Laicatul inca asteapta pocairea IPS Nicolae si a PS Sofronie
Înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române,
Prea cuvioşi şi prea cucernici părinţi,
Cinstiţi fraţi creştini ortodocşi,
Actele de apostazie de la dreapta credinţă ale mitropolitului Nicolae Corneanu şi ale episcopului Sofronie au creat o puternică reacţie din partea trupului Bisericii lui Hristos, atât la noi, cât şi în Sfântul Munte Athos şi în alte părţi ale lumii. Este poate evenimentul care a marcat cel mai puternic viaţa Bisericii noastre în ultimii 50 de ani. Între cele mai semnificative acţiuni întreprinse cu această ocazie credem că se înscriu scrisoarea părinţilor români de la Muntele Athos (vezi anexa 1), memoriul comunităţii tuturor mânăstirilor Sfântului Munte (vezi anexa 2) şi memoriul Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român (vezi anexa 3), semnat de 56 de asociaţii şi fundaţii şi de peste 100 de mănăstiri şi parohii. Toate aceste documente au fost adresate Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel şi membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Trei sunt motivele pentru care ne-am îngăduit să vă trimitem acest material:
1. În primul rând, credem necesară o astfel de informare în condiţiile în care cea mai mare parte a presei româneşti (cu câteva excepţii lăudabile) a procedat în raport cu acest eveniment asemănător modului în care presa comunistă înţelegea să reflecte realitatea. Adică: despre ceea ce nu convenea politicii partidului nu se pomenea nimic în mass-media, ca şi cum nici nu ar fi existat. Aceasta pentru a nu se ridica semne de întrebare în popor, pentru a nu se crea un for de conştiinţă şi opinie, pentru a nu se răspândi atitudinea potrivnică regimului. Astfel că cel mai important eveniment din viaţa Bisericii şi a societăţii româneşti din ultimii ani, eveniment care a antrenat opinia a câteva zeci de mii de români, a unei părţi reprezentative din Biserica neamului, s-a reflectat aproape exclusiv în reţelele virtuale ale internetului, un fel de catacombe ale zilelor noastre, reduse din păcate şi acestea, în unele cazuri, la condiţia de ghetou.
Din păcate, nici centrul de presă Basilica al Patriarhiei Române nu a făcut excepţie de la acţiunea de ocultare mediatică a poziţiei pe care partea vie şi activă a trupului Bisericii noastre a avut-o în faţa atacurilor date Ortodoxiei. Cum să ne explicăm faptul că vocea majorităţii asociaţiilor care îndeplinesc la nivelul lor lucrarea misionară a Bisericii în ultimii 18 ani, dar şi glasul mânăstirilor care se roagă ziua şi noaptea „pentru pacea a toată lumea…", „pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici…" nu au nici un ecou, nici o rezonanţă pentru cei care afirmă că reflectă fidel realitatea din viaţa Bisericii Ortodoxe Române?
Oare această agenţie de presă nu este întreţinută cu multă jertfă chiar de acest popor care este dispreţuit prin desconsiderarea care i se arată? Dacă credinţa ortodoxă şi poporul dreptcredincios român nu sunt exprimate prin agenţia de presă, televiziunea şi ziarele Patriarhiei Române – căci despre obiectivitate mediatică nici nu se poate vorbi –, ce grup sau centru de interese ar trebui acestea să reprezinte? Mai este oare îndreptăţită impozitarea forţată a parohiilor mitropoliei Munteniei şi obligativitatea preoţilor de a achiziţiona şi distribui ziarul Lumina?
2. Un alt motiv al comunicării noastre îl constituie constatarea faptului că războiul dus astăzi împotriva Bisericii Ortodoxe a dobândit o nouă dimensiune: vizează în special alterarea învăţăturii de credinţă a Bisericii, tocirea conştiinţei dogmatice până la acceptarea, corect politică, a ereziei drept un alt adevăr de credinţă, a bisericilor eretice şi schismatice drept adevărate Biserici ale lui Hristos, alte manifestări ale Bisericii Celei Una. Acest război se duce atât din exterior cât şi din interiorul Bisericii prin cei care au ajuns la pragul de a împărtăşi o cugetare străină de învăţătura Bisericii Ortodoxe.
3. În fine, motivul principal care ne-a determinat să vă scriem aceste rânduri îl constituie însuşi evenimentul cristalizării unei conştiinţe ortodoxe a mădularelor vii ale Bisericii, a laicatului ortodox român în principal. Este vorba de reacţia spontană şi firească a poporului ortodox animat de acelaşi Duh Sfânt, oameni care constată cu durere batjocorirea Bisericii şi a credinţei. Acesta se poate spune că este poporul despre care vorbeşte Enciclica patriarhilor de la 1848 când aminteşte: „Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi."[1]
Aşadar, poate pentru prima oară în istoria modernă a României, laicatul ortodox îşi defineşte în mod clar punctul de vedere, propria identitate, nu alta decât aceea de parte semnificativă a trupului Bisericii care în întreaga tradiţie ortodoxă a jucat un rol esenţial în istoria ei. Numai în romano-catolicism poporul a fost complet anulat şi condus dictatorial de casta conducătoare a cardinalilor, în esenţă de însuşi papa ca simbol al suveranului absolut – pontifus maximus. În Ortodoxie, sobornicitatea înseamnă comuniunea deplină cu Hristos şi în Hristos a întregului Trup al Bisericii – episcopi, preoţi şi credincioşi, comuniune manifestată, în acelaşi timp, ca egalitate la nivelul episcopal şi ca părtăşie a fiecărui credincios la viaţa în Hristos, întrucât rămâne în întregul Trupului. Sobornicitatea îşi află expresia cea mai fidelă în Soboarele Ecumenice, în cadrul cărora Sfinţii Părinţi, ierarhi adunaţi întru Adevăr, formulează dogmele credinţei luminaţi de Duhul Sfânt, astfel încât ei pot să constate la final: „părutu-s-a Sfântului Duh şi nouă". Despre lucrarea harului în toate mădularele Bisericii dreptslăvitoare, „împăratul cuvintelor", Sfântul Vasile cel Mare, spune: „Duhul Sfânt este întreg în fiecare şi întreg pretutindeni".
Pentru o conştiinţă ortodoxă este o datorie şi o obligaţie a lua atitudine (bineînţeles, ripostând din interiorul Bisericii) când adevărul de credinţă este primejduit: „Creştinii prin botez primesc nu numai obligaţia de a-şi păstra credinţa întru care s-au botezat, dar şi să o mărturisească şi să o apere de duşmani şi să lumineze pe fraţii rătăciţi. Această obligaţie constituie mai mult decât un drept al fiecărui creştin. (...). In acest sens mirenii, cu sau fără voia ierarhiei, trebuie să-şi îndeplinească obligaţia, exercitându-şi dreptul de a vesti cuvântul, de a învăţa, iar dacă cineva i-ar opri să-şi exercite acest drept, este cazul a asculta mai mult de Dumnezeu decât de oameni"[2].
Iată câteva dintre principalele repere ale reacţiei pe care Laicatul Ortodox Român a avut-o până în prezent în contextul tentativelor de alterare a învăţăturii de credinţă a Bisericii:
- Douăzeci şi cinci de asociaţii şi fundaţii ale laicatului ortodox român au alcătuit memoriul privind apostazia de la dreapta credinţă a mitropolitului Nicolae Corneanu şi a episcopului Sofronie Drincec. Memoriul a fost depus împreună cu o scrisoare de intenţie în data de 2 iulie la cancelaria Sfântului Sinod cu numărul de înregistrare 5001.
- În numai patru zile numărul instituţiilor semnatare ale memoriului a ajuns la 56 de asociaţii şi fundaţii şi peste 100 de mănăstiri şi parohii din BOR. Ultima depunere a semnăturilor a fost făcută în preziua începerii lucrărilor Sfântului Sinod, cu numărul de înregistrare 5261.
- În aceeaşi seară de 7 iulie, reprezentanţii asociaţiilor iniţiatoare au înmânat la peste 30 de ierarhi din Sfântul Sinod memoriul însoţit de lista cu semnături şi de epistola comunităţii tuturor mănăstirilor Sfântului Munte Athos şi de o altă scrisoare de intenţie (anexa 4). Din păcate unii dintre episcopi au refuzat să primească dosarul respectiv, făcându-se că uită pe cine reprezintă în forul suprem al Bisericii Ortodoxe Române. Aceiaşi episcopi au considerat mai potrivit să profereze blesteme împotriva semnatarilor memoriului şi a celor care îl înmânau, sub motivul că aceştia încalcă legea dragostei şi a iertării creştineşti, cerând judecarea arhiereilor apostaţi potrivit Sfintelor Canoane ale Bisericii (este vorba în principal de PS Corneliu Bârlădeanu, care şi-a dovedit cu prisosinţă dispoziţia de a aplica legea iubirii în cazul părintelui şi al maicilor de la Tanacu).
- În urma Sfântului Sinod al BOR, asociaţiile care au iniţiat memoriul au declarat că respectă Hotărârea Sfântului Sinod de a-i ierta pe cei doi ierarhi în condiţiile în care aceştia vor respecta rânduiala pe care a pus-o Biserica în astfel de situaţii: mărturisirea publică şi în scris a Credinţei Ortodoxe, odată cu lepădarea cugetării eretice care i-a condus la apostazie (anexa 6).
Cu nădejdea că acest lucru se va întâmpla cât mai curând, vă asigurăm de respectul şi dragostea pe care vi le purtăm în Hristos, de rugăciunile noastre pentru ca Dumnezeu să vă întărească şi să vă lumineze în apărarea dreptei credinţe, temeiul mântuirii noastre.
Asociaţiile şi fundaţiile Laicatului Ortodox Român iniţiatoare ale Memoriului referitor la apostazia de la dreapta credinţă a Mitropolitului Nicolae Corneanu şi a Episcopului Sofronie Drincec.
Azi, 16 iulie 2008, la prăznuirea Sfântului Sfinţit Mucenic Antinoghen şi a Sfinţilor Părinţi de la primele şase Sinoade Ecumenice
P.S. Cu o proximă ocazie, pentru că nu este suficient de bine cunoscut contextul în care s-a născut mişcarea Asociaţiilor Laicatului Ortodox din România, intenţionăm să descriem pe scurt firul evenimentelor principale care au urmat actelor de apostazie de la dreapta credinţă ale mitropolitului Nicolae şi ale episcopului Sofronie.
[1] Citat din Enciclica Patriarhilor de la 1848 în traducerea făcută de T.M. Popescu, în revista Biserica Ortodoxă Română, an LIII, 1935, nr. 11‑12.
[2] Pr. Prof. Liviu Stan, Mirenii in Biserică, Sibiu, 1938, pag. 64-65.
Postări
Cred ca legatura dinte ierarhi si Popor, s-a rupt; cred ca ierarhii s-au izolat complet de Popor, circuland numai in masinile luxoase, participand doar la liturghii pompoase si manifestari asisderea, bine puse la punct, cu mult timp inainte.
Cunosc un arhiereu care tremura de emotie, la propriu, in perioada saptamanii patimilor, mai ales vineri, la prohodul Domnului precum si in noaptea Invierii. Tremura, nu din pricina "trairii" slujbelor, ci a faptului ca se astepta, din clipa in clipa, ca cineva din Popor, sa profereze acuze la adresa Prea Sfintiei Sale. Aceasta teama a avut-o tot timpul, dupa revolutie si o are si in ziua de azi.
Nu stiu ierarhi care sa vorbeasca, liber, din suflet, oamenilor, dupa slujba; nu stiu ierarhi care, sa dovedeasca acrivie in alipirea de cei ce umplu bisericile si le saruta, evsevios, mainile. Nu stiu, nu am auzit de asa ceva... .
Mandria, pe alocuri "luciferica", ii impiedica de a se apleca asupra oamenilor, de a le insufla curaj in marturisirea credintei. Slujbele la care participa ierarhii sunt bine regizate, de tip monada; nimeni, dintre laici, nu poate patrunde in sfera liturgica a arhiereului, nu poate sta de vorba pe vreo tema, decat daca este vreun conducator vremelnic, de primarie, ministru, prefect sau altceva de acest gen, si care poate restitui Bisericii vreun bun sau poate "ajuta" cu ceva Biserica, cu vreo caramida faraonica.
Tendinta BOR de restrangere, pana la anihilare completa, a Laicatului in viata Bisericii, este prezenta in toate politicile administrative ale Patriarhiei Romane. Singur, Sinodul, se vrea diriguitorul vietii bisericesti, uitand in mod penibil ca viata Bisericii luptatoare cuprinde si mirenii; ca acestia, mai mult decat ei, ierarhii, ajuta, zidesc, intaresc, zi de zi, temelia bunei credinte.
Arhiereii nostri, s-au inconjurat de camarile preotesti, vicari, consilieri, secretari, protopopi, care le aproba fara zabava, orice enormitate.. . Acesti "sfatuitori", pentru a nu-si pierde privilegiile si multii bani care le ies, din ilegalitatile savarsite zilnic, izoleaza ierarhul ca intr-o crisalida, nu-i spun decat ceea ce stiu ca ar dori ca acesta sa auda, indeparteaza din jurul ierarhului pe oricine care, de buna-credinta, ar dori sa-i aduca la cunostinta episcopului, vreo neregula sau vreo abatere de la canoane; iata alti dusmani interiori ai Bisericii.
Cu strangere de inima spun ca laudabila initiativa a Laicatului Ortodox Roman, va ramane fara urmari. Trebuie sa intelegeti ca Sinodul nu mai poate fi pus pe fagasul normal; este iremediabil pierdut. A pierdut contactul atat cu realitatea cat si cu Pidalionul, pe care, vorba cuiva, "l-a agatat in smochin".
Atata timp cat, ei singuri, intre ei, isi canta "Vrednic este!"; CAT SINGURI, EI INTRE EI, SE DECOREAZA SI SE IMPODOBESC CU TITLURI SI PAFTALE; CAT SINGURI, EI INTRE EI, SE CIONDANESC PE PUTERE SI INFLUENTA, NU ESTE NIMIC DE FACUT. Pana cand nu se vor smeri, iar acest lucru nu se va infaptui nicicand, nu se va indrepta nimic in viata BOR.
Dar singura mea alinare este sa vad ca Poporul are inca sira spinarii intreaga si poate corecta, fie si doar la acest nivel, erorile care se pot transforma oricand, in erezii.
Vremuri..., vremuri... .
http://youtube.com/watch?v=nKPxKFC4-aI
Va trimit si eu un comentariu pe care l-am scris acum vreo trei saptamani din disperare, in focul evenimentelor, inainte sa apara cel dintai memoriu al laicatului si care se arata, vai, atat de actual si, indraznesc sa zic, profetic. Am fost acuzat de unele persoane de limbaj suburban si ca din el razbate multa ura. As vrea sa stiu daca numai atata lucru se poate desprinde din el.
Sinodul BOR prins cu cioara vopsita
Asa ar trebui sa sune mai degraba articolul de mai jos scris in favoarea “venerabilului” Neculai si preluat dintr-o ziar din Timisoara.( http://www.timpolis.ro/index.php?page=column&r=15&a=1)
De ce? Pentru ca interveviatii scot in evidenta o inconsecventa crasa a conducerii BOR din ultimii zeci de ani. Pe de-o parte am incheiat tot felul de tratate de recunoastere reciproca (vezi Balamand, Chambesy, etc. prin care s-a facut recunoasterea deplinatatii tainelor cu catolicii), facem rugaciuni impreuna (saptamana de rugaciune comuna din luna ianuarie a fiecarui an, cu participarea tuturor in toate bisericile si chiar in sinagoga), ne trimitem tinerii la burse la catolici si protestanti – ca doar au stiinta si dare de mana -, participam la miscarea ecumenica (in care vin asa-zise Biserici de toate coloraturile si cu moduri de interpretare cat se poate de personale ale Scripturii, cu femei preoti si episcopese, cu preoti homosexuali, etc.), prin care am pus bazele unei recunoasteri limitate a tainelor protestantilor (vezi acordul B.E.M – botez, euharistie, preotie), am mai scos din Molitfelnic Rugaciunile de primire a ereticilor pe motiv ca nu mai este cazul sa-i numim eretici pe fratii crestini si in plus capitolul respectiv ingreuna semnificativ cartea de rugaciuni (vezi declaratile pr. Nicula din Vestitorul Ortodoxiei pe aceasta tema), iar pe de alta, dupa toate acestea enumerate mai sus ne mai miram – dar oare cine or mai fi acestia, poate noi, cei cativa talibani fundamentalisiti risipiti prin tara sau pe aiurea? - ca Nicolae a facut gestul care l-a facut sau ca pr. Teofil permite tinerilor din strainatate sa se impartasesca la catolici sau ca poporul “drept credincios”, necathehizat de veacuri, la un semnal s-ar uni intr-o veselie cu toti, ca de, Dumnezeul este acelaşi peste tot.
Fratilor, inconsecventa noastra, a celor pe care ne mai doare de ce se intampla este si ea la fel de mare ca a sinodalilor. Pai cel mai consecvent dintre toti, inscris perfect in logica tuturor demersurilor de unitate de pana acum este chiar Nicolae, precum şi toti aceia care se intreaba cu legitima mirare: ce ne mai opreste sa ne impartasim – unii, un numar considerabil, o fac deja mai ales in Timisoara - la catolici sau aiurea, atata timp cat tainele respective sunt valabile? Aceasta este intrebarea ce ajunge cel mai adesea sa se puna, daca mai avem o minima consecventa logica, caci dupa toata constructia teologica a compromisului de pana acum ar trebui oricand sa ne ducem la ceilalti sa ne impartasim. Ca doar oprelistea nu consta intr-o decizie de sus a Sinodalilor la coacerea vremii, adica tot la un semnal al politicului antihristic globalizant.
Dar, oare, pana acum nu ne intrebam chiar deloc ce am facut cu toate acele magashow-uri ecumenice si cu toate rugaciunile in comun? Să nu fi fost vorba in realitate de o impartasire in duh si in simtire? Ratacit, evident? Daca nu a fost asa, de ce am mai făcut-o sau la îndemnul cui, pentru ce interese, pentru ca dadea oare bine politic? Sa nu ne inselam fratilor, integritatea noastra in credinta dupa astfel de manifestari tradatoare nu va mai fi niciodata aceiasi, fie ca suntem clerici sau mireni. Uitam prea adesea ca Euharistia este la randul ei o incununare a unei impartasiri graduale, de rugaciune, insotire impreuna si mai ales de tinere si traire a adevarul evanghelic predate de Parinti. Noi ce am realizat? Am inceput cu insotirea si declaratile de iubire, fara adevar, pacalindu-i si pe ei si pe noi intr-un mod de-a dreptul rusinos. Nu ne este chiar deloc teama de felul in care Dumnezeu insusi vede aceasta mascarada care ne inchide si noua dar si celorlati, ce mai aveau o sansa prin noi sa faca deosebire intre adevar si minciuna, portile cerurilor?
Daca ips. Bartolomeu sau noi am vrea sa fim cu adevarat drepti, dupa toate actele liturgice comune si recunoasterile reciproce de pana acuma, ar trebuia sa ne declaram cu totii, clerici si mireni, caterisiti si afurisiti pentru incalcari flagrante ale canoanelor dar in primul rand a dragostei ce spune raului si adevarului pe nume, singurele premise ce fac posibila si lucratoare Euharistia. Deci, inca o data, sinodul BOR ar trebui in bloc sau in cea mai mare parte a lui sa se considere caterisit si sa se pocaiasca pentru toata politica bisericeasca minicinoasa din ultimii ani, iar noi mirenii sa fim afurisiti pentru toate apostaziile ce le-am inghitit pana acum fara o reactie mai de seama.
Spun toate acestea din prea multa amaraciune si din neintrezarirea vreunei sperante de curatire a unei stari bisericesti grele care treneaza de atatia zeci de ani.
Cele de mai sus au fost intarite si de o intalnire personala recenta cu doctoranzi in teologie din Germania, care imi spuneau ca se duc duminica alternativ la ortodocsi si la luterani, ca nu vad de ce nu se pot impartasi la ei, din moment ce documentul BEM s-a adoptat si le-am recunoscut euharistia; ca au inaltari sufletesti deosebite la predicile tinute de femeile preot, care, nu-i asa, predica mult mai bine decat preotii nostri ortodocsi fara de vocatie.
Chestiunea de fond, asadar, iata ca nu este cazul Nicolae, el nefiind decat un caz simptomatic pentru o intreaga Biserica, care mai tine sa-si zica inca ortodoxa, desi in afara de aspectul rostirii formale a unui crez in care putin mai cred cu adevarat, nimic n-a mai ramas, nici din tinerea traditiei nici din trairea sfintilor si marturisitorilor de odinioara.
Sa nu uitam miza care se pune acum odata cu luarea in discutie a lui Nicolae de catre Sinod este mult mai mare decat ne inchipuim. Necondamnarea lui va fi echivalenta condamnarii noastre la iesirea din cadrele statornicite ale Bisericii, partasia si pecetluirea noastra cu toata necuratia teologica practicata pana acum nu numai de ierarhul incriminat ci de atat de multi altii. Intr-un cuvant spus, va fi alegerea noastra de a fi de partea Dumnezeului celui viu sau a celui din umbra ce da semene tot mai mari ca se ridica pentru a se inscauna.
Problemele abia acum s-ar putea pune cu adevarat, odata cu luarea unei masuri mai aspre impotriva lui Corneanu, ceea ce, fie vorba intre noi, oricum nu se va intampla, pentru ca nu are cine s-o ia, implinindu-se inca odata vorba proverbului romanesc ce zice: a vazut cineva vreodata orb la orb sa-si scoata ochii?
O adevarat lucrare de primenire si o adevarata Biserica Ortodoxa Romaneasca va incepe si se va arata abia atunci cand ne vom hotara sa lasam minciuna institutionalizata si sa strangem randurile, cautandu-i pe aceia dintre preoti si episcopi care au fost numiti de sus si nu de la oameni, hotarati fiind sa tina dreptarul adevarului.
Astept un raspuns concret de solidarizare si de elaborare a unui document bine gandit care sa evidentieze toate abaterile si compromisurile de neacceptat din ultimii ani, prin care am parasit de facto calitatea de credinciosi ortodocsi si prin care sa fie delimitat inca odata adevarul de minciuna, fratii mincinosi de cei doritori de mantuire. Fie ca odata cu intocmirea si acceptarea lui de catre noi, Dumnezeu sa se milostiveasca si sa ne ierte pentru toate alergaturile pe la Baalii si Astartele lumii acesteia, carora le-am jertfit ce era mai de pret in sufletul nostru – adevarul de credinta.
Un frate indurerat dintre multi altii, ce a terminat teologia la Sibiu si care se simte tradat de cei care ar fi trebuit sa fie calauze in tinerea adevarului de credinta: dascali de teologie si episcopi.
Sf Luca la Crimeii (La portile postului mare. Predici la Triod, ed. Sophia 2004, p. 161): Nu e pacat mai greu decat schismele si sfasierile din Biserica lui Hristos. Asa spuneau toti marii ierarhi. Iata cuvintele sfintitului mucenic Ciprian: Pacatul celor care nu pastreaza unirea si stransa legatura cu Biserica nu se spala nici macar cu sangele lor, chiar daca acestia s-ar da pe sine la moarte pentru marturisirea numelui lui Hristos : vina cea de nesters si grea a despartirii de Biserica nu se curata nici macar prin sange. Iar alt sfintit mucenic -Ignatie Teoforul- a zis asa: Nu va amagiti, fratilor: cine urmeaza facatorilor de schisme, acela nu va mosteni Imparatia lui Dumnezeu.
Vedeti cat de cumplit este pacatul schismei si al alcatuirii de secte, cat de cumplit este a te abate de la Biserica lui Hristos si a merge dupa sectanti. Sfintii apostoli ne-au prevenit de numeroase ori in aceasta privinta. In Epistola catre romani, Sfantul Apostol Pavel spune: Va indemn, fratilor, sa va paziti de cei ce fac dezbinari si sminteli impotriva invataturii pe care ati primit-o. Departati-va de ei (Rom. 16,17)
Doua articole extraordinare in sprijinul laicatului ortodox si critice la adresa reactiei d-lui Baconsky în Gazeta de Transilvania, sambata 19 iulie (www.gtbv.ro):
1. Mircea Platon, “Cum “care laicat”?”
2. Răzvan Ionescu, “Dincolo de anturaj”
Poate le puteţi prelua, sau da un link
Cristi
Lucrurile sunt ceva mai complexe.
Desigur ca Laicatul asteapta...etc. Desigur ca poate parea ca ierarhii s-au rupt de Popor. Dar oare chiar toti ?
Desigur ca exista ierarhi care vorbesc pe limba celui care asculta. Trebuie insa cautati de catre acei laici "nemultumiti" de forma mesajului.
In fond participarea la Liturghie sta sub semnul lucrarii Duhului Sfant care se coboara prin Harul dat preotului. Nu sta sub mesajul sau cuvintele de dupa, ale preotului.
In Biserica lucrurile se intampla la ..."viteza Duhului Sfant", putem noi laicii sa "asteptam" mult si bine. In loc sa "asteptam" este mai cu folos sa ne rugam (pentru "luminarea" Arhiereilor in acest caz) ca Duhul Sfant la chestia asta este ceva mai "sensibil". Se misca mai repede.
Preotii/Arhiereii...sunt si ei oameni. Si ei o pot lua razna. Si noi (laicatul) o luam razna. Important este sa nu devenim cu totii ..."voiosi" in acelasi timp.. si pentru multa vreme.
Sa ne rugam deci.
Trimiteți un comentariu