Întoarcerea despoţilor luminaţi

de Mircea Platon

1. Preliminarii
Când, pe la începutul anilor ’90, Ion Iliescu a încercat să se înfăţişeze poporului român în chip de “despot luminat”, “societatea civilă” a protestat zgomotos împotriva tiraniei mascate de această formulă şi a reafirmat valorile “democraţiei” şi libertăţii cetăţeanului alegător, fie el turmentat sau nu. Acum însă, de când nu se mai află “în opoziţie”, ci în diverse birouri ale aparatului de stat, unii dintre intelectualii civici cu pricina au descoperit deliciile despotismului luminat exercitat asupra noastră, prin ei, de UE şi alte agenţii globalizante. Una dintre cele mai baritonale voci ale acestei elite dedate la mierea satrapismului luminat o constituie cea a dlui Teodor Baconsky.
Păşind în polemica din jurul “cazului Corneanu”, dl Baconsky a publicat în Dilema Veche şi în Cotidianul câteva articole cărora am încercat să le răspund într-un articol publicat pe blogul lui Claudiu Târziu şi ulterior preluat şi de Gazeta de Transilvania. Arătam acolo că, în cazul Corneanu, ceea ce contează nu e dimensiunea politică a gestului său, ci dimensiunea religioasă, şi că nu putem amesteca, de dragul integrării europene, criteriile: ceea ce se petrece în Biserică trebuie judecat după canoane, nu după tratate bi- sau multilaterale de pace şi prietenie între popoare. Îmi mai afirmam încrederea că românii pot deveni cetăţeni de nădejde ai unei Europe creştine rămânând ortodocşi, regăsindu-şi şi mărturisind prin fapte identitatea conferită de botezul în Biserica Ortodoxă.
În numărul din 25 iulie 2008 al Dilemei Vechi, dl Baconsky revine asupra problemei şi, într-un articol intitulat “Civilizaţie”, oferă nişte răspunsuri care cer noi întrebări. Ceea ce se observă în acest ultim articol e că, simţindu-se citit cu ochi scrutător şi scriind mărturisit pentru posteritate, dl Baconsky a încercat să fie mai atent la anumite formulări şi derapaje retorice. Că nu a reuşit întotdeauna, că încă mai practică patologizarea adversarului, că are pe alocuri aerul sifonat al unui om deranjat că a trebuit să se ridice din chaise-longue ca să răspundă la uşă, şi că încă îşi mai acuză adversarii de “deficit de bun-simţ creştin”, de “isterie”, sau de “excitare” sunt semne nu ale lipsei de fair-play a domnului Baconsky, ci doar un indicator al seriozităţii implicării domniei-sale într-o bătălie în care, de fapt, nu putem fi şi jucători şi arbitri, oricât de mult ne-am sumeţi noi. Fie ca înverşunarea sau lipsa de vlagă a tonului nostru să fie judecate de Hristos şi de duhovnicii noştri, şi nu de chibiţii mediatici al căror singur merit este că nu ştiu că “după bătălie mulţi viteji se arată”.

2. Civilizaţie
Încercând aşadar să ne lămurească poziţia domniei-sale, dl Baconsky face următoarele mărturisiri. Pentru domnia-sa, confruntarea dintre cele două tabere ale laicatului e simptomatică pentru “(ne)aşezarea Bisericii majoritare în istorie şi în realitatea imediată”. Spre deosebire de “ecleziologia izolaţionistă a filetiştilor” care “văd Biserica doar ca pe un mediu esoterico-sacramental”, dl Baconsky reafirmă “ecleziologia deschisă a celor ce văd Biserica (...) şi ca pe un instrument civilizator”.
Prin urmare, dl Baconsky e convins că “creştinismul reprezintă cel mai eficient instrument de expansiune a civilizaţiei occidentale. Căci prin mesajul lui Hristos, altoit pe trunchiul greco-roman, a putut Europa deschide lumea spre propriul model format din combinaţia dialectică dintre materialism şi idealism, apetit intelectual şi cultură a diversităţii, umanism şi motivaţie transcendentă.” De aceea, pentru domnul Baconsky, “apărarea Ortodoxiei trece prin apărarea civilizaţiei europene” şi “orice formă de nombrilism provincial comportă deturnarea unui parcurs metafizic pe care şi BOR are vocaţia de a-l realiza în sânul” UE “din care facem parte odată cu anul de graţie 2007”. Deciziile luate de Sf. Sinod sunt, în opinia dlui Baconsky, menite a confirma “faptul că România nu a intrat fraudulos pe spirala destinului european”. “Cruciadele pravoslavnice” şi “insurecţiile raskolnice” nu pot bloca occidentalizarea societăţii româneşti şi nici “dialogul inter-creştin” şi asta deoarece “Ortodoxia autentică” va “rămâne universală sau nu va fi deloc.”
Biserica s-a divizat din cauze omeneşti, nu pentru că “Întemeietorul său i-ar fi sortit o asemenea derivă centrifugală.” E adevărat, concede dl Baconsky, că “fuga de centru a îmbogăţit creativitatea europeană şi i-a sporit puterea de fascinaţie.” Dar dincolo de “pulverizarea doctrinar-apologetică, Evanghelia rămâne centrul destinului mondial al civilizaţiei occidentale” căreia îi aparţinem şi noi – ca expresie culturală? – prin Bizanţ. Dar, conchide dl Baconsky, “dacă sondezi dinamica misionară a celor două milenii de creştinism, nu poţi opune «baba ortodoxă» nici «babei catolice» (sau protestante), nici... Uniunii Europene!”

3. Criterii
Domnul Baconsky scrie că domnia-sa aparţine facţiunii celor a căror ecleziologie “deschisă” consideră Biserica nu doar sub aspect soteriologico-sacramental, ci şi ca pe un “instrument civilizator”. Mărturisesc că distincţia mi se pare falsă şi că poziţia domniei-sale în “cazul Corneanu” mi se pare specioasă. În primul rând, dacă domnia-sa consideră Biserica sub două aspecte, atunci care are, ca să zicem aşa, primatul: soteriologicul sau civilizatorul? În articolele sale referitoare la “cazul Corneanu”, dl Baconsky a părut că favorizează valoarea “civilizatoare” a creştinismului, şi nu pe cea soteriologică, tratând Sf. Împărtăşanie ca pe o acciză europeană. Acest lucru se datorează, după părerea mea, concepţiei ideologice pe care o are dl Baconsky despre creştinism. Dacă creştinismul e în primul rând un set de teze (ceea ce dl Baconsky numeşte “mesajul lui Hristos”), atunci într-adevăr efectul civilizator, îmblânzirea orfică a sălbăticiunii prin cuvânt, primează asupra rolului soteriologic.
Dar, de fapt, dihotomia propusă de dl Baconsky între “închişi” şi “deschişi” e falsă pentru că înţelegerea creştinismului propusă de domnia-sa e falsă. Creştinismul nu e civilizator pentru că e un “mesaj” altoit pe “trunchi greco-roman”. Creştinismul e civilizator pentru că e cuminecare cu Adevărul şi drum spre sfinţenie. Natura civilizatoare a creştinismul stă în trăirea Tainei, adică în cultură în înţelesul pe care i-l dădea T.S. Eliot, de “întreg mod de viaţă” teonom. Sunt convins că, atunci când dl Baconsky vorbeşte de “civilizaţie”, nu se referă la “barbaria civilizată” a naziştilor/comuniştilor şi a altor ingineri sociali, ci la cultura care nutreşte, sau ar trebui să nutrească, civilizaţia creştină. Din acest punct de vedere, se poate deci compara baba ortodoxă, iconodulă, cu baba protestantă, iconoclastă. E o întreagă lume într-o icoană şi în ochii “babei” care se roagă la icoană. Civilizaţia europeană e creştină în măsura în care respiră cultul prin cultură, în măsura în care e iradiere socială văzută a realităţilor nevăzute, trăirea mistico-ascetică luminând şi formularea (intens culturală) dogmelor Bisericii.
Din această perspectivă, nu există desigur nici o dihotomie între creştinism în înţeles soteriologic şi creştinism în înţeles civilizator. Singura schimbare de perspectivă e doar că civilizaţia e legată cultural-organic de soteriologie, şi nu altoită “dialectic” pe parcurs. Nu creştinismul e altoit pe cultură, ci cultura creşte din cult, din Taina mântuitoare. În ce are ea mai bun, civilizaţia europeană – de la mersul trenurilor la medicină – afirmă libertatea şi demnitatea persoanei. Şi persoana e realitatea ultimă a creştinismului, e “atomul” ortodox al civilizaţiei europene. La liturghie nu ne împărtăşim, auricular, ca puritanii, cu predică, ci ne cuminecăm cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Nu cuvântul ca discurs, ci Logosul ca persoană ne mântuieşte. Depersonalizarea poate fi civilizată, dar nu e creştină. Creştinismul nu e o “combinaţie dialectică dintre materialism şi idealism”, ci o afirmare a realităţii persoanei ca suflet întrupat şi trup îndumnezeit după har.
Aşadar, nu apărarea Ortodoxiei trece prin apărarea civilizaţiei europene, ci apărarea civilizaţiei europene trece prin apărarea unei concepţii soteriologic-sacramentale a Ortodoxiei sau Catolicismului, pentru că această concepţie are ca piatră de temelie credinţa în Dumnezeu întrupat, răstignit în istorie. Taina apără lumea. Dumnezeu ţine lumea, nu lume-L ţine pe Dumnezeu. De aceea nu cred că trădând “centrul” (sper că dl Baconsky se referă la Hristos, nu la Roma) pentru periferie ne îmbogăţim creativitatea. Pentru că nu poţi să-ţi îmbogăţeşti creativitatea murind. Şi trădarea centrului asta e: moarte sufletească, multicoloră floră de mucegai, aşa cum e cultura elitei necrofilice a Occidentului contemporan care admiră în galeriile de artă secţiuni transversale de oameni conservate în formaldehidă.
Rămân deci la părerea mea că poziţia Bisericii faţă de adevăr nu trebuie să depindă de poziţia Bisericii “în istorie şi în realitatea imediată”, ci că poziţia Bisericii în istorie trebuie condiţionată de aşezarea Bisericii (cler şi laici) în adevăr. Şi asta pentru că a sta cu Hristos nu e filetism, dar a-l da pe Hristos pe “împărăţia lumii acesteia”, a da creştinismul mântuitor pe creştinismul instrumentat eficient în scopul “expansiunii civilizaţiei occidentale” înseamnă a-l vinde pe Hristos de trei ori până la cântatul cocoşului. Şi asta deoarece, pentru creştin, pot exista mai multe moduri de civilizare, dar doar unul singur de mântuire.

4. Despre cine vorbim?
Dar, am înţeles, criteriul dlui Baconsky e civilizaţia. Atunci se pune o întrebare: Este Uniunea Europeană o apărătoare a civilizaţiei europene sau a expansiunii Europei creştine? Sunt oare corectitudinea politică, ingineria socială, eliminarea creştinismului din “constituţia europeană” semne ale unei Uniuni Europene creştine? Dacă, atunci când vorbeşte de Ortodoxie, dl Baconsky vorbeşte de fapt despre civilizaţia europeană, atunci când vorbeşte despre civilizaţia europeană despre ce vorbeşte de fapt dl Baconsky? Se gândeşte oare la Uniunea Mediteraneană, de exemplu, atât de lăudată de dl Baconsky în ultimul timp, mai ales de când l-a cunoscut pe şarmantul prinţ fatimid Aga Khan? E oare actuala invazie musulmană în Europa, invazie încurajată de corectitudinea politică eurosocialistă şi supervizată de tehnocraţia UE, în interesul civilizaţiei europene creştine? Şi dacă da, atunci decurge de aici că apărarea Ortodoxiei trece prin apărarea Eurabiei?
Dl Baconsky spune că Sinodul BOR trebuie să facă dovada că România nu a “intrat fraudulos pe spirala destinului european” şi că avem un “parcurs metafizic” de realizat în sânul UE? Care o fi acesta? Şi de când are Sinodul BOR să se înscrie pe o spirală şi nu să se închine la cruce? Să fie această spirală noua formă, europeană, a şirei spinării? De când are a da Biserica urmarea lui Hritos (imitatio Dei) pe un parcurs metafizic?
Dacă tot ce i se cere BOR e să apere civilizaţia europeană, de ce să nu ne înfrăţim cultural cu catolicii sau cu protestanţii (mai culţi, de fapt, decât catolicii) şi cu evreii (a căror cultură şi tradiţie istoriografică şi hermeneutică sunt impresionante) întru apărarea culturii europene? De ce trebuie apărarea civilizaţiei europene să însemne siluirea sufletului Ortodox românesc prin manevre iezuite? Suntem cumva eliberaţi prin colonizare? Observăm pe pielea noastră virtuţile “expansiunii civilizaţiei occidentale” care ne “deschide” spre propriile ei, muribunde, adevăruri? Sunt întrebări la care dl Baconsky nu ne oferă nici un răspuns. Doar câteva gârbace, “europene”, pe spinările neîncovoiate ale mujicilor pravoslavnici.

Este posibil un intelectual public antiglobal în România?

de Ovidiu Hurduzeu

De la caderea comunismului pâna în prezent, autointitulata noastra „elita intelectuala" a trâmbitat globalismul. Cei care s-au opus acestei tendinte au fost marginalizati. Mai nou, capata însa voce un intelectual român „antiglobalist", ce are toate sansele sa se „globalizeze", geografic.

„Intelectualul public global" este un produs ideologic. În linii generale, el întruchipeaza „monstruoasa coalitie" dintre globalism si stângism, care s-a cimentat în ultimele decenii în vederea construirii Vajnicei Lumi Noi. Astazi, „intelectualul global" este chemat sa legitimeze în ochii opiniei publice o inginerie (în sensul termenului englezesc engineering) economica, sociala, culturala si religioasa de proportii planetare, nemaiîntâlnita în istoria umanitatii. Pentru oamenii lucizi, care înteleg mecanismele de functionare a globalismului si resorturile lui ideologice, întrebarea este urmatoarea: „Cum ar putea un «intelectual public» dintr-o tara oarecare sa-si faca auzita vocea pe plan international, atunci când el se opune celor cinci ipostaze ale «globalului »: corporatismul economic (ipostaza economico financiara), statul managerial (ipostaza sociala), multiculturalism (culturala), ecumenism (religioasa) si utopism (utopia statului mondial în chip de ipostaza «ocult»-politica)? O alta întrebare, la fel de importanta: Cum s-ar putea dezbate public, atât la nivel local cât si international, problemele reale ale societatilor umane, în locul problematicii ideologice, deseori diversionist impusa pe toate canalele media de corifeii planetarizarii?

Continuarea, in Adevarul de azi.

Monarhia, restaurata in Romania via PD-L?

Valeriu Stoica, unul dintre putinii oameni politici de la noi care gindeste trei, patru mutari inainte, redeschide o dezbatere interesanta: oportunitatea reinstaurarii monarhiei in Romania. Eminenta cenusie a Aliantei DA (PD-PNL), artizan al crearii PD-L (PD + PLD), Valeriu Stoica s-a facut remarcat in ultimii opt ani ca principal promotor al unificarii dreptei (ca la noi ce-i declarati de dreapta sint tot rupti din stinga, e alta discutie). El a declarat deunazi ca monarhia constitutionala este preferabila actualui sistem. Unii comentatori politici s-au grabit sa eticheteze afirmatia sa drept un atac la Basescu, pentru ca acesta ar pierde prima pozitie in stat in eventualitatea revenirii la monarhie. Dar e o falsa perceptie. Cred ca Basescu ar avea numai de cistigat daca am redeveni regat. Intii, tara ar cistiga in mod cert si asta s-ar vedea, iar Basescu si PD-L ar acumula puncte. Apoi, Basescu ar dovedi ca nu se tine mot in scaunul de presedinte cu orice pret. Pe urma, daca PD-l cistiga alegerile si poate impune modificarea regimului din parlamentar-prezidential in monarhie constitutionala, sigur ca Basescu ar fi premier, ar avea toata puterea executiva si ar putea schimba cite ceva in tara. Nu in ultimul rind, ca premier nu ai un numar limitat de mandate. Ar putea conduce Romania, de fapt, pina la sfirsitul vietii.

Later edit
Uitasem o obiectie importanta la acest scenariu: pot accepta ca Basescu sa fie premier (cred ca i s-ar potrivi mai bine decit functia de presedinte), dar chiar n-as vrea sa-l vad pe Radu Duda print-consort (ca rege nu poate fi). Pacat ca Regele Mihai e deja prea batrin si ca nu si-a desemnat un urmas la tron dintre nepoti.

Tarii cit mai multe avorturi

Romania a ucis in ultimii 18 ani milioane de copii nenascuti, dar se pare ca onorabililor nostri liberali-libertini nu le este de ajuns. Ministerul Sanatatii, sub prea-priceputa conducere a economistului Nicolaescu, este pe cale sa determine schimbarea legii astfel incit minorele cu virste sub 15 ani sa poarta face avort si cind fatul are 24 de saptamini! Avortul oricum e o crima abjecta - asta nu se mai discuta -, dar ca sa dai o lege prin care sa permiti macelarirea unui fat de 6 luni, care se poate naste si este viabil, este strigator la cer. Acum e limpede de ce s-a facut atita tam-tam pe cazul micutei de 11 ani din Neamt, violata de unchi-sau si care a avortat bine-mersi - ca si cum ar fi scapat de un bagaj nedorit - in Anglia. Caci doar Anglia permite o asemenea grozavie.
Interventia televizata din aceasta dimineata la Realitatea TV a dr. Vasile Astarastoaie, presedintele Colegiului Medicilor, a fost contrata si luata in batjocura de penibilii realizatori ai unei emisiuni de stiri de pe Realitatea TV in aceasta dimineata. Degeaba le-a dat dr. Astarastoaie argumente medicale, logice, legale, morale. In zadar a avut dr. Astarastoaie o pozitie echilibrata, de bun-simt, crestineasca si umana, Prelipcianu si Chiriac o tineau gaia-matu cu propagandapro-avort prin intrebari tendentioase si afirmatii in apararea "dreptului minorului"! Sa vedeti ce dezbatere iese de aici si ce presiuni asupra guvernului si Parlamentului ca sa adopte aberatia Nicolaescu. Nu e intimplator ca virf de lance al acestei noi campanii se profileaza tot postul Realitatea TV, cel care a dus si o propaganda desantata pro-homosexualitate. Nu e limpede nici acum ca se urmareste distrugerea familiei si a valorilor traditionale? Ce presa ticalosita avem!
Dar nici Biserica nu reactioneaza pe masura. In timp ce pe agentiile de presa venea stirea despre avrotul pina la 24 de sptamini, Patriarhul Daniel si ministrul Nicolaescu semnau un protocol de colaborare. Oare l-o fi intrebat, macar intre patru ochi, PF Daniel pe Nicolaescu ca e cu noua sa initiativa? Ma asteptam ca PF Daniel sa spuna vreun cuvint despre asta inclusiv in conferinta de presa. Mai sper intr-un comunicat astazi din partea Patriarhiei./Ordin_MSP_ANDPC_proceduri_de_interventie_2008.doc

Dr. Pavel Chirila: "Fiinta umana depinde de alte legi ale firii, necunoscute medicinei"

Nascut in anul 1946 la Slatina Nera (Caras Severin), este medic primar de boli interne, doctor in stiinte medicale cu o lucrare despre "actul antiinflamator si antiinfectios al extractelor vegetale", sef al Catedrei de Bioetica si prodecan al Facultatii de Teologie din Craiova.
Dupa 1989, a reusit sa construiasca mai multe institutii, care au avut influenta pe plan national: spitalul crestin Christiana din Bucuresti, scoala postliceala sanitara omonima, editura cu acelasi nume, o clinica de tratamente naturiste, "Naturalia", la Voluntari, langa Bucuresti, si tot acolo Centrul de ingrijiri paliative "Sf. Irina", pentru bolnavii de cancer. In plus, a fondat o manastire de maici in Pipera, o alta la Slatina Nera, iar acum construieste o biserica in Voluntari. In ultimii ani, dr. Pavel Chirila a devenit unul dintre cei mai cunoscuti medici din Bucuresti, specialist in tratamente naturiste si promotor al conceptului de medicina crestina.
E autor sau coautor al mai multor carti, dintre care amintim: "Meditatie la medicina biblica", "Introducere in medicina pastorala", "Alimentatia echilibrata a omului sanatos - principiile dietei naturiste" si "Teologie sociala".
Am stat de vorba indelung, intr-una din zilele acestei veri, cu domnia sa, despre cum l-a descoperit pe Dumnezeu si de ce s-a implicat social atat de mult.

Din interviul publicat in Formula As, va dau citeva fragmente doar:

"(...)Asa am aflat ca noi, ortodocsii, n-am schimbat nimic din cele statornicite de Hristos, intai direct, apoi prin Biserica Sa, in primul mileniu.
Pentru mine a fost argumentul fundamental sa raman ortodox si sa ma straduiesc sa traiesc ortodoxia. Ulterior am gasit la teologul rus Paul Evdokimov o fraza frumoasa, in care spunea cam asa: "Sunt bucuros ca ma rog ca Sfantul Ioan Gura de Aur si ca Sfantul Ioan Gura de Aur se ruga asa cum ma rog eu". Aceasta continuitate este pentru mine necesara si suficienta, ca sa nu-mi schimb credinta niciodata."

"In tratatele de medicina nu se vorbeste despre cauzele spirituale ale bolilor. Dar eu am gasit zeci de astfel de cauze in Biblie. De pilda, intr-un verset se arata cum se imbolnaveste omul "care se indreapta impotriva asezamintelor Mele"; adica acela care vrea sa darame o biserica sau se impotriveste cladirii ei o pateste. Practica medicala mi-a confirmat de multe ori acest verset."

"Cel mai pretios sprijin pentru trairea ortodoxa l-am primit de la parintele Visarion de la Clocociov, unul dintre cei mai mari duhovnici ai Bisericii noastre, care mi-a fost duhovnic multi ani. Pe urma, i-am cunoscut pe toti marii nostri duhovnici si am stat ore in sir de vorba cu sfintiile lor: parintele Sofian Boghiu, parintele Ilarion Argatu, parintele Ioanichie Balan, parintele Iustin Parvu, parintele Arsenie Papacioc, parintele Adrian Fageteanu..."

"Un om de cultura evreu si ateu m-a rugat sa-l prezint lui Tutea, ca a auzit multe despre el si vrea sa-l cunoasca. L-am dus in rezerva filosofului si, nici bine n-am intrat, ca nea Petrache a inceput un monolog: "Domnilor, crestinismul este ultima mare religie a lumii". La care musafirul nostru a intrebat: "De ce?". Iar Petre Tutea: "Pentru ca este singura religie care iti cere sa-ti iubesti vrajmasul. Deci, va spun nu pe cale mistica, ci pe cale rationala, ca una superioara ei nu mai poate aparea. Ceva mai mult decat propune crestinismul nu se poate". Atunci cand era distrus spitalul Christiana, citeam pe rand fiecare angajat, cate doua, trei ore, din Psaltire. Intr-o noapte, exact cand citeam, am avut sentimentul foarte puternic, ca un foc care ma mistuia fara flacara, ca ii iubesc foarte mult pe vrajmasii mei! Va marturisesc ca, din pricina limitelor mele, acest sentiment n-a durat decat cateva clipe, dar m-a marcat pe viata. Aceasta experienta pe care o consider mistica, mi-a dovedit ca se poate sa-ti iubesti vrajmasul, fapt esential in crestinism si foarte greu de infaptuit. Cel mai adesea, iubirea dusmanului ramane doar o vorba sau un ideal."

Pr. Iustin Parvu: "In Biserica au fost mereu si tradatori, si eroi"

Aflat la Scoala de Vara de la Sighet, parintele Iustin Parvu, staretul de la Petru Voda - Neamt, i-a acordat un interviu interesant lui Victor Roncea.
Intre altele, parintele Iustin cere canonizarea sfintilor din inchisori.

Parintele Iustin are insa si alte afirmatii, ceva mai dure:

"In situatia grea, de scandaluri, discutii tumultuoase si tulburari care s-au abatut asupra Bisericii si natiunii noastre in ultima vreme, mi s-a cuprins sufletul de durere si m-au lasat fara de glas. Dusmania s-a inmultit pana si intre noi, crestinii ortodocsi, si ajungi sa nu mai poti spune nimic, ca totul ti se rastalmaceste si iti intorc impotriva ta orice cuvant sau atitudine. Atata diferenta este intre crestinii de azi si fratii mei de suferinta care si-au dat viata in puscarii pentru Dumnezeu si neamul lor!"

"Cît priveşte viaţa noastră bisericească, noi nu putem să avem nici o stare bună, atîta vreme cît vom avea în fruntea Bisericii o ceată de tîlhari şi de vînzători. Toate relele vin tot din cauza trădătorilor care au fost cumpăraţi!"

"Nimic nu i-a deranjat pe occidentali mai mult decat ortodoxia. De aceea trebuie sa fim consecventi, sa fim putin mai curajosi, sa avem oleaca de intentie buna si Dumnezeu ne va dezbraca de duhul acesta al temerii, al fricii, ca sa putem duce mai departe carul acesta al Ortodoxiei care merge asa de greu, pentru ca toti se opun acestui ideal crestin-ortodox. Dumnezeu sa-i ierte pe toti ai nostri si ma rog ca sa le lumineze bunul Dumnezeu mintile, ca sa fie cat mai aproape de adevarul acesta ortodox. Pentru ca daca nu vor fi atenti si vor lua numai partea acesta a veniturilor si a afacerilor, atunci noi ne vom prabusi. Dar sigur, ca intotdeauna, va ramane totusi si o elita de oameni, care vor lua asupra destinul tarii. Intotdeauna au fost si tradatori, au fost si eroi in cadrul neamului si Bisericii. Asa ca nu deznadajduim, ci ducem mai departe greutatea si povara acestor vremuri in care ne aflam. Pentru ca, sa nu uitam, Hristos ne-a fagaduit : "Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului. Amin."

Despre martiri ai temnitelor comuniste, la Vaslui

Vineri, 18 iulie, orele 13.00, în sala „Arta” a Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare” din Vaslui a avut loc vernisajul expoziţiei „Destine de martiri”, organizată în colaborare cu Muzeul Judeţean Ialomiţa, Consiliul Judeţean Vaslui, Asociaţia ROST şi Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

„Destine de martiri” este a doua dintr-o serie de expoziţii itinerante dedicate unor personalităţi creştine care au suferit în timpul regimului comunist. Manifestarea vine in continuarea evenimentului din 27 aprilie 2006, organizat la Slobozia sub genericul „Patru biografii de cărturari/Patru destine de martiri”, care a cuprins o expoziţie de documente, fotografii şi obiecte aparţinînd lui Nicu Steinhardt, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi Mircea Vulcănescu. De această dată au fost evocaţi, prin intermediul documentelor, Valeriu Gafencu, cel supranumit „Sfântul închisorilor”, Sandu Tudor, cel care a pus bazele mişcării spirituale „Rugul aprins” de la mănăstirea Antim, pr. Gheorghe Calciu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Arsenie Boca şi Ioan Ianolide. Pentru fiecare dintre cei evocaţi s-a realizat un medalion biografic, prin intermediul a peste 300 fotografii, manuscrise, publicaţii, documente, incluzând sentinţe judecătoreşti, fişe de penitenciar, foi de carceră, fotografii de filaj, note informative, fişe de interogatoriu, memorii, declaraţii, corespondenţă.

Realizarea expoziţiei care a ajuns acum la Vaslui (si care va mai merge in alte citeva orase) a fost posibila mai ales prin stradania Emiliei Corbu, arheolog şi doctor în istorie, a cercetătorilor George Enache şi Adrian Nicolae Petcu (CNSAS), precum şi artistului plastic Gabriela Radu. La Vaslui, acestia s-au bucurat de colaborarea fructuoasa a prof. Ioan Mancaş, directorul Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare” din Vaslui, si a muzeografului Mihai Şelaru.

În deschidere, prof. Ioan Mancaş a subliniat importanţa realizării acestei expoziţii pentru muzeul judeţean din Vaslui şi pentru comunitatea locală. Doamna Emilia Corbu a facut o scurtă prezentare a celor şase personalităţi evocate, arătând că momentul de la Vaslui îl continuă pe cel din urmă cu trei luni de la Slobozia, precedând, la rândul său, un eveniment similar, ce va avea loc la Iaşi, în luna august. Din partea CNSAS a vorbit Dr. George Enache, care a subliniat contribuţia acestei instituţii la realizarea expoziţiei, dar şi greutăţile unei asemenea activităţi. Prof. Mihail Albişteanu, invitat din partea Asociaţiei ROST a vorbit despre demersul pe care această asociaţie şi publicaţia omonimă îl desfăşoară de peste cinci ani pentru a impune în conştiinţa generaţiei de astăzi valori ale trecutului recent, simboluri ale rezistenţei anticomuniste, în condiţiile în care în societatea noastră nu există instituţii care să se preocupe în mod preponderent şi nepărtinitor de această problematică. Domnul Constantin Iulian, fost deţinut politic, a adus propria sa mărturie, ca unul care i-a cunoscut în mod direct pe unii dintre cei evocaţi, al căror coleg de temniţă a fost. În încheiere, Dr. Constantin Teodorescu a vorbit despre valoarea artistică a expoziţiei, remarcând contribuţia doamnei Gabriela Radu.

Evenimentul, la care au participat câteva zeci de persoane, intre care şi reprezentanţi ai presei, s-a bucurat de prezenţa viceprimarului urbei.

Laicatul inca asteapta pocairea IPS Nicolae si a PS Sofronie

Înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române,
Prea cuvioşi şi prea cucernici părinţi,
Cinstiţi fraţi creştini ortodocşi,

Actele de apostazie de la dreapta credinţă ale mitropolitului Nicolae Corneanu şi ale episcopului Sofronie au creat o puternică reacţie din partea trupului Bisericii lui Hristos, atât la noi, cât şi în Sfântul Munte Athos şi în alte părţi ale lumii. Este poate evenimentul care a marcat cel mai puternic viaţa Bisericii noastre în ultimii 50 de ani. Între cele mai semnificative acţiuni întreprinse cu această ocazie credem că se înscriu scrisoarea părinţilor români de la Muntele Athos (vezi anexa 1), memoriul comunităţii tuturor mânăstirilor Sfântului Munte (vezi anexa 2) şi memoriul Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român (vezi anexa 3), semnat de 56 de asociaţii şi fundaţii şi de peste 100 de mănăstiri şi parohii. Toate aceste documente au fost adresate Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel şi membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Trei sunt motivele pentru care ne-am îngăduit să vă trimitem acest material:

1. În primul rând, credem necesară o astfel de informare în condiţiile în care cea mai mare parte a presei româneşti (cu câteva excepţii lăudabile) a procedat în raport cu acest eveniment asemănător modului în care presa comunistă înţelegea să reflecte realitatea. Adică: despre ceea ce nu convenea politicii partidului nu se pomenea nimic în mass-media, ca şi cum nici nu ar fi existat. Aceasta pentru a nu se ridica semne de întrebare în popor, pentru a nu se crea un for de conştiinţă şi opinie, pentru a nu se răspândi atitudinea potrivnică regimului. Astfel că cel mai important eveniment din viaţa Bisericii şi a societăţii româneşti din ultimii ani, eveniment care a antrenat opinia a câteva zeci de mii de români, a unei părţi reprezentative din Biserica neamului, s-a reflectat aproape exclusiv în reţelele virtuale ale internetului, un fel de catacombe ale zilelor noastre, reduse din păcate şi acestea, în unele cazuri, la condiţia de ghetou.

Din păcate, nici centrul de presă Basilica al Patriarhiei Române nu a făcut excepţie de la acţiunea de ocultare mediatică a poziţiei pe care partea vie şi activă a trupului Bisericii noastre a avut-o în faţa atacurilor date Ortodoxiei. Cum să ne explicăm faptul că vocea majorităţii asociaţiilor care îndeplinesc la nivelul lor lucrarea misionară a Bisericii în ultimii 18 ani, dar şi glasul mânăstirilor care se roagă ziua şi noaptea „pentru pacea a toată lumea…", „pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici…" nu au nici un ecou, nici o rezonanţă pentru cei care afirmă că reflectă fidel realitatea din viaţa Bisericii Ortodoxe Române?

Oare această agenţie de presă nu este întreţinută cu multă jertfă chiar de acest popor care este dispreţuit prin desconsiderarea care i se arată? Dacă credinţa ortodoxă şi poporul dreptcredincios român nu sunt exprimate prin agenţia de presă, televiziunea şi ziarele Patriarhiei Române – căci despre obiectivitate mediatică nici nu se poate vorbi –, ce grup sau centru de interese ar trebui acestea să reprezinte? Mai este oare îndreptăţită impozitarea forţată a parohiilor mitropoliei Munteniei şi obligativitatea preoţilor de a achiziţiona şi distribui ziarul Lumina?

2. Un alt motiv al comunicării noastre îl constituie constatarea faptului că războiul dus astăzi împotriva Bisericii Ortodoxe a dobândit o nouă dimensiune: vizează în special alterarea învăţăturii de credinţă a Bisericii, tocirea conştiinţei dogmatice până la acceptarea, corect politică, a ereziei drept un alt adevăr de credinţă, a bisericilor eretice şi schismatice drept adevărate Biserici ale lui Hristos, alte manifestări ale Bisericii Celei Una. Acest război se duce atât din exterior cât şi din interiorul Bisericii prin cei care au ajuns la pragul de a împărtăşi o cugetare străină de învăţătura Bisericii Ortodoxe.

3. În fine, motivul principal care ne-a determinat să vă scriem aceste rânduri îl constituie însuşi evenimentul cristalizării unei conştiinţe ortodoxe a mădularelor vii ale Bisericii, a laicatului ortodox român în principal. Este vorba de reacţia spontană şi firească a poporului ortodox animat de acelaşi Duh Sfânt, oameni care constată cu durere batjocorirea Bisericii şi a credinţei. Acesta se poate spune că este poporul despre care vorbeşte Enciclica patriarhilor de la 1848 când aminteşte: „Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi."[1]

Aşadar, poate pentru prima oară în istoria modernă a României, laicatul ortodox îşi defineşte în mod clar punctul de vedere, propria identitate, nu alta decât aceea de parte semnificativă a trupului Bisericii care în întreaga tradiţie ortodoxă a jucat un rol esenţial în istoria ei. Numai în romano-catolicism poporul a fost complet anulat şi condus dictatorial de casta conducătoare a cardinalilor, în esenţă de însuşi papa ca simbol al suveranului absolut – pontifus maximus. În Ortodoxie, sobornicitatea înseamnă comuniunea deplină cu Hristos şi în Hristos a întregului Trup al Bisericii – episcopi, preoţi şi credincioşi, comuniune manifestată, în acelaşi timp, ca egalitate la nivelul episcopal şi ca părtăşie a fiecărui credincios la viaţa în Hristos, întrucât rămâne în întregul Trupului. Sobornicitatea îşi află expresia cea mai fidelă în Soboarele Ecumenice, în cadrul cărora Sfinţii Părinţi, ierarhi adunaţi întru Adevăr, formulează dogmele credinţei luminaţi de Duhul Sfânt, astfel încât ei pot să constate la final: „părutu-s-a Sfântului Duh şi nouă". Despre lucrarea harului în toate mădularele Bisericii dreptslăvitoare, „împăratul cuvintelor", Sfântul Vasile cel Mare, spune: „Duhul Sfânt este întreg în fiecare şi întreg pretutindeni".

Pentru o conştiinţă ortodoxă este o datorie şi o obligaţie a lua atitudine (bineînţeles, ripostând din interiorul Bisericii) când adevărul de credinţă este primejduit: „Creştinii prin botez primesc nu numai obligaţia de a-şi păstra credinţa întru care s-au botezat, dar şi să o mărturisească şi să o apere de duşmani şi să lumineze pe fraţii rătăciţi. Această obligaţie constituie mai mult decât un drept al fiecărui creştin. (...). In acest sens mirenii, cu sau fără voia ierarhiei, trebuie să-şi îndeplinească obligaţia, exercitându-şi dreptul de a vesti cuvântul, de a învăţa, iar dacă cineva i-ar opri să-şi exercite acest drept, este cazul a asculta mai mult de Dumnezeu decât de oameni"[2].

Iată câteva dintre principalele repere ale reacţiei pe care Laicatul Ortodox Român a avut-o până în prezent în contextul tentativelor de alterare a învăţăturii de credinţă a Bisericii:

- Douăzeci şi cinci de asociaţii şi fundaţii ale laicatului ortodox român au alcătuit memoriul privind apostazia de la dreapta credinţă a mitropolitului Nicolae Corneanu şi a episcopului Sofronie Drincec. Memoriul a fost depus împreună cu o scrisoare de intenţie în data de 2 iulie la cancelaria Sfântului Sinod cu numărul de înregistrare 5001.

- În numai patru zile numărul instituţiilor semnatare ale memoriului a ajuns la 56 de asociaţii şi fundaţii şi peste 100 de mănăstiri şi parohii din BOR. Ultima depunere a semnăturilor a fost făcută în preziua începerii lucrărilor Sfântului Sinod, cu numărul de înregistrare 5261.

- În aceeaşi seară de 7 iulie, reprezentanţii asociaţiilor iniţiatoare au înmânat la peste 30 de ierarhi din Sfântul Sinod memoriul însoţit de lista cu semnături şi de epistola comunităţii tuturor mănăstirilor Sfântului Munte Athos şi de o altă scrisoare de intenţie (anexa 4). Din păcate unii dintre episcopi au refuzat să primească dosarul respectiv, făcându-se că uită pe cine reprezintă în forul suprem al Bisericii Ortodoxe Române. Aceiaşi episcopi au considerat mai potrivit să profereze blesteme împotriva semnatarilor memoriului şi a celor care îl înmânau, sub motivul că aceştia încalcă legea dragostei şi a iertării creştineşti, cerând judecarea arhiereilor apostaţi potrivit Sfintelor Canoane ale Bisericii (este vorba în principal de PS Corneliu Bârlădeanu, care şi-a dovedit cu prisosinţă dispoziţia de a aplica legea iubirii în cazul părintelui şi al maicilor de la Tanacu).

- În urma Sfântului Sinod al BOR, asociaţiile care au iniţiat memoriul au declarat că respectă Hotărârea Sfântului Sinod de a-i ierta pe cei doi ierarhi în condiţiile în care aceştia vor respecta rânduiala pe care a pus-o Biserica în astfel de situaţii: mărturisirea publică şi în scris a Credinţei Ortodoxe, odată cu lepădarea cugetării eretice care i-a condus la apostazie (anexa 6).

Cu nădejdea că acest lucru se va întâmpla cât mai curând, vă asigurăm de respectul şi dragostea pe care vi le purtăm în Hristos, de rugăciunile noastre pentru ca Dumnezeu să vă întărească şi să vă lumineze în apărarea dreptei credinţe, temeiul mântuirii noastre.

Asociaţiile şi fundaţiile Laicatului Ortodox Român iniţiatoare ale Memoriului referitor la apostazia de la dreapta credinţă a Mitropolitului Nicolae Corneanu şi a Episcopului Sofronie Drincec.

Azi, 16 iulie 2008, la prăznuirea Sfântului Sfinţit Mucenic Antinoghen şi a Sfinţilor Părinţi de la primele şase Sinoade Ecumenice


P.S. Cu o proximă ocazie, pentru că nu este suficient de bine cunoscut contextul în care s-a născut mişcarea Asociaţiilor Laicatului Ortodox din România, intenţionăm să descriem pe scurt firul evenimentelor principale care au urmat actelor de apostazie de la dreapta credinţă ale mitropolitului Nicolae şi ale episcopului Sofronie.

[1] Citat din Enciclica Patriarhilor de la 1848 în traducerea făcută de T.M. Popescu, în revista Biserica Ortodoxă Română, an LIII, 1935, nr. 11‑12.

[2] Pr. Prof. Liviu Stan, Mirenii in Biserică, Sibiu, 1938, pag. 64-65.

Cum i-a impartasit IPS Bartolomeu pe doi preoti greco-catolici

Săptămâna trecută, Pr. Daniel Avram, purtător de cuvânt al PS Florentin Crihălmeanu, Episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla, a dat publicitatii urmatoarea precizare:

"Referitor la interviul acordat de Prea Sfinţia Sa Florentin, episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla, ziarului Făclia din data de 21-22 iunie a.c., precizăm:
La una dintre întrebările formulate de jurnalista M. TRIPON, Prea Sfinţia Sa Florentin face următoarea remarcă: „Un astfel de exemplu a fost oferit şi în comisie chiar de către vicepreşedintele acesteia, unul dintre înalţii ierarhi ai BOR. Acesta ne-a relatat cum, în timp ce era la Sfânta Liturghie, la cuminecare, a venit un preot unit care i-a spus: «Eu sunt preot greco-catolic şi doresc să mă împărtăşesc». «Ce era să fac?» ne-a întrebat, în comisie, pe noi. «Trebuia să-l dau afară? Sigur că nu. L-am cuminecat şi am continuat celebrarea liturgică »”.

Înaltul ierarh la care face aici referire Prea Sfinţia Sa Florentin este Înalt Prea Sfinţia Sa Bartolomeu, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Vicepreşedinte în cadrul Comisiei mixte de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică din România."

PRECIZARE LA PRECIZARE

IPS Mitropolit Bartolomeu Anania precizeaza la rindu-i, astazi:

"La 14 septembrie 2000 (Ziua Crucii), invitat de Asociaţia din Sibiu a Foştilor Deţinuţi Politici şi cu binecuvântarea Arhiepiscopului Andrei de Alba Iulia, am oficiat sfinţirea monumentalului mausoleu din cimitirul oraşului Aiud şi o Liturghie cu parastas în memoria celor decedaţi în odioasa închisoare din aceeaşi localitate, slujbă la care au asistat aproximativ 400 de foşti deţinuţi politici, supravieţuitori „aiudeni”, veniţi din toată ţara.
Înainte de începerea slujbei, chiar în capelă, pe lângă slujitorii deja înveşmântaţi, au apărut doi preoţi bătrâni, îmbrăcaţi în veşminte, unul din ei gârbov, împovărat de ani şi suferinţe. Mi-au spus că sunt greco-catolici, foşti şi ei deţinuţi politici, şi m-au rugat să-i primesc să slujească laolaltă cu noi, pentru ca tot împreună să ne rugăm pentru morţii noştri. Am fost de acord, au slujit, s’au împărtăşit, şi tot împreună am făcut pomenirile. Şi a fost pace.
La proxima întâlnire de dialog cu ierarhii greco-catolici am relatat acest fapt emoţionant şi cu totul special din viaţa mea.
Acum, după aproape opt ani, Preasfinţitul Florentin Crihălmeanu (cu care, de altfel, am o relaţie personală bună) scoate acest episod din naftalina unei memorii aproximative, spre a denunţa, chipurile, inconsecvenţa mea în contexul „cazului Corneanu”, dar şi spre a pune sub semnul întrebării autoritatea mea morală de a mă pronunţa într-un anume fel. Mult mai tânăr şi fără experienţa celor din generaţia mea, colegului meu din strana stângă îi e greu să realizeze că atunci, în cimitir, se crease o situaţie cu totul excepţională, că eu şi preoţii greco-catolici aveam o platformă comună: anii de temniţă şi numele celor exterminaţi acolo. Cred că, oricum, între gestul meu de la Aiud şi acela al mitropolitului timişoarean este, totuşi, o diferenţă."

Comentariul meu: Diferenta, pe care IPS Bartolomeu doar o sugereaza, din eleganta sufleteasca fata de fostii camarazi de suferinta greco-catolici, este ca acestia s-au impartasit la ortodocsi si nu ortodocsii la ei. Mitropolitului Corneanu nu i s-a reprosat ca a impartasit greco-catolici, ci ca el insusi s-a impartasit la greco-catolici. IPS Sa si-a abandonat credinta prin acest gest. Din aceasta perspectiva, pozitia exprimata de IPS Bartolomeu in cazul Corneanu - ca si a tuturor mirenilor si monahilor care au cerut aplicarea canoanelor - este indreptatita, logica si consecventa.
Desigur, putem discuta daca e canonic ca preotii greco-catolici sa slujeasca alaturi de cei ortodocsi si sa se impartaseasca fara o pregatire prealabila. Dar asta e o alta dezbatere.

Poate ca a venit momentul despartirii oilor de capre

Mircea PLATON

Cum “care laicat”?

1. Lămuriri preliminare
Nu mi-e uşor să scriu acest text. Mai întâi, pentru că mi-am promis să nu mai intervin în disputa din jurul “cazului Corneanu”. În al doilea rând, pentru că intervenţia de faţă e ocazionată de un text al dlui Teodor Baconsky, diplomat pe care îl respect, scriitor al cărui scris îl preţuiesc, şi om căruia am motive să-i fiu recunoscător pentru că a scris cândva dulce-acrişor despre o carte a mea. Titlul acelui articol era: “Amicus Plato...” Titlul era lăsat, intenţionat, în suspans. Şi, după cum aveam să aflu citind articolul, pe bună dreptate, deoarece mai prieten decât (Mircea) Platon nu-i era dlui Baconsky adevărul, ci Gabriel Liiceanu. Sau Andrei Pleşu. Sau alţi prieteni ai domniei-sale pe care-i maltratam temeinic sau în fugă în volumul cu pricina, spre dezaprobarea dlui Baconsky care îmi reproşa lipsa “resortului solidarizant”. Scria acolo dl. Baconsky, într-o frază pe care am tot citat-o în varii contexte private şi căreia îi tot caut destinaţia, că nu-mi “recunosc semenii”, adevăraţii prieteni. Dar dacă nu mai există nici un alt adevăr în afară de cel al prietenilor noştri, de unde ştim care ne sunt adevăraţii prieteni? Şi, în afara adevărului, e o prietenie altceva decât o cârdăşie?
M-am hotărât deci să mă lansez în această ultimă, sper, intervenţie în ceea ce priveşte “cazul Corneanu” din mai multe motive. În primul rând, pentru că îmi oferă prilejul de a soluţiona chestiunea adevăraţilor prieteni, care mă frământă de atunci. În al doilea rând, pentru că răspunzând întrebării dlui Baconsky sper să răspund unui segment mai larg al “elitei”, caracterul heraldic al dlui Baconsky în ceea ce priveşte ideile şi temperatura elitelor noastre fiind indiscutabil. În al treilea rând, pentru că textul dlui Baconsky deschide dezbaterea spre alte orizonturi decât cele strict canonice, spre problemele integrării europene a României. Nu e vorba deci, în esenţă, de o nouă intervenţie în “cazul Corneanu”, ci mai degrabă în cazul României europene. Scriu deci textul ce urmează cu nădejdea că, (re)găsind adevărul, ne vom (re)găsi şi adevăraţii prieteni.

2. Problema
Aşa cum o rezumă dl Baconsky, în articolele “«Cazul» Corneanu” (Cotidianul, 12 iunie 2008) şi “Unitate şi dezbinare” şi “Care laicat?” (Dilema veche din 19 iunie şi 10 iulie 2008), situaţia stă în felul următor (ghilimelele indică citate din dl Baconsky): există un grup de “fundamentalişti de serviciu” care cer, printr-un “veninos memoriu”, “arderea pe rug” a IPS Corneanu şi PS Drincec. Acuzându-i de “apostazie” pe cei doi ierarhi, “integriştii ortodocşi” reiau “tehnici de linşaj folosite în deceniul stalinist”. Denunţând “lumea mizerabilă” în care asemenea “ignoranţi, agresivi la modul sectar ori anacronic izolaţi de vremurile noastre” aruncă “noroi” în cei care încearcă să ne “împingă spre ceva mai bun, (...) mai civilizat”, dl Baconsky speră că BOR “nu se va lăsa confiscată de asemenea cohorte milenariste, care se chinuie să localizeze Adevărul undeva între Zalău şi Paşcani. De asemenea personaje dispuse să demonizeze modernitatea în vreme ce utilizează Internetul pentru a le solicita naivilor tot soiul de «adeziuni inchizitoriale» ”.
Dl Baconsky mai susţine că “substratul” întregii întreprinderi a “cohortelor milenariste” e credinţa că singurul lucru care contează e “«norocul» de a ne fi născut români-ortodocşi, dublă înzestrare capabilă să ne garanteze mântuirea!”. Confruntat cu asemenea “neghiobii esenţialiste”, dl Baconsky face următoarea mărturisire de credinţă care îi şi încheie articolul:
“Spre deosebire de respectivii compatrioţi, cred că Ortodoxia e libertate creativă, chemare universală şi jerftă discretă. Nu pot admite că greco-catolicii români sînt eretici, ca să nu mai pomenesc infernul rezervat romano-catolicilor, protestanţilor, musulmanilor, evreilor sau budiştilor... Biserica din care fac parte e o adunare a păcătoşilor în sînul căreia dubiul metafizic, speranţa, iubirea şi iertarea se trăiesc deopotrivă, sub pavăza harului. Menirea de mirean nu-mi cere să mă substitui judecăţii divine şi nici să pretind caterisirea unor episcopi. Iar menirea de cetăţean al unui stat de drept, membru în Uniunea Europeană, e aceea de a nu tăcea mîlc atunci cînd dracul fanatismului, deghizat în Savonarola, dă tîrcoale prin oraşul care e şi al meu.”

3. Ce se întâmplă când ne pierdem cumpătul
La o repede ochire, putem observa febrilitatea dlui Baconsky. Dincolo de injuriile şi spiritul sentenţios pe care altminteri, ca mamoş al Dilemei, şi le refuză, mai constatăm şi că, atunci când îşi pierde cumpătul, dl Baconsky trece la un soi de ecumenism ad-hoc acuzându-i pe ortodocşi, în manieră protestantă/secularizată, de păcatele catolicilor: arderi pe rug, Savonarola, inchiziţii şi alte asemenea.
Tipică aprigei lupte a elitei împotriva “fundamentaliştilor” e şi reificarea inamicului păşunist proiectat, în widescreen monocolor, ca turmă. Astfel, pentru dl Baconsky, suntem “cohorte milenariste”. Pentru dl Bădiliţă, suntem “neghiobimea ortodoxistă”. Până la scăunelul de rugăciune al dlui Pleşu răzbat, prin grele fuioare de tămâie, doar “bombăneli” la adresa ecumenistului PF Daniel. Nu avem chip, nume, nu reuşim să articulăm nimic. Suntem, ca barbarii în faţa grecilor, nişte oameni care bolmojesc ceva şi atât. Nici verva dlui Răzvan Ionescu, nici sfătoşenia hâtră a dlui Răzvan Codrescu, nici eleganţa execuţiei dlui Gheorghe Fedorovici nu sunt auzite în noosferă. Oare de ce? Sunt “zeii” adormiţi? Sau au o misiune?
La o mai agale ochire, se mai naşte o întrebare. Dl Baconsky vorbeşte de petiţionarii ortodocşi (apelanţi, Jansenişti pravoslavnici?) ca de “cohortele milenariste”. Dar tot dl Baconsky vorbea, în articolul “Unitate şi dezbinare”, de caracterul “pentru unii smintitor, pentru alţii profetic” al gestului IPS Corneanu, gest reactualizând trăirea “eshatologică” a Bisericii primitive pentru care “ritualul, abia schiţat, ierarhia, abia conturată, dogma, abia întrezărită”. Întrebarea mea e aşadar: cine e milenarist, cei pentru care gestul IPS Corneanu e “smintitor”, sau cei pentru care el e “profetic”? Milenarişti sunt cei aşezaţi în rânduiala – liturgică, ierarhică, dogmatică – Tradiţiei, sau cei care o abolesc sub “impulsuri” şi “emoţii” de moment?
Nu aş întreba dacă nu aş fi observat că, în ultimul timp, singurii eretici denunţaţi ca atare, fără irenism şi fără dragoste frăţească, în paginile Dilemei din ce în ce mai vechi sunt ortodocşii care vor să-şi apere adevărurile de credinţă şi legionarii (vezi articolul dnei Anca Manolescu). Ce e eretic şi milenarist la legionari şi nu e la proiectul utopic al UE? Ce e eretic la nişte credincioşi care vor să-şi păstreze nesmintită învăţătura de credinţă? Şi ce nu e eretic la nişte eseişti care săptămână de săptămână ne îndeamnă la ecumenism şi ne vorbesc în duh gnostic de unitatea esenţială a religiilor? De ce sunt milenarişti Răzvan Ionescu, Gheorghe Fedorovici sau Răzvan Codrescu, şi nu e milenarist dl Baconsky, care vorbeşte de Uniunea Europeană în termeni mesianici?
Astfel, conform dlui Baconsky, UE ar fi “compensaţia unei păci eterne” pe care marile puteri o acordă micilor naţiuni europene, există un “miracol al unităţii europene” rezultat al “clarviziunii biblice” a unor “Părinţi Fondatori”. Mana integrării europene se cuvine, conform dlui Baconsky, dumicată cu orice preţ, în ciuda opoziţiei multor naţiuni europene, deoarece: “Partitura istoriei nu e compusă de majorităţile electorale, ci de voinţa minorităţilor active (...) Uneori e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă” (citate din articolul “Titanic Vals”, Cotidianul, 26 iunie 2008). De ce, deci, nu se scandalizează dl Baconsky de deficitul de democraţie care stă la baza consolidării UE? De ce nu denunţă, aşa cum o face în cazul ortodocşilor care încearcă să-şi apere credinţa, pretenţia stalinistă a unor elite europene de a vorbi în numele tuturor şi de a cere naţiunilor europene să accepte dictatul eurocraţilor în chestiuni dintre cele mai diverse: de la eradicarea ţărănimii în folosul agrobusinesurilor la legiferarea căsătoriei homosexuale? De ce nu se înfierbântă impotriva minorităţilor active care au confiscat naţiunile Europei şi le-au obligat la secularizare şi multiculturalism? Trebuie să înţeleg că susţinearea acordată de dl Baconsky IPS Corneanu şi PS Drincec e bazată pe credinţa că, prin ei, progresăm pe o bază injustă către unitatea creştină a UE? Întreb, pentru că nu înţeleg care sunt standardele care se aplică în dezbaterea intelectuală românească şi pentru că mi se pare că elitele noastre actuale au moştenit de la vechea nomenclatură şi şi-au şlefuit ecumenic şi eurocratic folosirea dublului standard.
Dl Baconsky scrie că nu poate “admite că greco-catolicii români sunt eretici”. De ce, pentru că sunt români? Sau pentru că sunt cetăţeni UE? Dar greco-catolicii ucraineni sunt eretici, având în vedere că nu sunt nici români, nici europeni cu acte în regulă? Dar legionarii români, ortodocşi şi greco-catolici, erau eretici? Sunt, deci, doar morţii eretici? Despre vii numai de bine? Problema naturii eretice a învăţăturii de credinţă catolice nu a survenit într-o dezbatere politică, ci într-una teologică. Şi acolo trebuie să rămână.
Nu accept teoria lui Nae Ionescu conform căreia un greco-catolic nu e român. Dar nici nu accept să măsluim standardele canonice şi să jucăm cartea naţionalismului, a catolicismului, a ecumenismului, sau viceversa, după cum ne convine. Mi-e prieten dl. Baconsky, dar mai drag mi-e Adevărul. Care nu e o idee, ci o Persoană. Şi chiar dacă vreau să fiu prieten cu multă lume, vreau să mă împărtăşesc doar cu acea Persoană. Pentru dl Baconsky, Ortodoxia e “libertate creativă, chemare universală, şi jertfă discretă”. Pentru “petiţionari”, Ortodoxia e mărturisirea lui Hristos.
A fi român-ortodox nu e un “noroc”, aşa cum ironic scrie dl Baconsky, ci e voia lui Dumnezeu pe care noi avem datoria să o facem. Petiţionarii nu luptă pentru un drept, ci pentru a nu li se lua o îndatorire: aceea de a-l urma pe Hristos, pe calea sfinţeniei, după putinţă. Sunt lucruri, rugăciuni, sfinţi, cărări pe care nu vor să le uite. Or, dacă a te alătura modernităţii înseamnă a uita de Hristos, aşa cum fac documentele şi cetăţenii Uniunii Europene pentru care militează atât dl Baconsky, atunci mai bine să uităm de modernitate, să o luăm cum grano salis. De altminteri, în “lumea modernă”, atât de lăudată de dl Baconsky, nu a fost şi nu este prea mult loc pentru românii ortodocşi, măcelăriţi şi mânaţi de la spate continuu în ultimul secol. Singura Românie respirabilă e România neintegrată, România veche, nu România activiştilor, a noii nomenclaturi, a consumismului, a noii limbi de lemn politic corecte şi a copiilor care se sinucid sau sunt violaţi din cauză că le-au plecat mamele să spele pe jos în casele “boierilor” europeni.
Acum vreo doi ani, dl Cătălin Avramescu îi soma pe români să devină presbiterieni dacă vor să se bucure de avantajele civilizaţiei occidentale. Dl Baconsky a semnalat încântat replica pe care i-am dat-o lui Avramescu şi weberianismului său reducţionist. Dar, de vreme ce dl Baconsky pare a avea o concepţie teologico-politică asemănătoare dlui Avramescu, cu Biserica nu ca sfinţitoare, ci ca vehicul al moralei capitaliste şi ca poliţie etică, de ce m-a lăudat? Pentru că eu nu refuzam presbiterienii dlui Avramescu de dragul catolicilor dlui Bădiliţă. Nu mă interesează creştinismul politic. Nu cred că Biserica are a deveni, aşa cum o vrea dl Baconsky, “o campioană a democratizării Estului şi un turn de monitorizare al felului în care societăţile post-comuniste respectă drepturile omului” (ideal propus în cadrul conferinţei Microsoft cu titlul “Europa creştină. Portretul unei apostazii colective”). Nu cred că trebuie să ne unim religios de dragul raţiunilor politice. Dar cred că ar trebui să facem cu toţii politică în acord cu valorile noastre tradiţionale pentru că altele, după cum bine ştiu adevăraţii sceptici şi adevăraţii credincioşi, nu există. Nu cred că trebuie să punem la temelia Bisericii tranzacţii politice. Vreau însă ca în politică să poată respira virtuţile unor oameni întregi. Milenarismul e întotdeauna avântul jumătăţilor de oameni călare pe jumătăţi de adevăr. Or, ceea ce i-a lipsit României în ultimii 20 de ani nu a fost spiritul tranzacţional, ci şira spinării. Pe care nu ne-o vom recăpăta cântând cu toţii în corurile de castratti ale Bruxelles-ului sau ale Vaticanului. Cred că restaurarea oamenilor întregi în România se va face doar prin mărturisirea Adevărului deplin al Bisericii Ortodoxe. Ne-am obişnuit să proclamăm semitonuri de adevăr, şi să şoptim adevărul, convinşi că astfel “progresăm”. Dar singurul “progres pe o bază injustă” e progresul în injustiţie. Creştem micşorându-ne. Şi cam asta ar putea fi definiţia modernităţii apărate de dl Baconsky.

4. Ce le-a scăpat elitelor
Elitele ecumenice nu par a fi observat că, de fapt, ortodocşii petiţionari au dovedit, cu ocazia “cazului Corneanu”, că preţuiesc mai mult adevărul de credinţă decât retorica naţionalistă. Greco-catolicilor şi elitelor care le vorbesc de “ortodoxia latină” (apropos de esenţialism), ortodocşii le răspund cu împărtăşirea de credinţă cu grecii, cu ruşii, sau georgienii. E, aşadar, o ortodoxie mult mai puţin politică decât “unionismul” civic al dlui Baconsky care ne îndeamnă să confundăm calitatea de cetăţean al UE cu aceea de cetăţean al Raiului (vezi în “ «Cazul» Corneanu” paragraful final).
În al doilea rând, ceea ce mi se pare demn de remarcat este că, dincolo de ironiile dlui Baconsky referitoare la “stalinismul” petiţionarilor, baza României s-a mişcat. După 45 de ani de schingiuire comunistă şi după 20 de ani de botniţă a “integrării” şi de ocultare a momentului Piaţa Universităţii, românii încă se mai pot asocia spontan. Primul moment a fost cel al salvării icoanelor din şcoli. În mod normal, ideologii liberali/neoconservatori/libertarieni ar trebui să salute, nu să condamne, capacitatea românilor de a se mişca şi organiza singuri în apărarea propriilor cauze, faptul că nu mai aşteaptă totul de la stat, sau de la Europa. Dar elitele noastre, preocupate să ne vorbească despre cum trebuie să devenim noi cetăţeni autonomi, se supără dacă, în timp ce ei vorbesc, noi devenim cetăţeni autonomi şi începem să ne vedem singuri de interesele noastre. Noi plecăm la Biserică şi ei rămân să citească broşurele UNICEF şi să scrie panseuri pe şerveţele de dineu oficial. Trist Purgatoriu!

15 iulie 2008

Incep sa se vada consecintele deciziei Sinodului

Felul in care a "rezolvat" Sinodul cazul Corneanu-Drincec are consecinte dintre cele mai grave, dupa cum era de asteptat. Aflu ca un grup de mireni din Oradea intentioneaza sa organizeze si sa finanteze o Episcopie ortodoxa noua, pe stil vechi, in semn de protest pentru mentinerea in scanul de episcop al PS Sofronie. Este posibil ca si alti mireni sa-i urmeze exemplul. Se va mai rupe astfel din trupul Bisericii noastre. Si evident ca nu e bine. Dar ce vor face ierarhii nostri pentru a impiedeca astfel de gesturi? Ma tem ca nimic. La cum ii cunosc, sint in stare sa ramina indiferenti la zbaterile mirenilor pina la capat. Pina ce poporul ii va parasi cu totul.

Criza din Biserica se acutizeaza

Am fost pentru citeva zile in Basarabia, incepind chiar de miercuri, 9 iulie a.c., ziua in care Sinodul nostru a facut "istorie" (in sensul dat cuvintului de taranii moldoveni, care exclama: "o facut o istorie!", cind cineva tocmai a facut o nefacuta). Poate ca aceasta zi va ramine prin calendarele (greco-)catolice, drept una istorica, demna de vreun praznic. Pentru majoritatea crestinilor ortodocsi va fi insa una de trista amintire, una in care Sinodul BOR si-a dovedit la maximum incapacitatea de a raspunde marilor provocari ale veacului in acord cu invatatura de credinta. Cind am fost informat ce a hotarit Sinodul in legatura cu "cazul Corneanu-Drincec", mi-am spus: "O rusine!". Dar dupa ce m-am mai gindit putin, mi-am dat seama ca, de fapt, este o tragedie. Biserica noastra este ca o corabie in plina furtuna, la timona careia se afla un capitan lovit brusc de sminteala. Asa incit salvarea pasagerilor devine o "afacere" pe cont propriu a fiecaruia dintre acestia.
Revenind, in calatoria mea in Basarabia am fost rupt de presa din Romania si de internet. De aceea, n-am scris nimic aici cu privire la decizia "istorica" a Sinodului. Mi-am luat o distanta necesara fata de evenimente, distanta care mi-ar permite sa dezvolt acum subiectul cu luciditate si exactitate. Poate o voi face in zilele urmatoare.
Pina atunci, va impartasesc punctul de vedere al unui colaborator al revistei Rost, Gheorghe Fedorovici, cu care sint de acord. (C. Târziu )

Decizia Sfîntului Sinod al B.O.R. cu privire la „Cazul Corneanu”: între motivaţii probabile şi consecinţe inevitabile

Comunicatul Patriarhiei din 9 iulie 2008 ne povesteşte ceva despre o decizie. Am citit şi recitit textul, încercînd să văd care ar fi aceea (pentru rezumatul şi analiza evenimentelor, vezi „Indecizia Sfîntului Sinod” de Răzvan Codrescu, material postat în 9 iulie 2008 pe blogul domniei sale). Nu am găsit-o, afară de faptul că textul dezaprobă gesturi de tipul celui comis de Mitropolitul Corneanu pe care le ameninţă cu sancţiuni severe (caterisire pentru clerici şi oprire de la împărtăşanie pentru laici). Cu alte cuvinte, Mitropolitul Banatului a primit verdictul de … „eretic cu suspendare”!
Nu văd cum ar fi putut hotărî Sinodul un lucru hotărît deja, cum ar fi interdicţia de împărtăşire a ortodocşilor la sau împreună cu heterodocşii sau a concelebrării clericilor ortodocşi cu cei heterodocşi (pentru acest aspect precum şi în legătură cu sensul declaraţiei date de Mitropolitul Corneanu la sfîrşitul şedinţei, vezi articolul lui Răzvan Ionescu, „Adio dar rămîn cu tine”, Gazeta de Transilvania, nr. 5459, 12 iulie 2008). Cel mult, Sinodul a amintit nişte puncte importante ale învăţăturii ortodoxe. Dar dacă a trebuit să le amintească unor episcopi, memoria unora şi onestitatea celorlalţi trezesc serioase motive de îngrijorare.
Aş fi vrut să mă pot bucura la aflarea acestei veşti. Aş fi vrut să pot spune, „Sinodul a acţionat cu trezvie şi cu dragoste”. Mă împiedică însă semnele vremurilor. Mi-e greu să cred că decizia Sinodului a fost luată în numele iubirii creştine, din pogorămînt, chiar dacă aşa vrea să pară. Mi-e greu să nu observ că decizia este în acord cu sprijinul acordat de elita noastră Mitropolitului Corneanu – o elită alcătuită din gnostici, agnostici şi atei. Vedem încă o dată adeverite cuvintele lui Hristos, „nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6, 24). Aş vrea să pot crede că Sinodul îi mai slujeşte încă lui Hristos. Dar atunci, cum se face că, cu excepţia ÎPS Bartolomeu Anania, Sinodul a acţionat exact în spiritul celor străini de Hristos sau vrăjmaşi ai Lui?
PF Daniel spune în cuvîntul de deschidere a lucrărilor şedinţei sinodului că, „printr-un dialog teologic sincer si profund, pot fi redefinite dogmele care separă Biserica Romano-Catolică de cea Ortodoxă.” În ciuda unei formulări cam ambigui, se poate vedea că sînt indicate dogmele care-i separă pe catolici de noi şi nu dogmele în genere. Cu alte cuvinte, că ei sunt cei separaţi. Problema rămîne însă: căci dacă într-adevăr asta a vrut Patriarhul să spună, atunci nu văd cum pot fi „redefinite” nişte dogme care au produs separare. Dacă separarea este rezultatul ereziei, atunci dogmele ereticilor nu pot fi în nici un caz „redefinite”, de vreme ce nu este vorba de dogme, ci de erezii. Doreşte oare Patriarhul Daniel să redefinească nişte… erezii?
La fel de grav mi se pare şi pasajul imediat următor, prin care se recomandă ortodocşilor, fără nici o ambiguitate de această dată, să se reţină de la întrebuinţarea cu „uşurinţă şi patimă” a termenilor erezie, eretic, apostazie. Iniţial este vizat doar modul în care aceşti termeni sînt folosiţi; numai că spre finalul pasajului se sugerează printr-un abil sofism arhieresc că oricine foloseşte termenii respectivi desparte „dreapta credinţă de iubirea creştină smerită”. Apoi ne sînt amintite cîteva pasaje pilduitoare din Noul Testament (Efeseni 4, 15 şi Galateni 5, 6). Selecţia pasajelor indică preferinţa patriarhului pentru gesturi care exprimă „iubirea creştină smerită”; din acest motiv, gestul iubitor şi mai ales smerit al mitropolitului Banatului nu avea cum să fie sancţionat. Există însă şi alte pasaje în Scriptură unde ereticii sînt numiţi cîini (Filipeni 3, 2; Apocalipsa 22, 15) şi antihrişti (1 Ioan 2, 18-19); aceasta pentru că pentru apostoli, o iubire nu este destul să fie smerită şi nici nu poate să fie smerită dacă nu este în primul rînd creştină. Acest sens al iubirii, oarecum suspendat în cuvîntul Patriarhului, face ca în capitolul 3 al primei sale Epistole, Sf. Ap. şi Ev. Ioan să vorbească despre iubirea cu care sîntem datori doar fraţilor, adică fiilor lui Dumnezeu pe care-i opune fiilor diavolului (1 Ioan 3, 10). Trebuie să ne iubim aproapele pînă acolo încît să ne dăm şi viaţa pentru el, dar trebuie să ne iubim fratele, adică pe mădularul Trupului, pînă acolo încît să tăiem din Trup mădularul stricat (Matei 5, 29-30; Ioan 15, 1-6). Dar dacă nu iubim Trupul, nu vom putea iubi nici mădularele Trupului şi cu atît mai puţin pe „aproapele” Trupului. Pe Mitropolitul Corneanu nu-l mai putem iubi ca frate, ci ca pe un aproape, ca pe unul care, chiar dacă a împărţit hainele Trupului şi a aruncat sorţi, „nu ştie ce face” (Luca 23, 34).
De altfel, nici unul din sfinţii autori ai Scripturii nu întrebuinţează un limbaj atît de sever precum Apostolul iubirii cînd este vorba de eretici. Nu vreau să spun că Mitropolitul Corneanu ar fi un fiu al diavolului (asta o ştie numai el şi Dumnezeu), ci doar că Scriptura este departe de a propovădui în mod nediferenţiat „iubirea creştină smerită” şi cu atît mai puţin în cazuri în care dreapta credinţă este ameninţată, indiferent că este vorba de gesturi de o agresivitate evidentă precum cel al mitropolitului Banatului, sau de efortul subtil precum cel ţesut de elită de ani buni de zile. Un efort mai puţin vizibil dar cu roade tot mai vizibile – precum acest cuvînt de deschidere al patriarhului. În articolul „Cine se teme de Patriarhul Daniel” (Dilema Veche, nr. 229, 3 iulie 2008), Andrei Pleşu îi amintea PF Daniel de un proiect comun şi, bănuiesc, pe termen lung. Biserica Ortodoxă Română începe într-adevăr să se înnoiască, dar într-un mod îngrijorător, într-unul în care trăsăturile ei tradiţionale (în sensul etimologic al termenului) încep să se atenueze.
Dacă este adevărat că Preafericitul Daniel a ţinut cont în decizia sa (de a nu lua nici o decizie) de ajutorul pe care l-a primit la începutul carierei din partea Mitropolitului Corneanu, înseamnă că pocăinţa Mitropolitului Corneanu, reală sau inventată, publică sau privată, nu a jucat nici un rol. Înseamnă că mecanismul care a funcţionat aici este acelaşi care asigură eficienţa şi longevitatea grupurilor de interese unde indivizii îşi sunt obligaţi unii altora în virtutea unor favoruri-datorii cu scadenţă lungă, în virtutea principiului quid pro quo. Scenariul aminteşte de episodul fanariot, cînd domnitorii greci care ajungeau pe tronurile Ţărilor româneşti erau deja datori vînduţi celor care i-au ajutat să obţină tronul.
Oamenii patriarhului nu obosesc să amintească modul favorabil în care acesta era privit în tinereţe de părintele Stăniloae şi de părintele Cleopa (găsim un astfel de locus classicus în articolul lui Andrei Pleşu menţionat mai sus). Dar poate fi considerată aprecierea reală acordată de aceşti stîlpi ai Ortodoxiei tînărului teolog de atunci un cec în alb, un credit acordat necondiţionat şi nelimitat? Ar putea crede cineva că astăzi, în lumina aşa-zisei decizii sinodale şi a cuvîntului de deschidere rostit de PF Daniel, părintele Stăniloae şi părintele Cleopa şi-ar fi păstrat sprijinul acordat, în condiţiile în care ceilalţi stîlpi rămaşi în viaţă, precum părintele Arsenie Papacioc şi părintele Iustin Pârvu, şi-au exprimat public dezaprobarea şi îngrijorarea faţă de atitudinea şovăitoare a Sinodului şi implicit a Patriarhului?
În definitiv, problema nu este dacă Corneanu este păcătos, ci dacă este eretic. Dacă Mitropolitul Banatului ar fi doar un păcătos aşa cum suntem cu toţii, chestiunea nu trebuia să privească pe nimeni din Biserică, ci făcea doar rating în mass media. Ca orice creştin, ÎPS Corneanu putea fi iertat la scaunul de spovedanie pentru desfrînare, hoţie, minciună, delaţiune în măsura, fireşte, în care şi-ar fi recunoscut şi regretat păcatul. În timp ce păcatul este individual, erezia atacă comunitatea de credinţă. Cu alte cuvinte, spre deosebire de erezie, păcatul nu pune în pericol adevărul de credinţă, ci doar mîntuirea personală. În schimb, de vreme ce s-a rupt de Biserică, ereticul nu mai poate primi iertarea fără de care nimeni nu se poate mîntui, chiar dacă ar trăi pentru tot restul vieţii la un nivel moral ireproşabil. Ereticul este un fel de sinucigaş spiritual: sinucigaşul trupesc nu mai poate fi mîntuit fiindcă şi-a anulat, o dată cu moartea fizică, posibilitatea de a învia duhovniceşte prin dobîndirea iertării. Ereticul, deşi mort duhovniceşte, mai are posibilitatea (teoretică) de a se întoarce în Biserică şi de a cere iertarea: chiar şi erezia poate fi iertată în măsura în care este recunoscută şi lepădată. Întrebarea este: ce a iertat Sinodul, de vreme ce Corneanu se simte nevinovat? Tocmai pentru că, în cazul lui Corneanu cel puţin, Sinodul nu a iertat nimic, ci a trecut totul cu vederea, Sinodul a sfîrşit prin a-i refuza lui Corneanu şansa unei pocăinţe autentice prin care acesta să poată reveni în Biserică. Prin felul în care a abordat întreaga situaţie, Sinodul s-a arătat lipsit nu doar de trezvie, ci şi de dragoste. Căci în urma acestei „decizii,” Mitropolitul Corneanu nu se mai află nici în Biserică, nici în afara ei, ci undeva în acel limbus infantium despre care teologii catolici spun că este locul veşnic al pruncilor avortaţi şi al copiilor nebotezaţi.
În concluzie, soluţia Sinodului a făcut mai mult rău decît bine. Departe de a-şi recunoaşte vreo greşeală, Corneanu consideră că gestul său, absolut firesc în ce-l priveşte, este doar interpretat de unii ca fiind necanonic. Chiar dacă aceşti „unii” reprezintă sinodul B.O.R., lui Corneanu nu i se pare relevant, ceea ce demonstrează două lucruri:
1. Corneanu nu mai recunoaşte de drept şi de fapt autoritatea Sfîntului Sinod al B.O.R.;
2. În măsura în care Sfîntul Sinod va continua să tolereze nesimţirea teologică a Mitropolitului Banatului, vrînd-nevrînd va deveni complicele unei abateri grave din punct de vedere dogmatic şi canonic. Indiferent de raţiunile acestei complicităţi – care pot varia de la interese personale la pură delăsare –, ierarhia va fi în acest caz direct responsabilă de prelungirea propriei confuzii la nivelul întregii Biserici şi, prin aceasta, de producerea unor viitoare tensiuni interconfesionale.

Gheorghe Fedorovici

Ortodoxia românească încotro?

COMUNICAT DE PRESĂ
miercuri, 09.07.2008

Cazul ierarhilor Nicolae şi Sofronie pune în criză relaţiile inter-ortodoxe

Printr-o epistolă memorabilă (prima de acest gen în istoria relaţiilor cu Biserica Ortodoxă Română), adresată direct ierarhilor adunaţi ieri şi astăzi în Sfântul Sinod, toţi stareţii mănăstirilor Sfântului Munte Athos declară fără echivoc tăierea oricărei comuniuni cu episcopii care se împărtăşesc cu cei aflaţi în afara Bisericii Ortodoxe.

Scrisoarea oficială a conducerii Sfântului Munte a fost trimisă în contextul tulburărilor produse în ultima vreme de actele anticanonice a doi dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe Române. Este vorba despre mitropolitul Nicolae Corneanu al Timişoarei (care s-a împărtăşit cu greco-catolicii în cadrul unei ceremonii solemne în data de 25 mai 2008) şi de episcopul Sofronie al Oradiei (care a litrughisit împreună cu un episcop unit la slujba Agheazmei celei mari, pe 6 ianuarie 2008, de Bobotează).

Părinţii români din Sfântul Munte se adresaseră Sinodului şi separat printr-un memoriu, în urmă cu două săptămâni, cerând cu stăruinţă să fie îndepărtate sminteala şi confuzia din popor.

Cu doar trei zile în urmă, pe 5 iulie 2008, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a emis un comunicat prin care îşi reafirma poziţia faţă de uniţii greco-catolici care nu se pot împărtăşi împreună cu ortodocşii la Sfânta Liturghie. Actul precizează regula potrivit căreia comuniunea euharistică (împărtăşirea) este imposibilă întrucât uniţii fac parte dintre cei de altă credinţă.

Poziţia Patriarhiei Ecumenice şi a Sfântului Munte demonstrează cu claritate că o eventuală neaplicare a regulilor bisericeşti în cazul mitropolitului Nicolae Corneanu şi al episcopului Sofronie al Oradiei va conduce la tensiuni grave, fără precedent, între Biserica Ortodoxă Română şi celelalte Biserici Ortodoxe.

De asemenea, organizaţiile membre ale Asociaţiilor Laicatul Ortodox Român au reacţionat printr-un gest de proporţii uriaşe, semnând un memoriu foarte documentat care va fi luat astăzi în discuţie în Sfântul Sinod. Memoriul poate fi citit aici.

În doar şapte zile au subscris memoriului un număr impresionant de 160 de instituţii reprezentative cu caracter specific ortodox din România (55 de asociaţii şi fundaţii ale Laicatului Ortodox Român, precum şi 105 mănăstiri şi parohii), aceasta în condiţiile în care Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei a preferat să evite informarea publicului larg despre acest eveniment. Semnatarii memoriului adresează insistent rugămintea către membrii Sfântului Sinod de a fi respectate Sfintele Canoane în judecarea celor doi ierarhi apostaţi. Se cere totodată respingerea amestecului celor de altă credinţă în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe Romane.

Epistolele Sfântului Munte Athos şi memoriul semnat de membrii Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român au o semnificaţie istorică unică:

1. Este pentru prima dată în istorie când Conducerea Sfântului Munte se adresează Sfântului Sinod într-o asemenea împrejurare. Athoniţii îşi motivează atitudinea astfel: „Considerăm că pentru aceste acţiuni anticanonice extreme suntem împreună răspunzători înaintea Domnului şi aceia dintre noi care tăcem sau consimţim cu făptuitorii."

2. Este pentru prima dată în istorie când părinţii români din Grădina Maicii Domnului (Sfântul Munte) trimit un memoriu Sfântului Sinod al BOR.

3. Este pentru prima dată când un număr atât de mare de instituţii ale societăţii civile şi bisericeşti (laici, monahi şi clerici) îşi dau mâna pentru a lua atitudine faţă de încălcarea flagrantă a învăţăturii de credinţă ortodoxă de către nişte înalte feţe bisericeşti.

Toate acestea încă o dată (dacă mai era nevoie) gravitatea nemaipomenită a faptelor săvârşite de cei doi ierarhi şi, mai ales, importanţa judecării cazurilor potrivit Sfintelor Canoanelor.

Nerespectarea acestora ar arunca serioase semne de întrebare asupra prestigiului proaspătului Statut de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Romane, care-şi revendică autoritatea tocmai de la canoanele Bisericii. Consecinţele practice ale ignorării propriilor rânduieli sunt incalculabile. Cutia Pandorei va rămâne astfel deschisă.

Se cuvine să nu dăm uitării faptul că sfinţii mărturisitori şi-au dat viaţa pentru apărarea Credinţei Ortodoxe!

De la secretariatul ASOCIAŢIILOR LAICATULUI ORTODOX ROMÂN,
Prof. Cristian Constantinescu

Si in Sinod se ingroapa romaneste orice scandal?

Aflu pe seara ca in Comisia Canonica a Sinodului, adica tocmai aceea care ar trebui sa vegheze la respectarea regulilor in Biserica, s-a propus rezolvarea "cazului Corneanu" in stil pur romanesc. Dupa vorba carageliana "sa se revizuiasca primesc, dar sa nu se schimbe nimica", mitropolitul Corneanu va fi pedepsit, dar de fapt nu va fi! Cum asa? Ca la noi: i se va da o "mustrare". Canoanele cer caterisirea? A se slabi! Poporul este in pragul confuziei vecine cu erezia? A ne scuti! Mii de credinciosi mireni si zeci de manastiri din tara si de la Athos implora Sinodul sa pastreze neatinsa dreapta-credinta? Hai sa fim seriosi, ce atita galagie?
Si daca mitropolitul Corneanu se va lasa din nou prada "emotiilor" si va gusta din "impartasania" catolicilor, cine-l va putea opri? Ca doar e ierarh. Si daca exemplul sau de "vladica" va fi luat de tot mai multi slujitori ai altarului de prin Banat, ce va face Sinodul? Ca deja aud ca astfel de nazdravenii se mai intimpla, dar cu fereala, ca pina acum nu era voie. De-acum sa te tii.
S-or fi saturat si sinodalii nostri de straiele vechii ortodoxii, ca prea nu-s "aggiornate" si poate s-or gindi sa le schimbe cu cele mai ochioase ale Apusului.
Totusi, sa nu anticipez hotarirea Sinodului, ca va mai lucra si Sfintul Duh si poate iar ma contrazice...
Este insa cu adevarat trist ca din cinci ierarhi membri ai Comisiei Canonice trei sint considerati "traditionalisti": IPS Teofan, mitropolitul Moldovei, care este si presedintele Comisiei, IPS Andrei, arhiepiscop al Albei Iulii, PS Justinian, episcop al Maramuresului. Sursele mele spun ca toti au imbratisat ideea impaciuitorista. Ma mir foarte (unul dintre motive se va vadi miine). Si mai mult ma nedumereste pozitia PS Justinian, care este la 180 de grade fata de cea exprimata in Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului.
Nadajduiesc ca nu s-au lasat intimidati de nimeni. Ca la alte daraveli nici nu vreau sa ma gindesc.

Părintele Mina Dobzeu, botezătorul lui Steinhardt. Dar nu numai

Numărul pe luna iulie al revistei ROST îi este închinat părintelui Mina Dobzeu, de la Huşi. Basarabean de obârşie, plin de râvnă duhovnicească, închis de către comunişti pentru că s-a ridicat contra ateismului impus de regim, părintele Mina a rămas în conştiinţa publică mai ales ca botezătorul lui Nicu Steinhardt. Episodul, petrecut în închisoare, este destul de cunoscut, fiind povestit în amănunt de Steinhardt în Jurnalul Fericirii.
Răzvan Codrescu atrage însă atenţia că părintele Mina nu este doar cel care l-a botezat pe Steinhardt:

“Încrucişarea drumului său cu cel al lui N. Steinhardt pare a-i fi marcat fatal viaţa, privîndu-l într-un fel de autonomia propriei persoane. Cînd spui Mina Dobzeu, toată lumea avizată se gîndeşte reflex la N. Steinhardt. Iar monahul cu ochi albaştri nu pare deloc deranjat, ci mai degrabă onorat, desigur şi dintr-un lung exerciţiu al smereniei. De altfel, el însuşi se face bucuros con-lucrător al acestei anexări identitare, fiind gata oricând să relateze, cam cu aceleaşi cuvinte, irezistibila poveste a celuilalt, în a cărui plasă de paing îngeresc îi place să se simtă prins, cu voia Domnului, ca o gîză cuminte.
Mina Dobzeu este, într-adevăr, înainte toate, botezătorul lui N. Steinhardt, dar încă prea puţini ştiu că nu este numai atît. Schiţîndu-i acest portret sumar şi respectîndu-i propria opţiune, voi da şi eu prioritate episodului cu pricina, dar fără a mă rezuma la el şi fără a-l îneca în comentarii superflue.” Potretul, cu o autobiografie a părintelui şi altele le găsiţi în ROST.

Din acelaşi număr al revistei, mai semnalez consistentul dosar al „cazului Corneanu”, în care sunt adunate opiniile părinţilor Iustin Pârvu şi Arsenie Papacioc şi ale lui Radu Preda, Marcel Răduţ Selişte, Gheorghe Fedorovici, Răzvan Codrescu.
De asemenea, vă recomand articolele: „Alegerile şi alfabetizarea politică a poporului”, de Mihail Albişteanu; „Democraţia SS”, de Cristi Pantelimon; „Valeriu Anania şi teatrul ca şcoală a libertăţii”, de Mircea Platon; „Naţiunea şi naţionalismul în viziunea lui Nicolai Berdiaev” (II), de Cristi Pantelimon.


Puteti cumpara revista "Rost" la chioscurile Rodipet, ca si:
- In Bucuresti – de la librariile “Vasiliada” (Bd. I. C. Bratianu 12) si “Sophia” (str. Bibescu Voda nr. 24, linga Facultatea de Teologie); la cele doua librarii gasiti si numere din urma, pentru completarea colectiei;
- In Constanta – de la libraria “Brâncoveneasca” (Str. Stefan Mihaileanu nr. 21)
- In Suceava – de la libraria “Sf. Voievod Stefan cel Mare”;
- In Iasi - de la librariile Sedcom Libris;
- In Cluj - de la librariile Arhiepiscopiei Clujului;
- In Tecuci - de la Librariile Cristian;
- In Campia Turzii - de la Libraria Ensa.

PS Irineu a fost ales mitropolit al Olteniei

Fiind om, pina si mie mi se intimpla sa gresesc :)
M-am pripit scriind, in urma cu putina vreme, ca sint facute "jocurile" la Craiova si ca noul mitropolit al oltenilor va fi PS Vicentiu, vicar patriarhal. Mea culpa!
Iata ca azi Sinodul l-a ales arhiepiscop al Craiovei si mitropolit al Olteniei, la o diferenta de doar doua voturi, pe PS Irineu Slatineanu.
PS Irineu (n. 1957) a intrat in manastire la 17 ani, din anul 1991 este arhiereu vicar la Episcopia Rimnicului, iar de curind a devenit si decan al Facultatii de Teologie din Craiova.
Noul mitropolit va fi intronizat pe 27 iulie a.c.

48 asociaţii şi fundaţii, 90 mănăstiri şi schituri, 11 parohii şi mii de mireni cer caterisirea IPS Nicolae si a PS Sofronie

Comunicat de presă
07.07.2008

Având în vedere tulburarea pe care au adus-o asupra Sfintei noastre Ortodoxii actele de apostazie de la dreapta credinţă ale mitropolitului Nicolae Corneanu şi ale episcopului Sofronie Drincec, 48 Asociaţii şi Fundaţii ale Laicatului Ortodox Român, 90 Mănăstiri şi Schituri, 11 parohii şi mii de dreptcredincioşi din toate zonele ţării au semnat un memoriu adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Lista semnatarilor rămâne deschisă până la momentul luării în discuţie a respectivelor cazuri de către membrii Sfântului Sinod.

Prin acest act, noi, toţi semnatarii, parte reprezentativă a credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române, susţinem pe membrii Sfântului Sinod în judecarea celor doi ierarhi conform cu Sfintele Canoane ale Bisericii şi cu învăţătura ortodoxă.

Amestecul celor de altă credinţă, în special al romano-catolicilor şi greco-catolicilor, în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe nu fac decât să pună într-o lumină şi mai proastă dialogul cu aceştia. În cazul în care ierarhii ortodocşi vor fi împiedicaţi prin ameninţări şi intimidare să-şi împlinească menirea de păzitori ai dreptei credinţe şi ai păcii Bisericii, vom fi constrânşi să cerem celorlalte Biserici Ortodoxe să întrerupă dialogul cu romano-catolicii.

Mai mulţi părinţi stareţi au rânduit ca în mănăstiri zilele de luni, marţi şi miercuri să fie petrecute în post şi în rugăciune, pentru ca bunul Dumnezeu să se milostivească şi să trimită Duhul Său cel Sfânt asupra celor ce sunt puşi de Hristos să vegheze la păstrarea păcii Bisericii Sale.

Federaţia Asociaţiilor Laicatului Ortodox
Prof. Cristian Constantinescu

Lista de semnaturi o aveti alaturi, atasata: /Comunicat_presa_080707_cu_lista_semnatari.pdf

Toti staretii de la Muntele Athos cer caterisirea IPS Nicolae si a PS Sofronie

Nr. înreg. F. 2/7/1541
Careia, 20-06/3-07-2008

Sfînta Chinotită a
Sfântului Munte Athos

Prea Fericitului Părinte Daniel,
Patriarhul României,
Preşedintele Sfântului Sinod al Ierarhiei
Sfintei Biserici a României
şi tuturor membrilor cinstitei Ierarhii
la Bucureşti

Prea Fericirea Voastră,
Cu adîncă tristeţe, noi, totalitatea monahilor care ne nevoim în Sfântul Munte, am fost informaţi despre cu totul neaşteptata comuniune sacramentală (intercomuniune) din data de 25 mai 2008 a Prea Sfinţitului Nicolae, Arhiepiscop de Timişoara şi Mitropolit al Banatului, cu episcopul uniat şi cu nunţiul papei, act săvîrşit prin împărtăşirea celui dintîi din «pîinea» şi din «potirul» ereticilor acelora.
Unui ortodox îi este imposibil să treacă pe lîngă acest eveniment fără să simtă amărăciune şi serioasă îngrijorare. Cei care au o vie conştiinţă de sine ortodoxă şi un ascuţit simţămînt ortodox văd cum este încălcată în gradul cel mai înalt credinţa noastră, a ortodocşilor, în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.
Actul neaşteptat al Prea Sfinţitului Mitropolit mai sus pomenit răstoarnă din temelii Eclesiologia Ortodoxă şi constituie încălcarea extremă a Sfintelor Canoane, adevărată jignire adusă înseşi Tainei Bisericii. De vreme ce cuvintele înscrise în Epistola către Efeseni constituie predanie apostolică: «Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez» (Efeseni 4, 3-5), iar această moştenire este păzită în mod neclintit de douăzeci de veacuri în Biserica noastră Ortodoxă cu preţul multor osteneli, cu sudoare şi sînge, cum poate sta nepăsătoare conştiinţa ortodocşilor cînd este desfiinţată temelia mîntuirii şi pusă în pericol nădejdea cea în Hristos?

Întîistătătorii ortodocşi, precum şi însăşi Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu au accentuat în multe rînduri faptul că potirul comun nu poate constitui un mijloc de realizare a unirii. Convingerea comună a ortodocşilor este aceea că deplina unitate dogmatică în Credinţa Ortodoxă este condiţia absolut necesară pentru oricare unitate bisericească viitoare a eterodocşilor creştini care s-au separat de Biserica Ortodoxă. Aşa cum a scris şi vrednicul de pomenire părinte Dumitru Stăniloae: «Pentru Biserica Ortodoxă intercomuniunea care separă comuniunea euharistică de unitatea de credinţă şi de unicitatea Bisericii este de neconceput. Mai corect spus, aceasta este un pericol de dizolvare a Bisericii, a unităţii de credinţă şi de încetare a Euharistiei» (Pentru un Ecumenism Ortodox, ed. Athos, Pireu, 1976). Intercomuniunea sacramentală săvîrşită cîndva în trecut în mod neteologic şi nejustificat de către unii în diaspora ortodoxă a fost condamnată în repetate rînduri de către Biserica Ortodoxă.

Pe lîngă aceasta, am luat cunoştinţă şi de sminteala răspîndită în poporul român credincios şi de protestul energic al cuvioşilor monahi atît din România, cît şi de la Sfîntul Munte. Cunoaştem, de asemenea, şi faptul că diverşi factori din afara Bisericii exercită presiuni de nesuportat în vederea justificării actului Prea Sfinţitului Nicolae. Cu toate acestea, nici o acţiune deliberată venită din partea acestora nu poate acoperi, în conştiinţele episcopilor ortodocşi, datoria lor episcopală ce decurge din cuvîntul Apostolului: «Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfînt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a cîştigat-o cu însuşi sîngele Său» (Fapte 20, 28). De altfel, opoziţia dusă pînă la vărsarea de sînge mucenicesc a poporului ortodox al României faţă de uniatizarea lui forţată din secolul al XVIII-lea, opoziţie consemnată de scriitori români şi străini, este dovada cea mai bună a faptului că poporul vostru credincios iubeşte Ortodoxia şi nu doreşte uniri false cu papistaşi şi uniaţi.
Uniaţii, oricît ar fi de apreciaţi ca oameni pentru suferinţele la care au fost supuşi, alături de ortodocşi şi de alţi creştini, de către regimurile atee, nu pot participa la împărtăşirea potirului nostru şi nici noi la împărtăşirea potirului lor, deoarece împărtăşirea din aceeaşi Pîine şi din acelaşi Potir este pentru noi o chestiunea eclesiologică, iar nu una sociologică; este rodul deplinei unităţi dogmatice, cultice şi administrative în Credinţa Ortodoxă, iar nu un mijloc de promovare a unor unificări lumeşti; înseamnă comuniune cu Hristos şi în Hristos şi nu se referă la formele trecătoare ale unei societăţi doar omeneşti.
În afară de acest eveniment, dorim să ne exprimăm îngrijorarea şi pentru săvîrşirea anul acesta, la praznicul Arătării Domnului, a Sfinţirii Apei de către Prea Sfinţitul Sofronie, Episcopul Oradiei, în comun cu episcopul uniat al locului. Ne întrebăm dacă nu cumva toate acestea se fac pentru a se cultiva aşa-zisul ecumenism popular, pentru ca popoarele să se obişnuiască cu ideea unităţii în ciuda diferenţelor dogmatice şi pentru a se promova o unitate a Bisericii Ortodoxe cu creştinii eterodocşi fără rezolvarea acestor diferenţe.

Prea Fericirea Voastră,
Considerăm că pentru aceste acţiuni anticanonice extreme sîntem împreună răspunzători înaintea Domnului şi aceia dintre noi care tăcem sau consimţim cu făptuitorii. De aceea, cu profund respect vă rugăm să vă aplecaţi asupra acestor chestiuni cu cuvenita sensibilitate faţă de Sfintele Canoane şi să înlăturaţi sminteala de la mijloc, pentru ca să se slăvească prea sfînt Numele Domnului, pentru a fi alinat poporul ortodox credincios din România şi de pretutindeni şi pentru ca sfintele Biserici ale lui Dumnezeu să se bucure de buna rînduială şi de pacea cea plăcută lui Dumnezeu.
Referitor la cele de mai sus, dorim să vă aducem la cunoştinţă faptul că noi nu putem primi în comuniune bisericească pe episcopul care va stabili comuniune sacramentală cu uniaţi, papistaşi, monofiziţi, protestanţi sau alţi eretici fără ca în prealabil aceştia să se întoarcă la Credinţa Apostolică a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.
Avem speranţa că, cu dragoste părintească, veţi acţiona cum se cuvine în acord cu cele stabilite de Sfintele Canoane.
Pentru toate acestea, cerînd ca nişte fii binecuvîntările patriarhale ale Prea Fericirii Voastre celei de Dumnezeu cinstitoare, vă sărutăm Cinstita Dreaptă şi vă asigurăm de respectul nostru fără margini.
Toţi reprezentanţii şi întîistătătorii celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri
ale Sfîntului Munte Athos adunaţi în sinaxă.

Amanarea caterisirii adanceste criza

Parintele Staret Stefan Nutescu, de la Schitul Lacu, de la Sfantul Munte Athos, a acordat un interviu ziarului ZIUA cu privire la scandalul din sanul Bisericii Ortodoxe Romane. Redau fragmente:

"[...] Apostazia de la credinţa ortodoxă a
mitropolitului Nicolae Corneanu şi a episcopului Sofronie primejduieşte astăzi viaţa Bisericii mai mult decat aspra prigoană comunistă, fiindcă acum insăşi invăţătura de credinţă, temeiul mantuirii noastre, este pusă in pericol."

"[...]Canoanele Bisericii şi intreaga tradiţie ortodoxă consideră ca foarte mare păcatul impărtăşirii cu ereticii sau cu schismaticii, similar uciderii sau adulterului. După canoanele 45 şi 46 apostolice, pedeapsa pentru cei ce săvarşesc acest păcat este foarte clară: afurisirea, adică scoaterea din comuniunea Bisericii, in cazul mirenilor, şi respectiv caterisirea, adică depunerea din treaptă, in cazul clericilor."

"[...]Biserica este foarte chibzuită in tot ceea ce randuieşte. Ea nu pedepseşte ca să se răzbune, după cum fac de obicei oamenii, ci ca să vindece pe cel bolnav sau ca să impiedice imbolnăvirea şi a celorlalte mădulare ale sale. Cand doctorii văd că s-a cangrenat piciorul şi nu mai poate fi vindecat, il amputează pentru a salva viaţa omului. Aceasta este afurisirea. Nu doctorul a cangrenat piciorul, ci doar a constatat cangrena şi l-a tăiat. Tot aşa, nu Biserica ii aruncă de la sine pe cei care apostaziază, impărtăşindu-se cu cei din afara ei. Ea numai constată că aceştia singuri s-au exclus, s-au instrăinat. Mitropolitul Nicolae, cand s-a impărtăşit cu greco-catolicii şi a spus că-l consideră pe papă drept cap al Bisericii, şi-a afirmat alegerea. Avem aceeaşi situaţie tristă şi in privinţa episcopului Oradiei. După cum "calcă", ei pot deveni - Doamne fereşte! - episcopi greco-catolici, insă aşa nu mai pot rămane arhierei ortodocşi in continuare."

"Vedeţi dumneavoastră, canoanele nu sunt nişte simple convenţii omeneşti. In ele sunt cuprinse legile dumnezeieşti după care se călăuzeşte Biserica. De altfel, nu inţeleg de ce lumea lesne acceptă să respecte convenţii omeneşti, dar intampină o mare greutate cand e vorba să facă ascultare de cele randuite nouă de Insuşi bunul Dumnezeu, prin gura plină de Duh Sfant a Sfinţilor Lui. [...]
De curand, Mihai Frăţilă, auxiliar al Arhiepiscopiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, afirma că actul mitropolitului Corneanu nu incalcă canoanele, din moment ce Biserica Catolică nu este nici schismatică şi nici eretică, căci anatemele au fost ridicate, iar tainele au fost recunoscute reciproc.
Dacă ar fi să ne luăm după ideile acestui catolic, ar insemna că unirea s-a realizat deja şi că insuşi papa a fost recunoscut deja drept cap infailibil al Bisericii Ortodoxe. Ne miră cum astfel de neadevăruri pot să circule nestingherite in presa din Romania, inducand pe credincioşi in eroare. Ar trebui ca teologii să dea răspuns la astfel de afirmaţii greşite. Se ştie, de pildă, că aşa-zisa ridicare a anatemelor de către patriarhul Atenagora nu implică in nici un fel Biserica. A fost doar un act demonstrativ, personal, condamnat de intreaga Biserică Ortodoxă la vremea respectivă. Cum să ridici anatemele dacă nu s-a renunţat la erezie? Mai mult, şi cei ce se unesc cu ereticii intră negreşit sub anatemă. Acestea sunt lucruri foarte grave, foarte serioase. Cat despre recunoaşterea Sfintelor Taine, nici nu poate fi vorba."

"[...] Condamnarea celor doi ierarhi ar putea fi văzută ca o soluţie sigură pentru rezolvarea problemei. Se linişteşte poporul, iar ei sunt ajutaţi să-şi conştientizeze greşeala pe care nici măcar nu vor să o recunoască, semn clar al pierzării. Prin urmare, se urmăreşte evitarea tulburărilor in viaţa Bisericii, pentru a nu se primejdui insăşi mantuirea poporului dreptcredincios al mitropoliei Banatului şi al episcopiei Oradiei."

"[...] Dacă se pocăiesc cu sinceritate, atunci pot fi reprimiţi in comuniunea Bisericii, dar episcopi nu vor mai putea fi. Canoanele sunt suficient de clare cand afirmă: "Să se caterisească". Nu spun, de pildă: dacă se vor pocăi, atunci să fie puşi inapoi in treapta de episcop, cum se intamplă in cazul altor păcate mai uşoare. In istoria Bisericii nu puţine sunt cazurile de caterisire a unor clerici şi chiar a unor ierarhi. De multe ori, au fost depuşi pentru greşeli cu mult mai uşoare, pentru că au făcut sminteală celor mai mici. Măsura s-a luat totdeauna din dragoste faţă de Hristos şi de Biserică, pentru a păstra neprihănită credinţa spre mantuirea poporului. Vedeţi? Infricoşător este şi păcatul smintelii."

"[...] Biserica, in general, nu a amanat afurisirea sau caterisirea cand a existat dovada clară a apostaziei. Orice amanare insemnă o adancire a crizei, o punere in pericol a mantuirii celor pe care episcopul apostat ar trebui să-i păstorească."

"[...] Nestorie, Dioscor şi alţi mari eretici au fost judecaţi şi condamnaţi in lipsă, după ce au evitat să se prezinte la Sinod. Avem canonul 77 al sinodului de la Cartagina care prevede judecata in lipsă. Eutihie, de pildă, a fost "in chip neintarziat" judecat in lipsă şi condamnat ca eretic de Sinodul al IV-lea Ecumenic pentru a nu se intinde sminteala in popor."

"[...] Trebuie multă rugăciune: preoţii, noi călugării, dar şi credincioşii cred că ar trebui să postească şi să se roage cu umilinţă in zilele Sinodului din 8-9 iulie, pentru ca Domnul să ne miluiască, să lumineze minţile ierarhilor noştri pentru a găsi acea cale ortodoxă de a indepărta tulburarea şi confuzia din viaţa Bisericii noastre. Trecem prin momente foarte grele. Numai Dumnezeu mai poate să ajute!"

Noi clarificări în privinţa “cazului Corneanu”

Mircea PLATON

Domnul Cristian Bădiliţă nu a răspuns precizărilor mele privind “cazul Corneanu”. În schimb, din silenţiul domniei-sale a răsărit o “dublură” pe nume “Ioan”, un strigoi virtual care-i ciuguleşte polemic pe oponenţii dlui Bădiliţă pe greco-catolica.org. Arătarea dovedeşte nu numai o intimă, îndelungată şi expertă cunoaştere a operei trecute, prezente şi viitoare a dlui Bădiliţă, ci şi o uluitoare empatie teologică şi afinitate stilistică cu dl Bădiliţă. În fapt, dacă nu ar semna “Ioan”, ai putea jura că e Bădiliţă.
Ştiu că multă lume e de părere că nu trebuie polemizat cu dl Bădiliţă. Dar eu polemizez doar cu “Ioan”, şi o fac doar pentru că atât larva forumistă cât şi originalul parizian mi se par bune exemple de produse ale “elitei” noastre din ultimii douăzeci de ani. Între budism şi sufism, între eurosocialism şi globalism corporat, între Bădiliţă şi Bucurenci, elita noastă a dat dovadă de un fler deosebit în a descoperi şi promova “talente”. Criteriul asumpţiunii e simplu: nu trebuie să-i ceri elitei ce nu-ţi poate da, ci doar ce-ţi poate da. Nu-i cere să se bată pentru România. Că nu poate. Cere-i burse, că-ţi dă (la NEC, la Wissenschaft, la CEU, la Tescani). Nu-i cere să se rupă de sistem. Că nu-i vine. Cere-i să te branşeze şi pe tine, şi “se face”. Te servesc.
Regretând că mi s-a dat să dezbat chestiuni arzătoare nu cu un autor care semnează cu propriul nume, ci cu un “Ioan” de mâna a doua, voi răspunde chemării lui “Ioan” care mă somează să-mi exprim opinia în privinţa unui mai vechi articol al dlui Bădiliţă şi a unor noi citate din Sfinţii Părinţi ai Răsăritului produse de “Ioan”. Voi începe aşadar cu citatele din Sfinţii Părinţi, voi continua cu Afanasiev, şi mă voi opri apoi la ce ne-a rămas de făcut.

1. Spune deci “Ioan”: “Poate că vaşnicii «apărători» ai Sf.Părinţi ar trebui să mai cerceteze şi alte scrieri ale Sf.Chiril al Alexandriei pe tema filioque . S-ar putea să AIVĂ surprize: «Spiritul Sfant provine (proeisi) de la Tatăl şi de la Fiul; este evident că el (Spiritul), e de fiinţă divină provenind (proion) în mod fiinţial şi substanţial (ousiodos) în ea şi din ea» (Chiril din Alexandria, Thesaurus, PG 75, 585A).”

Nu pot decât să admir acribia cu care “Ioan” a scotocit după acest fragment, dar el nu dovedeşte nimic. Crezul Niceo-Constantinopolitan, formulat pe baza lui Ioan 15:26, acceptat şi în Apus şi în Răsărit până când teologii franci şi vizigoţi şi-au făcut de lucru cu formulările sinoadelor ecumenice, nu poate fi schimbat din cauză că aşa vrea “Ioan” pe baza unui citat dintr-un Sfânt Părinte. Citatul nu e necunoscut teologilor ortodocşi şi fluturarea lui nu schimbă cu nimic datele problemei. Acestui citat din Sf. Chiril, formulat in toiul luptelor antinestoriene, i se pot opune citate din Sf. Apostol Ioan, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sf. Grigore de Nazianz etc. Şi dacă ar fi să îl credem pe marele teolog şi istoric Georges Florovsky, e o mare diferenţă între formula lui Chiril şi cea a lui Augustin (vezi Florovsky, Collected Works, vol. VIII, 273-275) care e la baza catolicului filioque.
Dar, din perspectiva în care am iniţiat aceste lămuriri, nu are rost să discutăm aceste lucruri. Problema, în fond, nu e să hotărâm eu şi cu "Ioan" chestiunea lui filioque. Nu avem căderea. Există o formulare dogmatică în acest sens. Şi ea, izvorând din Tradiţie şi dând naştere la Tradiţie, afirmă purcederea Sfântului Duh doar de la Tatăl. Nu tot ce au spus Sfinţii Părinţi e dogmă, dar dogma s-a formulat prin acceptarea de către sinoadele ecumenice şi apoi prin preluarea de către Tradiţie a formulărilor Sfinţilor Părinţi.
În rest, că Roma defineşte, acceptă sau se preface că acceptă chestiunea într-un sens sau în altul, nu mă priveşte atât timp cât nu mă sileşte, pe din dos, să-i împărtăşesc erorile. “Ioan”, om cu o singură idee şi multiple personalităţi, nu are decât să-şi consume fervorile convertirii la Roma fără să încerce a trage şi Biserica Ortodoxă după el. Pe lângă catolici şi ortodocşi, există, desigur, şi o vastă panoplie de neoprotestanţi pe care i-a curtat şi către care e posibil să se îndrepte. De altminteri, modul sectar de a judeca al lui “Ioan” devine evident atunci când ţopăie astfel prin Tradiţie şi Scriptură, doar-doar se va agăţa de “argumentul câştigător”, de parcă erudiţia sa, îndoielnică şi moartă, poate înlocui Crezul rostit în Biserică duminică de duminică. Datoria creştinului e să se împărtăşească cu Adevărul, nu să ştie istoria erorilor. Hristos nu-i cere pescarului să fie doctor la Sorbona ca să se mântuiască, ci doctorului de la Sorbona să aibă credinţa pescarului.

2. Al doilea fragment e un citat din Sf. Maxim Marturisitorul: "Aceia din Regina oraşelor (Constantinopol) au atacat scrisoarea sinodală a actualului Preasfinţit Papă, nu în ceea ce priveşte toate capitolele pe care el le-a scris în ea, ci numai două dintre ele. Unul se referă la teologie (doctrina despre Sf. Treime) şi conform acestuia, spune că «Duhul Sfânt îşi are purcederea (ekporeusis) şi de la Fiul». Celălalt se referă la întrupare. Cu privire la primul subiect, ei (romanii) au adus evidenţa unanimă a Părinţilor Latini, şi de asemenea pe Chiril Alexandrinul, din studiul pe care l-a făcut despre Evanghelia Sfântului Ioan. Pe baza acestor texte, ei au arătat că nu l-au făcut pe Fiul cauza Duhului - ei ştiu de fapt că Tatăl este singura cauză (aitia) a Fiului şi a Duhului, a unuia prin naştere şi a celuilalt prin purcedere (ekporeusis) - ci au semnificat faptul că prin El purcede (proienai), arătând astfel unitatea şi identitatea fiinţei. Ei (romanii) au fost prin urmare acuzaţi exact pentru acele lucruri pentru care ar fi greşit să fie acuzaţi, pe când primii (bizantinii) au fost acuzaţi pentru acele lucruri pentru care era drept să fie acuzaţi (monotelism). În acord cu cererea voastră le-am cerut romanilor să traducă ceea ce le este specific lor (adică "şi de la Fiul") în asa fel încât să se evite orice obscuritate care ar putea să rezulte de aici. Dar întrucât practica scrierii şi trimiterii (scrisorilor sinodale) a fost respectată, m-aş mira ca ei să accepte să facă aceasta. Este adevărat, desigur, că ei nu pot reproduce ideea lor într-o limbă şi în cuvinte care le sunt străine la fel precum o pot face în limba lor maternă, la fel cum nici noi nu putem.» (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrisoare către Marinus, PG (Patrologia Greaca) 91, 136, col. 7)”

De fapt, ceea ce spune Sf. Maxim Mărturisitorul aici nu e, ca şi în cazul lui Blemydes, de care “Ioan” nu mai suflă un cuvânt, că Sf. Duh purcede de la Fiul, ci ca el purcede de la Tatăl prin Fiul. Mai mult încă, arată că la această opinie apusenii au ajuns şi pe baza Sf. Chiril al Alexandriei, indicând astfel că, într-adevăr, între poziţia lui Chiril şi cea a lui Augustin nu există asemănare. După cum o spune un rafinat teolog drag dlui Bădiliţă, PF Daniel, poziţia lui Maxim: “Ar însemna că Duhul Sfânt izvorăşte din Tatăl ca sursă, iar de la Tatăl şi de la Fiul pleacă, întrucât este interior Tatălui şi Fiului în planul perihorezei (conţinerii şi dăruirii reciproce). El purcede şi de la Fiul nu ca din izvorul originii Sale, ci întrucât se odihneşte în Fiul, fiind primit de către Fiul. De aceea se numeşte şi Duhul Fiului.”
Mai mult încă, dacă scrisoarea Sf. Maxim e autentică, atunci ea contrazice flagrant ceea ce a spus Bădiliţă în articolul său precedent, când scria că, până în secolul XI, bizantinii nu au replicat la filioque. Această scrisoare dovedeşte că, în Bizanţ, cineva a remarcat că formula latină e în contradicţie cu formula Crezului Niceo-Constantinopolitan şi, încă din secolul VII, a cerut explicaţii Romei. Pentru alte discuţii referitoare la rolul jucat de confuzia apusenilor între Teologie şi Iconomie precum şi despre traducerea latină inadecvată a termenilor greceşti, la care face referire resemnată şi Sf. Maxim Mărturisitorul în citatul de mai sus, l-aş trimite pe “Badiliţă” la Georgios Martzelos, Sfinţii părinţi şi problematica teologică (Editura Bizantină, 2000).

3. “Cu ce nu pot fi de acord este faptul că se foloseşte de către ortodocşi PREFERENŢIAL însăşi Tradiţia Creştină care este de o bogăţie inimaginabilă . Nici nu îi întreb pe ortodocşi - îi las să-şi răspundă singuri : câţi au auzit de Scrisoarea către Marinus a Sf.Maxim şi apoi să mai ţină PREDICI SFORĂITOARE despre Filioque. Sau despre Sf.Chiril şi a lui conceptie trinitară. Sau despre Epifanie al Salaminei - poate unul din cei mai mari luptători împotriva ereziei”.

Ajunşi în acest punct, i-aş spune lui “Ioan” că nu Ortodocşii, ci el însuşi malversează Tradiţia. El nu caută adevărul, caută doar argumente pentru propriile lui “adevăruri”. “Ioan” foloseşte scrierile Sfinţilor Părinţi, le manipulează după bunul-plac, şi destul de incompetent, pentru a-şi susţine “capetele” moarte. Tradiţia nu înseamnă colecţionarea curioasă de rarităţi bibliofile sau de opinii excentrice. Tradiţia înseamnă mărturisirea Adevărului. În Biserica Ortodoxă, Tradiţia e, după cum spunea Lossky, “viaţa Sfântului Duh în Biserică”. Tradiţia nu e manufacturată în universităţi, ci, după cum spune Pastorala Patriarhilor Răsăritului din 1848, ea constă în “revelaţia lui Iisus Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli, apărată de sinoadele ecumenice, transmisă de cei mai mari şi mai înţelepţi părinţi ai Bisericii în învăţăturile lor, şi confirmată de sfinţii martiri cu sângele lor.” Apărătorul Tradiţiei e, după cum spune Pastorala de la 1848, “trupul lui Hristos, adică poporul”. Fragmentelor citate de “Ioan” nu li se aplică decât unul din aceste criterii, şi anume faptul că aparţin unor mari Sfinţi Părinţi. Dar nici Chiril şi nici Maxim nu sunt consideraţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe din pricina acestor citate (care oricum, în cazul Sf. Maxim, confirmă Tradiţia).
Mai mult, dogma e discernere a adevărului. Erudiţia orizontală e înlocuită de formularea verticală. Dogma e asceza cunoaşterii. Ca atare, rolul ei nu e de a-ţi vorbi despre bogăţia trecută, istorico-filologică, ci despre bogăţia eternă, a vieţii întru Hristos. După cum scrie Pavel Florenski, dogmele sunt “limita ideală (a înţelegerii noastre) unde contradicţiile sunt anulate” şi care stau astfel între Adevărul Unu din Ceruri şi multitudinea de “adevăruri” de pe pământ. Tradiţia nu înseamnă a cunoaşte toate erorile, ci a trăi acelaşi Adevăr în Duhul Sfânt care de la Tatăl purcede. Cunoaşterea creştinului nu e simplă erudiţie istorică sau filologică, e cunoaştere liturgică, cunoaştere slăvitoare de Dumnezeu, şi de aceea a cunoaşte nu înseamnă a “şti”, ci a căuta să te apropii de Dumnezeu.
“Ioan” ne întreabă dacă am auzit de Sf. Epifanie al Salaminei, pentru care şi-a descoperit, în bibliotecă, o uriaşă admiraţie. Dar Sf. Epifanie al Salaminei a fost un mare luptător împotriva origenismului. Or, tocmai pe Origen îl imbrăţişase cu patimă acum vreo câţiva ani dl. Bădiliţă. Acum, diferenţa între creştinii-ortodocşi şi “Ioan” e că primii îl descoperă pe Epifanie din Sinaxar, el fiind sărbătorit pe 12 mai, ziua când a trecut la Dumnezeu, “după ce a lăsat cu limbă de moarte ucenicilor săi să păstreze credinţa dreaptă şi să nu se lase atraşi de bogăţie şi de bârfă.” Istoric vorbind, îi putem “şti” şi pe Origen, şi pe Sf. Epifanie al Salaminei. Ba chiar le putem admira stamina teologică amândurora. Creştineşte însă, ne rugăm cu Sf. Epifanie, nu cu Origen, şi dacă asta ne face “ignoranţi” în ochii lui “Ioan”, greşala e a lui.
Pentru “IOan”, descoperirea unei cărţi sau a unui autor pare a avea efectul de a reordona întreaga lume în acord cu acea descoperire. E un entuziasm naiv cu care pot simpatiza atât timp cât nu se trasformă în inchizitorială asumare de autoritate. Altminteri, “Ioan” seamănă cu acei colegi de clasă nesuferiţi care, la petrecerile din liceu, monopolizau magnetofonul sau casetofonul încercând să ne silească pe toţi să le împărtăşim gusturile muzicale. Nici puterea de înţelegere, nici harismele, nici tactul evanghelic nu par a-l recomanda pe dl “Ioan” pentru rolul de tălmăcitor al Tradiţiei şi “apostol al românilor”.

4. Şi dacă tot am ajuns la Tradiţie şi la Sfântul Duh, să cităm şi ultimul argument al lui “Ioan”:
“Iată ce scrie Bădiliţă într-un articol mai vechi - tot pe tema Corneanu - despre care ABSOLUT TOATE BLOGURILE ORTODOXE ANTI-CORNEANU nu suflă o vorbuliţă , n-am auzit un argument pertinent pe aceasta temă ( nu neg posibilitatea de a-mi fi scapat mie ). Iată ce scria : « Euharistia, sfânta împărtăşanie, cum scria Nicolai Afanasiev într-un articol din revista Irenikon, nr 3, din 1965, este, atenţie, tovaraşi de drum ai nefârtatului!, "principala legătură între catolici şi ortodocşi.» De ce? Cum se poate? Blasfemie! Ba-din-contră. Bun simţ şi nimic altceva. Rezum argumenetele teologului «ortodox othodox» împănându-le cu câteva explicaţii necesare! Euharistia a fost instituită de Hristos la Cina cea de Taină. Dar Cina încă nu este euharistia, întrucât Hristos n-a trecut prin kenoza morţii şi prin slava învierii, iar Duhul nu se pogorâse încă peste Biserică. Euharistia "este Cina ecleziologică", laolaltă-împărtăşire a tuturor membrilor Ekklesiei creştine (nu ortodoxe, catolice, baptise, greco-catolice separate), a Bisericii creştine, una sancta ecclesia, UNA. Căci Biserica ori este UNA ori nu este DELOC. Duhul nu face politică geografică sau confesională, El suflă pretutindeni, armonizează, unifică, întăreşte, leagă, sporeşte duhovniceşte. Un singur Duh aşadar, o singură Biserică. Biserica e UNA, din momentul Creaţiei, dacă e să ne luăm după unii Părinţi ai Bisericii, şi nu poate să existe decât UNA fiind. Mereu, până la sfârşitul veacurilor! De aceea nu te poţi împărtăşi decât într-un singur Duh, Cel care a întemeiat, unificat şi care susţine Biserica lui Hristos după înviere. Prima «cină ecleziologică» aşadar a fost săvârşită de Petru, la Ierusalim; aceeaşi cu Cina săvârşită de Isus, prin Duhul Sfânt. «Când noi participăm, scrie Afanasiev, la o adunare euharistică, noi suntem uniţi cu toţi cei care, în acel moment, participă la o adunare euharistică, şi nu doar a Bisericii ortodoxe, ci şi a Bisericii catolice, întrucât peste tot se săvârşeşte una şi aceeaşi euharistie: Hristos este acelaşi, ieri, azi, în vesnicie».
Ce «canoane» suprarealist-naţionalist-securiste pot demola unitatea, iubirea şi comuniunea insuflate de Duhul Sfânt? "

Pentru a-i da din nou satisfacţie lui “Ioan” îl voi anunţa că, în numărul pe iulie al revistei Rost exista o replică, excelentă, dată de publicistul creştin Gheorghe Fedorovici mai multor membri ai “elitei” (Mircea Mihăieş, Teodor Baconsky ş.a.) care îl susţin pe IPS Corneanu. În privinţa argumentului lui Bădiliţă, Gh. Fedorovici scrie: “Tocmai aici este una din problemele majore ridicate de gestul mitropolitului Banatului: în care Duh ne împărtăşim? În cel care purcede de la Tatăl, sau în Cel care purcede «de la Tatăl şi de la Fiul», cum susţin catolicii? Căci după cum e Duhul, aşa şi Trupul: nu poate exista acelaşi Trup de la două Duhuri. Ori la ortodocşi este un Trup şi Sînge şi la catolici alt Trup şi Sînge, ori nu este decît un singur Trup şi Sînge, fie la ortodocşi, fie la catolici. În termeni dogmatici, ştim că nu poate exista decît Unul, că Acesta nu poate fi decît în Biserica Trup al lui Hristos, care este cea ortodoxă. Dacă avem dubii în această chestiune, nimic nu mai contează, iar împărtăşania ar fi aşa cum vor protestanţii dar mai ales sincretiştii, un simbol. Dar atunci, de ce să ne mai împărtăşim? Şi nu este vorba aici doar de filioque. Pr. Diac. Ioan Ică Jr. a demonstrat complicaţiile liturgice produse în mod suplimentar de eclesiologia defectuoasă a bisericii romano-catolice: în virtutea rolului vicarial al papei, temeiul Euharistiei şi, prin aceasta, al Bisericii nu mai este Hristos, ci papa însuşi!”

Dacă explicaţia lui Gheorghe Fedorovici nu are autoritatea necesară de vreme ce Gh. Fedorovici nu e doctor la Sorbona, atunci îi vom aminti lui “Ioan” de cuvintele lui Georges Florovsky, autoritate in istoria creştinismului, care, într-un articol intitulat “The Early, «Undivided» Church and Communion” (Collected Works, vol. XIV, 20-28) scria că, în primele veacuri, nu se punea problema “intercomuniunii”, practicate de IPS Corneanu, ci a “deplinei împărtăşiri” cu Biserica Una. Rezumând rezultatele cercetării sale, Florovsky găsea că: “1. Biserica e una. Unitatea e bazată pe şi exprimă două lucruri. Pe de o parte e înrădăcinată într-un consens dogmatic.” Pe de altă parte “cuminecarea (sau comunicarea) era de importanţă vitală, deoarece creştinismul nu e doar o doctrină, ci Trupul”. De aceea, scrie Florovsky, “nu poate fi admisă nici o intercomuniune, în sensul modern al termenului (de genul a ceea ce a făcut IPS Corneanu, n.M.P.), intercomuniunea fiind necunoscută Bisericii timpurii şi străină duhului ei. Orice intercomuniune între biserici locale presupunea, în acea vreme, o unitate actuală, vizibilă şi invizibilă, pe baza unei profesiuni de credinţă comune şi a unei continuităţi de structură sacramentală. Nici o excepţie nu se îngăduia de la această regulă”. În al treilea rând, conchide Florovsky, oricâte discuţii ar fi existat între limitele canonice şi cele sacramentale, “nu a fost niciodată îngăduit să se depăşească limitele canonice (..) Cuminecarea şi unitatea integrală erau direct legate una de cealaltă.”
În baza exemplului teologiei patristice, e imposibilă intercomuniunea între ortodocşi şi (greco-)catolici, de vreme ce aceştia din urmă or nu cred ceea ce spun, or nu spun ceea ce cred, după cum ne indică, în privinţa lui filioque, acest citat dintr-o carte de învăţătură greco-catolică: “Ortodocşii susţin că Spiritul (Duhul) Sfânt purcede numai de la Tatăl, fiindcă nu poate avea două cauze, pe Tatăl şi pe Fiul; iar catolicii, inclusiv greco-catolicii, susţin că purcede atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul (de unde numirea de Filioque), ca de la un singur principiu (cauză). Ortodocşii au recunoscut şi acceptat şi ei dogma Filioque la Sinodul Ecumenic de la Florenţa (1438-1439), unde s-a căzut totuşi de acord ca, în bisericile din Răsărit să nu fie rostită la Credeu formula «şi de la Fiul, pentru a nu scandaliza pe credincioşii cu mai puţină cultură teologică». Aşa se explică faptul că, nici în cărţile liturgice greco-catolice nu a fost trecută sintagma «şi de la Fiul», rostindu-se Credeul numai cu formula «care de la Tatăl purcede». Este adevărat că după readucerea în legalitate a Bisericii Române Unite cu Roma, în 1989, se rosteşte în unele biserici greco-catolice formula: «Şi întru Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede», dar neintrodusă oficial de Biserică, ci din propria iniţiativă a credincioşilor, care, frecventând în timpul prigoanei comuniste bisericile romano-catolice, s-au obişnuit cu această formulă.” (vezi aici)

5. Apologeţilor “unirii” la noi le voi spune ce le-a spus catolicilor şi greco-catolicilor episcopul rus din exil Vladimir Rodzianko: “Dacă vreţi unirea creştinilor, atunci nu-i dezbinaţi pe Ortodocşi”. Într-adevăr, actuala dezbinare produsă de apologeţii catolici la noi nu face decât să confirme încă o dată că Roma nu e interesată de Hristos, ci de putere. Istoric vorbind, misionarismul protestant şi cel catolic sunt complet diferite. Protestanţii caută să convertească poporul, “iezuiţii” merg întotdeauna la jugulara elitelor. Turma trebuie apoi să-i urmeze. E o inginerie teologico-politică. Se tot spune că ortodocşii au mentaliate de “asediaţi”. Dar asta doar pentru că, după cum s-a văzut din manevrele de culise ale “cazului Corneanu”, Curia are mentalitate de prădător, de seducător de minori sau de oameni căzuţi în minorat.
Confruntată cu acest fenomen, cu monopolizarea legislativului de baroni locali şi politicieni corupţi, cu confiscarea executivului de birocraţi globalişti a căror singură grijă pare a fi să ne vândă cât mai profitabil pentru ei, cu monopolul mediatic exercitat de agenţi multiculturali şi ideologi de serviciu ai UE, CSI sau ai corectitudinii politice, devine obligatoriu ca BOR să rămână a lui Hristos, nu a Romei, nu a politicilor ecumeniste, nu a bursierilor catolici. De douăzeci de ani încoace suntem colonizaţi de urmaşii ideologici şi odraslele trupeşti ale celor care ne-au colonizat acum 60 de ani. Colonizarea trebuie oprită in numele Adevarului. BOR trebuie să aleagă între a fi cu poporul apărător de Tradiţie vie sau a sucomba nedemn în îmbrăţişarea politică a UE şi sub sărutările “frăţeşti” ale Romei. “Elitei” vândute, BOR trebuie să-i opună sfinţii şi o contra-“elită” care nu ştie sluji la doi stăpâni şi la curţile mai multor adevăruri.

4 iulie 2008