COCALARUL ŞI VINUL SFINŢITMădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gât, îndrăgostit nebuneşte de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunindu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.
Când m-am mutat în cartierul Militari apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi când are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.
După ce mi-a spart a treia oară apartamentul, a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări până la etajul 6, promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:
- Haideţi băieţi să-l ajutăm pe dom` profesor.
Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, ei au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi povestind vrute şi nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat:
- Dom` profesor e de-acum fratele meu şi tre` să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.
Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi au mai spart multe apartamente în zonă ori chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată. Chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.
De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre ”cei buni” şi ”cei răi”, dintre interlopi şi universitari, făcând din relaţia noastră subiectul unui interesant articol.
Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher – cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul din cei mai influenţi puscăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu 2 ani înainte de termen.
Eliberarea lui a fost un eveniment pe care banda lui trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. Însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cântat la această petrecere, iar versuri precum: ”puşcărie, puşcărie / urâtă mi-ai fost tu mie” ori ”n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor” au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. ”Dom` profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept” a fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie – eliberatorul lui Mădălin.
În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc, adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică – lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mânăstirea Neamţ să se călugărească.
Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu – idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin se ştergea tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente şi personaje mai actuale.
În săptămâna patimilor din acest an, am fost la Muntele Athos împreună cu câţiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mâna cu preşedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toţi călugării au făcut atunci câţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.
L-am privit cu atenţie – era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mângâia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întâniţi pe muntele sfânt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi şi ne spunea câteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încercat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani (”ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va apărea şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul”). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate. Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat:
- Dom` profesor, nu mă recunoşti?
Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceeaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase, pline de inele şi ghiuluri, erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gât erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de câţiva ani.
- Mădălin? – l-am întrebat nesigur.
- Varsanufie acum, mi-a răspuns.
M-a rugat să aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.
- Ştiam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.
- Despre ce vorbeşti? – l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?
- Nu dom` profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ţii minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia pustnicului Visarion, care murise recent – o peşteră săpată în stâncă lângă mare. Într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină mare ieşea din ea până la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu, dar când am ajuns la mine în chilie ea era agăţată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.
Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luaseră locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la niciun alt om.
La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin şi mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Şmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui Adiţă Frumuşelu. Ajuns în Bucureşti, am mers direct în vechiul meu cartier, la cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.
Ieri însă, sora lui Sile Şmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi 7 au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt şi să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aş face ţara mai frumoasă, infracţionalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am spus acest plan unui important lider politic, apropiat al Preşedintelui Traian Băsescu.
- Eşti nebun? – m-a întrebat el. Tu vrei să rămânem fără electorat? Scoateţi ideea asta din cap.
Surse: Jurnalul naţional
şi Pamflezistul
Precizarea autorului:
In primul rand trebuie sa va spun ca Madalin nu exista – el e un personaj compozit, in care am bagat la un loc diverse evenimente reale din viata altor persoane. Mi-a fost relatata alungarea lui Basescu de pe muntele Athos de catre 2 persoane aflate la mare distanta intre ele (un calugar si un pustnic) si am vrut sa fac din asta subiectul unei povesti. Am primit pe forumuri (povestea a fost publicata si pe jurnalul.ro) si pe mail destule injuraturi – ba ca am facut o blasfemie, ba ca trebuia sa scriu una despre Iliescu, ba ca n-aveam dreptul sa scriu despre Basescu decat dupa ce scriam una despre Patriciu, Vantu, Voiculescu, Nastase, Hrebenciuc si tot neamul lor. M-au amenintat ca hula se plateste drastic, ca desacralizez lucrurile sfinte de pe Athos, ca voi primi afurisirea si blestemul sacerdotilor si multe altele. Era o poveste…
A apărut numărul 87 (mai) al revistei ROST, care îi este dedicat marii pictoriţe Olga Greceanu, prima femeie căreia i s-a îngăduit să predice în biserică.
Postări
