de Paul S. Grigoriu
Dacă privim din orice unghi situaţia ţării înainte de izbucnirea
recentei crize politice, vom constata că existau premisele necesare
înlăturării preşedintelui Băsescu şi a camarilei sale. Aflat la un al
doilea mandat câştigat la limită în faţa incompetenţei şi a
inconsistenţei celor grupaţi în jurul lui Mircea Geoană, preşedintele în
funcţie a dezamăgit treptat, înşelând până şi aşteptările unora dintre
susţinătorii săi fideli. Lupta împotriva corupţiei s-a transformat
repede într-o ciorbă lungă şi doar puţini dintre cei vinovaţi au plătit
pe măsura faptelor – şi aici nici măcar condamnarea lui Adrian Năstase,
care ar fi meritat probabil douăzeci de ani, nu doi, nu trebuie să ne
înşele prea tare – iar corupţilor din vechea gaşcă girată în special de
PSD li s-a adăugat o nouă listă a acoliţilor noului regim. Profitând de
neoliberalismul dezlănţuit ce umple o parte a „aerului”
politico-economic european şi care în România capătă şi un parfum de
Fanar, tandemul Traian Băsescu-PDL şi-a creat repede propria oligarhie,
atunci când nu s-a mulţumit pur şi simplu să-i recruteze pe unii dintre
ciocoii vechi, sensibili oricând la vântul schimbării.
În plus, mitul
patriotismului preşedintelui, care a luat de câteva ori o poziţie
curajoasă în privinţa Basarabiei, s-a spulberat repede, odată cu
numeroasele sale declaraţii prin care încurajează cedarea suveranităţii
naţionale şi se arată unul dintre cei mai înfocaţi adepţi ai proiectului
Statelor Unite ale Europei. Toate acestea sunt dublate în timpul anilor
de domnie ai actualului preşedinte de acceptarea jugului cu tentă
neocolonială al Fondului Monetar Internaţional, într-o atitudine
slugarnică şi mai ales lipsită de orice interes pentru o posibilă
alternativă. Mult trâmbiţata esenţă de dreapta a Partidului
Democrat-Liberal şi a mentorului său se dizolvă în faţa relativismului
axiologic şi a internaţionalismului politic de care au dat dovadă în
repetate rânduri (şi) din 2009 încoace, iar cumetriile cu Bercea
Mondialul şi impostorul Paul Lambrino completează imaginea unui proiect
de guvernare falimentar pentru România. Până şi punctul luminos al
anilor de domnie ai lui Traian Băsescu, condamnarea oficială a
comunismului, îşi are umbrele sale. Peste toate acestea se suprapune
criza economică mondială, cu efecte directe în nivelul de trai al
populaţiei, care duc la nemulţumiri, indiferent cât de rea sau de bună
ar fi puterea care gestionează o asemenea perioadă. Iar când măsurile de
austeritate – fie ele şi necesare – încep nu cu reducerea numărului
funcţionarilor, ci cu hotărâri care, printre altele, afectează familia –
într-o societate cu o demografie şi aşa catastrofală – este evident că
avem în faţă un cazan care fierbe. Din cauza conjuncturii dar mai ales a
propriilor greşeli, regimul Băsescu era – este – ca un măr putred ce
stă să cadă.
Faptul că de pe scena politică actuală lipseşte însă alternativa putea
fi bănuit de ceva vreme. În fond şi la urma urmei, lipsa de scrupule şi
abilitatea de a se strecura a lui Traian Băsescu nu erau noutăţi pentru
nimeni. Şi totuşi, toate partidele care astăzi îl contestă au ales, la
un moment dat, să coabiteze cu PDL-ul şi să se înfrupte alături de
democrat-liberali din privilegiile puterii. Iar cele imputate actualei
guvernări, deşi au fost uneori duse pe culmi de aceasta, nu sunt o
invenţie recentă. Atitudinea slugarnică şi nedemnă faţă de o putere sau
alta nu sunt apanajul exclusiv al lui Băsescu. Încă stăruie în minţile
unora dintre noi momentul jenant în care preşedintele Emil
Constantinescu punea la dispoziţia invadatorilor din NATO spaţiul aerian
românesc, în vederea bombardării Serbiei, căreia i se răpea o bucată
din teritoriul de drept. Nimeni nu-i ceruse (încă) preşedintelui român
din acea vreme acest favor, dar el s-a grăbit să se facă preş în faţa
puternicilor lumii. Nici acordurile cu FMI nu sunt invenţia guvernului
Boc. Chiar dacă la un moment dat au fost întrerupte, primii paşi către
împrumuturi păguboase au fost făcuţi de alţii. De dragul altora,
guvernele ce s-au succedat după 1989 au renunţat treptat la bucăţele de
identitate şi demnitate, au acceptat manifestări opuse credinţelor şi
rânduielilor acestui neam, au schimbat legi şi au guvernat cu duşmani
declaraţi din interior. Şi, în fond, atunci când a făcut
matrapazlâcurile în privinţa moştenirii Gojdu, Mihai Răzvan Ungureanu
era ministru PNL. Cu toate acestea însă, pentru că oamenii zilelor
noastre uită repede, pentru că o criză economică subminează puterea
oricărei guvernări şi – mai ales – pentru că Traian Băsescu şi cei din
jurul lui au făcut greşeli peste greşeli, existau, după cum am spus,
premisele unei schimbări. Doar că pentru a deveni artizanii acestei
schimbări, PSD şi PNL – reunite ulterior în USL – trebuiau să
împlinească anumite condiţii. Din neîmplinirea lor rezultă triplul eşec
din aceste zile ale acestui hidos monstru tricefal, cu al treilea cap
întruchipat de minusculul şi insidiosul Partid Conservator.
Dincolo de erorile şi compromisurile trecutului, USL ca întreg şi
partidele care o compun luate separat nu au reuşit să convingă că
reprezintă o alternativă reală. Personal mă socotesc un om de dreapta
(nu aşa-numita „dreaptă europeană” neoliberală din zilele noastre, dar
aceasta este o altă discuţie), deci nu am nicio afinitate pentru
social-democraţie – sau socialism, mai pe şleau –, pe care o socotesc,
ca Petre Ţuţea, anticamera comunismului. Însă problema principală a PSD
nu este aceasta, pentru că stânga este dominantă în mentalităţile
contemporane, astfel încât mesajul ei ar putea fi uşor transmis şi în
România. Însă este evident că nici oamenii oneşti cu convingeri
social-democrate nu se simt şi nu sunt reprezentaţi de PSD. Căci ce
credibilitate poate avea un partid care vorbeşte despre dreptate socială
şi îi are între rândurile sale pe unii dintre marii bogătaşi ai ţării,
cu averi acumulate prin corupţie, şantaj, afaceri dubioase? Tinerii
PSD-işti reprezentaţi de Victor Ponta clamează nevoia de a-i ajuta pe
săraci şi necăjiţi, defilează sub semnul lui Che Guevara şi urmează
obedient linia trasată de Adrian Năstase, unul dintre marii corupţi ai
societăţii româneşti contemporane. Şi de aici ajungem uşor la baronii
locali pe care atitudinea de latifundiari nu-i recomandă nici unui
susţinător idealist al redistribuirii bogăţiei. Şi cum, ca
social-democrat onest, să te simţi reprezentat de PSD-ul anilor noştri,
când figurile marcante ale social-democraţiei interbelice au suferit în
închisorile comuniste, iar astăzi partidul îl are ca preşedinte de
onoare – şi eminenţă cenuşie, în alternanţă cu alţii – pe unul dintre
cei care figurau la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor ’50 în
documentele ambasadelor occidentale cu descrierea „stalinist de linie
dură” (hard line Stalinist)? Este vorba, fireşte, despre omniprezentul
Ion Iliescu, cel care în 1990 îi punea pe mineri să-i bată şi să-i
mutileze pe tinerii din generaţia în numele căreia pretinde astăzi că
vorbeşte Victor Ponta.
Pe de altă parte, PNL, în ciuda erorilor comise atât în timpul
guvernării CDR cât şi în „perioada Tăriceanu”, îşi păstra un anumit
capital de simpatie nealterat în rândurile populaţiei sătule atât de PSD
cât şi de PDL. Nici măcar alianţa din spatele lui Mircea Geoană de la
alegerile prezidenţiale din 2009 nu a reuşit să distrugă în sine acest
capital. A făcut-o însă şi o face conducerea liberalilor, atât de
ilustrativ reprezentată de Crin Antonescu. Pentru că ceea ce se putea
doar bănui în 1999 a devenit de câţiva ani buni o certitudine. Pe atunci
Crin Antonescu, tânăr ministru al sportului în cabinetul Radu Vasile
era luat la întrebări de ziariştii de la un cotidian de sport în
legătură cu investiţiile exagerate pentru un hotel pentru sportivi la
Piatra Arsă. Investiţia era mai veche decât funcţia de ministru a
liberalului, care însă, nestăpânind problema a început să se răstească
la ziarişti şi mai târziu i-a numit „bolnavi psihic” (1). Totul ar
putea fi privit ca o neînsemnată rătăcire datorată tinereţii şi lipsei
de experienţă – mai ales că cel în cauză şi-a cerut ulterior scuze –
dacă acest gen de răbufniri nu ar fi revenit în actualitate acum, când
Crin Antonescu este – sau a crezut că este – pe cai mari. Pentru că
tonul arţăgos şi ieşirile aproape isterice sunt caracteristice
preşedintelui PNL, iar sub ele se ascunde o uimitoare lipsă de
substanţă. Intransigentul Crin Antonescu, care nici nu mai voia să audă
de Mona Muscă în partidul domniei sale, din cauza că respectiva doamnă
dăduse în tinereţe două note informative mai degrabă neutre la
securitate, nu are astăzi nici o problemă în a se alia cu Dan Voiculescu,
despre care recunoaşte el însuşi că a fost „securist, nu un biet
informator” (2) . Mai mult decât atât, îl primeşte cu braţele deschise
în propriul partid pe Sorin Roşca Stănescu, unul dintre primii ziarişti
români a cărui colaborare cu poliţia secretă comunistă a ieşit la iveală
după 1989. Iar despre alţi membrii ai PNL cu legături directe cu
securitatea nu are rost să insistăm, pentru că cele două exemple
dovedesc fără doar şi poate o inconsecvenţă devenită obicei în politica
de la marginile Orientului. Dar chiar dacă trecem şi peste aceste
aspecte, PNL nu se arată a fi, sub conducerea lui Antonescu, alternativa
la care visează atâţia români, pentru simplul motiv că, în ultimii ani,
singurul „program” pe care l-a avut a fost „Jos Băsescu!” Nu vorbesc
aici despre măsuri izolate, despre eventuale opinii exprimate în scris
de către un membru al liberalilor – care au destui oameni competenţi în
rândurile lor, ca şi celelalte partide – ci despre mesajul programatic
transmis potenţialilor alegători. Aici avem un zero barat. Ne amintim,
de altfel, şi de celebrul „proiect Johannis” pe care îl trâmbiţau
Antonescu şi aliatul lui de atunci, Mircea Geoană, în faţa oricui era
dispus să-i asculte. Dacă îi întrebăm astăzi pe cei care s-au
entuziasmat în faţa acelui proiect-fantomă în ce consta el, nu vor putea
să spună nimic. Sau vor înşira nişte generalităţi fără nicio noimă.
Pentru că nu a existat un proiect coerent Johannis, ci doar un nume şi
un om folosite pentru a da un plus de credibilitate unui program
inexistent dincolo de obsesia răsturnării lui Băsescu. Astăzi, de
altfel, înţelegând poate puţin acest lucru, Crin Antonescu a încercat să
joace cartea naţionalismului şi a independenţei. Însă nu-l prinde,
pentru că direcţia din politica externă a României este aceeaşi – cu
vagi nuanţe – de mai bine de cincisprezece ani şi nici liberalii nu au
încercat vreodată să o schimbe. Ba chiar şi PSD – sub Năstase! – s-a
supus indicaţiilor de la Bruxelles şi Strassbourg, provocând false
uimiri când puterea de stânga a luat măsuri de „dreapta” pentru a se
apropia de structurile euro-atlantice. Repet, au existat nuanţe, de
pildă în încercarea de a retrage trupele româneşti din zone de conflict
care nu ne privesc, dar ele au fost mai degrabă rodul luptei politice
interne decât al unui program coerent de politică externă. Toate acestea
puse la un loc arată de ce nici PSD, nici PNL nu reprezintă o
alternativă reală pentru România, ci doar o altă manifestare a aceleiaşi
boli. Însă decizia cu adevărat falimentară pentru PNL o reprezintă noua
alianţă cu social-democraţii. Practic, fără să punem la socoteală
traseismul politic, PSD şi PDL sunt două mlădiţe ale aceleiaşi tulpini –
FSN. Prin platforma comună a USL sunt trecute cu vederea nu doar toate
scrupulele ideologice, ci şi speranţele celor care încă mai credeau
într-o posibilă scăpare de sub spectrul FSN prin „uşiţa” PNL. Acum s-a
dus şi aceasta, iar alipirea liberalilor de odiosul PC îngroapă orice
vagă urmă de credibilitate a celor grupaţi astăzi sub conducerea lui
Crin Antonescu, cel care, în vremurile de aur ale liberalismului
românesc n-ar fi ajuns probabil, după cum spunea cineva, nici şoferul
vreunui Brătianu. Aceasta este prima mare înfrângere a USL.
Cu toate acestea însă, parcă în ciuda tuturor evidenţelor,
Ponta-Antonescu-Voiculescu şi acoliţii lor şi-au mai păstrat un capital
politic şi nu doar între cei cu interese bine definite în sfera politică
şi economică, ci şi între unii oameni oneşti, care nu doresc decât să-i
fie României – şi implicit şi lor – ceva mai bine. Încă sunt oameni
care cred că Victor Ponta reprezintă noua gardă social-democrată care nu
mai are legături cu tandemul Iliescu-Năstase, încă există simpatizanţi
ai liberalilor care văd în alianţa cu duşmanul tradiţional o necesitate
politică, în ciuda faptului că faţă de ea s-a manifestat o opoziţie
puternică inclusiv în interiorul partidului. Una peste alta, USL şi-a
păstrat ca prin miracol un capital politic, în ciuda gravelor
inconsecvenţe. Iar acest capital urma să fie arma alianţei în tentativa –
legitimă sau ilegitimă, este o altă discuţie în privinţa căreia mi-am
exprimat punctul de vedere – de a-l înlătura din scaunul prezidenţial pe
Traian Băsescu. Faptul că şi-a tăiat şi de data aceasta craca de sub
picioare este al doua înfrângere a USL. Cum s-a întâmplat acest lucru?
Să încercăm să luăm lucrurile pe rând. Una dintre principalele acuzaţii –
juste – aduse lui Traian Băsescu este dezbinarea societăţii româneşti.
Prin ton agresiv şi acuzaţii unidirecţionale – corupţii voştri sunt răi,
ai noştri sunt motoare ale economiei, de pildă –, prin vocea
diferiţilor purtători de cuvânt care transmiteau mesajul la diferite
niveluri ale societăţii şi prin propria carismă folosită manipulator,
preşedintele a reuşit să reînvie acel „cine nu e cu noi e împotriva
noastră” în miezul unei societăţi şi aşa dezorientate. La acest lucru au
contribuit în egală măsură şi oponenţii lui, însă în acest moment, cu
capitalul politic pe care îl aveau la dispoziţie, ar fi putut să
întoarcă foaia. Şi acest lucru le-ar fi făcut un mare bine. Însă
reprezentanţii USL au ales să meargă pe aceeaşi cale bătută de ani de
zile. Deodată „ceilalţi” – nu politicienii, ci oricine avea altă opinie
decât a lor – au devenit duşmani, corupţi, securişti, handicapaţi sau
vânduţi. A avea o altă părere s-a transformat în delict sau în
infracţiune. Infracţiune de care se fac vinovaţi toţi cei care nu au
sprijinit încercarea de preluare a puterii de către USL: ziarişti,
procurori, judecători, scriitori, sportivi, oameni de pe stradă. Sub
coordonarea canalelor media ale lui Dan Voiculescu, un întreg segment al
populaţiei s-a transformat în ţintă vie. Evident, adversităţile au
crescut. Au fost neutri care şi-au revizuit poziţia şi s-au transformat
în adversari ai USL. Anumite adevăruri au fost compromise pentru că s-au
amestecat cu minciunile şi cu delirul verbal, în cea mai bună tradiţie
vadimistă, dar fără oratoria iscusită a lui Vadim. Discursul despre
identitatea naţională riscă să devină desuet atunci când este asociat cu
isteria şi calculul politic. Iar faptul că după referendum unul dintre
conducătorii PNL i-a grupat pe cei care s-au opus USL în categoria
„ungurilor şi a tupilaţilor” (3) dovedeşte că nici în ceasul al
treisprezecelea liberalii n-au înţeles nimic.
În plus, USL a eşuat tocmai acolo unde dăduse greş şi Traian Băsescu,
pierzând astfel punctele pe care le-ar fi putut acumula din cauza
slăbiciunilor acestuia. Guvernul „cel mai cinstit”, cum s-a
autointitulat cabinetul Ponta, s-a confruntat cu o cascadă de
incompatibilităţi încă din primul moment. Reformei haotice de la
educaţie a ministrului Funeriu, USL nu a fost în stare să-i opună decât
un plagiator, înainte de a o reactiva pe Ecaterina Andronescu, simbol al
unei perioade dominate de eşecuri şi abuzuri. În plus, Andrei Marga, un
intelectual specialist în şcoala neomarxistă de la Frankfurt, cu
rezultate îndoielnice ca ministru al educaţiei în timpul guvernării CDR, a
ajuns ministru de externe, până când gafele repetate au făcut
imposibilă menţinerea lui în funcţie. USL s-a dovedit incapabilă să
legitimeze propria putere, să gestioneze relaţia cu celelalte puteri din
stat sau să aibă un minim suport intelectual. La capitolul acesta,
Băsescu a fost net superior. Horia-Roman Patapievici, autointitulat
„intelectualul lui Băsescu”, s-a dovedit fără îndoială în repetate
rânduri oportunist şi având uimitoare lacune de discernământ când a fost
vorba de sprijinirea guvernării PDL. I se poate reproşa şi o anumită
linie de orientare cvasi-ideologică la Institutul Cultural Român, a
cărui conducere i-a fost încredinţată. Însă dincolo de acestea şi
dincolo de ponegrirea juvenil-iconoclastă a României din scrierile sale
mai vechi, calitatea sa intelectuală este incontestabilă. Despre
moralitatea lui Patapievici se poate discuta la nesfârşit, despre
cultura sa nu. Şi tocmai aceasta îi dă un anumit prestigiu în mediile
intelectuale, prestigiu de care a ştiut să se folosească Traian Băsescu.
La fel a făcut de altfel şi cu oameni care, din oportunism sau
convingere, l-au sprijinit la un moment dat. Aşa se face că Andrei Pleşu
sau Gabriel Liiceanu sunt percepuţi în continuare ca „intelectuali ai
lui Băsescu”, deşi între timp s-au distanţat, măcar într-o anumită
măsură, de acesta. Însă preşedintele a ştiut să-i împingă în prim plan
când a fost nevoie, cucerind astfel redutele unei lumi a culturii căreia
îi place să se simtă parte a preocupărilor puternicilor zilei. La acest
capitol USL arată jalnic. Deşi există şi în rândurile celor două mari
partide din alianţă sau între susţinătorii lor intelectuali de marcă,
conducătorii nu s-au folosit deloc de capacităţile acestora. Neagu
Djuvara, membru PNL, s-a arătat repede scârbit de aroganţa lui Crin
Antonescu, devenind, aparent paradoxal, mai degrabă un susţinător al lui
Băsescu. Varujan Vosganian s-a adâncit atât de mult în lupta politică
încât riscă să-şi piardă şi credibilitatea ca om de litere şi scriitor
sensibil şi rafinat – ce este. Doar istoricul şi scriitorul Marius Oprea
a mai fost scos în faţă de USL, sau mai degrabă de trustul de presă al
lui Voiculescu, dar prea puţin faţă de potenţialul său excepţional. În
schimb, USL s-a bazat pe lobby-ul de presă al unor personaje de tipul
lui Mircea Badea, pseudo-ziarist incult, agresiv, lipsit de talent şi
vulgar, omniprezent în campania pentru demiterea lui Băsescu, slujitor
conştiincios al lui Dan Voiculescu şi ridicat în slăvi ca port-stindard
de liderii alianţei. Repet, vorbesc aici strict despre calitatea
intelectuală a celor în cauză şi despre potenţialul de imagine ce derivă
sau ar fi putut să derive din această calitate. Nu despre moralitate.
La acest capitol, USL a pierdut dovedind că nu este alternativa
mult-aşteptată. Acum însă mă refer la eşecul strategic, a doua mare
înfrângere a alianţei tricefale, care s-a manifestat în plenitudinea ei
când, în grabă şi pe nepregătite, românii au fost chemaţi la urne.
Toată campania pentru votul la referendum a fost un imens fiasco.
Accentul a fost pus în continuare pe umori, nu pe argumente, pe dorinţe
de răzbunare, nu pe raţiune. Am fost eu însumi martorul manipulărilor
care amintesc de cele din perioada când comuniştii se instalau la noi în
ţară pentru vreo cincizeci de ani. La o biserică dintr-un sat dobrogean
un tânăr venea şi le explica enoriaşilor ce nu erau la curent cu starea
politicii că „la Bucureşti s-au dat înapoi banii luaţi de Băsescu şi
acum se deschid fabricile pe care le-a închis Băsescu şi lumea poate să
meargă să ia formulare ca să se angajeze. Da’ trebuie să votăm DA, ca să
scăpăm de Băsescu.” S-au cheltuit mulţi bani, dar s-au cheltuit aiurea –
bani de la buget, bani din vistieria partidelor, care au rămas cu
datorii şi cu buza umflată. Simptomatic este faptul că din USL doar PC
nu a cheltuit nimic. Dan Voiculescu şi-a făcut treaba pe spinarea
românilor şi a partenerilor de alianţă, nu i-a ieşit, dar nici nu a
pierdut mare lucru. (4)Organizarea a fost dezastruoasă, lucru dovedit şi
de încercarea tardivă de a modifica listele electorale sau de a valida
un recensământ pe care, la vremea lui, liderii PSD l-au declarat ilegal
şi nelegitim. Demisia ministrului Ioan Rus arată debandada din rândul
USL, care nu a întârziat să-i înfurie şi pe mulţi dintre cei care au
votat „DA” la referendumul de demitere a preşedintelui. Iar războiul cu
reprezentanţii Occidentului încununează această suită a eşecului.
Mărturisesc, sunt unul dintre primii care vor să ieşim din lanţul
servituţilor impus de FMI sau de sub obedienţa oarbă a ordinelor de la
Bruxelles. Însă acest lucru se poate face doar cu inteligenţă
diplomatică şi consecvenţă. Nu prin atacuri verbale de curtea şcolii la
adresa reprezentanţilor cancelariilor europene şi americane de către
politicieni care în alte rânduri s-au plecat umili şi care acum
reacţionează precum copilul supărat că i s-au luat jucăriile. Pentru că
nu e cazul să ne amăgim. Guvernul Ponta discută cu FMI în aceiaşi
termeni ca predecesorii şi aşteaptă aceleaşi aprobări de la înaltele
foruri ale UE. Nu independenţa ţării i-a pus pe jar pe liberali şi
social-democraţi, ci imposibilitatea de a-şi face matrapazlâcurile.
Încă odată, USL nu a mobilizat forţele – legale – de care ar fi putut
beneficia, iar pe cele mobilizate nu a ştiut să le folosească în mod
legal. În loc de asta, a preferat mici găinării, cu rezultate, în cele
din urmă, la fel de mici.
Al treilea eşec al USL este înfrângerea propriu-zisă, numărul mare de
votanţi care nu s-au prezentat la urne, făcând astfel posibilă
invalidarea referendumului şi reîntoarcerea la Cotroceni a lui Traian
Băsescu. Şi dacă urmările pentru USL ale acestei înfrângeri se vor face
simţite încă mult timp, ele riscă să fie amplificate de atitudinea
lipsită de consecvenţă şi demnitate a lui Crin Antonescu. Băsescu a
anunţat la un moment dat că, dacă Parlamentul îl suspendă, va demisiona.
Consecvent doar cu propria inconsecvenţă, nu a făcut-o. Astăzi, Crin
Antonescu dovedeşte că este din acelaşi aluat. Îmbufnat, aruncă scuze
penibile, uitând de cei nouă milioane de români pe care îi invoca
deunăzi şi care nu s-au strâns la urne. Crin Antonescu are atitudinea
băieţaşului de cartier căruia nu i-a ieşit şmecheria, dar care o ţine pe
a lui şi îi mai şi ameninţă pe cei care îndrăznesc să-i arate evidenţa.
Atitudinea lui este o palmă morală dată USL, dar mai ales PNL, care ar
putea avea consecinţe catastrofale pentru deja fragilii
naţionali-liberali. În fond însă, fiecare doarme cum îşi aşterne. A
treia înfrângere poate aduce după sine şi o a patra, dacă Victor Ponta
şi Crin Antonescu continuă cu incitările la nesupunere civilă,
folosindu-se fără scrupule de supărarea oamenilor necăjiţi care, mai
devreme sau mai târziu, se poate întoarce ca un bumerang împotriva lor.
Singura concluzie posibilă este că nu de la PDL, nici de la USL nu avem
de aşteptat ieşirea din impasul în care se află astăzi România şi care
ar trebui să fie preocuparea noastră, dincolo de orice referendum,
dincolo de orice ciondăneală între diferitele găşti de artizani ai
decăderii noastre. Este nevoie, cum s-a spus de atâtea ori, de o
primenire. Şi este momentul să vorbim din nou despre Dumnezeu şi despre
rege, despre neam, credinţă şi Biserică, despre cultură, despre adevăr,
cinste şi dreptate. În orizontul acestor valori stă speranţa noastră.
Restul e praf şi pulbere.
Sursa: http://paulslayer.blogspot.ro/2012/08/cele-trei-infrangeri-ale-usl.html
------------------------
(1)
http://www.tolo.ro/2010/06/18/amintirile-unui-jurnalist/
(2)
http://www.evz.ro/detalii/stiri/crin-antonescu-voiculescu-securist-nu-biet-informator-993970-1.html
(3)
http://vosganian.ro/?p=2899
(4)
http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/USL-inglodat-campania-demiterea
Basescu_0_759524141.html#