Poate ca a venit momentul despartirii oilor de capre

Mircea PLATON

Cum “care laicat”?

1. Lămuriri preliminare
Nu mi-e uşor să scriu acest text. Mai întâi, pentru că mi-am promis să nu mai intervin în disputa din jurul “cazului Corneanu”. În al doilea rând, pentru că intervenţia de faţă e ocazionată de un text al dlui Teodor Baconsky, diplomat pe care îl respect, scriitor al cărui scris îl preţuiesc, şi om căruia am motive să-i fiu recunoscător pentru că a scris cândva dulce-acrişor despre o carte a mea. Titlul acelui articol era: “Amicus Plato...” Titlul era lăsat, intenţionat, în suspans. Şi, după cum aveam să aflu citind articolul, pe bună dreptate, deoarece mai prieten decât (Mircea) Platon nu-i era dlui Baconsky adevărul, ci Gabriel Liiceanu. Sau Andrei Pleşu. Sau alţi prieteni ai domniei-sale pe care-i maltratam temeinic sau în fugă în volumul cu pricina, spre dezaprobarea dlui Baconsky care îmi reproşa lipsa “resortului solidarizant”. Scria acolo dl. Baconsky, într-o frază pe care am tot citat-o în varii contexte private şi căreia îi tot caut destinaţia, că nu-mi “recunosc semenii”, adevăraţii prieteni. Dar dacă nu mai există nici un alt adevăr în afară de cel al prietenilor noştri, de unde ştim care ne sunt adevăraţii prieteni? Şi, în afara adevărului, e o prietenie altceva decât o cârdăşie?
M-am hotărât deci să mă lansez în această ultimă, sper, intervenţie în ceea ce priveşte “cazul Corneanu” din mai multe motive. În primul rând, pentru că îmi oferă prilejul de a soluţiona chestiunea adevăraţilor prieteni, care mă frământă de atunci. În al doilea rând, pentru că răspunzând întrebării dlui Baconsky sper să răspund unui segment mai larg al “elitei”, caracterul heraldic al dlui Baconsky în ceea ce priveşte ideile şi temperatura elitelor noastre fiind indiscutabil. În al treilea rând, pentru că textul dlui Baconsky deschide dezbaterea spre alte orizonturi decât cele strict canonice, spre problemele integrării europene a României. Nu e vorba deci, în esenţă, de o nouă intervenţie în “cazul Corneanu”, ci mai degrabă în cazul României europene. Scriu deci textul ce urmează cu nădejdea că, (re)găsind adevărul, ne vom (re)găsi şi adevăraţii prieteni.

2. Problema
Aşa cum o rezumă dl Baconsky, în articolele “«Cazul» Corneanu” (Cotidianul, 12 iunie 2008) şi “Unitate şi dezbinare” şi “Care laicat?” (Dilema veche din 19 iunie şi 10 iulie 2008), situaţia stă în felul următor (ghilimelele indică citate din dl Baconsky): există un grup de “fundamentalişti de serviciu” care cer, printr-un “veninos memoriu”, “arderea pe rug” a IPS Corneanu şi PS Drincec. Acuzându-i de “apostazie” pe cei doi ierarhi, “integriştii ortodocşi” reiau “tehnici de linşaj folosite în deceniul stalinist”. Denunţând “lumea mizerabilă” în care asemenea “ignoranţi, agresivi la modul sectar ori anacronic izolaţi de vremurile noastre” aruncă “noroi” în cei care încearcă să ne “împingă spre ceva mai bun, (...) mai civilizat”, dl Baconsky speră că BOR “nu se va lăsa confiscată de asemenea cohorte milenariste, care se chinuie să localizeze Adevărul undeva între Zalău şi Paşcani. De asemenea personaje dispuse să demonizeze modernitatea în vreme ce utilizează Internetul pentru a le solicita naivilor tot soiul de «adeziuni inchizitoriale» ”.
Dl Baconsky mai susţine că “substratul” întregii întreprinderi a “cohortelor milenariste” e credinţa că singurul lucru care contează e “«norocul» de a ne fi născut români-ortodocşi, dublă înzestrare capabilă să ne garanteze mântuirea!”. Confruntat cu asemenea “neghiobii esenţialiste”, dl Baconsky face următoarea mărturisire de credinţă care îi şi încheie articolul:
“Spre deosebire de respectivii compatrioţi, cred că Ortodoxia e libertate creativă, chemare universală şi jerftă discretă. Nu pot admite că greco-catolicii români sînt eretici, ca să nu mai pomenesc infernul rezervat romano-catolicilor, protestanţilor, musulmanilor, evreilor sau budiştilor... Biserica din care fac parte e o adunare a păcătoşilor în sînul căreia dubiul metafizic, speranţa, iubirea şi iertarea se trăiesc deopotrivă, sub pavăza harului. Menirea de mirean nu-mi cere să mă substitui judecăţii divine şi nici să pretind caterisirea unor episcopi. Iar menirea de cetăţean al unui stat de drept, membru în Uniunea Europeană, e aceea de a nu tăcea mîlc atunci cînd dracul fanatismului, deghizat în Savonarola, dă tîrcoale prin oraşul care e şi al meu.”

3. Ce se întâmplă când ne pierdem cumpătul
La o repede ochire, putem observa febrilitatea dlui Baconsky. Dincolo de injuriile şi spiritul sentenţios pe care altminteri, ca mamoş al Dilemei, şi le refuză, mai constatăm şi că, atunci când îşi pierde cumpătul, dl Baconsky trece la un soi de ecumenism ad-hoc acuzându-i pe ortodocşi, în manieră protestantă/secularizată, de păcatele catolicilor: arderi pe rug, Savonarola, inchiziţii şi alte asemenea.
Tipică aprigei lupte a elitei împotriva “fundamentaliştilor” e şi reificarea inamicului păşunist proiectat, în widescreen monocolor, ca turmă. Astfel, pentru dl Baconsky, suntem “cohorte milenariste”. Pentru dl Bădiliţă, suntem “neghiobimea ortodoxistă”. Până la scăunelul de rugăciune al dlui Pleşu răzbat, prin grele fuioare de tămâie, doar “bombăneli” la adresa ecumenistului PF Daniel. Nu avem chip, nume, nu reuşim să articulăm nimic. Suntem, ca barbarii în faţa grecilor, nişte oameni care bolmojesc ceva şi atât. Nici verva dlui Răzvan Ionescu, nici sfătoşenia hâtră a dlui Răzvan Codrescu, nici eleganţa execuţiei dlui Gheorghe Fedorovici nu sunt auzite în noosferă. Oare de ce? Sunt “zeii” adormiţi? Sau au o misiune?
La o mai agale ochire, se mai naşte o întrebare. Dl Baconsky vorbeşte de petiţionarii ortodocşi (apelanţi, Jansenişti pravoslavnici?) ca de “cohortele milenariste”. Dar tot dl Baconsky vorbea, în articolul “Unitate şi dezbinare”, de caracterul “pentru unii smintitor, pentru alţii profetic” al gestului IPS Corneanu, gest reactualizând trăirea “eshatologică” a Bisericii primitive pentru care “ritualul, abia schiţat, ierarhia, abia conturată, dogma, abia întrezărită”. Întrebarea mea e aşadar: cine e milenarist, cei pentru care gestul IPS Corneanu e “smintitor”, sau cei pentru care el e “profetic”? Milenarişti sunt cei aşezaţi în rânduiala – liturgică, ierarhică, dogmatică – Tradiţiei, sau cei care o abolesc sub “impulsuri” şi “emoţii” de moment?
Nu aş întreba dacă nu aş fi observat că, în ultimul timp, singurii eretici denunţaţi ca atare, fără irenism şi fără dragoste frăţească, în paginile Dilemei din ce în ce mai vechi sunt ortodocşii care vor să-şi apere adevărurile de credinţă şi legionarii (vezi articolul dnei Anca Manolescu). Ce e eretic şi milenarist la legionari şi nu e la proiectul utopic al UE? Ce e eretic la nişte credincioşi care vor să-şi păstreze nesmintită învăţătura de credinţă? Şi ce nu e eretic la nişte eseişti care săptămână de săptămână ne îndeamnă la ecumenism şi ne vorbesc în duh gnostic de unitatea esenţială a religiilor? De ce sunt milenarişti Răzvan Ionescu, Gheorghe Fedorovici sau Răzvan Codrescu, şi nu e milenarist dl Baconsky, care vorbeşte de Uniunea Europeană în termeni mesianici?
Astfel, conform dlui Baconsky, UE ar fi “compensaţia unei păci eterne” pe care marile puteri o acordă micilor naţiuni europene, există un “miracol al unităţii europene” rezultat al “clarviziunii biblice” a unor “Părinţi Fondatori”. Mana integrării europene se cuvine, conform dlui Baconsky, dumicată cu orice preţ, în ciuda opoziţiei multor naţiuni europene, deoarece: “Partitura istoriei nu e compusă de majorităţile electorale, ci de voinţa minorităţilor active (...) Uneori e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă” (citate din articolul “Titanic Vals”, Cotidianul, 26 iunie 2008). De ce, deci, nu se scandalizează dl Baconsky de deficitul de democraţie care stă la baza consolidării UE? De ce nu denunţă, aşa cum o face în cazul ortodocşilor care încearcă să-şi apere credinţa, pretenţia stalinistă a unor elite europene de a vorbi în numele tuturor şi de a cere naţiunilor europene să accepte dictatul eurocraţilor în chestiuni dintre cele mai diverse: de la eradicarea ţărănimii în folosul agrobusinesurilor la legiferarea căsătoriei homosexuale? De ce nu se înfierbântă impotriva minorităţilor active care au confiscat naţiunile Europei şi le-au obligat la secularizare şi multiculturalism? Trebuie să înţeleg că susţinearea acordată de dl Baconsky IPS Corneanu şi PS Drincec e bazată pe credinţa că, prin ei, progresăm pe o bază injustă către unitatea creştină a UE? Întreb, pentru că nu înţeleg care sunt standardele care se aplică în dezbaterea intelectuală românească şi pentru că mi se pare că elitele noastre actuale au moştenit de la vechea nomenclatură şi şi-au şlefuit ecumenic şi eurocratic folosirea dublului standard.
Dl Baconsky scrie că nu poate “admite că greco-catolicii români sunt eretici”. De ce, pentru că sunt români? Sau pentru că sunt cetăţeni UE? Dar greco-catolicii ucraineni sunt eretici, având în vedere că nu sunt nici români, nici europeni cu acte în regulă? Dar legionarii români, ortodocşi şi greco-catolici, erau eretici? Sunt, deci, doar morţii eretici? Despre vii numai de bine? Problema naturii eretice a învăţăturii de credinţă catolice nu a survenit într-o dezbatere politică, ci într-una teologică. Şi acolo trebuie să rămână.
Nu accept teoria lui Nae Ionescu conform căreia un greco-catolic nu e român. Dar nici nu accept să măsluim standardele canonice şi să jucăm cartea naţionalismului, a catolicismului, a ecumenismului, sau viceversa, după cum ne convine. Mi-e prieten dl. Baconsky, dar mai drag mi-e Adevărul. Care nu e o idee, ci o Persoană. Şi chiar dacă vreau să fiu prieten cu multă lume, vreau să mă împărtăşesc doar cu acea Persoană. Pentru dl Baconsky, Ortodoxia e “libertate creativă, chemare universală, şi jertfă discretă”. Pentru “petiţionari”, Ortodoxia e mărturisirea lui Hristos.
A fi român-ortodox nu e un “noroc”, aşa cum ironic scrie dl Baconsky, ci e voia lui Dumnezeu pe care noi avem datoria să o facem. Petiţionarii nu luptă pentru un drept, ci pentru a nu li se lua o îndatorire: aceea de a-l urma pe Hristos, pe calea sfinţeniei, după putinţă. Sunt lucruri, rugăciuni, sfinţi, cărări pe care nu vor să le uite. Or, dacă a te alătura modernităţii înseamnă a uita de Hristos, aşa cum fac documentele şi cetăţenii Uniunii Europene pentru care militează atât dl Baconsky, atunci mai bine să uităm de modernitate, să o luăm cum grano salis. De altminteri, în “lumea modernă”, atât de lăudată de dl Baconsky, nu a fost şi nu este prea mult loc pentru românii ortodocşi, măcelăriţi şi mânaţi de la spate continuu în ultimul secol. Singura Românie respirabilă e România neintegrată, România veche, nu România activiştilor, a noii nomenclaturi, a consumismului, a noii limbi de lemn politic corecte şi a copiilor care se sinucid sau sunt violaţi din cauză că le-au plecat mamele să spele pe jos în casele “boierilor” europeni.
Acum vreo doi ani, dl Cătălin Avramescu îi soma pe români să devină presbiterieni dacă vor să se bucure de avantajele civilizaţiei occidentale. Dl Baconsky a semnalat încântat replica pe care i-am dat-o lui Avramescu şi weberianismului său reducţionist. Dar, de vreme ce dl Baconsky pare a avea o concepţie teologico-politică asemănătoare dlui Avramescu, cu Biserica nu ca sfinţitoare, ci ca vehicul al moralei capitaliste şi ca poliţie etică, de ce m-a lăudat? Pentru că eu nu refuzam presbiterienii dlui Avramescu de dragul catolicilor dlui Bădiliţă. Nu mă interesează creştinismul politic. Nu cred că Biserica are a deveni, aşa cum o vrea dl Baconsky, “o campioană a democratizării Estului şi un turn de monitorizare al felului în care societăţile post-comuniste respectă drepturile omului” (ideal propus în cadrul conferinţei Microsoft cu titlul “Europa creştină. Portretul unei apostazii colective”). Nu cred că trebuie să ne unim religios de dragul raţiunilor politice. Dar cred că ar trebui să facem cu toţii politică în acord cu valorile noastre tradiţionale pentru că altele, după cum bine ştiu adevăraţii sceptici şi adevăraţii credincioşi, nu există. Nu cred că trebuie să punem la temelia Bisericii tranzacţii politice. Vreau însă ca în politică să poată respira virtuţile unor oameni întregi. Milenarismul e întotdeauna avântul jumătăţilor de oameni călare pe jumătăţi de adevăr. Or, ceea ce i-a lipsit României în ultimii 20 de ani nu a fost spiritul tranzacţional, ci şira spinării. Pe care nu ne-o vom recăpăta cântând cu toţii în corurile de castratti ale Bruxelles-ului sau ale Vaticanului. Cred că restaurarea oamenilor întregi în România se va face doar prin mărturisirea Adevărului deplin al Bisericii Ortodoxe. Ne-am obişnuit să proclamăm semitonuri de adevăr, şi să şoptim adevărul, convinşi că astfel “progresăm”. Dar singurul “progres pe o bază injustă” e progresul în injustiţie. Creştem micşorându-ne. Şi cam asta ar putea fi definiţia modernităţii apărate de dl Baconsky.

4. Ce le-a scăpat elitelor
Elitele ecumenice nu par a fi observat că, de fapt, ortodocşii petiţionari au dovedit, cu ocazia “cazului Corneanu”, că preţuiesc mai mult adevărul de credinţă decât retorica naţionalistă. Greco-catolicilor şi elitelor care le vorbesc de “ortodoxia latină” (apropos de esenţialism), ortodocşii le răspund cu împărtăşirea de credinţă cu grecii, cu ruşii, sau georgienii. E, aşadar, o ortodoxie mult mai puţin politică decât “unionismul” civic al dlui Baconsky care ne îndeamnă să confundăm calitatea de cetăţean al UE cu aceea de cetăţean al Raiului (vezi în “ «Cazul» Corneanu” paragraful final).
În al doilea rând, ceea ce mi se pare demn de remarcat este că, dincolo de ironiile dlui Baconsky referitoare la “stalinismul” petiţionarilor, baza României s-a mişcat. După 45 de ani de schingiuire comunistă şi după 20 de ani de botniţă a “integrării” şi de ocultare a momentului Piaţa Universităţii, românii încă se mai pot asocia spontan. Primul moment a fost cel al salvării icoanelor din şcoli. În mod normal, ideologii liberali/neoconservatori/libertarieni ar trebui să salute, nu să condamne, capacitatea românilor de a se mişca şi organiza singuri în apărarea propriilor cauze, faptul că nu mai aşteaptă totul de la stat, sau de la Europa. Dar elitele noastre, preocupate să ne vorbească despre cum trebuie să devenim noi cetăţeni autonomi, se supără dacă, în timp ce ei vorbesc, noi devenim cetăţeni autonomi şi începem să ne vedem singuri de interesele noastre. Noi plecăm la Biserică şi ei rămân să citească broşurele UNICEF şi să scrie panseuri pe şerveţele de dineu oficial. Trist Purgatoriu!

15 iulie 2008