Noi clarificări în privinţa “cazului Corneanu”

Mircea PLATON

Domnul Cristian Bădiliţă nu a răspuns precizărilor mele privind “cazul Corneanu”. În schimb, din silenţiul domniei-sale a răsărit o “dublură” pe nume “Ioan”, un strigoi virtual care-i ciuguleşte polemic pe oponenţii dlui Bădiliţă pe greco-catolica.org. Arătarea dovedeşte nu numai o intimă, îndelungată şi expertă cunoaştere a operei trecute, prezente şi viitoare a dlui Bădiliţă, ci şi o uluitoare empatie teologică şi afinitate stilistică cu dl Bădiliţă. În fapt, dacă nu ar semna “Ioan”, ai putea jura că e Bădiliţă.
Ştiu că multă lume e de părere că nu trebuie polemizat cu dl Bădiliţă. Dar eu polemizez doar cu “Ioan”, şi o fac doar pentru că atât larva forumistă cât şi originalul parizian mi se par bune exemple de produse ale “elitei” noastre din ultimii douăzeci de ani. Între budism şi sufism, între eurosocialism şi globalism corporat, între Bădiliţă şi Bucurenci, elita noastă a dat dovadă de un fler deosebit în a descoperi şi promova “talente”. Criteriul asumpţiunii e simplu: nu trebuie să-i ceri elitei ce nu-ţi poate da, ci doar ce-ţi poate da. Nu-i cere să se bată pentru România. Că nu poate. Cere-i burse, că-ţi dă (la NEC, la Wissenschaft, la CEU, la Tescani). Nu-i cere să se rupă de sistem. Că nu-i vine. Cere-i să te branşeze şi pe tine, şi “se face”. Te servesc.
Regretând că mi s-a dat să dezbat chestiuni arzătoare nu cu un autor care semnează cu propriul nume, ci cu un “Ioan” de mâna a doua, voi răspunde chemării lui “Ioan” care mă somează să-mi exprim opinia în privinţa unui mai vechi articol al dlui Bădiliţă şi a unor noi citate din Sfinţii Părinţi ai Răsăritului produse de “Ioan”. Voi începe aşadar cu citatele din Sfinţii Părinţi, voi continua cu Afanasiev, şi mă voi opri apoi la ce ne-a rămas de făcut.

1. Spune deci “Ioan”: “Poate că vaşnicii «apărători» ai Sf.Părinţi ar trebui să mai cerceteze şi alte scrieri ale Sf.Chiril al Alexandriei pe tema filioque . S-ar putea să AIVĂ surprize: «Spiritul Sfant provine (proeisi) de la Tatăl şi de la Fiul; este evident că el (Spiritul), e de fiinţă divină provenind (proion) în mod fiinţial şi substanţial (ousiodos) în ea şi din ea» (Chiril din Alexandria, Thesaurus, PG 75, 585A).”

Nu pot decât să admir acribia cu care “Ioan” a scotocit după acest fragment, dar el nu dovedeşte nimic. Crezul Niceo-Constantinopolitan, formulat pe baza lui Ioan 15:26, acceptat şi în Apus şi în Răsărit până când teologii franci şi vizigoţi şi-au făcut de lucru cu formulările sinoadelor ecumenice, nu poate fi schimbat din cauză că aşa vrea “Ioan” pe baza unui citat dintr-un Sfânt Părinte. Citatul nu e necunoscut teologilor ortodocşi şi fluturarea lui nu schimbă cu nimic datele problemei. Acestui citat din Sf. Chiril, formulat in toiul luptelor antinestoriene, i se pot opune citate din Sf. Apostol Ioan, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sf. Grigore de Nazianz etc. Şi dacă ar fi să îl credem pe marele teolog şi istoric Georges Florovsky, e o mare diferenţă între formula lui Chiril şi cea a lui Augustin (vezi Florovsky, Collected Works, vol. VIII, 273-275) care e la baza catolicului filioque.
Dar, din perspectiva în care am iniţiat aceste lămuriri, nu are rost să discutăm aceste lucruri. Problema, în fond, nu e să hotărâm eu şi cu "Ioan" chestiunea lui filioque. Nu avem căderea. Există o formulare dogmatică în acest sens. Şi ea, izvorând din Tradiţie şi dând naştere la Tradiţie, afirmă purcederea Sfântului Duh doar de la Tatăl. Nu tot ce au spus Sfinţii Părinţi e dogmă, dar dogma s-a formulat prin acceptarea de către sinoadele ecumenice şi apoi prin preluarea de către Tradiţie a formulărilor Sfinţilor Părinţi.
În rest, că Roma defineşte, acceptă sau se preface că acceptă chestiunea într-un sens sau în altul, nu mă priveşte atât timp cât nu mă sileşte, pe din dos, să-i împărtăşesc erorile. “Ioan”, om cu o singură idee şi multiple personalităţi, nu are decât să-şi consume fervorile convertirii la Roma fără să încerce a trage şi Biserica Ortodoxă după el. Pe lângă catolici şi ortodocşi, există, desigur, şi o vastă panoplie de neoprotestanţi pe care i-a curtat şi către care e posibil să se îndrepte. De altminteri, modul sectar de a judeca al lui “Ioan” devine evident atunci când ţopăie astfel prin Tradiţie şi Scriptură, doar-doar se va agăţa de “argumentul câştigător”, de parcă erudiţia sa, îndoielnică şi moartă, poate înlocui Crezul rostit în Biserică duminică de duminică. Datoria creştinului e să se împărtăşească cu Adevărul, nu să ştie istoria erorilor. Hristos nu-i cere pescarului să fie doctor la Sorbona ca să se mântuiască, ci doctorului de la Sorbona să aibă credinţa pescarului.

2. Al doilea fragment e un citat din Sf. Maxim Marturisitorul: "Aceia din Regina oraşelor (Constantinopol) au atacat scrisoarea sinodală a actualului Preasfinţit Papă, nu în ceea ce priveşte toate capitolele pe care el le-a scris în ea, ci numai două dintre ele. Unul se referă la teologie (doctrina despre Sf. Treime) şi conform acestuia, spune că «Duhul Sfânt îşi are purcederea (ekporeusis) şi de la Fiul». Celălalt se referă la întrupare. Cu privire la primul subiect, ei (romanii) au adus evidenţa unanimă a Părinţilor Latini, şi de asemenea pe Chiril Alexandrinul, din studiul pe care l-a făcut despre Evanghelia Sfântului Ioan. Pe baza acestor texte, ei au arătat că nu l-au făcut pe Fiul cauza Duhului - ei ştiu de fapt că Tatăl este singura cauză (aitia) a Fiului şi a Duhului, a unuia prin naştere şi a celuilalt prin purcedere (ekporeusis) - ci au semnificat faptul că prin El purcede (proienai), arătând astfel unitatea şi identitatea fiinţei. Ei (romanii) au fost prin urmare acuzaţi exact pentru acele lucruri pentru care ar fi greşit să fie acuzaţi, pe când primii (bizantinii) au fost acuzaţi pentru acele lucruri pentru care era drept să fie acuzaţi (monotelism). În acord cu cererea voastră le-am cerut romanilor să traducă ceea ce le este specific lor (adică "şi de la Fiul") în asa fel încât să se evite orice obscuritate care ar putea să rezulte de aici. Dar întrucât practica scrierii şi trimiterii (scrisorilor sinodale) a fost respectată, m-aş mira ca ei să accepte să facă aceasta. Este adevărat, desigur, că ei nu pot reproduce ideea lor într-o limbă şi în cuvinte care le sunt străine la fel precum o pot face în limba lor maternă, la fel cum nici noi nu putem.» (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrisoare către Marinus, PG (Patrologia Greaca) 91, 136, col. 7)”

De fapt, ceea ce spune Sf. Maxim Mărturisitorul aici nu e, ca şi în cazul lui Blemydes, de care “Ioan” nu mai suflă un cuvânt, că Sf. Duh purcede de la Fiul, ci ca el purcede de la Tatăl prin Fiul. Mai mult încă, arată că la această opinie apusenii au ajuns şi pe baza Sf. Chiril al Alexandriei, indicând astfel că, într-adevăr, între poziţia lui Chiril şi cea a lui Augustin nu există asemănare. După cum o spune un rafinat teolog drag dlui Bădiliţă, PF Daniel, poziţia lui Maxim: “Ar însemna că Duhul Sfânt izvorăşte din Tatăl ca sursă, iar de la Tatăl şi de la Fiul pleacă, întrucât este interior Tatălui şi Fiului în planul perihorezei (conţinerii şi dăruirii reciproce). El purcede şi de la Fiul nu ca din izvorul originii Sale, ci întrucât se odihneşte în Fiul, fiind primit de către Fiul. De aceea se numeşte şi Duhul Fiului.”
Mai mult încă, dacă scrisoarea Sf. Maxim e autentică, atunci ea contrazice flagrant ceea ce a spus Bădiliţă în articolul său precedent, când scria că, până în secolul XI, bizantinii nu au replicat la filioque. Această scrisoare dovedeşte că, în Bizanţ, cineva a remarcat că formula latină e în contradicţie cu formula Crezului Niceo-Constantinopolitan şi, încă din secolul VII, a cerut explicaţii Romei. Pentru alte discuţii referitoare la rolul jucat de confuzia apusenilor între Teologie şi Iconomie precum şi despre traducerea latină inadecvată a termenilor greceşti, la care face referire resemnată şi Sf. Maxim Mărturisitorul în citatul de mai sus, l-aş trimite pe “Badiliţă” la Georgios Martzelos, Sfinţii părinţi şi problematica teologică (Editura Bizantină, 2000).

3. “Cu ce nu pot fi de acord este faptul că se foloseşte de către ortodocşi PREFERENŢIAL însăşi Tradiţia Creştină care este de o bogăţie inimaginabilă . Nici nu îi întreb pe ortodocşi - îi las să-şi răspundă singuri : câţi au auzit de Scrisoarea către Marinus a Sf.Maxim şi apoi să mai ţină PREDICI SFORĂITOARE despre Filioque. Sau despre Sf.Chiril şi a lui conceptie trinitară. Sau despre Epifanie al Salaminei - poate unul din cei mai mari luptători împotriva ereziei”.

Ajunşi în acest punct, i-aş spune lui “Ioan” că nu Ortodocşii, ci el însuşi malversează Tradiţia. El nu caută adevărul, caută doar argumente pentru propriile lui “adevăruri”. “Ioan” foloseşte scrierile Sfinţilor Părinţi, le manipulează după bunul-plac, şi destul de incompetent, pentru a-şi susţine “capetele” moarte. Tradiţia nu înseamnă colecţionarea curioasă de rarităţi bibliofile sau de opinii excentrice. Tradiţia înseamnă mărturisirea Adevărului. În Biserica Ortodoxă, Tradiţia e, după cum spunea Lossky, “viaţa Sfântului Duh în Biserică”. Tradiţia nu e manufacturată în universităţi, ci, după cum spune Pastorala Patriarhilor Răsăritului din 1848, ea constă în “revelaţia lui Iisus Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli, apărată de sinoadele ecumenice, transmisă de cei mai mari şi mai înţelepţi părinţi ai Bisericii în învăţăturile lor, şi confirmată de sfinţii martiri cu sângele lor.” Apărătorul Tradiţiei e, după cum spune Pastorala de la 1848, “trupul lui Hristos, adică poporul”. Fragmentelor citate de “Ioan” nu li se aplică decât unul din aceste criterii, şi anume faptul că aparţin unor mari Sfinţi Părinţi. Dar nici Chiril şi nici Maxim nu sunt consideraţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe din pricina acestor citate (care oricum, în cazul Sf. Maxim, confirmă Tradiţia).
Mai mult, dogma e discernere a adevărului. Erudiţia orizontală e înlocuită de formularea verticală. Dogma e asceza cunoaşterii. Ca atare, rolul ei nu e de a-ţi vorbi despre bogăţia trecută, istorico-filologică, ci despre bogăţia eternă, a vieţii întru Hristos. După cum scrie Pavel Florenski, dogmele sunt “limita ideală (a înţelegerii noastre) unde contradicţiile sunt anulate” şi care stau astfel între Adevărul Unu din Ceruri şi multitudinea de “adevăruri” de pe pământ. Tradiţia nu înseamnă a cunoaşte toate erorile, ci a trăi acelaşi Adevăr în Duhul Sfânt care de la Tatăl purcede. Cunoaşterea creştinului nu e simplă erudiţie istorică sau filologică, e cunoaştere liturgică, cunoaştere slăvitoare de Dumnezeu, şi de aceea a cunoaşte nu înseamnă a “şti”, ci a căuta să te apropii de Dumnezeu.
“Ioan” ne întreabă dacă am auzit de Sf. Epifanie al Salaminei, pentru care şi-a descoperit, în bibliotecă, o uriaşă admiraţie. Dar Sf. Epifanie al Salaminei a fost un mare luptător împotriva origenismului. Or, tocmai pe Origen îl imbrăţişase cu patimă acum vreo câţiva ani dl. Bădiliţă. Acum, diferenţa între creştinii-ortodocşi şi “Ioan” e că primii îl descoperă pe Epifanie din Sinaxar, el fiind sărbătorit pe 12 mai, ziua când a trecut la Dumnezeu, “după ce a lăsat cu limbă de moarte ucenicilor săi să păstreze credinţa dreaptă şi să nu se lase atraşi de bogăţie şi de bârfă.” Istoric vorbind, îi putem “şti” şi pe Origen, şi pe Sf. Epifanie al Salaminei. Ba chiar le putem admira stamina teologică amândurora. Creştineşte însă, ne rugăm cu Sf. Epifanie, nu cu Origen, şi dacă asta ne face “ignoranţi” în ochii lui “Ioan”, greşala e a lui.
Pentru “IOan”, descoperirea unei cărţi sau a unui autor pare a avea efectul de a reordona întreaga lume în acord cu acea descoperire. E un entuziasm naiv cu care pot simpatiza atât timp cât nu se trasformă în inchizitorială asumare de autoritate. Altminteri, “Ioan” seamănă cu acei colegi de clasă nesuferiţi care, la petrecerile din liceu, monopolizau magnetofonul sau casetofonul încercând să ne silească pe toţi să le împărtăşim gusturile muzicale. Nici puterea de înţelegere, nici harismele, nici tactul evanghelic nu par a-l recomanda pe dl “Ioan” pentru rolul de tălmăcitor al Tradiţiei şi “apostol al românilor”.

4. Şi dacă tot am ajuns la Tradiţie şi la Sfântul Duh, să cităm şi ultimul argument al lui “Ioan”:
“Iată ce scrie Bădiliţă într-un articol mai vechi - tot pe tema Corneanu - despre care ABSOLUT TOATE BLOGURILE ORTODOXE ANTI-CORNEANU nu suflă o vorbuliţă , n-am auzit un argument pertinent pe aceasta temă ( nu neg posibilitatea de a-mi fi scapat mie ). Iată ce scria : « Euharistia, sfânta împărtăşanie, cum scria Nicolai Afanasiev într-un articol din revista Irenikon, nr 3, din 1965, este, atenţie, tovaraşi de drum ai nefârtatului!, "principala legătură între catolici şi ortodocşi.» De ce? Cum se poate? Blasfemie! Ba-din-contră. Bun simţ şi nimic altceva. Rezum argumenetele teologului «ortodox othodox» împănându-le cu câteva explicaţii necesare! Euharistia a fost instituită de Hristos la Cina cea de Taină. Dar Cina încă nu este euharistia, întrucât Hristos n-a trecut prin kenoza morţii şi prin slava învierii, iar Duhul nu se pogorâse încă peste Biserică. Euharistia "este Cina ecleziologică", laolaltă-împărtăşire a tuturor membrilor Ekklesiei creştine (nu ortodoxe, catolice, baptise, greco-catolice separate), a Bisericii creştine, una sancta ecclesia, UNA. Căci Biserica ori este UNA ori nu este DELOC. Duhul nu face politică geografică sau confesională, El suflă pretutindeni, armonizează, unifică, întăreşte, leagă, sporeşte duhovniceşte. Un singur Duh aşadar, o singură Biserică. Biserica e UNA, din momentul Creaţiei, dacă e să ne luăm după unii Părinţi ai Bisericii, şi nu poate să existe decât UNA fiind. Mereu, până la sfârşitul veacurilor! De aceea nu te poţi împărtăşi decât într-un singur Duh, Cel care a întemeiat, unificat şi care susţine Biserica lui Hristos după înviere. Prima «cină ecleziologică» aşadar a fost săvârşită de Petru, la Ierusalim; aceeaşi cu Cina săvârşită de Isus, prin Duhul Sfânt. «Când noi participăm, scrie Afanasiev, la o adunare euharistică, noi suntem uniţi cu toţi cei care, în acel moment, participă la o adunare euharistică, şi nu doar a Bisericii ortodoxe, ci şi a Bisericii catolice, întrucât peste tot se săvârşeşte una şi aceeaşi euharistie: Hristos este acelaşi, ieri, azi, în vesnicie».
Ce «canoane» suprarealist-naţionalist-securiste pot demola unitatea, iubirea şi comuniunea insuflate de Duhul Sfânt? "

Pentru a-i da din nou satisfacţie lui “Ioan” îl voi anunţa că, în numărul pe iulie al revistei Rost exista o replică, excelentă, dată de publicistul creştin Gheorghe Fedorovici mai multor membri ai “elitei” (Mircea Mihăieş, Teodor Baconsky ş.a.) care îl susţin pe IPS Corneanu. În privinţa argumentului lui Bădiliţă, Gh. Fedorovici scrie: “Tocmai aici este una din problemele majore ridicate de gestul mitropolitului Banatului: în care Duh ne împărtăşim? În cel care purcede de la Tatăl, sau în Cel care purcede «de la Tatăl şi de la Fiul», cum susţin catolicii? Căci după cum e Duhul, aşa şi Trupul: nu poate exista acelaşi Trup de la două Duhuri. Ori la ortodocşi este un Trup şi Sînge şi la catolici alt Trup şi Sînge, ori nu este decît un singur Trup şi Sînge, fie la ortodocşi, fie la catolici. În termeni dogmatici, ştim că nu poate exista decît Unul, că Acesta nu poate fi decît în Biserica Trup al lui Hristos, care este cea ortodoxă. Dacă avem dubii în această chestiune, nimic nu mai contează, iar împărtăşania ar fi aşa cum vor protestanţii dar mai ales sincretiştii, un simbol. Dar atunci, de ce să ne mai împărtăşim? Şi nu este vorba aici doar de filioque. Pr. Diac. Ioan Ică Jr. a demonstrat complicaţiile liturgice produse în mod suplimentar de eclesiologia defectuoasă a bisericii romano-catolice: în virtutea rolului vicarial al papei, temeiul Euharistiei şi, prin aceasta, al Bisericii nu mai este Hristos, ci papa însuşi!”

Dacă explicaţia lui Gheorghe Fedorovici nu are autoritatea necesară de vreme ce Gh. Fedorovici nu e doctor la Sorbona, atunci îi vom aminti lui “Ioan” de cuvintele lui Georges Florovsky, autoritate in istoria creştinismului, care, într-un articol intitulat “The Early, «Undivided» Church and Communion” (Collected Works, vol. XIV, 20-28) scria că, în primele veacuri, nu se punea problema “intercomuniunii”, practicate de IPS Corneanu, ci a “deplinei împărtăşiri” cu Biserica Una. Rezumând rezultatele cercetării sale, Florovsky găsea că: “1. Biserica e una. Unitatea e bazată pe şi exprimă două lucruri. Pe de o parte e înrădăcinată într-un consens dogmatic.” Pe de altă parte “cuminecarea (sau comunicarea) era de importanţă vitală, deoarece creştinismul nu e doar o doctrină, ci Trupul”. De aceea, scrie Florovsky, “nu poate fi admisă nici o intercomuniune, în sensul modern al termenului (de genul a ceea ce a făcut IPS Corneanu, n.M.P.), intercomuniunea fiind necunoscută Bisericii timpurii şi străină duhului ei. Orice intercomuniune între biserici locale presupunea, în acea vreme, o unitate actuală, vizibilă şi invizibilă, pe baza unei profesiuni de credinţă comune şi a unei continuităţi de structură sacramentală. Nici o excepţie nu se îngăduia de la această regulă”. În al treilea rând, conchide Florovsky, oricâte discuţii ar fi existat între limitele canonice şi cele sacramentale, “nu a fost niciodată îngăduit să se depăşească limitele canonice (..) Cuminecarea şi unitatea integrală erau direct legate una de cealaltă.”
În baza exemplului teologiei patristice, e imposibilă intercomuniunea între ortodocşi şi (greco-)catolici, de vreme ce aceştia din urmă or nu cred ceea ce spun, or nu spun ceea ce cred, după cum ne indică, în privinţa lui filioque, acest citat dintr-o carte de învăţătură greco-catolică: “Ortodocşii susţin că Spiritul (Duhul) Sfânt purcede numai de la Tatăl, fiindcă nu poate avea două cauze, pe Tatăl şi pe Fiul; iar catolicii, inclusiv greco-catolicii, susţin că purcede atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul (de unde numirea de Filioque), ca de la un singur principiu (cauză). Ortodocşii au recunoscut şi acceptat şi ei dogma Filioque la Sinodul Ecumenic de la Florenţa (1438-1439), unde s-a căzut totuşi de acord ca, în bisericile din Răsărit să nu fie rostită la Credeu formula «şi de la Fiul, pentru a nu scandaliza pe credincioşii cu mai puţină cultură teologică». Aşa se explică faptul că, nici în cărţile liturgice greco-catolice nu a fost trecută sintagma «şi de la Fiul», rostindu-se Credeul numai cu formula «care de la Tatăl purcede». Este adevărat că după readucerea în legalitate a Bisericii Române Unite cu Roma, în 1989, se rosteşte în unele biserici greco-catolice formula: «Şi întru Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede», dar neintrodusă oficial de Biserică, ci din propria iniţiativă a credincioşilor, care, frecventând în timpul prigoanei comuniste bisericile romano-catolice, s-au obişnuit cu această formulă.” (vezi aici)

5. Apologeţilor “unirii” la noi le voi spune ce le-a spus catolicilor şi greco-catolicilor episcopul rus din exil Vladimir Rodzianko: “Dacă vreţi unirea creştinilor, atunci nu-i dezbinaţi pe Ortodocşi”. Într-adevăr, actuala dezbinare produsă de apologeţii catolici la noi nu face decât să confirme încă o dată că Roma nu e interesată de Hristos, ci de putere. Istoric vorbind, misionarismul protestant şi cel catolic sunt complet diferite. Protestanţii caută să convertească poporul, “iezuiţii” merg întotdeauna la jugulara elitelor. Turma trebuie apoi să-i urmeze. E o inginerie teologico-politică. Se tot spune că ortodocşii au mentaliate de “asediaţi”. Dar asta doar pentru că, după cum s-a văzut din manevrele de culise ale “cazului Corneanu”, Curia are mentalitate de prădător, de seducător de minori sau de oameni căzuţi în minorat.
Confruntată cu acest fenomen, cu monopolizarea legislativului de baroni locali şi politicieni corupţi, cu confiscarea executivului de birocraţi globalişti a căror singură grijă pare a fi să ne vândă cât mai profitabil pentru ei, cu monopolul mediatic exercitat de agenţi multiculturali şi ideologi de serviciu ai UE, CSI sau ai corectitudinii politice, devine obligatoriu ca BOR să rămână a lui Hristos, nu a Romei, nu a politicilor ecumeniste, nu a bursierilor catolici. De douăzeci de ani încoace suntem colonizaţi de urmaşii ideologici şi odraslele trupeşti ale celor care ne-au colonizat acum 60 de ani. Colonizarea trebuie oprită in numele Adevarului. BOR trebuie să aleagă între a fi cu poporul apărător de Tradiţie vie sau a sucomba nedemn în îmbrăţişarea politică a UE şi sub sărutările “frăţeşti” ale Romei. “Elitei” vândute, BOR trebuie să-i opună sfinţii şi o contra-“elită” care nu ştie sluji la doi stăpâni şi la curţile mai multor adevăruri.

4 iulie 2008