omucideri identificate până în prezent numai în temniţele politice din această perioadă, precum şi autorii acestor crime, dar şi condiţiile inumane de detenţie şi muncă forţată la care au fost supuşi deţinuţii politici anticomunişti.

Totodată, au fost prezentate Curţii şi dovezi oficiale ale tăinuirii acestor crime de către Justiţia Română de după 1989, care, permanent, la intervenţiile noastre, a decis neînceperea urmăririi penale.

Respingerea cererii noastre demonstrează, fără îndoială, solidarizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu crimele comunismului săvârşite în România înainte de 1989 şi de asemenea solidarizarea cu tăinuitorii acestor crime de după 1989.

Pentru noi, foştii deţinuţi politici-luptători anticomunişti, a devenit limpede cum suntem priviţi în continuare de către cei ce conduc astăzi statele Europei. Suntem convinşi că istoria îi va eticheta pe aceştia, într-o zi, aşa cum se cuvine, fiindcă va exista un moment al adevărului şi pentru victimele lăsate pradă, fără apărare, de forţele aliate din Apus, după cel de al doilea război mondial.

Victime atunci, victime astăzi!

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici - Luptători Anticomunişti

Presedinte, Constantin IULIAN
Secretar, Gheorghe JIJIE

Prăpăd în presă

Presa scrisă este în colaps. Dacă tendinţa de scădere a vînzărilor se menţine, în cel mult doi, trei ani, nu vom mai avea publicaţii tipărite. Cauzele nu pot fi legate numai de criza economică şi de dezvoltarea internetului. Dar nici numai de calitatea slabă a celor mai multe ziare şi reviste, pentru că vînzările rămîn la un nivel ridicat tocmai în cazul publicaţiilor superficiale, de cancan şi pornografie. Am mai spus-o, cred că presa scrisă este în declin în primul rînd pentru că românii s-au dezobişnuit să citească (unii din lene, alţii, mai tineri, pentru că sînt produsele unui învăţămînt dezastruos) sau refuză să o facă "programatic", întrucît nu mai au încredere în presă (pe care prea adesea au văzut-o amestecată în jocuri murdare, de influenţă, manipulare şi putere).

Extincţia presei va fi rezultatul unui şir de erori (de management şi politice) şi de ticăloşii. Însă şi un simptom pentru căderea întregii societăţi româneşti în prăpastia ignoranţei şi barbariei.

Iată, potrivit BRAT, cifrele de vînzări ale celor mai citite publicaţii de la noi, pe trimestrul al treilea al acestui an:

• Click! - 166.763 de exemplare pe ediţie (în scădere cu 30.000 faţă de 2010)
• Libertatea - 98.582 de exemplare pe ediţie (în scădere cu 28.000 faţă de 2010)
• România liberă - 39.010 de exemplare pe ediţie (la acelaşi nivel cu trimestrul trei al lui 2010)
• Gazeta Sporturilor - 37.008 de exemplare pe ediţie
• Cancan - 36.731 de exemplare pe ediţie
• Adevărul - 33.706 de exemplare pe ediţie (de trei ori mai puţin decît anul trecut)
• Pro Sport - 29.226 de exemplare pe ediţie
• Jurnalul Naţional - 21.295 de exemplare pe ediţie (la jumătate faţă de trimestrul trei al lui 2010)
• Evenimentul Zilei - 15.269 de exemplare pe ediţie
• Ziarul Financiar - 9.983 de exemplare pe ediţie

• Săptămâna Finanicară - 12.041 de exemplare pe ediţie (între timp, a fost oprită versiunea tipărită)
• Capital - 10.471 de exemplare pe ediţie
• BIZ - 5.805 de exemplare pe ediţie
• Business Magazin - 6.707 de exemplare pe ediţie
• Forbes Romania - 5.336 de exemplare pe ediţie
• Money Express - 3.625 de exemplare pe ediţie

• Academia Catavencu - 15.973 de exemplare pe ediţie (varianta Adamescu, fără cei care au fondat-o)
• Dilema Veche - 6.555 (scădere la jumătate faţă de anul trecut)
  
  N-am făcut nici o precizare în dreptul publicaţiilor care au avut creşteri sau scăderi nesemnificative. Nu sînt trecute în listă decît publicaţii care au fost auditate BRAT.