Spectacol cultural marca Andrei Pleşu (VIDEO)

Conferinţa ţinută de Andrei Pleşu marţi seara la Cluj, pornind de la cartea sa Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, a umplut pînă la refuz Sala Mare a Casei Universitarilor. Mulţi dintre cei o mie de clujeni prezenţi au stat în picioare timp de aproape două ore. Veţi vedea că a meritat.

Îi mulţumesc lui Mihnea Măruţă pentru că a furnizat înregistrarea video.

Pr. Savatie Baştovoi: "Numai iubirea..."

Fotografie de George Crăsnean

În ultimii ani, părintele Savatie Baştovoi a deve­nit un nume de referinţă pentru ortodocşii din România şi Basarabia.
Autor a numeroase volu­me de proză şi poezie, deopotrivă scriitor ficţional şi eseist tradiţionalist, este laureat al mai mul­tor premii literare şi e menţionat în câteva cărţi de critică şi istorie literară. Dintre vo­lu­mele sale mai importante, care au cunos­cut mai multe ediţii şi au fost traduse în limbi străine, amintim: Elefantul promis (poe­zie, 1996), Iepurii nu mor (ro­man, 2001;), Nebunul (roman, 2006), Or­to­doxia pentru postmodernişti (eseu), Între Freud şi Hristos (eseu), A iubi înseamnă a ierta (eseu), Audienţă la un demon mut (roman), Diavolul este politic corect (ro­man), Fuga spre câmpul cu ciori - amin­tiri dintr-o co­pi­lărie ateistă (roman).
Tirajele însumate ale cărţilor sale sunt de câteva sute de mii de exemplare. Aceste cărţi, conferinţele publice pe care le-a sus­ţinut şi participarea la emisiuni de televi­ziu­ne au făcut din părintele Savatie un reper mai ales pentru tinerii cu dorinţa de îm­bunătăţire duhovnicească. Văzându-i fer­­voarea ortodoxă, n-ai bănui că acest mo­­nah încă tânăr a fost un ateu convins şi un artist postmodern de vârf.
Născut pe 4 august 1976, la Chişinău, într-o familie de atei, cu un tată propagandist comunist, Ştefan Başto­voi a absolvit Liceul de Artă "Octav Băncilă" la Iaşi. Pe când era în clasa a XII-a, a fost internat la Spitalul Socola, unde a scris ciclul Un diazepam pentru Dum­ne­zeu, care l-a consacrat ca poet. Tot în timpul liceului a avut o revelaţie care l-a făcut să creadă în Hristos şi să devină un apologet ortodox. A ur­mat Facultatea de Filosofie la Univer­si­tatea de Vest Timişoara. Publicase câteva volume de poezie şi căpătase o oarecare notorietate, când a abandonat totul şi, în 1998, a intrat frate la Mâ­năstirea Noul Neamţ din Republica Moldova, unde vieţuieşte şi azi, sub numele de Savatie. După hirotonia ca preot, la începutul anilor 2000, pr. Savatie a fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului şi a mai stat câtva timp şi în alte câteva mânăstiri de la noi, dar în cele din urmă s-a în­tors în Basarabia. În anul 2006, a fon­dat la Bucureşti Editura "Cathisma", al cărei director este.

Vă recomand interviul pe care mi l-a acordat pentru Formula As, din care reţin aici numai cîteva intertitluri, sper eu relevante, şi un fragment:

"Nu sunt şi nu vreau să fiu un model"

"Cred cu toată tăria că dacă nu mă călugăream nu aş fi fost azi în viaţă"

"Monahismul trebuie să fie închis. Misionarismul nu e al călugărilor"

"Cea mai mare problemă a tinerilor români este dezorientarea. Nu ştiu încotro s-o apuce"   

"Cea mai mare problemă a tinerilor români este dezorientarea. Nu ştiu încotro s-o apuce. N-au tărie, sunt ca florile care nu se prind. Acest fapt se dato­rea­ză mai întâi de toate politicii mondiale de han­dicapatizare a tinereţii. În Imperiul Roman, tânărul era matur la 21 de ani şi, prin urmare, apt pentru a sluji cetatea. Acum, tânărul învaţă până la 35, 40 de ani, când îşi ia doctoratele şi termină cu bur­sele în străinătate, adică e un învă­ţă­cel care tremură după note, în loc să zidească ceva. Între timp, face toate pă­catele posibile şi-şi pierde credinţa în dragoste. Când îşi dă sea­ma că nu mai este tânăr şi că nu a împlinit nimic vred­nic în viaţă, vrea să întemeieze o familie, dar e nemulţumit de alegerile ce-i stau la îndemână, pentru că are de ales din­tr-o lume ca el. Şi aşa, viaţa se trans­formă într-un nesfârşit cerc al lui "ce să fac?". Numai iubirea ne poate scoa­te din această încurcătură, iubi­rea care este jertfă şi iertare. Căci, nu-i aşa?, a iubi înseamnă a ierta - cum este şi titlul unei cărţi pe care am scris-o."  

Citiţi integral în Formula As!

Despre prietenie, cu dragoste

"Pe măsură ce nisipul se adună în cupa de jos, întoarsă spre pământ, a clepsidrei vieţii, şi omul nu mai aşteaptă nimic de la tumultul mişcător din cupa ei superioară, prietenia preţuieşte mai mult decât dragostea. Prietenia e refugiu, e odihnă, dragostea e câmp de luptă. (De altfel unica şansă a dragostei care s-ar dori salvată ar fi să se transforme în prietenie şi să iasă de sub capriciile Afroditei şi ale invidiei zeilor.) 

Prietenia nu te face să suferi. Dacă te face să suferi, nu e prietenie. Prietenia nu există fără reciprocitate şi fără egalitate, indiferent de valoarea, vârsta, sexul sau calităţile fiecăruia dintre prieteni. În momentul în care unul se simte deasupra celuilalt nu mai există prietenie. 

Din prietenie nu poţi fi dat afară. Prieteniei nu i se desface contractul de muncă. Prietenia nu poate fi întreruptă sau ruptă. Dacă o rupi, recunoşti că n-a existat prietenie. 

Prietenia nu e fără sinceritate deplină: nu ascunzi păreri despre oamenii din jur, despre ceea ce trăieşti tu şi nici despre prietenul tău. Dacă eşti nevoit să ascunzi ceva, nu e prietenie. Dar nici nu trebuie să te simţi obligat să spui „verde-n faţă“ totul. 

 (...) Prietenia e ca mierea: nu expiră şi nu are termen de garanţie. Dacă expiră, e marfă contrafăcută. Te bucuri întotdeauna când îţi revezi un prieten, după orice interval de timp: minute, ore sau ani. Dacă nu te bucuri, nu e prietenie. Prietenia nu suspendă judecata, dar e în afara judecăţii, creditul acordat prietenului e nelimitat. 

 (...) Prietenia nu seamănă cu zeii, seamănă cu Dumnezeu. Înţelege totul fără explicaţii. Dacă explicaţia apare, ea nu e pentru a explica, ci pentru a desfăta. Se poate greşi în viaţă. Asta nu tulbură prietenia care e dincolo de greşeală şi iertare. 

(...) Prietenia adevărată se salvează. Dacă se pierde pentru totdeauna, nu e prietenie." (Ioana Pârvulescu)

Sursa: La Punkt

Serile Rost

Încet dar sigur, întrunirile Grupării Rost de marţi seara promit să devină tradiţie. Reluate anul acesta, după prea lungă întrerupere nevoită, ele devin din ce în ce mai consistente de la o marţi la alta. Desfăşurate într-o atmosferă destinsă, dezinhibată şi într-un decor splendid, la Libăria "Predania" (str. Vulturilor nr. 8), ne întăresc prietenia şi ne ajută să găsim răspunsuri adecvate la provocările veacului. [Le mulţumesc încă o dată gazdelor pentru prietenia cu care ne-au primit şi pentru trataţia minunată. Vă recomand din tot sufletul această oază de frumoasă normalitate. Treceţi-i pragul cînd puteţi!]

Prima reuniune a fost una dedicată proiectelor Rost pe anul în curs, nu puţine şi nu chiar facile. În a doua am vorbit despre Dreapta. Despre cum a fost pervertită ideea de Dreapta, despre percepţia publicului larg asupra a ceea ni se prezintă ca fiind astăzi Dreapta şi despre dificultăţile Dreptei creştine de a-şi impune în agora ideile, valorile, principiile si viziunea.

În fine, aseară am discutat despre jertfă. Despre jertfa cu minusculă, exprimabilă în voluntariat şi donaţii, şi despre Jertfa cu majusculă, de sînge. Iniţial am concluzionat că jertfa - cea mai modestă, ca şi aceea supremă - vine din credinţă. Cine nu crede în ceva nu poate să sacrifice nimic, nici măcar un minut din viaţa lui, pentru o cauză. Cine crede poate jertfi totul. E valabil însă numai pentru anumiţi credincioşi. Credinţa de una singură duce, în unele cazuri, şi la fanatism - care poate conduce la jertfă -, dar pe majoritatea nu obligă la nici un fel de sacrificiu, renunţare sau efort. 

Jertfa e prezentă mereu numai în iubire. Cine iubeşte face orice pentru dragostea sa (pentru Dumnezeu, om, idee, proiect, cauză...). Altfel, vorba ceea: dacă dragoste nu e, nimic nu e. Sau: dragostea "toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată." (Cor. I - 13)

"Urlă haita..." va fi lansată la Braşov

Mîine, începînd cu ora 18.00, la Unversitatea Transilvania din Braşov,  va fi lansată cartea de memorii din închisoare Urlă haita..., de Nicolae Purcărea. Alături de autor, care e fost deţinut politic şi un model pentru tînăra generaţie, vor prezenta volumul scriitorul Răzvan Codrescu, preşedintele AFDPR Octav Bjoza şi istoricul Marius Oprea.

Evenimentul este organizat de Fundaţia Sfinţii Închisorilor.

Arhim. Vasile Prescure: "Dumnezeu a binecuvântat România când ni l-a trimis pe părintele Arsenie Boca”

Cu fiecare an care trece, faima părintelui Ar­senie Boca sporeşte. De ce ne îndepărtăm mai tare de 1989, data trecerii sale la cele veşnice, evlavia pentru "Sfântul Ardealului” e mai puternică. Pentru că tot mai mulţi creştini care îi cer ajutorul, îndreptându-se către mormântul său de la Prislop, mărturisesc minu­nile pe care le face cu ei. Şi tot mai mulţi merg, an de an, la parastasul său, de pe 28 noiembrie, ziua în care s-a născut în cer.

De multă vreme, "Formula As” caută izvoarele aces­tei legende: cum a fost, de fapt, părintele Arsenie Boca? Cum a rămas în amintirea celor care l-au cunos­cut şi, mai ales, în aceea a ucenicilor săi? Deşi numărul lor s-a împuţinat, recent, am avut bucuria de a vorbi cu unul dintre cei mai discreţi dintre ei, părintele arhi­mandrit Vasile Prescure (n. 1927), duhovnic al Mâ­năstirii Prislop şi profesor al Seminarului de maici de acolo. Absolvent al Facultăţii de Teologie de la Sibiu, cu un masterat în Teologie la Bucureşti, a fost profesor de Dogmatică şi Morală la Seminarul Teologic Ortodox din Craiova, unde i-a avut elevi pe unii dintre cei care fac parte astăzi din ierarhia bisericească: mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei, mitropo­litul Irineu al Olteniei, episcopii Nicodim al Severinu­lui şi Gurie al Hunedoarei. A fost egumen al mânăstiri­lor Sadova şi Coşuna - Bucovăţul Vechi, şi exarh al Arhiepiscopiei Craiovei. În urmă cu vreo doi ani, sim­ţind că se apropie, după cum spune, întâlnirea cu părin­tele Arsenie Boca, s-a dat mai aproape de mor­mân­tul său, pentru a încheia un cerc perfect: lângă "Sfântul Ardealului” a început, lângă el va termina...

Minunea de pe Muntele Athos

- Preacuvioase părinte, cum l-aţi cunoscut pe avva Arsenie Boca?

- Era în februarie 1944 şi aveam o vârstă destul de fragedă, 16 ani. Mă aflam în curtea Academiei Teologice din Sibiu, unde aşteptam să se deschidă aula în care se ţi­neau adunările Oastei Dom­nului. Dânsul mergea prin curte, uitându-se în stânga şi în dreapta, la tineretul care venise pentru adunare. La un moment dat, s-a oprit în drep­tul meu. Privindu-mă foarte pătrunzător, m-a întrebat, fără nici o introducere: "Care din­tre părinţii tăi au fost la mâ­năstire?”. Mânăstirea, se-nţe­legea, era una singură: cea de la Sâmbăta de Sus, unde era şi părintele Arsenie. Intimi­dat, i-am răspuns: "Mama”. Atât, şi a trecut mai departe.
Ce-o fi văzut părintele la mine - un copil de la ţară, îm­brăcat ca atare, chiar dacă acum eram deja elev la semi­nar -, de a intrat în vorbă cu mine, nu mi-am dat seama atunci. Mult am meditat la momentul acesta şi nu găsesc altă explicaţie decât aceea că părintele Arsenie vedea în mine ce aveam să fiu. (Continuare)

De la meşteşug la mărturisire

Librăria Predania găzduişte, în perioada 13 - 27 ianuarie 2012, expoziţia de cruci „De la meşteşug la mărturisire”,  a Ioanei şi a lui Teodor Bindea. 

Expoziţia va fi vernisată pe data de 13 ianuarie, ora 18.00, în prezenţa sculptorului Teodor Bindea.

Meşteşugul a fost cel care i-a ales pe ei în momentul în care au optat, cu câţiva ani în urmă, pentru un mod de viaţă tradiţional, reaşezat pe singura temelie adevărată: raportarea permanentă la Dumnezeu. Din întâlnirea cu arta populară românească s-a născut ulterior pasiunea pentru lemn şi pentru motivul crucii, omniprezent în reprezentările ei.

Prin crestătură, gravură şi sculptură Ioana şi Teodor Bindea crează cruci tradiţionale româneşti, precum şi modele de cruci romane (bizantine), etiopiene, nigeriene, persane sau celtice. Lemnul din care sunt crestate crucile provine din esenţe autohtone - tei, paltin, nuc, păr sălbatic, dar şi exotice - chiparos, komora, eucalipt, merbau sau wenge, iar finisarea se face fie cu seu şi praf de cărbune, sau cu diverse amestecuri de uleiuri.

Crucile create de Ioana şi Teodor Bindea şi-au găsit deja locul în colecţii particulare româneşti la Alba Iulia şi Bucureşti, la Bisericile Etiopiană şi Siro-Antiohiană din Koln,  cât şi în uzul unor parohii şi mănăstiri din România şi din Sf. Munte Athos.

Meşteşugul de crucer reprezinta un mod de transfigurare, atât pentru noi, cât şi pentru lemn, pentru că, aşa cum spunea şi Petre Jucu, „toate sunt într-o vrăjmăşie: materia n-ascultă dalta, dalta n-ascultă mâna, mâna  n-ascultă mintea, şi toate trebuie domolite, domesticite.” (Teodor Bindea)

„Pentru un om, pentru un creştin, a alege tema crucii este un act de mărturisire. A mărturisi înseamnă însă şi a depune mărturie; şi asta înseamnă mai mult decât un act de credinţă, capătă un sens social. Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA, într-un moment cum este cel prezent. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori.”(Horia Bernea)

Sursa: Librăria Predania 

Lansare de carte