Rugaţi-vă pentru avva Iustin!

"Celor iubitori si ascul­ta­tori ai cuvan­tu­lui Par­in­telui Justin, ca si pelerinilor care pas­esc cu dragoste si nade­jde pragul man­a­s­tirii noas­tre, facem rugam­intea de a ni se alatura in rugaci­une si oste­neala dupa put­ere pen­tru insanatosirea cat mai grab­nica a Par­in­telui Justin. Avem incredere in ingaduinta si bunavointa dum­neav­oas­tra ca sa intelegeti nevoia sfin­tiei sale de repaos tem­po­rar, intru bucu­ria unei reved­eri cat mai apropiate.

In urma supra­so­lic­i­tarii noas­tre, a tuturor, dar mai ales in urma obosi­toarelor iesiri din man­a­s­tire, in ved­erea slu­jirii Sfan­tu­lui Maslu, Par­in­tele a cap­atat o usoara pneu­monie si slabirea organ­is­mu­lui. Medicii i-au pre­scris un trata­ment care tre­buie urmat cu strictete si care, in pofida dor­in­tei Par­in­telui de a primi cred­in­ciosii spre sfat si folos duhovnicesc, ii interz­ice insa orice solic­itare, toc­mai pen­tru a grabi implinirea aces­tei dorinte.

Va astep­tam in con­tin­uare cu dragoste in sfanta noas­tra man­a­s­tire, sa luati parte la sfin­tele slu­jbe, avand incred­intarea ca Par­in­tele Justin veg­heaza din chilia sfin­tiei sale in duh de rugaci­une pen­tru fiecare.

Mul­tumim pen­tru dragoste, rugaci­une si intelegere, nu inainte de a va dori un an binecu­van­tat, cu impliniri duhovnicesti, si cu toate cele de folos spre mantuire."

Man­a­s­tirea Petru-Voda

ROST: J.V. Iamandi, un boier al românismului

Cu doar cîteva zile înainte de Naşterea Domnului, a apărut pe piaţă nr. 82 al revistei ROST, care îi este dedicat unui boier al românismului, Jacques V. Iamandi.

Răzvan Codrescu scrie despre cel evocat: “Dacă ar avea, pe lîngă atîtea numeroase calităţi, şi darul sau răbdarea scrisului, d-l J. V. Iamandi ar putea face un best-seller din romanul vieţii sale. O viaţă de peregrinări şi aventuri trăite nu o dată la limita riscului suprem, dar care n-a eşuat nici o clipă în simplu experimentalism, ci a fost constant străluminată de principii şi idealuri: de la prima tinereţe legionară, marcată de entuziasmul jertfelnic al unei întregi generaţii, trecînd prin clandestinitatea vieţii de fugar din anii stalinismului, prin experienţa exotică a Legiunii Străine franceze (de unde s-a întors străbătînd China pe jos), prin teroarea temniţelor şi lagărelor comuniste, prin lunga odisee a exilului, pînă la deziluziile unei repatrieri tîrzii într-o Românie postcomunistă care este încă departe de a-şi fi regăsit reperele. [...]
Cred, de aceea, că prezentul număr din revista Rost, dedicat d-lui J. V. Iamandi, este nu doar o reverenţă faţă de trecut, ci şi o nădejde în încă posibila în-dreptare a viitorului după o altă măsură umană: cea a nobleţii care onorează şi obligă deopotrivă.”

Din această ediţie, vă recomand să nu rataţi nici textele: Reflecţii despre curaj şi jertfă, de Alexandru Racu, Creştinul şi politica, de Paul Ghiţiu, Originile corectitudinii politice, de William S. Lind, în traducerea lui Dragoş Moldoveanu, Sfîntul Antipa de la Calapodeşti. Floarea pustiei, de Monahul Iustin, Uniunea Scriitorilor şi „Cazul Goma”, de Flori Bălănescu, Bioetica tehnologiei informaţionale, de pr. prof. dr. Mihai Valică.

"Fie!"

Pastorală la Naşterea Domnului, 2009

† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,

iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Naşterea Domnului este unul din cele mai cunoscute evenimente din viaţa Domnului Iisus. Deşi neînţeleasă de minte, ea are întotdeauna o cale deschisă către inimă, în care se descoperă cel mai mult tainele lui Dumnezeu. Înainte de a deveni istorie, naşterea pruncului Iisus s-a zămislit în taina inimii Fecioarei Maria, prin vestea cea bună pe care arhanghelul Gavril i-a adus-o. Această prăznuire a bucuriei se leagă tainic de un alt moment din istorie, când Maicii Domnului i se descoperă vestea naşterii Fiului lui Dumnezeu, moment consumat între îndoială şi asumare, despre care vreau să vă vorbesc.

Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna‑Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: Bucură‑te![1] Şi‑i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta. Îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu.[2] Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. În faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, că ţi‑a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i‑a murit fiul pe front, deşi de mult s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă. Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!

Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? În ce măsură aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia?[3][4] Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească[5] o femeie pământeană spre a‑I naşte Lui un Fiu? Înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu‑i dă răgaz şi‑i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate.[6] Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.

Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?... Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să‑l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în stare să‑l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine‑L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal?...

Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna‑Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. Îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de‑o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a‑i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. Îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând‑o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat![7] E clipa când Fecioara însumează într’însa setea universală de libertate.

– Fie! Să‑mi fie mie după cuvântul tău![8]

În acea clipă s’a petrecut Întruparea.

Din acest moment îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Buna‑Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşază la unison cu Creatorul şi‑şi restaurează propria‑i libertate, redându‑i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr’un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.

Prin acelaşi cuvânt însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. În această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei[9] este de‑a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i‑a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa.[10] Spusele Mariei încearcă, desigur, să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi, tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală. Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest vifor va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un caz, şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul Mariei. În cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie, să‑şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl poate salva. Îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit‑o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o singurătate fără margini.

E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră‑şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei.[11] La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!

Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem[12], spaima de Irod[13], pribegia în Egipt[14], singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire[15], drumul Crucii[16], răstignirea Fiului sub propria ei privire[17], – jalea îngropării[18], toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i‑a păzit curăţia neîntinată şi l‑a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. În cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”[19], ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei[20], ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică, să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta[21]. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria Îl poartă în pântece.[22] Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri.[23] Salutarea îngerului: „Bucură‑te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de‑a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i‑a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe[24], se bucură împreună cu ucenicii de învierea lui Iisus[25], tot împreună cu ei îi urmăreşte înălţarea la cer[26] şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii.[27] Adormirea i‑o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către Însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire. Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat‑o pe Fecioara Maria. Omenirea devine astfel născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul Întrupării.

Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne‑am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. În numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! În numele ei, la rându‑ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!

Vă doresc din toată inima să petreceţi Sfintele Sărbători în pace, sănătate, belşug de lumină şi spor de bucurii duhovniceşti. Amin.

La mulţi ani!

---

[1] Lc 1, 28.

[2] Lc 1, 29-33.

[3] Is 7, 14.

[4] Lc 2, 25-32

[5] Puterea prin care Dumnezeu Se descoperă şi creează, asemenea norului luminos de pe muntele Sinai (Iş 24, 16-18) sau a celui de pe Tabor (Lc 9, 34).

[6] Lc 1, 36-37.

[7] Ap 3, 20.

[8] Lc 1, 38.

[9] Mt 1, 18-25; 2, 1-23.

[10] Mt 1, 19-20.

[11] Mt 1, 24-25.

[12] Lc 2, 1-20.

[13] Mt 2, 12-13.

[14] Mt. 2, 14-15, 19-23.

[15] Mc 1, 9-12.

[16] Mt 27, 31-35.

[17] In 19, 25-27, Mt 27, 56.

[18] In 19, 38-42.

[19] Lc 2, 19.

[20] Mt 1, 19.

[21] Lc 1, 39-56.

[22] Lc 1, 43.

[23] Lc 1, 46-53.

[24] Mt 27, 56.

[25] In 19, 19.

[26] Lc 24, 51-53.

[27] FA 2, 1.

Întoarcerea spre noi înşine

Un film despre redescoperirea tradiţiilor noastre şi despre întoarcerea spre noi înşine ca persoane. Colindători, în Crăciunul anului 1999, la Mircea Diaconu, Ilie Bădescu, Ştefan Câlţia, Alexandru Paleologu şi Virgil Cândea.

Via Liliana Chiaburu. Mulţumim, Liliana.

Romania - Cinci preludii la secolul XXI from Eugen Leahu on Vimeo.

Maria Ploae: "Dacă ar înţelege toată lumea ce forţă are rugăciunea!"

Vă recomand un interviu, după mine emoţionant, cu actriţa Maria Ploae. O actriţă plină de credinţă, care a jucat rolul unei deţinute politic care îl descoperă pe Dumnezeu în puşcărie, o femeie cu mare evlavie la părintele Arsenie Boca şi care nu acceptă roluri ce intră în conflict cu ortodoxia pe care se străduieşte să o trăiască. Iată cîteva fragmente mai jos, interviul integral putînd să-l citiţi în Formula As.

- De unde credeti ca vine apetenta aceasta pentru sordid, pentru malefic si pentru grotesc, in teatrul si cinematografia noastra de dupa decembrie 1989?

- Dupa revolutie, a existat un soi de radicalism moral, am simtit nevoia sa aratam si ce e rau si urat in noi, ca prea fuseseram obligati pana atunci sa zugravim totul in roz. Dar experienta asta ar trebui sa fie deja consumata. Se intarzie prea mult in ea. Ar fi momentul sa se faca, de pilda, teatru spiritual, si nu prea se face. Este o degradare a omenirii, in general, careia noi nu avem cum sa-i scapam, si nici arta noastra. E o alunecare spre rau.

- In credinta noastra crestina se pune un mare accent pe smerenie. Poate fi un actor smerit?

- M-am gandit si eu ca meseria asta te expune slavei desarte. E normal sa vrei sa ai succes, dar e periculos sa ti se urce la cap. Totusi, noi aducem multa bucurie oamenilor, care vin la teatru si pleaca foarte fericiti, mai ales daca spectacolul este unul pozitiv, care te lumineaza. Daca iti alegi si nu joci orice, faci teatru de buna calitate, spre zidirea omului.

In marea trecere

- Care e lucrul cel mai important pe care l-ati invatat prin credinta?

- Ca nu trebuie sa amani pregatirea ta pentru mantuire. E foarte important cum astepti momentul mortii. Daca te-ai spovedit, impartasit si esti intarit de rugaciune, vei astepta marea trecere, desprinderea din trup, cu zambetul pe buze. Moartea nu tine numai de batranete. Ea poate veni oricand. Imi doresc tare mult sa pot astepta momentul asta impacata, pregatita si fara teama.

- Ce simtiti cand va rugati?

- Uneori, cand ma adancesc mai mult in rugaciune, cand reusesc sa ma rog mai profund - mai ales in post - simt o mare pace, si ca n-as mai vrea sa ma ridic din genunchi si sa incetez rugaciunea. E o stare de bine, de parca ma desprind de pamant, de grija lumeasca, nu mult, poate un centimetru, doi, dar e minunat. Si reiau rugaciunile sau ma afund in Rugaciunea Inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatoasa". Si o spun mult, mult.

- A fost ceva in viata dvs. care v-a ajutat sa va desavarsiti credinta?

- Da, pregatirea pentru rolul Nicoletei Valery Grossu (scriitoare si jurnalista romanca, anticomunista si crestina) din filmul "Binecuvantata fii, inchisoare!" (2002), regizat de sotul meu, Nicolae Margineanu.

Povestea Sovietelor

Un film despre crimele comunismului, despre asemănările (mai cu seamă în privinţa rădăcinii ideologice şi doctrinare comune, pe care adesea o ignorăm sau nu o re-cunoaştem) şi deosebirile dintre comunism şi nazism (unele legate de metode, altele de retorică, altele de fundamentare teoretică a crimei), despre colaborarea URSS cu Germania nazistă în războiul contra vechii ordini a lumii, despre o ideologie bolnavă şi despre popoarele care au îndurat-o, despre vinovăţia Occidentului faţă de punerea în practică a celui mai mare şi mai odios experiment de inginerie socială din istorie. Este un documentar cutremurător şi lămuritor, scris şi regizat de letonul Edvīns Šnore.
Vă îndemn să-l urmăriţi chiar şi pe cei care aţi trăit pe pielea voastră comunismul. Veţi vedea că uităm prea repede şi învăţăm prea puţin din istorie ca şi din dramele pe care le trăim.
Îi mulţumesc lui Mihnea că l-a descoperit şi semnalat, iar pînă să fie difuzat pe vreun canal naţional de televiziune, cred că trebuie să facem să circule mai mult în blogosferă.

Cotidianul (1991 - 2009)

Prima pagină la fondarea de către Ion Raţiu, în perioada Cristoiu şi la preluarea de către Caţavencu. Cea de-a treia conţine o investigaţie despre Geoană semnată de mine şi Mihai Munteanu.
Sursa colajului foto: http://sutu.ro/

Mîine este ultima zi în care apare Cotidianul. Oficialii trustului Realitatea-Caţavencu susţin că e vorba doar de o întrerupere, pînă cînd va fi găsit un nou investitor. Mă îndoiesc însă, pentru că acest ziar a murit mai demult, din 31 iulie a.c., de cînd Vîntu l-a adus director pe Cornel Nistorescu. În cinci luni, Nistorescu a reuşit să facă praf reputaţia Cotidianului, clădită în 18 ani de apariţie neîntreruptă. Aşa că declararea oficială a decesului este aproape ca o izbăvire, pentru că încetează profanarea unui cadavru.
Am bănuit că misiunea lui Nistorescu este să îngroape ziarul, căci Vîntu nu e capabil să-şi asume responsabilitatea asta. Este totuşi vorba de cotidianul fondat de Ion Raţiu.
Nistorescu nu e însă singurul responsabil de acest sfîrşit grotesc şi trist în egală măsură. În opinia mea, primii vinovaţi sînt Nick Raţiu, fiul lui Ion Raţiu, şi Călin Husar, asociat şi director administrativ al ziarului o vreme. Nick Raţiu n-a respectat moştenirea părintelui său şi a dat-o pe mîna unui incompetent, Călin Husar, apoi, cînd Cotidianul ajunsese cu un picior în groapă, amîndoi au vîndut caţavencilor. Aceştia s-au dovedit salvatori numai pentru moment. Nefiind în stare să facă o afacere din Cotidianul, l-au vîndut, la rîndu-le, lui S.O. Vîntu.
Am citit acest ziar de la primele sale numere. Aici au debutat, s-au format ori au devenit cunoscute unele dintre numele grele ale presei româneşti.
Mi se pare că perioadele de glorie ale Cotidianului, sub raportul calităţii, sînt, în ordine cronologică, cele în care a fost condus de Tia Şerbănescu, Ion Cristoiu şi Doru Buşcu. Cei trei, în echipă cu mai mulţi redactori şefi, au reuşit să facă din Cotidianul o publicaţie inteligentă, mereu cu un pas înaintea altora, cu imaginaţie în găsirea şi tratarea subiectelor, cu o ţinută deosebită.
Am lucrat la Cotidianul în două rînduri: august 2001 - aprilie 2002 şi septembrie 2004 - decembrie 2006.
În primul interval, Cotidianul era făcut de o redacţie mică şi plătită prost, condusă de Ioana Lupea, dar reuşea să surclaseze destul de des ziare puternice, ca Evenimentul Zilei, Adevărul sau România Liberă, la capitolele calitatea informaţiei şi maniera de abordare. Din păcate, influenţa lui tindea spre zero din pricina unui management dezastruos, de care e responsabil Călin Husar.
Al doilea interval coincide cu epoca de entuziasm a caţavencilor, cînd au fost investite sume colosale, cînd ziarul a luat o haină nouă, a devenit influent şi cînd, ca jurnalist, te simţeai ca făcînd parte din elita breslei. Eram bine plătiţi, motivaţi profesional, respectaţi, temuţi. Am simţit că fac performanţă.
Din nefericire, caţavencii nu s-au priceput să-l administreze prea bine (de unde au şi apărut găurile negre în buget) şi au mai suferit şi de o manie a "revoluţiei" permanente. Designul ziarului a fost schimbat de vreo trei ori, deşi ieşise excelent de la început. Echipa de conducere editorială a fost şi ea înlocuită de cîteva ori, deşi cel mai adesea fără nici o noimă. De fiecare dată, noua conducere lua totul de la zero şi relansa ziarul, ceea ce presupunea cerinţe noi şi costuri suplimentare, başca trimitea în derizoriu conceptul de relansare, deci şi ziarul care se relansa de două ori pe an. Au mai fost şi alte mici cutremure, care au dus la o atmosferă de instabilitate, suspiciune, intrigă şi, finalmente, dezamăgire.
Cînd am plecat, la sfîrşitul anului 2006, aproape nimeni nu-şi mai amintea care fusese proiectul iniţial, pentru care veniserăm cu toţii la Cotidianul preluat de Caţavencu. Era destul de limpede că tentativa de renaştere a unui mare brand eşuase.

După primele măsuri luate de Nistorescu la Cotidianul, i-am făcut ziarului parastasul, împreună cu cîţiva foşti colegi .

Poveste de Crăciun în icoane pe sticlă

Pictoriţa Teodora Roşca (doctor în Teologie) ne invită mîine, la ora 17.00, în Foaierul "Nicolae Grigorescu" al Casei de Cultură a MAI din Bucureşti (str. Mihai Vodă nr. 17), la vernisajul expoziţiei de icoane pe sticlă Poveste de Crăciun.
Icoanele au fost pictate de Teodora Roşca pentru biserica Sf. Nicolae a Casei Moţilor, din Săftica (Ilfov).
Evenimentul este închinat memoriei lui Horia Bernea.
Expoziţia este deschisă pînă pe 11 ianuarie 2010.

Jurnalul pretinde că ştie cine sînt teroriştii din decembrie '89

Jurnalul Naţional a aruncat pe piaţă astăzi un articol care s-ar putea dovedi bomba de presă a anului sau una dintre cele mai mari intoxicări de la revoluţie încoace. Punînd cap la cap informaţii din mai multe surse militare, Jurnalul susţine că teroriştii din decembrie '89 erau membri ai unei mişcări de rezistenţă organizată de PCR în eventualitatea că ţara este invadată de forţe străine. Aceşti membri ai rezistenţei, descrişi ca un James Bond multiplicat în mii de exemplare, ar fi fost deplin conspiraţi şi ar fi acţionat la ordine date codificat prin presă. Evidenţa lor se afla la centrele militare judeţene, iar planurile de acţiune au fost găsite sigilate în dosarele ministrului Apărării. Teoretic, ordinul putea veni numai de la Bucureşti, dar practic "teroriştii "puteau fi activaţi şi local, de către comandantul centrului militar judeţean.


Cum de nu am aflat nimic despre asta timp de 20 de ani? Jurnalul spune:
"Nimeni nu a dorit să îi indice pe "te­rorişti" până acum şi au ocolit ade­vă­rul dintr-un motiv foarte simplu: sunt peste tot, sunt printre noi, sunt de diferite profesii, femei şi bărbaţi, intelectuali, muncitori şi agricultori, tineri şi oameni în vârstă. Aveau misiuni şi locuri de retragere pregătite din timp, aveau depozite secrete de armament, aparatură de ascultare a telefoanelor, simulatoare de foc, cu­noş­teau perfect dispunerea tuturor unităţilor militare şi a principalelor instituţii, dar şi a subte­ranele ora­şe­lor, erau antrenaţi pentru propagan­dă, aşteptau parole lansate prin radio şi televiziune.
Dar despre existenţa lor ştiau şi cei care au preluat puterea, precum generalul Nicolae Militaru, agent dovedit al GRU, serviciul de informaţii al Armatei so­vie­tice. A fost metoda cea mai bună şi a generalilor MApN care au fost implicaţi în represiunea de­mons­tran­ţilor din zilele pre­mer­gătoare lui 22 decembrie ’89 de a justifica lupta cu un inamic şi au folosit reţeaua pentru a demonstra că sunt alături de popor.
Din 1989 şi până în prezent, conform ordinelor dinainte stabilite, au înfiinţat partide politice şi filiale ale acestora, au intrat în afaceri şi în mediul instituţional al statului, alcătuind o structură de nepătruns. A fost şi preţul tăcerii lor, fiindcă în decembrie ’89 au fost folosiţi, după cum s-au simţit unii dintre ei."

Personal mă îndoiesc de aceste explicaţii.

Dan Puric: „Zidul Berlinului s-a prăbuşit peste noi”

Adevărul publică un amplu interviu cu Dan Puric, în care fiecare cititor, după orientare sau fire, va găsi motive fie pentru a-l înjura, fie pentru a-l aplauda. El vorbeşte despre credinţă, patriotism, elita intelectuală, politicieni, mari duhovnici, UE. Şi, după cum ştim, nu te poate lăsa indiferent.

Ce lecţie o fi învăţat Băsescu? Patru "răspunsuri" greşite

După alegeri, Traian Băsescu a declarat că şi-a învăţat lecţia pe care i-a dat-o electoratul. Primele sale măsuri arată însă că fie n-a înţeles mesajul, fie nu-l interesează, iar faptul că a recunoscut că a primit o lecţie face parte dintr-o retorică pentru captatio benevolentiae.
Întîi, l-a desemnat premier pe Emil Boc, cel care tocmai fusese demis de Parlament. E o sfidare a Parlamentului şi o declaraţie de război făcută opoziţiei (nu numai partinice, ci electoratului, în general). Ca să nu mai vorbim de competenţă. Gestul rămîne la fel de grav şi dacă ar fi motivat de lipsa unei alternative la Boc în PDL.
Doi, din noul Cabinet fac parte mulţi "foşti" compromişi şi care nu s-au dovedit nici măcar buni profesionişti: Videanu, Udrea, Berceanu. Păstrarea acestora pe poziţii spune ceva despre dependenţa lui Băsescu de ei. Ştim că oamenii au fost de bază în campania electorală, dar o minimă inteligenţă politică trebuia să-l facă pe Băsescu să-i ţină măcar o vreme departe de guvern. Sau nu mai au răbdare să-şi recupereze banii băgaţi în campanie?
Formal, aceştia sînt propuşi de Boc şi PDL, dar ştim că deasupra e Băsescu.
Trei, UDMR a primit Ministerul Culturii şi Cultelor. Este o gafă monumentală a PDL să cedeze acest minister, determinată probabil de lipsa lui de importanţă în ochii democrat-liberalilor. În condiţiile în care ministerul se ocupă de cultura naţională, deci română, şi avînd în vedere disputele culturale pe care le alimentează comunitatea maghiară, PDL trebuia să păstreze acest minister sau să-l dea unui independent, român. În plus, între PDL şi Patriarhia Română există, dacă bine îmi amintesc, un pact de colaborare, care acum poate fi pus sub semnul întrebării (fie şi numai pentru că maghiarii sînt în majoritate catolici şi protestanţi).
Traian Băsescu, cel care a părut că duce o politică de includere a aşa-zisului ţinut secuiesc în spaţiul românesc, este cel chemat să cenzureze numirea unui maghiar la Cultură şi Culte. Sub raport simbolic, această concesie făcută ungurilor ar putea cîntări enorm.
Patru, Adriean Videanu, vicepreşedinte PDL şi viitor ministru al Economiei, a declarat că Proiectul Roşia Montană va fi inclus în programul de guvernare. După mintea lui Videanu, aurul face bani buni şi deci e musai să-l scoatem de-acolo, chiar cu preţul distrugerii mediului şi a patrimoniului cultural naţional din zonă. Opoziţia localnicilor faţă de proiect, a societăţii civile şi a Academiei Române se pare că nu mai contează pentru guvernul PDL-UDMR.
Întrebat fiind, în timpul ultimei dezbateri televizate din campania electorală, despre cazul Roşia Montană, Băsescu a spus că vor trebui cercetate foarte atent consecinţele înainte de a fi admis proiectul Gold Corporation. M-am mirat că nu are cunoştinţă de rapoartele specialiştilor pe acest caz. Acum se vede că avea interes să o scalde.
Încă mai e timp ca Băsescu să revină asupra ultimelor două măsuri. Altminteri, nu mai e vorba doar de iresponsabilitate politică, ci de-a dreptul de trădare naţională.

PS:
Presupun că adversarii ireductibili ai lui Băsescu, care m-au blamat pentru că l-am votat, acum vor jubila: "Ţi-am zis noi!". De aceea, precizez că nu regret că l-am votat pe Băsescu. Era singura alegere posibilă, din punctul meu de vedere. Nimic nu mă face să cred că nu ar fi fost mai rău cu Geoană. Nu am văzut în Băsescu salvatorul naţiunii, ci compromisul admisibil. Nu mi-am legat nădejdile de el, dar, recunosc, nu mă aşteptam să-şi cheltuie aşa de repede şi de prost bruma de credit ce i-a fost dat.
Acum, alegerile s-au consumat, guvernul stă să fie numit, şi voi fi cu ochii pe putere, pentru a o critica de cîte ori e cazul.

Cine şi de ce agită sperietoarea încălzirii globale

Cu o săptămînă în urmă, mărturiseam că mi-e dor de puţină iarnă dar prognozele meteo îmi retează speranţa. Văzînd că, în luna decembrie, sînt 15 grade afară şi în Apuseni încă mai poţi culege ciuperci, mă gîndeam că totuşi isteria privind încălzirea globală nu e gratuită.
După cîteva zile, s-a apucat de nins. Meteorologii puseseră peste noapte cod galben de ninsoare şi viscol. Ca de obicei, drumurile, trenurile, oraşele au fost blocate. Autorităţile au fost surprinse, ce surpriză!, pe picior greşit. M-am indignat şi eu ca toată lumea, dar măcar mi-a mai trecut spaima de încălzirea globală.
Ieri, Dragoş Paul Aligică a publicat o analiză a fenomenului social numit de el alarmismul ecologist, care mi se pare pertinentă. Dacă vom privi mai atent în jurul nostru, vom înţelege cine şi de ce agită sperietoarea încălzirii globale, precum odinioară pe aceea a răcirii globale.

"...alarmismul dezlantuit azi la intesitati fara precedent, impiedica in loc sa ajute o asemenea abordare serioasa si pragmatica. Temele au fost acaparate, politizate, distorsionate si transformate intr-un instrument ideologic de un grup social ce se formeaza si hraneste exact din discursul antisistem: intelectualul public progresist occidental si aliatii sai politici. Acesta, dezamagit de clasa muncitoare, ce l-a tradat pentru afluenta capitalista, a descoperit in grija pentru mediu un substitut pe cat de convenient, pe atat de eficient. Date fiind resursele imense ce ii stau la dispozitie, platformele publice, academice si mass-media, pe care le domina autoritar, acest grup social al eternilor ingrijorati fara grija zilei de maine, gaseste in aceste teme o noua modalitate de a continua razboiul sau secular cu societatea care nu se supune niciodata ideilor sale utopice. Zgomotul si isteria publica pe care ei, politicienii oportunisti si o intreaga industrie a cercetatorilor stiintifici si ONG-urilor ce se hranesc din profetii apocaliptice si alarme false, le provoaca si intretin, ingreuneaza in loc sa ajute o analiza si o evaluare lucida a riscurilor legate de fenomenele climatice sau a modalitatilor de ajustare si adaptare ce ne stau la indemana."

Bloggeri în campanie umanitară

Zece dintre bloggerii cu cea mai mare audienţă au "înfiat" virtual, pentru o lună de zile, 12 copii, în cadrul unei campanii umanitare organizate de BCR. Talentaţi foc, copiii sînt prea săraci să-şi atingă visul. Bloggerii au misiunea de a le face cunoscută povestea şi de a obţine fonduri pentru ca micuţii să-şi poată continua studiile. O iniţiativă foarte frumoasă, în prag de Crăciun. Citiţi amănunte pe www.reportervirtual.ro.

Revoluţia şi Biserica. 20 de ani de la căderea comunismului

Profesorul Radu Preda va susţine astăzi, începînd cu ora 20.00, la Amfiteatrul Facultăţii de Chimie din Cluj (Parcul Central, str. Arany Janos, nr. 11), în organizarea ASCCOR, conferinţa „Revoluţia şi Biserica. 20 de ani de la căderea comunismului”, prilej şi pentru a-şi lansa cel mai recent volum, Comunismul. O modernitate eşuată (Ed. Eikon, Cluj).
„Cartea nu se doreşte o istorie a comunismului cu toate că nu încetează să facă apel la materialul istoriografic. Este mai curând o schiţă a ceea ce se numeşte istoria unei idei şi a efectelor acesteia în realitatea socială. Povestirea de faţă a ideii comunismului şi a consecinţelor acesteia nu poate fi decât parţială, scopul urmărit fiind acela de a pătrunde dincolo de simpla condamnare retorică a comunismului sau de respingerea la fel de sumară a celor care se împotrivesc acestui gest.”
Această reflecţie vine să suplinească un deficit de memorie, pe care modernitatea l-a adoptat în ceea ce priveşte asumarea trecutului comunist.

PS:
Nu uitaţi: În Bucureşti, azi, începînd cu ora 19.00, la Sala Rapsodia (pe Lipscani) va avea loc un concert de colinde - eveniment. Cei care nu veţi ajunge la Rapsodia, îl puteţi urmări în direct pe www.rostonline.org.

Decembrie 1989

Am să vă pun în faţă o oglindă

Priviţi în ea fără menajamente - dacă aveţi forţa şi curajul. Ce veţi vedea, oricît pare de incredibil, oricît e de revoltător - e adevărat. E un fragment din fresca decăderii unei ţări infestate, distruse de un stat uzurpat, în care injustiţia face ravagii. Priviţi cum sub potopul strîmbătăţilor emanate din noi, un luptător, lăsat singur, e pe punctul de a se înneca.
Puteţi sprijini campania de combatere a nedreptăţii extreme făcute lui Viorel Rovenţu , prin răspîndirea acestui mesaj, prin participarea la forumul dedicat cazului , prin încurajarea luptătorului (tel. 0720870263, email roventu@procesulcomunismului.com, adresa: Nr324 , sat Stănesti, comuna Stănesti, cod poştal 087215, jud. Giurgiu,) sau prin sponsorizarea luptei sale în conturile BCR (RNCBROBUGR0) cu coduri IBAN RO34RNCB0145038681590002- lei; RO07RNCB0145038681590003-euro; RO77RNCB0145038681590004-dolari.

Dar poate că nu ştiaţi...
Auziţi întâi, mărturia lui Rovenţu. Aflaţi apoi "povestea" din presă. Sau cum am auzit-o eu, rezumînd-o.
Cum nu e totul să te uiţi, ci trebuie să şi vezi , am să vă mărturisesc ce am văzut eu, holbîndu-mă stupefiat în această poveste nemiloasă.
Am văzut un om care a încercat ceea ce toţi românii visau să facă, apărîndu-ne tuturor onoarea şi demnitatea.
Am văzut performanţa vitejilor vînaţi, care distruge mitul Securităţii, sub care ne-am ascuns laşitatea.
Am văzut o anchetă mai mult decît bizară, dovedind faptul că bietii şoferi kamikaze au intrat într-o capcană.
Am văzut un erou care a crezut pe 22 decembrie 1989 că s-a schimbat regimul şi a plătit scump iluzia.
Am văzut că revolta penitenciară a victimelor "dreptului comunist" nu intereseaza "lumea subţire".
Am văzut cum s-au răzbunat miliţienii în 1990, pe toţi revoltaţii pe care îi aveau în gheare.
Am văzut o ţară în care delicvenţii sînt eliberaţi, uzurpatorii prosperă iar eroii rămîn în puşcărie...încă zece ani.
Am văzut cum cel mai liber român a trebuit să evadeze, sporindu-şi pedeapsa dictată de ocupanţi.
Cum operează justiţia complice.
Am văzut banda FSN îngrozită că trei români, ce ar putea riposta mai dur - ar fi eliberaţi.
Am văzut de ce s-a făcut intens dupa 1990 cultul "dizidenţilor" şi s-au ţinut în umbră rezistenţii.
Am văzut pînă unde a mers frica Iliescului, un mişel căruia i-am permis să facă ce vrea din noi şi din ţară.
Am văzut laşitatea Voiculeştilor ce lovesc copiii prin mineri manipulaţi, pozînd în revoluţionari rafinaţi.
Am văzut cum "eroii din decembrie" s-au cuminţit, cum nu s-au încăpăţinat- ca Rovenţu.
Am văzut partidele satelit camuflînd uzurparea dreptului, acoperind încarcerarea Curajului.
Intelectualii - stînd cu spatele la subiectele jenante.
Presa - tăcînd zece ani si apoi vorbind numai cît trebuie.
Reporterii - folosind un om ca să facă bani din senzaţional şi lăsîndu-l apoi în mizerie.
Societatea civilă - neglijind cea mai semnificativă nedreptate.
Mercenarii "drepturilor omului" - ascunzînd adevărata situaţie a lui Rovenţu.
Cetăţenii României - "circulînd" cu nesimţirea care l-a împins pe Nemeş spre mormînt.
Avocaţii - evitînd, de 10 ani, un client "cu probleme " şi fără bani.
Am văzut "discreţia" complotiştilor de la Cluj, explicabilă numai prin faptul că au ceva de ascuns.
L-am vazut pe Volcinschi respectat, în timp ce Rovenţu cobora în infern.
Pe Iliescu închizîndu-l pe cel ce a vrut să facă eroic, ceea ce el a făcut laş - pentru a fura trei mandate.
Am văzut pensiile uriaşe luate de toţi mercenarii sistemului comunist, care au lăsat fără pensie un rezistent.
L-am văzut acum o lună pe Rovenţu îngrijind, singur, un băieţel şi o mamă bătrînă, pensionară CAP.
L-am văzut simplu, demn şi singur - încă fremătînd pentru destinul cumplit al neamului românesc.
L-am văzut aşteptînd sceptic un semn de solidaritate.
Necrezînd că se vor mai găsi români care să-l sprijine, din simpatie, ruşine, admiraţie sau gratitudine.
Aşteptînd apariţia unor avocaţi care să-şi asume cazul, fără a cere onorarii - înainte de victorie.
Mirat că pun problema unei campanii de sensibilizare, parcă ruşinat să-şi reveleze postura.
L-am văzut că nu-mi spune că a mai vzut mulţi ca mine, venind, mirîndu-se şi uitîndu-l.
Şi - venind înapoi de la Giurgiu - m-am văzut în sfîrşit şi pe mine.
Vorbind de 20 de ani în gol, incapabil să-mi tranform furia în act eficace.
Pe cale de a dezerta dintr-un război părăsit de toată lumea.
Un jalnic prizonier al oglinzii în care poporul român reuşeşte să nu se uite.

Nu ştiu ce veţi vedea dumneavoastră în oglinda acestui caz.
Dar sper (pentru el, pentru mine, pentru ei) că măcar unii vor dori să evadeze din ea, intervenind.

Ioan Roşca, 15 decembrie 2009

Vrem respect

Toată lumea vrea negocieri

Unul dintre argumentele forte ale adversarilor lui Traian Băsescu din campania electorală pentru alegerile prezidenţiale a fost acela că, în cazul victoriei lui, criza va continua (cu tot ce înseamna asta: nu vom avea un nou guvern, se vor face alegeri aniticipate, vor ieşi partidele tot cam la nivelul pe care îl au acum şi aşa mai departe).
Eu am fost de părere că, dacă învinge Băsescu, opoziţia revine la sentimente mai bune şi la masa negocierilor, că se va face un nou guvern şi vom merge mai departe - nu fără convulsii.
Evenimentele ultimelor zile mă confirmă.
Mai dibaci, udemeriştii s-au mişcat cel mai repede şi deja au căpătat promisiuni pentru trei portofolii ministeriale de la PDL.
Azi, după renumărarea voturilor nule, devine clar că validarea alegerii lui Băsescu este o chestiune de timp (scurt). Aşa că pesediştii şi liberalii se repliază. Primii încep să-i ceară capul lui Geoană, pentru a pune pe cineva care e în stare să readucă partidul în fruntea bucatelor (sînt bine cotaţi Diaconescu, Ponta şi Cornăţean, dar eu cred că îi va învinge Adrian Năstase) . Ultimii au decis să negocieze venirea la guvernare. Crin Antonescu, care, în campania electorală şi chiar puţin după alegeri, a declarat ritos că nu va colabora cu Băsescu, că majoritatea PSD-PNL-UDMR merge mai departe, că liberalii nu vor mai face niciodată guvern cu PDL, acum spune că vrea funcţia de premier sau măcar ca prim-ministrul să nu fie de la PDL.
PSD e gata să negocieze şi el, dacă liberalii refuză.
Pînă la Crăciun vom avea un nou guvern. Ceea ce nu înseamnă că tot atunci se vor sfîrşi criza economică sau scandalurile politice.

UPDATE
Curtea Constitutionala a validat alegerea lui Traian Basescu in functia de presedinte al Romaniei. Curtea a respins luni contestatia PSD privind rezultatul alegerilor din 6 decembrie, au declarat surse judiciare, citate de NewsIn. PSD a reclamat Curtii Constitutionale fraudarea alegerilor prezidentiale, solicitand repetarea turului II de scrutin.

UPDATE 2
Geoana a declarat acum ca accepta decizia Curtii si ii ureaza succes lui Basescu. Nu demisioneaza din fruntea PSD. Va fi probabil doborit.