duminică, 31 iulie 2011

Interviu neconvenţional cu Sânziana Pop, despre noua pierdere a Ardealului, Roşia Montană, presă şi clasa politică

Câteva semnale de alarmă, pentru cine are urechi de auzit şi putere de înfăptuit.

"Una din marile greşeli ale momentului actual şi în materie de mass-media şi de politică este că nimeni nu ţine seamă că oamenii sunt afectuoşi, că au nevoie de afecţiune. [...] Vom fi cei dintâi, pentru că românii sunt un popor extrem de puternic şi de creativ. [...] Se mai întâmplă şi lucruri din acestea foarte grave, de pildă cum este povestea cu Roşia Montană. Noi primim la redacţia revistei sute de scrisori. Oamenii sunt gata să iasă în stradă. Nimeni nu înţelege că acolo nu este doar aurul vechi pe care îl vrea o firmă străină. Acolo este aurul istoriei româneşti. Munţii Apuseni sunt unul din cele mai importante ţinuturi româneşti de identificare naţională şi istorică", spune Sânziana Pop - scriitor şi jurnalist, director general al revistei "Formula AS".

Despre valorile şi aşteptările românilor, despre performanţă profesională şi sacrificiu personal, într-un interviu neconvenţional realizat de Mihai Rădulescu

sâmbătă, 30 iulie 2011

Andrei Pleşu, despre recenta omagiere în stil ceauşist a patriarhului Daniel:

Slujitorul credincios şi înţelept

de Andrei Pleşu

În două dintre Evanghelii (Matei şi Luca) ni se oferă parabola slujitorului (robului) credincios şi înţelept. E vorba despre un om care, urmînd să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, îl pune pe unul dintre slujitorii săi, mai mare peste toţi ceilalţi, cu îndatorirea „să le dea hrană la timp“. Dacă îşi va face treaba conştiincios, slujitorul acesta va binemerita, la întoarcerea stăpînului, să fie pus „peste toate avuţiile sale“. Dacă nu, dacă se va comporta asemenea unui vătaf brutal şi se va lăsa ademenit de plăcerile şefiei, slujitorul va plăti cu viaţa şi cu sufletul (va fi „despicat în două“ – spune textul – şi azvîrlit în iad, laolaltă cu făţarnicii).
Ca toate parabolele, şi aceasta are mai multe straturi de înţeles. E o referinţă la Judecata de Apoi, la venirea (de neanticipat) a lui Dumnezeu, la datoria de a fi pregătit, clipă de clipă, pentru „evaluarea“ finală. Adresată ucenicilor, parabola aceasta spune însă ceva şi despre oficiul încredinţat de Dumnezeu preoţilor. Ei sînt „puşi“ (adică au un „mandat“, o „delegaţie“) să păstorească comunitatea semenilor lor în intervalul, saturat de aşteptare, dintre ziua de azi şi ziua Judecăţii. Esenţial e faptul că ei nu sînt puşi în postura unor căpetenii severe, a unor distribuitori de porunci, a unor „stăpîni“. Ceea ce li se cere e să dea hrană la timp celor pe care îi păstoresc, adică să le fie de folos, să-i slujească, să-i gospodărească, să le întreţină metabolismul spiritual. Atît. „Stăpînul“ nu le-a încredinţat, cu alte cuvinte, rolul său, ci i-a făcut „mai mari“ într-o activitate subalternă: nobilă, de neînlocuit, dar auxiliară. A operat, aşadar, un transfer, temporar, de responsabilitate. Cei care înţeleg acest transfer drept legitimare personală, drept „elecţiune“ care îndeamnă la ştăbie arbitrară şi vanitoasă, vor cădea în păcatul făţărniciei şi vor fi evacuaţi.
Parabola aceasta îmi vine în minte ori de cîte ori slujitorii Bisericii mele alunecă spre triumfalism, suficienţă, mîndrie lumească şi eficienţă lucrativă. Cînd aud, de pildă, că un preot din Ardeal, lîngă corpul neînsufleţit al unui enoriaş (întîmplător un mare poet), comunică apropiaţilor că defunctul e în urmă cu plata cotizaţiei parohiale. Sau cînd văd, cum am văzut cu ceva timp în urmă, un alt preot snopindu-l în bătaie pe unul dintre reprezentanţii turmei sale. De asemenea, cînd unele publicaţii religioase sau posturi de televiziune „de profil“ adoptă tonul şi limbajul discursului omagial. O sumedenie de parohi şi teologi vorbesc despre „Biserica noastră“ cum vorbeau activiştii de pe vremuri despre partid, sau cum vorbesc gaiţele patriotice despre ţărişoară: exaltat, encomiastic, lacrimogen. Triste probe de slavă deşartă. Ca şi cum rostul Bisericii pe lume ar fi să-şi facă chip cioplit, să se înalţe pe sine, iar rostul slujitorilor ei – să-şi înflorească portretul. Ştiu cît de antipatic devin, pentru unii, spunînd astfel de lucruri. Dar, în fond, sînt parte a acestei Biserici şi pot fi mîhnit de unele semne de nevrednicie, aşa cum pot fi bucuros de vredniciile ei. Sînt şi eu dintre „robii“ care trebuie hrăniţi de alţi robi, chemaţi, „sezonier“, la dregătorii veghetoare şi slujitoare. Sînt îndreptăţit, deci, să mă plîng cînd nu-mi primesc hrana „la timp“ sau cînd primesc hrană nepotrivită. Am fost martor, în aceste zile, la aniversarea celor 60 de ani de viaţă ai Prea Fericitului Daniel, patriarhul creştinătăţii româneşti. Mă adaug, sincer, celor care i-au spus, cu acest prilej, „La mulţi şi spornici ani!“. M-am numărat, la începutul mandatului său, printre cei care s-au bucurat public de ceea ce mi se părea o alegere optimă. Îi ştiu calităţile, vigoarea şi tenacitatea organizatorică, zelul. Dar trebuie să mărturisesc că desfăşurarea momentului aniversar m-a întristat. Lucrurile au căpătat o turnură excesivă, pe care Prea Fericitul ar fi putut-o ajusta. Aniversarea în sine era firească. Dar stilul ei mi-a amintit de o nu prea fericită „tradiţie omagială“ autohtonă. „Album aniversar“, „Volum omagial“, film documentar realizat de Trinitas, ceremonii ample, discursuri înaripate, texte riscînd idolatria, cînd nu frizau prostul gust (ziarul Lumina a recurs, flasc, la toate clişeele acestui tip de eveniment: Patriarhul s-a născut „în zilele fierbinţi ale lunii lui Cuptor“, la Dobreşti, „un sat binecuvîntat de Dumnezeu cu oameni credincioşi“. „Încă de la o vîrstă fragedă…“ etc. etc.). Nu cred că aşa se sărbătoreşte un slujitor, un rob al lui Dumnezeu, un om care a ales, prin călugărie, nu doar lepădarea de lume, ci şi lepădarea de sine. Cei care asmut asupra lui toate hergheliile preamăririi lumeşti nu-i fac nici un serviciu.

vineri, 29 iulie 2011

O încercare de lămurire asupra Stîngii şi a Dreptei:

Culoarea dictaturii

de Alexandru Hâncu

Fascismul
În vara lui 1902, un tînăr italian e arestat pentru vagabondaj la Lausanne. Are la gît un medalion cu chipul lui Karl Marx. Se numeşte Benito Mussolini,  provine dintr-o familie cu o situaţie confortabilă. Dar e socialist, are ambiţii mari. Îmbrăţişează voluntar traiul de vagabond: îşi clădeşte legenda de fiu al poporului, greu încercat. În Elveţia o cunoaşte pe Angelica Balabanovna. Prietenă a lui Lenin, aleasă de el să-i reprezinte interesele, elogiată apoi în “Pravda”. Îndrumat cu atenţie de Angelica, Mussolini aprofundează marxism-leninismul. Scrie la mai multe publicaţii socialiste. Face agitaţie şi sabotaje. E arestat şi eliberat sub presiunea populară. Primit cu braţele deschise de socialiştii italieni, e numit director al ziarului partidului socialist. La un banchet dat de socialişti în onoarea lui, i se spune pentru prima oară “Il Duce”. De către Pietro Nenni (Premiul Stalin pentru Pace, ministru de externe în anii ‘60). Interesant, nu dreapta l-a botezat “Il Duce”, simbol al fascismului, ci stînga, dacă putem fi de acord că socialiştii sînt de stînga (cred că am putea). După ce intră în conflict cu conducerea partidului, Mussolini e expulzat. Pleacă, spunînd: “sînt şi rămîn socialist”. Se ţine de cuvînt. Creează  mişcarea fascistă, de orientare socialist-naţionalistă (spre deosebire de internaţionalismul sovietic, caracterizat prin naţionalism rusesc, rusificarea populaţiilor cucerite, proclamarea superiorităţii ştiintei, artei şi culturii ruseşti). După ce ajunge la putere, Mussolini construieşte socialismul în Italia, în aclamaţii populare. Control draconic asupra economiei, vaste programe sociale. Declară Italia “naţiune proletară” (inspiraţie pentru Mao, care, parcă, n-a fost de dreapta) şi creează o dictatură tentaculară, sufocantă, criminală. Rămîne un adversar înfocat al comunismului, refuzînd tutela Moscovei de pe poziţii socialist-naţionaliste (şi social-democraţii de azi se declară adversari înfocaţi ai comunismului). Declanşează războaie coloniale (spre deosebire de războaiele de eliberare, care au creat URSS şi imperiul său colonial, zis lagărul socialist) intră în Axa Roma-Berlin-Tokio. Îşi duce ţara la dezastru. E împuşcat în 1945, cînd încerca să fugă în Elveţia. A fost de stînga sau de dreapta?

Nazismul
Fascismul lui Mussolini a fost o inspiraţie majoră pentru Hitler, dar nu unica. Nazism e prescurtarea de la naţional-socialism. Mai exact, de la “Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani”. Şi Hitler a promis socialism şi s-a ţinut de cuvînt. Din cele 10 puncte ale programului prezentat de Marx şi Engels în “Manifestul Partidului Comunist”, a pus în aplicare opt. Tot el a ales culoarea steagului nazist: roşu, culoarea sîngelui muncitorilor, ca la bolşevici. Cu svastika în loc de seceră şi ciocan. A fost anticomunist, de pe poziţii naţional-socialiste. Spunînd că nazismul are misiunea să ducă societatea de la individualism la socialism, dar fără revoluţie. Declarînd că el a pus cu adevărat în practică marxismul, iar dezacordurile cu comunismul sînt mai degrabă tactice decît ideologice. Goebbels adăuga că singurii socialişti adevăraţi din Germania, şi din toată Europa, erau naziştii. Dar naţional-socialismul a însemnat în primul rînd rasism, antisemitism, genocid, nu-i aşa? Oroarea absolută, inimaginabilul. Ce legatură să aibă cu umanismul socialist? Friedrich Engels a pledat pentru inimaginabil cu mult înainte de fascism şi nazism. În 1849, cerea exterminarea maghiarilor, care se ridicaseră împotriva Imperiului Austriac. Într-un text foarte apreciat de Stalin, Engels recomanda acelaşi tratament şi pentru sîrbi, alte popoare slave, basci, bretoni, scoţieni. Nazismul a preluat de la socialiştii radicali teza “evreilor exploatatori ai poporului”, identificaţi cu profitul, capitalismul, duşmanul de clasă. Ideile antisemite “de tinereţe” ale lui Marx, din “Despre chestiunea evreiască”, se regăsesc la Hitler. În notele pregătitoare pentru “Anti-Duhring”, Engels scria: “Dacă, spre exemplu, în ţările noastre, axiomele matematice sînt perfect evidente pentru un copil de opt ani, fără nevoia de-a recurge la experiment, e consecinţa “eredităţii acumulate”. Ar fi însă foarte dificil să le predai unui boşiman sau unui negru din Australia”. În 1933, George Bernad Shaw sugera chimiştilor, spre a grăbi epurarea duşmanilor socialismului, “descoperirea unui gaz umanitar care să provoace o moarte instantanee şi fără durere”. Totalitarismul are plural?

Feluri de politică
Există două tipuri de politică, diametral opuse. Numai două, de cînd lumea. Le uneşte doar axa la capetele căreia se află. De o parte, avem politica libertăţii individuale, de cealaltă, controlul statului asupra individului (invocînd “binele public”). Sînt denumite, îndeobşte, liberalism şi etatism. Cînd etatismul ajunge să însemne control deplin asupra individului, vorbim de dictatură. Făcînd distincţia între dictaturi după gradul de ticăloşie atins, forma cea mai abjectă şi bestială e totalitarismul. Nu toate dictaturile ajung pînă acolo, pentru că nu toate apucă. Dictatura există aşadar în codul genetic al etatismului. Transformarea poate fi treptată, sporind pas cu pas puterea statului, pînă la control total. Sau poate fi bruscă, violentă, printr-o lovitură de forţă de tip revoluţie, puci etc.
De partea cealaltă, codul genetic al liberalismului nu conţine dictatura. O exclude, fiindcă exclude etatismul. Şi aici, vine, invariabil, replica stîngii: “Adica fără stat, da? Anarhie, haos, legea junglei. Ce prostie (ha, ha, ha)”. Nicidecum. E vorba de o gravă confuzie, întreţinută şi răspîndită cu grijă de stînga. Liberalismul nu propune desfiinţarea statului. O face, în schimb, Marxismul, dar numai după instaurarea dictaturii proletariatului, deci a totalitarismului. Logic. Iadul pe pămînt duce la paradis. Ce doreşte liberalismul e statul minimal. După principiul “less is more”, foarte modern, de altfel. Un stat care să apere libertatea individuală, nu s-o confişte treptat, în numele “binelui comun”. Or, se poate observa cu destulă uşurinţă că stat minimal nu înseamnă “stat zero”. Şi nici etatism, rampa de lansare a dictaturii. De asemeni, minimal nu înseamnă slab. Libertatea trebuie apărată cu toată puterea, dar asta nu înseamnă subjugarea cetăţenilor. Revenind la axa de care vorbeam, imaginaţi-va pe ea un cursor. Ducîndu-l pînă la capăt înspre etatism, dăm de dictatură, cu forma ei extremă, totalitarismul. În extrema cealaltă, găsim statul minimal. Din această perspectivă, ce e extrema stîngă si ce e extrema dreaptă?

În 1940, Norman Thomas, candidat la Casa Albă al Partidului Socialist American, făcea următoarea profeţie: “Americanii nu vor accepta niciodată socialismul. Dar, sub numele de “liberalism”, vor adopta întregul program socialist – şi, într-o zi, America va fi o naţiune socialistă, fără să ştie cum s-a întîmplat”. Cu toate eforturile lui Obama, America nu e încă socialistă dar, la americani ca şi la britanici, liberal a ajuns să însemne de stînga. În ideea “eliberării de nevoi” a poporului, prin intervenţia statului. Adică, etatism. Adică, socialism. Căci socialismul, etapa obligatorie spre comunism, este etatism, indiferent în ce îşi schimbă numele, indiferent cîţi trandafiri sau măslini îşi pune pe steag în locul secerii şi al ciocanului. În marile democraţii euro-atlantice, sectorul “public” (de stat) aparţine întregului popor, funcţionează pe bază de planificare centralizată, cu toate binefacerile ei (deficit, risipă, corupţie, ineficienţă, penurie, criză etc) iar finanţarea se face prin impozitare progresivă, sau “redistribuirea avuţiei”, conform “Manifestului Partidului Comunist”, Karl Marx şi Friedrich Engels, 21 Februarie 1848.

Toate dictaturile (unde toate înseamnă toate) se opun libertăţii individuale. Toate dictaturile spun că interesele societăţii, poporului, ţării, naţiunii, sînt mai presus de cele individuale. Toate dictaturile vin la putere într-o criză, sau declasează una ca să vină la putere. Toate dictaturile rămîn în criză şi nu pot ieşi. Toate dictaturile au o ideologie – un model de lume perfectă. Ca urmare, toate dictaturile practică relativismul moral. Minciuna, furtul, crima devin nu doar acceptabile, nu doar recomandabile, ci obligatorii, în numele “Cauzei”. Toate dictaturile speculează ura, invidia, lăcomia şi se definesc în raport cu un duşman care trebuie distrus: o “clasă sociala”, o rasă, o religie, un model politic şi adepţii lui, un popor, o ţară, un continent, mai multe, imperialismul, industriaşii, intelectualii, bancherii, occidentul etc. Toate dictaturile îşi creează o masă de dependenţi, “asistati” şi favorizaţi, pe care se sprijină. Toate dictaturile spun că sînt bune şi că vor binele tuturor, doar duşmanii să piară. Toate dictaturile spun că un singur model politic e vinovat de toate relele de pe lume. Toate aceste trăsături, fără excepţie, se întîmplă să fie şi ale stîngii.

Libertatea nu e de stînga – căci nu vine de la stat
Un singur model politic, şi numai unul, acuzat că e vinovat de toate, nu are trăsăturile de mai sus. În Europa continentală i se spune, de regulă, liberalism. În Marea Britanie şi Statele unite, conservatorism. Bine, dar conservator nu înseamnă reacţionar? A conserva înseamnă a păstra şi a păzi. În speţă, libertatea. Prefer termenul de conservatorism fiindcă reaminteşte că libertatea e mereu ameninţată si poate fi pierdută oricînd. De aceea, odata cîştigată, trebuie păstrată şi păzită. Permanent. Libertatea, definită ca absenţa constrîngerii, a puterii exercitate arbitrar.
Conservatorismul e “politica libertăţii individuale şi a responsabilităţii individuale”. Cu accent şi pe libertate, şi pe responsabilitate. Individuale. Reguli clare, nu foarte multe, fără relativism moral şi fără hiperreglementare. O tradiţie a bunei convieţuiri, transmisă din generaţie în generaţie, ca într-o “comunitate a sufletelor”: cei care au fost, cei care sînt şi cei care vor fi. Egalitate în faţa legii, adică egalitate de şanse, nu de rezultate, cum vrea, aberant, stînga. Stat minimal, care apără drepturile naturale ale omului: la viaţă, libertate, proprietate. Ne naştem cu ele, nu le primim de la stat. Democraţie descentralizată, cît mai puţină putere la centru. “Dacă nici unul dintre noi nu e capabil de autoguvernare, cine dintre noi e capabil să-i guverneze pe alţii?” Impozite suficiente cît să susţină statul minimal: există o limită dincolo de care impozitele nu mai sînt contribuţie la binele comun, ci confiscare. Capitalism, tot mai multă prosperitate creată prin diviziunea muncii, piaţă liberă, libertatea individului de a-şi urmări propriul interes. Mereu, sub acuzaţia de “egoism” repetată, obsesiv, de stînga. E egoism “în măsura în care a respira e un gest egoist. Respiri în propriul interes, dar asta nu înseamnă că vrei să tragi aerul din plamînii celorlalti”.

Politica de stînga înseamnă lipsă totală de încredere în oameni, în dreptul lor de-a fi liberi şi în capacitatea lor de-a fi responsabili. De pildă, profesorii sau medicii nu-şi pot face datoria faţă de popor decît la stat. Lăsaţi de capul lor, numai la privat, şi-ar bate joc de săraci şi ar lucra numai pentru bogaţi. Ce cumplită insultă, ce aroganţă înfiorătoare, ce nesfîrşit dispreţ, ce divorţ de realitate. Si ce minciună abjectă: educaţia şi sănătatea, cai de bătaie ai stîngii, sînt “sectoare neproductive”. Fals, produc educaţie şi sănătate, în masă, la cel mai înalt nivel – dar numai pe o piaţă liberă, privată, nu pe una controlată şi mutilată de stat.
Totuşi, mai bine să fie la stat. Căci particularul nu poate fi raţional şi omenos, este? Nu îşi adaptează oferta în funcţie de cerere, pe piaţa liberă. Nici vorbă. Iar capitalistul nu poate judeca non-profit. Nu ridică şi subvenţionează spitale, şcoli, universităţi, muzee, teatre, reviste, edituri, biblioteci, stadioane etc. Şi profitul nu poate fi decît rău. Bunăoară, nu creează niciodată noi locuri de muncă, în ideea că un salariu e cea mai bună protecţie socială. Omenos, raţional şi caritabil poate fi doar statul. “Să iei din buzunarul propriu ca să-ţi ajuţi semenii e magnific. S-o faci luînd din buzunarul altuia, e furt”. Iar “o politică de stat prin care Peter e jefuit în folosul lui Paul poate conta pe sprijinul lui Paul”. Gen, redistribuirea avuţiei prin taxe şi impozite. Bun, să tragem linie. În condiţiile în care conservatorismul (liberalismul) e politica libertăţii, cum vă sună “Dictatura libertăţii?” Conceptul de “libertate prin dictatură”? Chiar credeţi că se poate? Că are cum să existe? Dar sincer. Cînd dreapta nu mai e conservatoare (liberală), devine stînga. Cînd stînga renunţă la etatism, sub presiunea conservatoare (liberală), nu mai e stînga. Etatismul are în el samînţa dictaturii. Ce culoare are dictatura? Ziceţi.

Argumentele mi-au fost oferite (în ordine alfabetică) de: Edmund Burke, Friedrich Hayek, Russell Kirk, Ludwig von Mises, Ronald Reagan, Jean-Francois Revel, Yves Roucaute, P.J. O’Rourke, Adam Smith, Margaret Thatcher, George Watson, Walter E. Williams. Vă las plăcerea să redescoperiţi contribuţia fiecăruia.


Precizare: Evident, nu pot fi de acord întrutotul cu autorul, dar cred că acest text este unul bun ca punct de plecare pentru o discuţie lămuritoare. Fie şi numai pentru că e unul care subliniază esenţa de stînga a unor mişcări care trec de dreapta: fascismul şi nazismul. Am mai vorbit noi despre asta aici.
În rest, am desigur şi obiecţii. De pildă, n-aş pune semnul egal între liberalism şi conservatorism (indiferent pe ce continent e folosit un nume sau celălalt), pentru bunul motiv că nu sînt acelaşi lucru. Dovadă  stă realitatea banală că şi în America, şi în Europa există şi grupări de liberali autentici, şi  de conservatori autentici, chiar dacă nu poartă denumirile acestea întotdeauna. De ce? Pentru că le despart viziunile asupra vieţii şi a lumii.
Vă invit la comentarii pe marginea acestui articol. (C. T.)

miercuri, 27 iulie 2011

Un punct de vedere interesant:

Despre Oslo, incorect politic
de Dragoş Paul Aligică
Putem să depăşim oroarea şi confuzia generate de incidentul de la Oslo într-o încercare de a-i citi semnificaţia într-o perspectivă mai amplă? Putem să depăşim dubla tentaţie de a-l vedea ca pe un gest izolat, al unui dezaxat, sau de a-l folosi ca pe un nou prilej de politizare şi propagandă? Avem tăria de a vedea, dincolo de turbulenţa şi emoţia contextului, semnificaţia mai profundă a tragediei? Să privim lucrurile cu luciditate. Eram conştienţi că sub ochii noştri e, în plină desfăşurare, criza economiei şi politicii occidentale. Acum, după Oslo, vedem cum criza cultural-identitară stă gata să erupă.
Incidentul de la Oslo este un nou semnal de alarmă, un nou simptom al profundei crize în care se afundă sistemul de guvernare occidental şi civilizaţia occidentală. Economia vestică – fie ea în varianta europeană, fie americană - este în criză. Setată să consume mai mult decât produce, să redistribuie avuţia şi riscul pe criterii de expedienţă politic-ideologică, ea colapsează sub ochii noştri. Guvernarea vestică este în criză. Fie că este la Bruxelles, fie că este la Washington, elitele birocratice şi politice par mai departe ca oricând de masele de cetăţeni, funcţionând după o logică proprie, străină interesului public. Deficitul democratic, deficitul de legitimitate devin tot mai mult nu accidente, ci trăsături ale sistemului.
Acum, încă sub şocul incidentelor de la Oslo, vedem cum criza cultural-identitară stă gata să erupă sângeros, pe fundalul problemelor de emigraţie şi al escaladării presiunii islamiste.
Responsabili pentru această criză complexă şi profundă a lumii vestice? E simplu: când ai o mare putere, ai şi o mare responsabilitate. Cine face şi desface de decenii bune harta Occidentului, identitatea şi cultura sa? Se poate deroba elita occidentală de responsabilitate? În niciun caz. Actualul climat este rezultatul leadershipului său din ultimele decenii. Niciodată nu a avut Occidentul nevoie mai mare de o elită politică, mediatică şi culturală inteligentă şi pragmatică.
Eram conştienţi că politicile demografice, de emigraţie şi culturale occidentale, promovate de elita mai sus menţionată, generează tensiuni şi probleme. Am fost de decenii bune martorii unei presiuni continui exercitate asupra unei bune părţi a populaţiei occidentale. Le-a plăcut sau nu, părea că occidentalii erau resemnaţi. Politicile respective, promovate cu tenacitate, au creat treptat un nou climat în Occident. Un climat în care, iată, ajung să explodeze incidente profund regretabile, precum cel din Oslo.
Blocată în propriile obsesii, elita occidentală a uitat că în lumea reală, nu cea a propagandei mass-media ţesute de ea, acţiunea are o reacţiune. Că nu poţi împinge la nesfârşit o agendă pe gâtul occidentalilor, fără să te întrebi dacă şi cum vor reacţiona. Oricât de educaţi şi civilizaţi ar fi, oricât de paşnici, occidentalii sunt şi ei oameni. Sunt membri ai aceleiaşi specii violente, agresive, coruptibile. După sute de ani de civilizaţie, arată desigur altfel decât talibanii afgani. „Civilizaţi“. Dar, ca esenţă umană, venim toţi în descendenţa aceleiaşi maimuţe sau păcat originar, după gust şi preferinţă.
Pe scurt, toată această poveste a Occidentului multicultural, post-naţional şi post-religios este o problemă simplă de realism. Realism în a înţelege realitatea istorică şi socială, în ultimă instanţă, natura umană. Şi, evident, realism sau irealism în designul şi punerea în practică a unor politici menite să schimbe lucrurile.
Cât poţi ataca identitatea naţională a unor popoare, fără să ai o contrareacţie? Cât poţi susţine politici de emigrare ce subminează profund ţesătura socială a ţării gazdă, fără să ai reacţii de respingere violente? Cât poţi insulta şi persecuta tradiţia religioasă a locului, iudeo-creştină – făcând politică instituţionalizată din asta -, fără ca adepţii acesteia să iasă din resemnarea şi comoditatea habituale, reacţionând violent? Cât te poţi juca cu focul, manevrând jocul acuzelor şi stigmatizărilor corect-politic, cu beneficii corect-politic, pentru agende corect-politic?
Continuarea, aici.

sâmbătă, 23 iulie 2011

Bădiliţă a trecut "juridic" la greco-catolici

Cristian Bădiliţă a trecut la greco-catolici. Scriitor şi doctor în istoria creştinismului timpuriu, el s-a făcut remarcat, în ultimii ani, din păcate, mai ales prin atacarea Bisericii Ortodoxe Române şi prin tot felul de abordări... literare ale ortodoxiei (care l-au făcut să fie, printre altele, de acord cu ÎPS Nicolae Corneanu cînd s-a împărtăşit la catolici). 
Ieri, a postat un text pe site-ul unei reviste electronice prin care anunţă că a trecut "sub jurisdicţia episcopiei greco-catolice de Oradea", susţinînd că şi acolo tot de ortodoxie e vorba, deci, în opinia sa, rămîne ortodox. Un asemenea gest este demn de al altui rătăcit care anunţa, acum cîteva luni, că se autosuspendă din BOR. Oamenii ăştia se cred într-un partid politic. Ce dacă îl schimbă pe unul cu altul, de vreme ce ideologia e aceeaşi?
Să vedem însă partea bună a trebii: măcar de-acum nu mai există confuzii. Deşi, la cît de intempestiv e, Bădiliţă se poate răzgîndi oricînd.

S-a dus şi Amy Winehouse...

Blestemul talentului care nu rezistă tentaţiei drogului a lovit-o şi pe Amy Winehouse. Marea cîntăreaţă britanică a murit azi, la numai 27 de ani, în locuinţa sa de la Londra. Poliţia spune că n-a stabilit cauza morţii, dar presa britanică anunţă că ar putea fi o supradoză de droguri. Amy avea probleme mari cu alcoolul şi drogurile. Ea abia ieşise dintr-o cură de dezintoxicare. O voce senzaţională rămâne în memoria noastră cu doar două albume lansate. Dumnezeu s-o ierte!

Teroristul norvegian e mason, nu creştin

Un norvegian în vârstă de 32 de ani a fost arestat pentru atacul armat de pe insula Utoya, din apropiere de Oslo. Anders Behring Breivik a intrat în tabără pretinzând că vrea să asigure securitatea participanţilor după explozia de la Oslo şi a deschis focul asupra celor prezenţi la eveniment. Cel puţin 84 de persoane au murit numai în cursul atacului armat - scrie Adevărul.
Presa norvegiană susţine că bărbatul, care a fost pus sub acuzare pentru terorism, ar fi "creştin, conservator şi apropiat de extrema dreaptă". Din fotografia omului, care însoţeşte ştirea, reiese mai degrabă că e mason, nu creştin. De altfel, între Dreapta şi creştinism, pe de o parte, şi Francmasonerie, pe de alta, este o incompatibilitate absolută.

UPDATE (25 iul. 2011)

După cum bănuiam (şi am scris într-un comentariu în subsolul textului ăsta), omul nu e nici creştin, nici mason. Că nu e creştin o dovedesc faptele. Că nu e mason veritabil reiese chiar din declaraţiile sale. El susţine că a reînfiinţat Ordinul Templierilor, împreună cu alţi opt zănatici, la Londra, în 2002. Aşa, oricine poate îmbrăca orice haină şi comite orice blestemăţie în numele unei idei sau organizaţii, fără să fie nici slujitorul acelei idei, nici cu adevărat membru în acea organizaţie. S-au mai vazut cazuri.
Dincolo de asta, remarc stupizenia sau numai ticăloşia unor publicaţii internaţionale, care se grăbesc să treacă atrocităţile comise de acest dezaxat în contul creştinismului şi al "extremei-drepte". Unele ziare publică azi tot soiul de "analize" prin care încearcă să demonstreze că faptele lui Breivik au fost declanşate de "discursul populist şi islamofob al extremei-drepte europene". Şi iau la rînd partidele pe care le consideră de extremă-dreapta din Europa, pentru a le acuza de incitare la crimă în masă.
La noi, aceste "analize" le prilejuiesc stîngiştilor adevărate "revelaţii". Iată de pildă ce scrie Costi Rogozanu: "Deruta a început. Pentru că gîndurile teroristului se mulau perfect pe un val ideologic din ce în ce mai apreciat şi votat în Europa şi pe o scară de valori extrem de prezentă în Est, în România nu mai vorbesc. Fobia de multiculturalism şi corectitudine politică a făcut carieră la noi, deşi, cum am zis-o de atîtea ori, n-am suferit niciodată de vreun exces de multiculturalism sau “pc”."

marți, 19 iulie 2011

A murit părintele Arsenie Papacioc

Acum o oră, părintele Arsenie Papacioc s-a mutat la cele veşnice. Marele şi iubitul nostru duhovnic a suferit mult în ultimele luni, dar a fost lucid şi plin de bucurie pînă la capăt. Peste o lună ar fi împlinit 97 de ani. Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ţină în ceata drepţilor Săi!

Later edit
Vă invit să citiţi aici un interviu cu Părintele Arsenie publicat de mine, în urmă cu patru ani, în Formula As.

UPDATE
Citiţi şi necrologul scris de dl Răzvan Codrescu pe blogul său. Din acesta extrag aici o precizare importantă, pe care numai din lipsă de timp n-am făcut-o eu însumi încă de ieri: "Data naşterii părintelui care figurează în cele mai multe surse oficiale, inclusiv în recenta Enciclopedie a Ortodoxiei româneşti (E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2010, p. 460). Cf. şi George Enache, „Trecerea prin veac a părintelui Arsenie Papacioc”, în rev. Rost, an  III, nr. 28, iunie 2005, p. 11 (număr închinat părintelui Arsenie), este 13 august 1914. Un recent comunicat de presă al Arhiepiscopiei Tomisului dă ca dată a naşterii sale 15 august 1913, nu ştiu pe ce temei." Data înaintată de Arhiepiscopia Tomisului a fost preluată şi de mai multe site-uri şi ziare.

Altceva: în numărul din această săptămînă al Formulei As (apare joi) voi publica o evocare mai largă a părintelui Arsenie, care mi-a fost foarte drag şi mult ajutător în momente importante ale vieţii. A fost cel cu ale cărui sfaturi şi binecuvîntări (alături de cele ale părintelui Gheorghe Calciu, care ne-a fost preşedinte de onoare, şi ale părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă, singurul care se mai află în viaţă) am fondat Asociaţia şi revista ROST.

miercuri, 13 iulie 2011

Radu Mărculescu la capăt de drum

de Răzvan Codrescu

George Fonea, Aurel State, Radu Mărculescu, Gabriel Constantinescu, Nicolae Cojocaru, Puiu Atanasiu… – nume de eroi ce s-ar cuveni să figureze în manualele de istorie contemporană a României, dar care azi vîslesc cu greu prin mocirla uitării româneşti… Ei sînt floarea de foc a unei generaţii care n-a trecut doar prin temniţele de acasă, ci – ca tineri ofiţeri ai Armatei Regale a României pe frontul de răsărit, în ceea ce ei numeau „războiul sfînt” sau „cruciada” împotriva bolşevismului – au făcut, după 23 august 1944 (cînd au fost trădaţi de propriul lor rege şi părăsiţi în ghearele fiarei asiatice), ani grei de lagăr prin bolgiile siberiene, pînă dincolo de Cercul Polar. Golgotei lor „de sub aurore boreale” avea să-i urmeze, la repatrierea tîrzie, Golgota sinistră „de sub stelele Polului Getic”, teroarea, „reeducările”, munca silnică şi domiciliile obligatorii de acasă, pînă spre jumătatea anilor 60, cînd tinerii de altădată aveau de-acum tîmplele cărunte şi trupurile betegite sub zeghi. Şi totuşi mulţi dintre ei au supravieţuit comunismului şi, după ce-şi scriseseră epopeea cu sînge, au apucat să şi-o scrie şi cu cerneală, dublîndu-şi vocaţia eroică a tinereţii cu vocaţia mărturisitoare a vîrstelor senioriale. S-au dus, unul cîte unul, drepţi pînă la capăt şi, îmi place să cred, cu sentimentul mîngîietor al datoriei împlinite.
Şi iată că, în toiul capricios al acestei veri, ne-a părăsit, la vîrsta de 96 de ani, şi RADU MĂRCULESCU, „veteranul veteranilor” din lagărele sovietice, cum i s-a spus. Deşi a făcut frontul şi a fost prizonier timp de aproape 10 ani în lagărele sovietice, iar apoi deţinut politic timp de 5 ani în temniţele comuniste din România, se ţinea pînă acum vreo trei ani, cînd l-am văzut pentru ultima dată (era, între altele, vechi colaborator al Punctelor cardinale), încă destul de bine din punct de vedere fizic, şi încă şi mai bine din punct de vedere intelectual, continuînd să lucreze şi să-şi împlinească în mod exemplar vocaţia mărturisitoare, dar şi pe cea creatoare, cu care Dumnezeu l-a binecuvîntat din plin.
Pictor bisericesc, dramaturg, memorialist, eseist, traducător, fostul ofiţer artilerist de pe frontul de răsărit, licenţiat în Litere şi Filosofie, rămîne în faţa lui Dumnezeu şi în amintirea noastră mai nedesăvîrşită un martor jertfelnic şi harismatic al contorsionatei istorii a secolului XX, iar cărţile sale de memorii, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică (Editura Albatros, Bucureşti, 2000; reeditată în 2010 la Humanitas) şi Mărturii pentru „Judecata de apoi”... adunate din Gulagul românesc (Editura Aldine, Bucureşti, 2005), rămîn printre cele mai bune din categoria lor. Nu mai puţin remarcabil este însă volumul său de Teatru (cu piesele Meşterul-fără-nume şi Magog) apărut la Editura Vitruviu în 1992. Poemul său dramatic Meşterul-fără-nume (amintind de „mitul dramatic” blagian sau de teatrul mitico-poetic al lui Valeriu Anania), elaborat la Văratec spre sfîrşitul anilor ‘60 şi păstrat în sertar pînă la prăbuşirea comunismului, a fost nominalizat la Concursul UNITER pe 1992, ocupînd în final locul doi din peste o sută de piese concurente (locul întîi avea să-l ocupe în acel an, ca o anticipare a ceea ce avea să urmeze în două decenii de degringoladă moral-spirituală şi cultural-artistică, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu!). Piesei regretatului Radu Mărculescu i-a fost dat să intre măcar în repertoriul Teatrului Radiofonic, fiind difuzată în premieră în vara lui 1994, în adaptarea şi regia lui Dan Puican, cu o distribuţie pe măsură (Adrian Pintea, Dana Dogaru, Mircea Albulescu, Leopoldina Bălănuţă, Colea Răutu ş. a.).
Dimensiunea creştină, trăită în puritatea neostentativă a bunei tradiţii ortodoxe (cititorii acestui blog îl cunosc măcar din studiul său despre Filioque, amplu comentat în vara trecută), a rămas definitorie pînă la capăt pentru viaţa şi lucrarea lui Radu Mărculescu, ajutîndu-l decisiv şi în vremea marilor prigoane, încît nu e de nici o mirare cînd citim, printre ultimele sale mărturii, o declaraţie ca aceasta: „Ateii mor primii. N-am văzut om fără credinţă care să reziste [în lagărele şi în închisorile bolşevice], oricît de robust fizic ar fi fost...”
Tristeţea „veacului de acum” e însă aceea că pînă la urmă ne mor şi sfinţii sau drepţii, şi pe toţi îi petrecem cerniţi, mai devreme sau mai tîrziu, spre o veşnicie pe care o merităm tot mai puţin, cum va fi petrecut mîine, la Cimitirul Bellu, şi cel care a fost – şi va rămîne mereu în lamura conştiinţei româneşti – eroul cruciat Radu Mărculescu, pentru a cărui odihnă de dincolo cuvine-se să ne rugăm cu toţii, alături de familia îndurerată!  

luni, 11 iulie 2011

Cum ştim să ne scîrbim valorile

Ieri, toată ziua, Realitatea şi Antenele au făcut "festival" pe marginea meciului de titlu mondial al lui Lucian Bute, încercînd să arunce măcar o mică pată pe performanţa unuia dintre cei mai buni boxeuri români din toate timpurile. Motivul: gala al cărei main event a fost meciului Bute a fost sponsorizată din bani europeni via ministerul Dezvoltării, condus de Elena Udrea. Faptul că această gală (unică pînă acum la noi) n-ar fi avut loc fără implicarea Elenei Udrea n-a cîntărit nimic în economia discuţiilor. Faptul că sportivii sînt  foarte buni purtători de imagine pentru o ţară iarăşi n-a contat. Bun, să lăsăm asta în seama opoziţiei şi a chibiţilor ei din presă. [O analiză echilibrată pe afacerea în sine a organizării galei, şi care ridică semne de întrebare serioase, a scris Mihnea Măruţă]. Însă, mi s-a părut o mizerie fără margini că televiziunile s-au folosit de frustrarea unui alt mare campion, Leonard Doroftei, pentru a sugera că meciul a fost aranjat, că adversarul lui Bute a căzut "artistic" şi că,  una peste alta, Lucian Bute e o gogoaşă de marketing. Să arunci la gunoi 15 ani de muncă ai unui om  pentru a deconta nu ştiu ce poliţe politice mi se pare inadmisibil. 
Declaraţia lui Doroftei a fost preluată şi de cîteva ziare, fără ca respectivele publicaţii să solicite şi părerea altor specialişti, cum le-ar fi cerut deontologia. Mai ales că e notorie antipatia lui Doroftei pentru Bute.
Cei care nu aţi văzut meciul, vă rog să urmăriţi momentul K.O., ca să vă faceţi o impresie despre cît a fost de real.
Din fericire, porcăria de peste zi a fost răscumpărată niţel de Mircea Badea, tot la Antene. El a alocat un spaţiu generos "cazului" Bute şi a explicat inclusiv chestiuni de ordin tehnic, a vorbit despre adversarii de pînă acum şi despre potenţialii adversari ai lui Lucian Bute şi i-a făcut de ocară pe cei care au bătut cîmpii cu nesimţire - fie din neştiinţă, fie din rea credinţă - despre performanţele boxerului. Este o ocazie rarissimă cînd sînt integral de acord cu Mircea Badea. De aceea, vă şi invit să-l ascultaţi.



duminică, 10 iulie 2011

Seniorii


Cei trei munţi cărunţi care mă înconjoară au suferit, însumat, 34 de ani de puşcărie politică sub comunism, aproape cît vîrsta mea. Dl. Jacques V. Iamandi (lîngă mine), dl. Demostene Andronescu (în picioare, stînga), dl. Marcel Petrişor (în picioare, dreapta), cu toţii membri ai Senatului ROST. Amănunte despre fiecare puteţi găsi pe www.rostonline.org, în arhiva revistei. Le-am dedicat cîte un număr din ROST, pentru că fac parte din adevărata elită naţională. Pentru aceştia şi alţii ca ei (inclusiv cei tineri, care, chiar dacă nu au trecut prin iadul concentraţionar, le seamănă) fac tot ce fac. Ideea care nu se întrupează şi credinţa care nu se vede în fapte sunt vorbe goale.
Fotografia este de la o agapă de acum cîteva zile, prilejuită de întîlnirea unor prieteni de peste ocean.

miercuri, 6 iulie 2011

Revista ROST. Nr. 100

Cu niţică întîrziere, poate menită să vă încerce răbdarea în iubire, dar mai degrabă datorată unor probleme tehnice, a ieşit de sub tipar numărul 100 al revistei Rost. În editorial, fac un scurt bilanţ la o sută de luni de apariţie. E mulţumitor. Dar e doar promisiunea pentru ce va urma. 
Într-un grupaj special, publicăm 39 de opinii ale unor personalităţi publice cititoare de Rost despre revista noastră. Între semnatarii unor mesaje foarte interesante (nu doar omagiale, ci şi analitice): Prof. Univ. Dr. Gh. Buzatu, Pr. Prof. Vasile Gordon, Sorin Lavric, Nicolae Mărgineanu, Costion Nicolescu, Monica Pillat, Luca Piţu, Maria Ploae, Sânziana Pop, Radu Preda, Dan Puric, Cassian Maria Spiridon, Dan Stanca, Liliana Ursu şi Prof. univ. dr. C.D. Zeletin.
De asemenea, publicăm o listă cu toţi cei care au semnat, de opt ani şi jumătate în revistă. Sînt peste 300 de nume, unul şi unul. Abia această listă dă măsura elitei de sensibilitate conservatoare care s-a perindat şi, în mare parte, a rămas în jurul Rost.
Dosarul ediţiei este despre Sfinţii Închisorilor: "Sfinţii închisorilor. O introducere în subiect", de Mihail Băcăuanu, "Importanţa şi cinstirea sfinţilor în Biserica Ortodoxă", de Mihail Băcăuanu, "Noii martiri şi mărturisitori ai României", de Pr. Andrew Phillips, "Comunismul, religia ucigaşă a Satanei", de Ioan  Enache, "Martiraj, asumarea istoriei şi teroare ideologică", de Pr. Prof. Dr. Mihai Valică.
Alte titluri din sumar, la fel de interesante: "Cine susţine separatismul maghiar în România?", de Mihail Albişteanu, "Distributismul: Un îndreptar pentru creştinii ortodocşi", de William David Holden, "Statul vs Pieţe", de Alina Ioana Dida, "Impactul migraţiei asupra dezvoltării României", de Alina Ioana Dida, "Cioran – neizbăvitul", de Dr. George Enache, "Cioran: un profil interior", de Bogdan Munteanu, "Eminescu şi Slavici: lecţia tradiţiei", de Sergiu Ciocârlan, "Cât de tare pot muşca ateii din România?", Preot Antonio Aroneasa,
"Manipulare ideologică marca Soros. Cazul Republica Moldova în conştiinţa publică românească”, de prof. univ. dr. Radu Baltasiu.
Numărul 100 al Rost este un număr de colecţie. Nu-l rataţi! 
Rost îşi suspendă activitatea pînă în septembrie, cînd va fi relansată într-o formulă grafică şi editorială îmbunătăţite semnificativ. Odată cu relansarea, sperăm că vom reuşi să facem şi o mai bună difuzare, pentru a ajunge la toţi cei care ne caută şi nu pot să ne cumpere revista acum decît în sistem de abonament. Doamne-ajută!

sâmbătă, 2 iulie 2011

SCHITUL TARNIŢA - Locul unde vezi minunile "la ochi"

# Nicaieri ca in Muntii Vrancei, manastirile nu par sa fuga si sa se ascunda asa de tare de oameni. Dar nici oamenii nu par atat de hotarati sa le afle, in cea mai indepartata salbaticie a muntelui. Foamea de credinta si dorul de Dumnezeu nu cunoaste oprelisti. Poate din acest motiv, Tara Vrancei seamana cu o duminica nesfarsita #
Magura Odobestilor era cuprinsa de noapte. Nici o stea nu licarea pe cerul prabusit peste varfurile copacilor. Nici un zgomot nu valurea aerul rece si greu. Dar obstea schitului Tarnita mai trecuse prin multe nopti din acestea, de primavara, cand vazduhul n-are nici limpezimea de gheata a iernii, nici seninatatea calma a verii, ci e cotropit de nori negri si grei.
Se apropia slujba de miezul noptii si maicile erau inca la pravila, in chiliile lor. Atunci a inceput prapadul! In linistea desavarsita s-a auzit, deodata, un trosnet mare, iar biserica, primenita si gatita pentru noaptea Invierii,
s-a transformat, pe loc, intr-o pala uriasa de foc. Intai s-a aprins acoperisul, si flacarile au tasnit, nebuneste, in toate partile, pe deasupra brazilor, imprastiind lumina distrugatoare la mare departare, de parca ar fi ars toata padurea. Apoi, focul a incolacit zidurile batranei biserici. Icoanele vechi isi pierdeau chipurile in cateva clipe, sub lacomia flacarilor. Odoare scumpe curgeau de pe pereti si de pe masa altarului, in paraiase de aur si de argint. Innebunite de groaza, maicile au alergat dupa apa, insa la cismeaua din curte se strecura numai un firisor din viata muntelui, care de-abia putea ostoi setea unui crestin, nici vorba sa opreasca sinistrul. Atunci, calugaritele au cazut in genunchi in fata peretilor de foc, frangandu-si mainile, neputincioase. Dar s-a petrecut o minune: in lumina napraznica a incendiului s-a ivit, deodata, parintele Ioanichie, duhovnicul schitului, care, rugandu-se cu voce tare si inalta, a intrat in biserica cuprinsa de flacari, apoi in altar, de unde a luat Sfintele Taine si o veche Evanghelie, iesind apoi din biserica si impotrivindu-se focului cu rugaciuni. Scos afara din sfantul lacas, duhul bisericii, care crescuse frumos, ca o paine, la caldura altui "foc", cel al rugaciunilor permanente, al suspinelor de cainta si al lacrimilor duhovnicesti, timp de trei sute de ani, fusese salvat. Acum, dinaintea preotului nu mai era decat un trup cuprins de pojar, care se contorsiona si capata chipuri amenintatoare. Fara teama, parintele Ioanichie a implorat mila lui Dumnezeu, ajutorul Maicii Domnului si al Sfantului Nicolae, carora le era inchinata biserica, pana cand a potolit furia mistuitoare. Incet, incet, flacarile si-au pierdut vigoarea si, intr-un tarziu, s-au sfarsit cu vaiet si prabusire, in jar si cenusa. Inca multa vreme dupa aceea, parintele Ioanichie a continuat sa multumeasca Domnului ca n-au ars si chiliile, padurea si satele dimprejur. Cand cuvintele catre Dumnezeu nu s-au mai auzit, preotul era ca scos din scaldatoare, plin de sudoare, cu un chip luminat si obosit, de parca venea dintr-o alta viata.

Manastirea ascunsa

Drumul spre Schitul Tarnita incepe din marginea satului Bolotesti, trecand peste un islaz inveselit de flori primavaratice. Cat tine campul acesta verde, pascut de o turma de oi si de cateva vaci razlete, calea e usoara. Dar cand intri in padure, fasia de pamant batatorit devine un labirint plin de capcane. Urme adanci de tractor, valuri de noroi latite in gropi cu apa, bolovani taiosi ca lama unui cutit si cate un copac doborat de vant te descurajeaza sa mai inaintezi.
Continuarea în Formula As.