Tradiţii şi apucături

O MOSTRĂ DIN VOLUM…

Sufletul violet al politicianului

M‑am întrebat deseori dacă politicianul are suflet... Judecînd după indiferenţa lui, aş tinde să cred că nu are. M‑am întrebat cui se închină... Judecînd după rapacitatea lui, aş tinde să cred că banului. M‑am întrebat şi dacă are vreo credinţă... Judecînd după instabilitatea lui, aş tinde să cred că are mai degrabă necredinţă. Dar dacă greşesc, totuşi?

Au fost atîtea ocaziile în care politicienii au fost văzuţi alături de cele sfinte! Chiar şi alături de cei sfinţi, la marile praznice, în care alăturarea cu Biserica sau cu unii dintre slujitorii ei păreau a folosi la imagine. Au fost chiar şi momente memorabile în care am aflat că politicienii noştri ştiu versuri pe dinafară sau că au citit (unii dintre ei) Biblia, Filocalia, pe Sfinţii Părinţi sau măcar vreo cărţulie de învăţături creştineşti! Există, aşadar, premisele bănuielii că, pe undeva, au avut sau chiar mai au urme de suflet. Că acest suflet ar putea avea chiar şi pîlpîire! Ba chiar că, în anumite momente, are pînă şi combustie puternică! De culoare violet!

Da, violet! Flacăra vio­letă care arde în sufletul politicianului român este uneori atît de puternică încît transcende graniţele Patriei române şi face cunoscută întregului mapamond iubirea fierbinte pe care politicianul român o are pentru ceea ce este al lui: funcţii, privilegii, bani, putere, afaceri, corupţie, indiferenţă, infidelitate, superficialitate, semidoctism, grup, interese, pretenţii etc. Am reuşit să facem cunoscută lumii întregi putreziciunea eşafodajului politic românesc, dar şi ridicolul generat de o discuţie halucinantă în jurul unei teme de sorginte ocultă şi obscură: flacăra violetă.

Nu voi intra în dedesubturile pseudo‑religioase ale unei probleme ce ţine mai degrabă de ezoterism şi nu voi încerca să analizez nimic din presupusele atacuri energetice ale unora asupra altora dintre politicienii români. Nu cred că ar aduce nici un beneficiu publicului acest lucru, însă ţin să observ că în tot melanjul de declaraţii, explicaţii, analize, ironii şi investigaţii din perioada în care flacăra violetă ardea intens, nu s‑a întrebat nimeni cît de firavă este mult trîmbiţata credinţă a celor în cauză şi cît de fragil este eşafodajul sufletesc al politicienilor români, psihologic vorbind. Despre aceste lucruri merită să vorbim puţin.

De ce să vorbim despre credinţa politicianului român? Întîi pentru că face paradă de ea cu orice prilej şi o foloseşte pentru a mai aduna capital de imagine. Apoi pentru că în Parlamentul României există cruci în săli, pentru că se jură pe Biblie la învestituri şi pentru că unii dintre politicieni au ajuns să boteze sau să cunune alături de interlopi, de exemplu. Aşadar, unde este credinţa în Dumnezeu a celor care conduc ţara, cîtă vreme apelează la ezoterisme bizare sau se tem de ele? De ce în seriozitatea discuţiilor despre energii bune sau rele nu s‑a auzit nici un cuvînt despre har, ca energie necreată divină? De ce Sfîntul Grigorie Palama nu a fost pomenit măcar de teologi pentru a arăta lumii laice că Biserica are învăţătura ei despre energii, divinitate, om şi lume? Că politicienii nu ştiu despre asta, era de bănuit. Că se apleacă mai degrabă către zonele marginale ale falsei spiritualităţi, era de aşteptat. Dar că din lumea teologică nu s‑a ridicat nici o voce să arate măcar învăţătura Bisericii, e regretabil.

Tot regretabil e şi faptul că lumea psihologică a fost rezervată, dacă nu chiar tăcută, în disputele despre flacăra violetă, deşi pînă şi copiilor li s‑a părut cel puţin hazlie întreaga istorie. Nu era nici greu, nici deplasat ca un psiholog să spună lămurit că “seriozitatea” cu care printre politicieni s‑au strecurat “specialişti” în energii şi flăcări violete sugerează fragilităţi îngrijorătoare în psihicul unora/multora dintre cei de la conducerea ţării, la toate nivelurile. Dacă prezenţa unui mag pe lîngă Hitler a fost privită ca o consecinţă a laturii oculte a teoriilor rasei ariene, prezenţa nejustificată a unuia şi aceluiaşi “specialist energetic” în mai multe anturaje politice româneşti denotă numai superficialitatea şi labilitatea multiplă a clasei politice.

Desigur, nu e posibilă catehizarea mediului politic, nici psihanalizarea lui, însă informarea sau sancţionarea lui competentă pe linie teologică sau psihologică e obligatorie. Altfel, Dumnezeu să ne păzească de tot spectrul de culori, care poate genera un curcubeu cerebral periculos. Chiar dacă iubesc policromia, există o situaţie în care cenuşiul îmi place: aceea în care el se referă la materia cerebrală sănătoasă.

(Cristian Tabără, Lumea Credinţei, 

numărul 80, din martie 2010)

 

PĂRINTELE CONSTANTIN VALER NECULA

DESPRE CARTEA LUI CRISTIAN TABĂRĂ

„Articolele care alcătuiesc volumul de faţă au apărut, începînd cu anul 2003, în revista Lumea Credinţei. Într-un jurnalism adeseori prea «de curte», Cristian Tabără caută să impună un profesionalism acrivic şi atent la provocările lumii contemporane. De aceea nu ocoleşte subiecte incomode, de aceea caută să răspundă la întrebările pe care coechipierii de generaţie (PRO sau nu) le adresează prietenului lor. Nu are pretenţia că le ştie pe toate, nu construieşte texte ultimative, nu-şi îngăduie să nu-şi recunoască greşelile – fie ele şi de ton. Firesc ca în rostire, textul lui este destins, lipsit de patimă cărturărească. El nu scrie pentru a elucida probleme şi nici pentru a se problematiza fariseic. El scrie pentru bucuria mărturisirii, pentru că este prieten cu Iisus Hristos, lucidul nostru Dumnezeu Întrupat…” (din Cuvîntul înainte al volumului).

Cristian Tabără, Tradiţii & apucături, cu un cuvînt înainte de Părintele Constantin Necula [Sibiu], Editura «Lumea Credinţei», Bucureşti, 2012, 189 pagini, format 13x20.

La dispariţia unui crucişător al presei creştine

O lume fără ROST *

De câte lucruri trebuie să ne lipsim în viaţa asta pentru a le înţelege valoarea? Cât şi ce trebuie să pierdem pentru a ne da seama, la final, de importanţa unei lucrări sau a alteia? Un lucru e cert: noi, românii, avem vocaţia tânguirii după ce a fost, însă când dobândim ceva important nu ştim să-i preţuim valoarea. Idilizăm trecutul – ca nişte moşnegi neputincioşi –, dar nu ne bucurăm de prezent, nu ştim să ni-l ţinem aproape, să ni-l însuşim.

Aşa s-a întâmplat şi cu revista ROST. Una dintre puţinele publicaţii cu adevărat ortodoxe, de vitalitate şi longevitate, de largă exprimare jurnalistică, de ţinută editorială şi – nu în ultimul rând – morală. În pofida tuturor avertisementelor lui Claudiu Târziu – sufletul ROST-ului –, ignorând semnalele S.O.S. lansate periodic, am asistat neputincioşi (nevolnici, aş zice) la dispariţia acestui crucişător (la propriu) al presei creştine în apele mâloase ale crizei economice şi ale indiferenţei româneşti de început de mileniu. Ne văităm că nu avem de unde şi de la cine învăţa, că tânăra generaţie este  agresată constant de non-valori, că nu avem alternative de lecturi sănătoase, că ni se fură identitatea. Dar ROST-ul, ce-am făcut cu el?! De ce a sucombat după „numai” 112 numere? Doar atât a avut de spus intelectualitatea creştină românească? Atât am avut noi, cititorii, de aflat despre lumea în care trăim?

112 de numere în care au scris sute de personalităţi contemporane ale vieţii româneşti. 112 numere în care am aflat nenumărate lucruri despre generaţiile care au fost, despre adevăratele elite ale României interbelice. 112 numere în care duhovnicii noştri ne-au sfătuit asupra pericolelor care ne pun în primejdie mântuirea. Mântuirea, fraţilor – ce cuvânt greu!

Aceste 112 numere au devenit, începând de azi, un 112 al urgenţei, al indiferenţei, al lipsei de ROST! Să ne amintim asta de fiecare dată când avem nevoie de ajutor şi nimeni nu e la celălalt capăt al firului!

Dar ce ne tot mirăm atât: într-o lume condusă de „doctori” şi „marinari”, navele se scufundă pe rând şi puţinii supravieţuitori care mai erau pe punte pier unul câte unul...

Răzvan BUCUROIU

* Text apărut ca editorial în numărul 110, pe luna septembrie a.c., al revistei "Lumea Credinţei". 

-----------------------------------------

Nota mea, C.T.:

Articolul prietenului Răzvan Bucuroiu reprezintă un semn de solidaritate, dar nu e doar atît. El atrage atenţia asupra faptului că se întîmplă ceva grav cu noi şi că dispariţia revistei ROST nu e decît un simptom. Sînt perfect de acord.

Îi mulţumesc şi aici lui Răzvan Bucuroiu pentru că nu a lăsat să treacă în tăcere şi nepăsare moartea unei astfel de publicaţii. E un gest despre care nu mă îndoiesc că nu este numai unul motivat de prietenie, ci şi un reflex firesc al unei conştiinţe treze.

"Revoluţionari" prinşi în insectar de Andrei Pleşu

Parlamentul

Sunt oameni care votează şcolăreşte ceea ce le spune d-l diriginte, oameni care, de fapt, nu iau în serios lucrurile astea: le tratează ca pe nişte „figuri impuse“, care trebuie executate fără prea multe comentarii. Dar nu e vorba numai de superficialitate. E vorba şi de capacitatea de a înţelege aceste texte. Trebuie să ai o anumită experienţă, o anumită formaţie, ca să înţelegi cum trebuie un text. Mulţi parlamentari nu au pregătirea necesară.

[…] Ca să nu mai spun că, dacă invocăm „poporul“, trebuie să ne re­a­mintim şi de sondajele de opinie care ne spun că par­lamentul e pe ultimele locuri în materie de încredere „populară“.
4%-6%!
Tocmai. Unde e „legitimitatea“ în cazul ăsta? De ce o instituţie care are 4% încredere publică pretinde că reprezintă poporul şi dă lecţii tuturor?

Referendumul

Ce fel de conducere de ţară e asta, care a decis că, din 19 milioane de români, nu merită respect decât 7,5 milioane? Ce fel de conducere de ţară e asta în care un preşedinte şi un prim-ministru îşi in­s­tigă propria populaţie la răzmeriţă? Eu n-am mai auzit aşa ceva. E un caz unic pe lume în care pre­şedintele unei ţări spune votanţilor lui: „pro­tes­taţi, ieşiţi în stradă“ împotriva celor care au votat altfel decât voi.

Presa

Pledez pentru o lege a presei, o lege bine gândită, care să nu suspende libertatea de exprimare, dar care să nu îngăduie pornografia (folosesc cuvântul în sensul cel mai larg). Nu se poate ca, în numele libertăţii de exprimare, să lăsăm orice ţăcănit şi orice ţoapă să ne spargă geamurile. Libertatea trebuie onorată cum se cuvine, nu folosită pentru cafturi de cartier. E nevoie şi de o recalibrare a meseriei de gazetar, care are rigorile ei.

Zoe Petre

Îmi pare foarte rău de această evoluţie a d-nei Zoe Petre. Eu am socotit-o întotdeauna şi continui s-o socotesc un om cultivat şi bine orientat în plan geopolitic. În plus, e un om cu experienţă. A fost direct implicată în politica externă a ţării sub Emil Constantinescu. Am fost alături de ea la diverse dezbateri în Statele Unite, în Europa, cu privire la aspiraţiile noastre (de atunci!) de integrare europeană şi euro­atlantică. Or, s-o văd acum, dintr-o dată, susţinând un discurs care seamănă cu discursul naţional-comunist despre „agenturi“ şi despre nedreptăţile pe care ni le face mapamondul, când de fapt, în ţărişoară, totul e în ordine (în afară de Băsescu), să o văd în acelaşi cor cu Ion Iliescu, după ce, ca partizan al lui Emil Constantinescu, a spălat pe jos cu el ani de zile, e mai mult decât o surpriză. E o dramă. Am sfârşit prin a-mi spune că e vorba de umorile maternităţii... Numai mamă să nu fii! Te trezeşti că faci tot felul de nefăcute. Vrei ca flăcăul tău să ajungă ministru, ei bine „faci totul“: îi scrii lui Barroso, „muşti şi rupi“ la televiziune etc.

Andrei Marga

Luaţi cazul bietului Andrei Marga: s-a zbătut ce s-a zbătut, a apărut, cu un surâs suficient, seară de seară, luni (ani?) de-a rândul, în emi­siunile Antenei 3, combătând drastic tot ce-i mi­rosea a „fascism“ în Guvernul Boc (şi totul îi mirosea a fascism, fiind în privinţa asta foarte aproape de Iliescu, care şi el a redescoperit zelul antifascist al tinereţii), iar acum a fost evacuat scurt, ca o anexă nesemnificativă, de chiar „beneficiarii“ săi. Să treci de la o instalare prepotentă şi iradiind mulţumire de sine la o poziţie de şomer politic trebuie să fi fost o mare dezamăgire, o lecţie dură. A fost vizibil ofensat, dar se pare că promisiunea unei alte şefii (ce-i drept, mai modeste) l-a biruit din nou. Îmi pare rău şi de alţii. De Daniel Barbu, de pildă. Băiat deştept şi citit. Dar la cât a fost de activ şi fioros în „tabăra cea bună“ merita şi el ceva mai mult decât două săptămâni de consilierat prezidenţial. Mă mir că n-au căpătat câte ceva şi alţii, care de vreo doi-trei ani trăiesc în regim de front.

Claudiu Săftoiu

Doar Claudiu Săftoiu a prins un mic post la televiziune...

Cum mic? E mare. E PDG.

El are talentul de a face din orice post pe care îl obţine un post mic. A mai încercat şi la Preşedinţie, şi la SIE. Este într-o permanentă luptă cu imaginea lui despre sine.

Victor Ponta

Domnule, în cazul lui Victor Ponta avem de a face cu un om, care, după mine, e blocat în ultimele faze ale pubertăţii: are un fel de euforie a poziţiei în care a ajuns mai repede decât şi-a imaginat. E important: a dat mâna cu Barroso şi cu alţii, a apărut în poze prin ziare, a fost luat în serios de diverse televiziuni, drept care nu se mai poate sustrage unui copilăros zâm­bet fudul şi şmecher. Abia dacă te poţi supăra pe el.

Chestia cu plagiatul m-a indispus grav, până am realizat că reacţia nonşalantă a d-lui Ponta vine din faptul că el nu înţelege, de fapt, despre ce e vorba, nu e încă familiarizat cu zona academică în care enormitatea gestului lui e evidentisimă. E inocent. Nu pricepe că greşelile politice ale unui tânăr aspirant la carieră îi pot afecta viitorul. Nu poţi să faci tumbe tot timpul şi toată lumea să te aplaude, chiar dacă ţi se întâmplă cam des să cazi în cap.

[…] Eu cred că PSD, cu toate rezervele pe care le poate avea, e un partid destul de mare şi destul de divers ca să fi oferit variante ceva mai plauzibile. Cum să pui în braţele unui începător veleitar o ase­menea răspundere, când ai zi de zi probe că e încă nealcătuit, că trage când hăis, când cea, că as­cultă când de Y, când de X, că ba vrea şi nu poate, ba poate dar nu vrea, ba nu e lăsat să vrea, ba nu e lăsat să poată?

Crin Antonescu

D-l Crin Antonescu s-a comportat mai mult decât iresponsabil.Nu e normal ca, dintr-o ambiţie personală, să vrei să disloci o naţiune întreagă din propria ei tradiţie europeană şi să o împingi spre furii demne de anii `50. Un om care a făcut o facultate, un om care, când îşi ia concediu, nu se duce la Isaccea, ci pleacă în Occident, un om care iubeşte atât de mult limba engleză încât ţine s-o vorbească chiar dacă n-o ştie, n-ar trebui să se complacă în retorica lui Jirinovski.

[…]Vorbesc de această nulitate volubilă care se numeşte Crin Antonescu. Dar o nulitate volubilă poate să fie pâ­nă la urmă strict decorativă. El însă este periculos. Comportamentul lui e de o neliniştitoare inadecvare. În plus, e într-o poziţie de putere. A practica un dis­curs în care reapar toate poncifele anilor `50, cu „cli­că băsistă“ în loc de „clică burgheză“, cu „agenturi străine“, cu anticolonialisme băţoase, de activist „pe linie“, e a suferi de o dezordine interioară foarte ris­cantă, mai ales dacă se manifestă la vârf.

D-l Antonescu şi mulţi dintre sus­ţi­nă­torii săi vor să inducă ideea că, întrucât au votat con­tra lui Băsescu, s-au pronunţat, fatalmente, pentru Crin Antonescu. Ca şi cum s-ar face un referendum în care am fi întrebaţi dacă mai vrem sau nu mor­covi, s-ar vota antimorcovi, şi atunci ar apărea, ve­sel, un castravete şi ar spune: „am înţeles, vreţi toţi să treceţi pe castraveţi. Mă vreţi pe mine!“. Oamenii ăia s-au dus, au votat DA, dar nu e nicio garanţie că la toamnă vor vota pentru cine cred actualii gu­ver­nanţi. Mai ales că mai sunt până atunci vreo două-trei luni şi, în ritmul în care USL reuşeşte să se facă de râs, s-ar putea să ajungă la cote de ridicol ma­xi­me.

Ioan Mircea Paşcu

Chiar ieri l-am auzit pe un fost ministru al Armatei, Ioan Mircea Paşcu, susţinând ideea că ICR era un cuib de agenţi de in­fluenţă. Domnule, mi se face frică când mă gândesc că omul ăsta a fost ministru al Armatei. Asta e o ins­tituţie importantă, nu poţi s-o dai pe mâna unei mă­tuşi care face scenarii.

Sursa