"Sărbătoriţi Crăciunul în lumina Paştilor, aşa cum veţi sărbători Paştile în lumina Crăciunului!"

† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.


Iubiţii mei fii sufleteşti,

Omeneşte vorbind, naşterea Domnului nu a avut în ea nimic extraordinar. Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca ne relatează faptele: La un moment dat, cezarul de la Roma a poruncit să se facă un recensământ al tuturor cetăţenilor din imperiu, o operaţie de rutină, periodică, al cărei principal scop era stabilirea şi evidenţa impozitelor. Recensământul însă se făcea în localitatea de baştină a fiecărui cetăţean, adică acolo unde îşi avea rădăcinile. Maria din Nazaret, ca şi Iosif, ocrotitorul ei, se trăgeau din neamul regelui David, care se născuse în mica localitate Betleem. Aşadar, era normal ca, în calitate de cetăţeni ai imperiului, cei doi să se supună. Ca urmare, au avut de străbătut un drum lung, din provincia Galileea până spre marginea Iudeii, traversând Samaria, îndurând arşiţa zilei, asprimea nopţii şi îmbulzeala gloatelor care mergeau în aceeaşi direcţie. Maria însă purta şi povara stării binecuvântate, adică a sarcinii care se apropia de sfârşit.
Odată ajunşi la destinaţie, Maria a simţit că i-a venit vremea să nască. Cei doi aveau neapărată nevoie de un adăpost. Ni se spune că au încercat la han (de unde se vede că era singurul „hotel” din localitate), acolo nu mai era nici un loc liber, ceea ce nu e de mirare, dată fiind mulţimea celor ce soseau în fiecare clipă. Nu ştim dacă au bătut la poarta cuiva şi că aceasta nu li s’a deschis. În unul din colindele noastre întâlnim reproşul:
Viflaime, Viflaime,
De ce n’ai primit în tine
Pe Fecioara Maria
Să nască pe Mesia.

Mustrarea pică bine sensibilităţii noastre de astăzi, a celor ce ştim cine era Maria şi pe Cine purta ea în pântece, dar e lesne de înţeles că nici unui locuitor al Betleemului de atunci nu i-ar fi trecut prin minte aşa ceva; îngerul Domnului îl înştiinţase pe Iosif, dar pe nimeni altcineva.
Aşa se face că, în cele din urmă, cei doi au poposit într’un staul de vite, unde Maica Domnului L-a născut pe Iisus. Nici faptul în sine nu poartă în el ceva extraordinar. Nu ştim dacă mai era cineva de faţă; iconografia ne arată câteva femei scăldând Pruncul, dar altă mărturie nu avem. Nu ştim nici dacă Mama a trecut sau nu prin durerile naşterii. Unii Sfinţi Părinţi presupun că dacă Maria nu a cunoscut plăcerea, era firesc să nu cunoască nici durerea, dar aceasta e o simplă presupunere, nu o certitudine. Chiar dacă a trecut prin chinurile naşterii, acestea intră în firescul fenomenului.
Singurele scene minunate relatate de Evanghelist sunt corul îngerilor şi închinarea păstorilor, dar ele sunt adiacente, fără o legătură directă cu fenomenul în sine al naşterii.
Şi totuşi, dragii mei, minunea se petrecuse, şi anume cu nouă luni în urmă. Orice naştere este precedată de zămislire, iar aceasta s’a săvârşit în ziua pe care noi o prăznuim calendaristic la 25 martie, sub denumirea de Buna Vestire. Fecioara Maria se afla singură în locuinţa ei din Nazaret când îngerul Domnului i-a adus vestea că Dumnezeu a ales-o să devină mama Fiului Său. Neînţelegând cum poate fi mamă fără să fi cunoscut vreodată un bărbat, tânăra copilă aude o explicaţie pe care nu o înţelege nicicum: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Nu înţelege, dar se supune.
Dragii mei, o minune nu se cere explicată, ci crezută. Nici eu nu voi încerca să v’o explic, ci doar să vă introduc în unul din înţelesurile ei ascunse. Prima parte din spusa îngerului e mai la îndemâna priceperii: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine...”. ştim că S’a mai pogorât pe creştetul lui Iisus în clipa botezului din Iordan [1], ştim că S’a pogorât peste Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii [2].
Mai greu de priceput este partea a doua: „puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Cheia înţelesului se află în cuvântul a umbri. În tot cuprinsul Sfintei Scripturi, verbul acesta are o conotaţie cu totul specială, prin el înţelegându-se acţiunea prin care Dumnezeu îşi exercită puterea sau îşi revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane, sau chiar asupra unui simbol. În Vechiul Testament, şi anume în cartea Ieşirii, ni se descrie obiectul de cult care se chema chivotul mărturiei, pe al cărui capac erau înfăţişaţi doi heruvimi îngenuncheaţi faţă’n faţă, cu aripile umbrind acoperământul. Din această umbră, adică din spaţiul cuprins între aripile heruvimilor şi faţa capacului, Dumnezeu îi va vorbi lui Moise.
Pe muntele Tabor, în timpul schimbării la faţă a Domnului Iisus, un nor luminos i-a umbrit pe cei trei apostoli, iar din el s’a auzit vocea lui Dumnezeu rostind mărturie pentru identitatea Fiului Său [3]. Să reţinem că norul dumnezeiesc poate fi şi „luminos”, a cărui umbră nu poate fi decât lumină, lumina cunoaşterii.
În Faptele Apostolilor, „umbrirea” are puteri tămăduitoare. Când Petru mergea la templu, bolnavii erau scoşi pe tărgi şi înşiraţi pe marginea drumului, pentru ca „măcar umbra lui să umbrească pe vreunul din ei” şi să se vindece [4].
În cazul Sfintei Fecioare, în momentul când, concomitent cu pogorârea Duhului Sfânt, puterea lui Dumnezeu i-a umbrit trupul, atunci, în clipa aceea, Fiul Său cel născut din Tatăl „mai înainte de toţi vecii”, atunci S’a întrupat în pântecele ei şi a devenit om. Acum putem înţelege mai bine stihurile colindului:
„Astăzi s’a născut
Cel făr’ de’nceput”,

adică minunea din pântecele Fecioarei, prin care eternitatea intră în istorie.
Aici, dragii mei, sunt dator să mai fac o lămurire, şi anume asupra unui cuvânt care poate duce chiar la erezie. Sfântul Evanghelist Matei afirmă că naşterea Domnului este plinirea unei previziuni a profetului Isaia, pe care îl citează textual: „Iată, fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu...”. Expresia „va avea în pântece” (sau, mai grav, „va lua în pântece” [5]) este incorect tradusă din greceşte în toate ediţiile româneşti ale Bibliei de până în 2001. Ea poate sugera ideea (copios preluată de sectanţi) că zămislirea lui Iisus a fost efectul unei legături trupeşti între o fecioară şi un bărbat, ceea ce, după socotinţa noastră, e o blasfemie. Or, verbul original nu este „a avea” sau „a lua”, ci „a purta [6]” (aşa cum se poartă un măr în palmă, un şal pe umeri, o haină pe corp, o sabie la şold). Uneori se traduce şi cu „a avea”, dar tot în sensul de ”a purta”, precum porumbelul trimis de Noe să cerceteze scăderea apelor; acesta s’a întors la corabie, având (adică purtând) în cioc o ramură verde de măslin”. Aşadar, versiunea corectă (şi ortodoxă) a citatului din Isaia este: „Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte Fiu”, ceea ce e în deplină concordanţă şi cu relatarea lui Matei că, la un moment dat, Sfânta Fecioară „s’a aflat pe sine (adică s’a pomenit) având în pântece de la Duhul Sfânt”. Or, despre natura zămislirii ştia de la înger, dar despre ea şi-a dat seama doar când au apărut primele semne ale sarcinii.

Iubiţii mei fii sufleteşti

Minunea zămislirii a durat o clipă, istoria vieţii lui Iisus va curge în ritmurile normale ale timpului: sarcina celor nouă luni, naşterea propriu-zisă, alăptarea, fuga în Egipt, copilăria şi tinereţea din Nazaret, întâlnirea cu Ioan Botezătorul, activitatea de trei ani şi jumătate, patimile, răstignirea şi moartea. Toate acestea, aşa cum sunt consemnate în Sfintele Evanghelii, atestă o perfectă autenticitate umană, confirmând faptul că Fiul lui Dumnezeu, devenit om prin întrupare, şi-a asumat toate ale omului, în afară de păcat: a flămânzit, a însetat, a obosit, a fugit din faţa primejdiilor timpurii, Sa întristat, a plâns, S’a bucurat, a mâncat şi a băut, a postit, S’a mâniat, a osândit, a binecuvântat, S’a rugat, a şovăit în faţa morţii, a disperat pe cruce, a urlat de durere - totul, absolut totul – fiind profund omenesc. A săvârşit nenumărate minuni asupra altora, dar niciodată asupra Sa. Conştient că la nevoie poate folosi supranaturalul, a preferat să se menţină în limitele naturii umane. Arestat în grădina Ghetsimani, legat la mâini şi înconjurat de soldaţi, şi-a rostit convingerea că Tatăl îi poate trimite legiuni de îngeri care să-l scape, dar El preferă să plinească până la capăt rostirea profeţilor care-i prevestiseră patimile şi moartea. Ca un om a şovăit în faţa morţii, ca un om şi-a înfrânt slăbiciunea şi ca un om şi-a acordat voinţa cu aceea a Tatălui. Chinurile de pe cruce au fost reale, moartea şi îngroparea au fost acelea ale unui om, dar ale unui om născut prin înomenirea lui Dumnezeu, al cărui sânge era menit să ne răscumpere nouă păcatele. Răstignit pe cruce, a refuzat să guste dintr’o substanţă anestezică oferită într’un burete din vârful unei suliţe; durerea răscumpărătoare trebuia îndurată întreagă, fără compromisuri. – „Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, Îl batjocoreau fariseii, style="font-style:italic;">coboară-te de pe cruce!” Nu S’a pogorât de pe cruce. Unde era Fiul lui Dumnezeu, făcătorul de minuni?
Dragii mei, Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu avea să se arate, dar de abia începând cu a treia zi de la îngropare, printr’o minune care îi va ului mai întâi pe ucenici şi apoi, de-a lungul veacurilor, pe toţi cei care se vor îndoi de ea, asemenea lui Toma: minunea învierii. Aceasta a fost minunea, singura minune asupra Lui şi, din toată durata vieţii Sale pământeşti, încununată cu aceea a înălţării le cer.
Iată, v’am pus în faşă, alăturate, cele două ipostaze din viaţa Mântuitorului nostru: naşterea omenească, precedată de zămislirea supraomenească, şi moartea omenească, urmată de învierea supraomenească. Această alăturare arată limpede că viaţa de pe pământ a Domnului s’a petrecut omeneşte, dar între două minuni: minunat a fost începutul, minunat a fost sfârşitul, minunată va fi veşnicia noastră întru acelaşi Iisus Hristos. Vi le-am spus pentru ca voi să vă întăriţi în credinţă, să credeţi fără şovăire în pururea-fecioria Maicii Domnului şi în dumnezeirea Fiului său, să credeţi şi să-i faceţi şi pe alţii să creadă, în această vreme când se fac din ce în ce mai simţite bântuielile lui Veliar. Sărbătoriţi Crăciunul în lumina Paştilor, aşa cum veţi sărbători Paştile în lumina Crăciunului!
Hristos este Unul şi Acelaşi, acum şi în veac. Amin!

1. Matei 3,13-17.
2. Fapte 2,1-4.
3. Matei 17,5; Marcu 9,7.
4. Fapte 5,15.
5. Ediția din 1988, reeditată în 2008.
6. ého (cu flexiunea éxei la persoana a treia singular feminin).

COSTION NICOLESCU: “Răul poate fi învins de iubire”*

Costion Nicolescu, doctor în teologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ din Paris, cercetător la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, este un profund cunoscător al credinţei şi tradiţiei naţionale. A publicat, între altele, volumele „Spre o cultură liturgică“, „Cine se teme de Biserică?“, „Riscul de a fi ortodox“, „Teologul în cetate - Părintele Stăniloae şi aria politicii“, „Elemente de teologie ţărănească“ şi „Bucuria convorbirii“. A scris numeroase studii şi articole în diferite publicaţii şi a realizat emisiuni de radio şi televiziune cu tematică religioasă şi culturală.
Vorbind despre naşterea Domnului, în special, şi despre credinţă, în general, Costion Nicolescu nu-şi ascunde nostalgia pentru vremea când românii îşi jalonau viaţa cu sărbătorile creştine şi când era între ei loc pentru mai multă dragoste şi mai multă bunătate.

- În vocabularul modern Naşterea Domnului tinde să fie înlocuită cu numele de Crăciun. În acest fel, semnificaţia sărbătorii, deja incertă pentru multă lume, este umbrită şi la nivel de denumire. Vechii români trăiau sărbătoarea aceasta ca pe o taină. Noi mai suntem în stare?

- Calendarul vechilor români şi mai ales al satului românesc avea doi piloni mari: Naşterea şi Înviera Domnului, Crăciunul şi Paştele. Pe urmă, veneau alte repere ierarhic aşezate. Ţăranii îşi organizau viaţa în concordanţă cu marile sărbători şi cu momentele importante din istoria mântuirii. Naşterea Mântuitorului are un caracter anticipativ şi pregătitor al Învierii. Există o bucurie, că Iisus se întrupează pentru a ne deschide poarta mântuirii, dar se întrevede şi Jertfa. În viaţa omului tradiţional, venirea acestui moment al anului năştea o aşteptare, un freamăt şi presupunea o pregătire, şi spirituală, dar şi trăită plenar, adică de fiinţa întreagă. Într-un fel, pe măsură ce se apropia sărbătoarea, după începutul postului şi mai cu seamă după Sf. Nicolae, emoţia creştea din ce în ce mai mult, exact ca atunci când aştepţi să ţi se nască un copil. E un amestec de speranţă, bucurie şi teamă. Aceste sentimente le ai şi la naşterea acestui Prunc, care nu este orice prunc, deşi vine pe lume la fel, îmbrăcând toată slăbiciunea şi fragilitatea unui copil obişnuit. El este însă Pruncul cu majusculă, Pruncul omenirii, iar aşteptarea lui face ca toată simţirea să capete alte dimensiuni. Cu atât mai mult cu cât pentru noi, creştinii ortodocşi, această Naştere, petrecută acum 2000 de ani, este mereu la timpul prezent. Sărbătoarea este actualizată în fiecare lună decembrie. Pentru noi nu este o poveste veche, ci un fapt care se întâmplă în realitate de fiecare dată. Imnele bisericeşti care se cântă în apropierea Crăciunului revarsă o lumină incredibilă şi o frumuseţe rară. În aceste imne se repetă des cuvântul “astăzi”: astăzi fecioara naşte, astăzi cerul s-a împreunat cu pământul, totul este astăzi. Deci, trăim totul astăzi, nu rememorăm doar ce-a fost acum 2000 de ani. Pe Hristos l-am înfăşat, l-am legănat, a pătimit, l-am plâns, a înviat şi în continuare e cu noi, cum ne-a promis, până la sfârşitul veacurilor. Dumnezeu este numai la timpul prezent, doar noi suntem şi la trecut şi la viitor (în perspectiva mântuirii sau a osândei veşnice). Această actualizare a Naşterii Domnului parcă e mai vizibilă în sat, deşi şi la oraş creştinii o pot simţi în biserică.

- Mai simţim că se mai naşte Hristos în noi în fiecare an, că moare şi învie în noi?

- Eu am o privire optimistă asupra felului în care cred oamenii, bazată într-o oarecare măsură pe observaţie şi în bună parte pe intuiţie. Sunt semne că dacă omul nu mai crede cu intensitatea de odinioară, măcar are nostalgia credinţei şi este mereu în căutare.
E greu de spus în câţi se naşte, moare şi învie Iisus Hristos. Poate că nu se întâmplă nici în aceia care merg regulat la biserică... Din păcate, omul îi face loc lui Dumnezeu în sufletul său abia când ajunge la ananghie, când e foarte bolnav sau în situaţii limită. Când îţi merge bine, în general îl uiţi pe Dumnezeu.
Interesant este că, până la urmă, de Crăciun aproape toată lumea mărturiseşte despre adevărul Naşterii Mântuitorului, chiar şi cei care nu cred sau nu vor să facă asta. Lumea se simte învăluită într-o boare de mister, se comportă mai frumos, face cadouri, pregăteşte bradul, devine mai sensibilă la un cântec, la un colind etc. Toate lucrurile astea se fac acum, nu în alt moment al anului. Acestea sunt forme de mărturisire. Sigur că, în comparaţie cu ce face Dumnezeu pentru noi, nu însemnă mai nimic, dar arată că omul nu e fundamental rău, că el tânjeşte după o adevărată viaţă spirituală, că îşi caută un răgaz să facă bine măcar acum.

- Cu o credinţă mai tare sau mai slabă, se păstrează aerul de sărbătoare, la care contribuie toate pregătirile gospodăreşti, colindele, bradul, cadourile pentru ce dragi...

- Colindatul este de mai multe feluri acum. În vechea lume românească era doar colindul ca bună-vestire, care conţine o teologie întreagă şi are o fineţe a trăirii şi o forţă a imaginii care te înfioară. Acum, cel puţin la oraş, suntem asaltaţi de colinde urbane, prelucrate, care şi-au pierdut duhul şi au devenit un soi de cântece folclorice, fără sevă teologică. Cele vechi au un ritm care respiră viaţă, te pune în mişcare şi te ridică din amorţeală. Acestea noi sunt frumoase, în cea mai mare parte, dar nu-ţi stârnesc aceeaşi emoţie.

Colindul este o formă de mărturisire

- Şi-a pierdut colindul urban orice valenţă mărturisitoare?

- A devenit un accesoriu, un fundal al zilei de Crăciun. Se cântă peste tot, în metrou, la posturile de radio şi televiziune, este folosit ca mijloc de cerşit... E totuşi bine că se cântă şi ăsta. El spune, până la urmă, acelaşi lucru ca şi colindul bătrânesc: s-a născut Mesia, cel aşteptat să ne mântuiască. Deci, mărturiseşte. Dar de acest colind te poţi lipsi, pe când altă dată, dacă o casă era ocolită de colindători, acolo nu se simţea deplin Crăciunul.
La sat, era o pregătire pentru colindat, dar şi o pregătire pentru a primi colindători.
Colindătorii se adunau în ultima seară de dinaintea Ajunului pe cel mai înalt deal din prajma satului şi cântau, acoperind satul cu acest cântec de bucurie. Era ca într-o biserică a universului, ca la începutul lumii. A doua zi cântau colindele la biserică, iar preotul le dădea binecuvântare şi plecau la colindat prin sat. Colindatul se face în seara de Ajun. Cum o spun multe colinde, seara de Ajun este o seară mare!
Primirea colindătorilor era echivalentă cu primirea lui Hristos. De aceea porţile erau ţinute deschise. Se făcea în prealabil curat – „măturaţi curţile”, cer colindătorii –, se primenea casa şi toate acareturile înconjurătoare.
Colindele noastre vorbesc despre Dumnezeu ca persoană. Dumnezeu nu e principiu, nu e o forţă, ci o Persoană. Totul se schimbă dacă eşti conştient de aceasta. Dacă te raportezi la Dumnezeu ca la o persoană, atunci trebuie să te comporţi pe măsură, să-l iubeşti, să-i vorbeşti, să te întâlneşti cu El, să-l poţi privi în ochi sau să te ruşinezi în faţa privirii Lui...



- Mulţi dintre noi fugim din oraş la marile sărbători, căutăm locuri mai tihnite. De ce nu putem petrece sărbătorile aici?

- Oraşul alungă spiritul de sărbătoare, îl risipeşte sau îl mutilează cu o zarvă rea, un zgomot care ne striveşte, ne îmbolnăveşte. Şi, ca orice om bolnav, căutăm leacuri. Avem o dorinţă irepresibilă de a ieşi la un liman, la o oază de linişte, ca atunci când străbaţi o pădure deasă şi plină de primejdii şi abia aştepţi să ajungi într-o poiană însorită. O fi păşunistă imaginea asta, dar cred că toată lumea simte aşa, fie că recunoaşte, fie că nu. În lumea asta, devenim tot mai obosiţi. Observa cineva că tinerii de azi se nasc gata obosiţi. Adică nu mai au entuziasm, nu mai sunt purtaţi de vis, nu mai au energia de a trăi intens şi bucuria pentru fiecare descoperire. E o oboseală nu neapărat fizică, fiindcă de asta poţi scăpa, ci de una sufletească.
Din această oboseală sufletească avem prilejul să ieşim prin trezvie, prin urcarea treptelor către sărbătoare, prin post şi participarea la viaţa liturgică. Postul are menirea să-ţi aducă aminte că eşti în aşteptare. Sigur, te şi curăţă, dar îţi şi aminteşte mereu că eşti într-o stare specială, în care te pregăteşti pentru a primi Naşterea sau Învierea Domnului în tine.
În oraş, astăzi eşti asaltat şi de marketingul agresiv, care transformă sărbătoarea în iarmaroc. Iar televiziunile – care, din păcate, acum ajung şi în cele mai izolate sate de munte – au programe prin care mai mult te îndepărtează de spiritul sărbătorii. Eu unul mă simt agresat. Şi cred că suntem mai puţin serioşi în credinţa noastră decât sunt alte popoare, căci altminteri n-am permite să ni se întâmple asta.

Prin spălarea creierului, nu vom mai deosebi binele de rău

- Credeţi că această ofensivă, cu o mare încărcătură anticreştină, se face după un plan sau există alte cauze mai banale?

- Se face din multă ignoranţă, din multă prostie şi din multă necredinţă. Poate că se face şi din program, dar asta e mai greu de dovedit. Vedeţi ce frumos este Troparul Naşterii Domnului, cu Hristos care vine să ne dea lumina cunoştiinţei. Or aici e un întuneric desăvârşit. Tocmai aceia care condamnă „întunecatul ev mediu” şi pretind că ne luminează sunt de o obtuzitate, de o prostie şi de o lipsă de respect pentru credinţa noastră îngrozitoare. Că să-i aduci în fire, pe aceşti oameni trebuie să-i obligi prin lege să fie cuvincioşi. Nimeni n-ar muri dacă măcar în Săptămâna Mare şi în preajma Naşterii televiziunile ar fi obligate să dea programe în ton cu sărbătorile creştine, lipsite violenţă, frumoase, care să te ajute să trăieşti cu emoţie, cu evlavie şi cu bucurie aceste evenimente. În tot cazul, ar trebui interzise bancurile proaste şi blasfemiile. În preajma fiecărei mari sărbători este difuzat câte un film în care este atacată credinţa noastră sau sunt făcute emisiuni obscene, aş zice, în care ne este atinsă sensibilitatea religioasă. În alte state, aşa ceva n-ar fi posibil.

- Televiziunile susţin că dau astfel de programe pentru că asta vrea publicul şi că ele, fiind posturi comericale, sunt obligate să aibă audienţă. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, nu cumva avem o problemă mai gravă, care nu mai ţine de o minimă educaţie religioasă, ci pur şi simplu de descreştinarea acestui popor?

- Gustul mulţimii poate să fie prost. Nu toţi cei care spun Doamne, Doamne sunt creştini autentici. Însă, televiziunile nu pot fi exonerate de orice răspundere. E ca şi cum dacă eu am un copil care vrea droguri, ca părinte “responsabil” i-aş da droguri. Păi, nu cumva ar trebui să-i dau un antidrog şi, cu timpul, să încerc să-l schimb, să-l dezvăţ de viciu şi până la urmă să-i salvez viaţa? Pentru că toate aceste emisiuni au efectele unor droguri, crează dependenţă de prostul gust şi până la urmă duc la moarte spirituală. Dacă televiziunile cultivă scandalul, pornografia, blasfemia, nu mai au nici un drept să se plângă ipocrite că nu sunt urmărite emisiunile normale.
Există riscul ca prin această spălare a creierului la care recurg televiziunile să li se ia oamenilor criteriile de judecată, să îi aducă în situaţia de a nu mai deosebi binele de rău. Cât eşti încă în stare să distingi între bine şi rău, chiar dacă păcătuieşti, te căieşti şi ai şanse de îndreptare.

Dăruim lucruri în loc de dragoste

- Să ieşim din acest registru. Naşterea Domnului e bucurie. Iar bucuria aceasta se manifestă şi prin gesturi mai pământeşti. Citiţi un înţeles teologic în darurile pe care ni le facem unii altora?

- Omul de azi este mai preocupat de cum să împacheteze cadourile şi de cum să le desfacă, decât de ce e dincolo de ele. Esenţa este a schimbului de daruri. La Naşterea Domnului, Pruncul a primit daruri de la magi, de la păstori, iar cântarea îngerilor este tot un fel de dar. Însă, cel mai important dar este cel făcut lumii de către Dumnezeu Însuşi: Iisus Hristos. Darul contează nu pentru valoarea lui, ci pentru semnificaţia sa adâncă. Lui Hristos i-a fost adus aur, dar nu saci de aur, ci un semn al unor sentimente, al unui foc care ardea, în semn de mulţumire pentru o aşteptare îndelungă. Aurul era şi un simbol al regalităţii, al împărăţiei. Însă celelate daruri vedem că au semificaţii mai clar duhovniceşti: i-au adus smirnă şi tămâie, nu animale sau bunuri scumpe.
Astăzi, noi am pierdut semnificaţia darului şi ajung bieţii părinţi, de pildă, ca, până când le-a împlinit copilul 5 ani, să-i fi făcut toate cadourile pe care trebuiau să i le dea până la 15 ani. Şi nu mai ştiu ce să inventeze.

- Această risipă, până la urmă, nu cumva ascunde un gol sufletesc?

- Ba da, simţim nevoia să compensăm lipsa de trăire prin valoare materială. Copilăria mea conştientă a început prin anii ‘50 şi îmi aduc aminte că un cadou mic îmi producea o bucurie foarte mare; pentru mine o carte era ceva extraordinar. În satul vechi, colindătorilor li se dădeau nuci, colaci, mere; astea erau darurile de Crăciun, iar copiii se bucurau. Copilul n-are nevoie de lucruri scumpe, ci adultul are, ca să răscumpere cumva lipsa de timp petrecut cu copilul, lipsa de atenţie, poate şi lipsa de iubire. S-a ajuns şi la un shimb de daruri destul de stânjenitor între oameni maturi – fiecare încearcă să nu-l dezamăgească pe celălalt, iar cei mai mulţi se simt obligaţi să cumpere cadouri, uitând funcţia specială a darului, de mărturisire a afecţiunii. Nu trebuie ca un om să devină mai bogat cu un dar, ci să simtă că eşti aproape de el sufleteşte. Totuşi, este bine că omul mai simte nevoia să facă daruri. Un cadou ar trebui să fie şi o prefrigurare a dorinţei de a ne dărui. Un cuvânt, o privire, un mic gest pot însemna mult mai mult decât cadoul în sine. Dar omul modern nu mai are timp să facă acestea, nu se mai gândeşte că ar trebui să le facă şi nu mai simte nevoia să le facă. Mă rog, nu absolutizez, dar aceasta e tendinţa generală.
În lumea veche românească nu exista Moş Crăciun, dar se făceau daruri colindătorilor, cum am spus.

- Dar bradul exista?

- Nu, nu în forma aceasta a pomului de Crăciun. Era folosit simbolic la nuntă, la înmormântare, când se făcea o casă nouă. Bradul este special, nu prin esenţă, ci prin forţa simbolică: e frumos, înalt, verde, miroase deosebit. Acestea îl fac un fel de erou printre copaci. Bradul apare şi în unele colinde. Există un colind în care se vorbeşte deaspre o dispută între tei şi brad. Teiul spune că e mai grozav, căci pe lemnul lui se fac icoanele. Ce-ar putea fi mai nobil de-atât? Dar bradul spune că din lemnul lui se face şiţa care acoperă biserica şi protejează icoanele de ploaie, aşa că se dovedeşte cel puţin la fel de util.
Una peste alta, bradul marchează sărbătoarea şi, cel puţin nou orăşenilor, ne măreşte bucuria.

- În ce mi-aţi spus până acum este multă nostalgie după vremurile de altă dată, când lumea avea alt ritm şi când oamenii îl simţeau cu adevărat pe Dumnezeu în mijlocul lor, ca pe un tată ce ne este. Totuşi, cum ne putem păstra intactă bucuria acestui eveniment salvator: Naşterea Domnului?

- Este vizibilă o împuţinare a credinţei noastre, o înrăire a lumii, iar răul vine în fel şi chip, inclusiv ca lupul care îmbracă haine de oaie. Se simte aceasta în neputinţa de a iubi, de a îmbrăţişa, de a întâmpina, de a fi cu celălalt. Însă, pe de altă parte, speranţa nu ne părăseşte, măcar pentru că mai sunt mulţi oameni care se dăruiesc celorlalţi, care îţi întind dezinteresat o mână de ajutor, care nutresc dragostea pentru ceilalţi, care fac cărare la biserică... Ar trebui să-i căutăm pe aceştia şi să rămânem în comuniune, pentru că ortodoxia se trăieşte în comunitate şi în comuniune şi pentru că împreună putem să facem mai vizibil binele în detrimentul răulului – care de obicei se vede mai bine pentru că este scandalos. Răul poate fi învins de iubire. Hristos a biruit lumea prin iubire.

CLAUDIU TÂRZIU

* Acest interviu a apărut iniţial în Formula As, sub un alt titlu, cu alte intertituluri şi câteva mici modificări.

Trădare şi iertare

Cînd te trădează un prieten parcă îţi moare cineva drag. Te lasă năuc şi pustiit. Este rar şi definitiv.
Mai des se întîmplă ca vreun tovarăş de „baricadă” să te înjunghie pe la spate. Atunci începi să înţelegi semnul lui Iuda şi să cauţi cauza faptei. Dacă e doar prostia, n-ai decît să pleci genunchii la rugăciune, cu nădejdea că-l va lumina Dumnezeu pe necăjitul acela spre a-şi ispăşi păcatul. Dar ce se cuvine să faci cînd trădarea e plătită? Să ierţi. Dacă Hristos a putut ierta ce i-au făcut oamenii, “fraţii Săi mai mici”, s-ar cuveni ca şi noi să ne iertăm unul pe altul. Pentru asta e nevoie de multă, aş spune neomeneşte de multă dragoste (deşi, dacă nu eram capabili de aşa ceva, Dumnezeu nu ne-ar fi cerut-o).

Am ales intenţionat un păcat omenesc la extremă, trădarea, tocmai pentru a înţelege mai bine de ce e foarte greu să ierţi.
Nădăjduim însă ca măcar în preajma Naşterii şi a Învierii Domnului să învie şi sufletele noastre ucise cotidian de păcat (în tot felul de păcate, de la cele pe care le considerăm mici, pînă la cele strigătoare la Cer), să găsim în noi puterea de a iubi şi de a ierta.

Eu unul, vă mărturisesc, mă bucur cel puţin de o mare linişte; nu mi-e sufletul umbrit de nici o aversiune sau duşmănie faţă de vreun semen. I-am iertat pe toţi din chiar momentul în care m-au nedreptăţit, înjurat, lovit sau scuipat. M-a întărit Dumnezeu, pentru rugăciunile numeroşilor preoţi, monahi şi monahii care mă pomenesc.

Am doar un regret, acela că am provocat supărare. Polemistul din mine nu se lasă strunit şi, din fuga condeiului, se poate să mai fi exagerat sau să fi judecat cu mai multă asprime decît s-ar fi cuvenit. Uneori nesocotesc adevărul că vorbele nu cîntăresc mai mult decît faptele. Şi vorbesc cu patimă, pentru a demonstra ceea ce aş putea face doar cu un gest.
Aşadar, le cer iertare tuturor celor pe care i-am supărat, cu voie sau fără de voie, cu dreptate sau fără dreptate, în tot acest an. Şi sper ca asta îi va ajuta să intre ceva mai despovăraţi în sărbătoarea Naşterii Mîntuitorului, chiar dacă nu mă vor putea ierta.

19 ani

În Moldova iernile sînt aspre, dar aceea era mai degrabă un pui de primăvară. Eram la jumătatea lui decembrie şi, de mirare, în Bacău nu căzuse încă prima zăpadă. Aerul clar mirosea a muguri. Parcă Dumnezeu avea alt plan.

Oraşul se pregătea de Crăciun după acelaşi ritual dictat de austeritate. Între blocuri se auzeau dimineaţa bătaia covoarelor persane – un soi de marcă a caselor mai înstărite –, iar seara bicele din funii groase de cînepă ale băieţilor care se pregăteau de pluguşor. Părinţii pîndeau, încordaţi, magazinele cu galantarele goale. La un zvon, se formau instantaneu cozi imense, care se destrămau apoi destul de repede. Se băgau portocale şi banane verzi, unt, picioare de porc sau bomboane de pom cu glazură de ciocolată, învelite în hîrtie argintie. Vînzătorii hotărau severi: 100 grame de unt de persoană, un kilogram de banane, unul de portocale, unul de „adidaşi” (adică partea de jos a picioarelor de porc), unul de bomboane. Să ajungă la toată lumea. Niciodată nu ajungea. Oamenii scrîşneau din dinţi şi înjurau în surdină, în aşteptarea unui nou semn care i-ar fi făcut să alerge la o nouă coadă.

În scurtul program de televiziune, doar cîteva ştiri politice seci, “de bilanţ anual”, nimic despre Naşterea Domnului.
Se întuneca devreme, iar după ora 22.00 se întrerupea curentul. Tata ne învăţase plăcerea de a juca şah, a citi şi a sta la poveşti la lumina lumînării. Deodată casa era învăluită de mister şi de un fel de căldură cum găseşti numai în biserică în noaptea de Paşti. Simţeam că ne umanizam mai mult în lungile ierni, în ciuda celor care, prin lipsirea de lucruri elementare, voiau să ne aducă în stadiu de primate.

Noi, copiii, aşteptam vacanţa. Pentru mine, Crăciunul era Crăciun numai la Româneşti, un sat vecin cu mai cunoscutul Tescani al lui Enescu, unde aveam bunicii materni. Acolo simţeam cu toţi porii taina naşterii Celui făr’ de-nceput. Bunicii, Floarea şi Costache, erau oameni religioşi şi temeinici, ne puneau la post şi ne duceau la biserică să ne spovedim şi să ne împărtăşim. În mica biserică a Româneştilor, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, am deprins abc-ul credinţei şi am trăit cele mai frumoase sărbători.
După un drum de numai 45 de minute cu bătrîna Skodă a tatălui meu, la Româneşti mă găseam într-o altă Românie, sănătoasă, vibrantă, profundă.

Satul era acoperit de un murmur continuu: oamenii dereticau prin case, curăţau curţile şi uliţele, crăpau lemne pentru cuptoarele încinse unde se făceau bunătăţile „Cerului şi ale pămîntului” – după vorba bunicii –, hrăneau vitele, aduceau apă, tăiau porci înalţi cu şunca de-o palmă, se strigau în ajutor peste gard... Cînd cobora noaptea, furnicarul părea că s-a oprit să respire, dar numai pentru o clipă, căci îndată se auzeau tobele şi buhaiele, bicele şi fluierele, iar glasuri tinere slobozeau colinde şi urături peste pădure. În cîntecele acelea cînd triste, cînd vesele era legănată minunea Naşterii Mîntuitorului, erau povestite isprăvile Sfîntului Petru pe pămînt românesc, erau pomeniţi vechi eroi populari şi se invoca ajutorul Domnului pentru sănătate şi belşug. Erau repetiţiile cetelor de „haiduci”. Deşi copiii de la oraş erau trataţi cu rezervă, ca unii aparţinînd altei lumi, eu şi fratele meu, Tiberiu, care am deschis ochii şi am hălăduit vacanţă după vacanţă pe dealurile acelea, eram admişi cu bucurie în cetele de colindători şi de urători. Cu cîtă febrilitate ne învăţam rolurile şi ne pregăteam costumele populare păstrate în lăzile de zestre ale bunicilor. Cu cît drag băteam sat cu sat, zi după zi, printr-un ger primenitor, colindînd şi urînd, fericiţi de zîmbetele pe care le smulgeam gazdelor, de vorbele lor bune şi de colacii sau nucile cu care ne răsplăteau.

Mai erau cîteva zile pînă să intrăm în vacanţă şi să ajung în Raiul acela. Seara lui 16 decembrie. Tata a apărut în pragul camerei noastre, a băieţilor, cu chipul transfigurat, şi ne-a chemat în sufragerie: “Veniţi repede, e incredibil!”. Poate că voia să-i fim martori, să-i confirmăm că nu i se pare ce aude, poate că a vrut să ne facă părtaşi la un moment crucial al amărîtei noastre istorii. Am alergat şi ne-am adunat în jurul aparatului de radio, dat pe Europa Liberă. Printr-un bruiaj îngrozitor auzeam focuri de mitralieră şi strigăte: “Nu trageţi, fraţilor! Sînteţi şi voi români!” La Timişoara erau împuşcaţi oameni în stradă pentru libertate. Tata era încremenit, în genunchi, cu mîinile încleştate pe aparat. Au început să-i curgă lacrimile şiroi. De milă, de furie, de neputinţă. “Trebuie să facem ceva”, a spus în şoaptă, fără să-i tremure glasul.

Eu şi Tiberiu ne-am uitat unul la celălalt şi am tăcut tulburaţi. Aveam 15 şi 16 ani, nu ştiam ce-am fi putut face. Au apărut în cameră şi mama, şi sora noastră.
În noaptea aceea n-am dormit nici unul. Am mai ascultat o vreme la radio comentariile crainicului, apoi am vorbit despre Ceauşescu. Tata ne-a spus că în ţările din jurul nostru au început să fie înlocuiţi comuniştii de la putere. Speram să se întîmple şi la noi. Mama ne-a cerut apăsat să nu spunem nimănui ce am auzit. În serile următoare am stat cu urechile lipite de radio, nădăjduind slab că flacăra de la Timişoara se va întinde în toată ţara. În Bacău era linişte. Lumea ştia ce se petrece, cu siguranţă, dar neîncrederea pusese peceţi pe gurile tuturor.

Am plecat la Româneşti, ca în fiecare an. Pe 22 decembrie, o însoţeam la moară pe bunica, să o ajut să facă faină de grîu pentru cozonac. Pe lîngă moară se întinsese o coadă lungă, cenuşie de căruţe trase de vaci. Bărbaţii vorbeau despre recoltă şi se plîngeau că vremea caldă nu e semn bun. Femeile se întrebau între ele dacă au căpătat de la rudele din oraş puţină drojdie sau esenţă de rom. “Îţi dau, ţaţă, zece kile de lapte pentru o sticluţă de rom”. Dar ţaţa, adică femeia mai în vîrstă, clătina din cap. Îi trebuia şi ei romul, pentru prăjituri. Ar fi dat însă cîteva firimituri de drojdie pentru nişte lapte. Tîrguiala a fost ruptă de un strigăt ca o chiuitură. Un strigăt în care ţîşnea năduful a 50 de ani de tăcere înfricoşată: “A fugit Ceauşescu!” Un ţăran tînăr, cu capul descoperit, haina descheiată şi cizme de cauciuc, alerga şi urla de parcă şi-ar fi pierdut minţile: “Oameni buni, a fugit Ceauşescu, sîntem libeeeeeeri!”. L-au privit cu spaimă şi s-au uitat grăbit unul la altul, cu ochii arzînd şi buzele strînse. Unul mai îndrăzneţ l-a apucat pe vestitor de mînecă: „Stai cuminte, Nelule, stai cuminte!”. Dar Nelu s-a smuls şi a zbughit-o spre sat, strigînd. “O să-l ridice” – a cobit unul. Ţăranii au renunţat la făină şi au început să mîne carele spre case, repede, repede, cu o teamă care se transmitea în biciurile tot mai dese de pe spinările animalelor.

Cînd am ajuns acasă, uliţa fierbea, lumea aflase şi se îngrămădise în casele celor care aveau televizoare. Au văzut cu ochii lor cum fugea Ceauşescu cu elicopterul. În celelalte zile, gospodinele au uitat mîncarea pe foc, neputîndu-se dezlipi din faţa micilor ecrane alb-negru. În Bucureşti şi în alte oraşe se trăgea cu arma regulat, ardeau clădiri şi mănunchiuri de curajoşi se prăbuşeau pe caldarîm. Se auzea că sînt deja 60.000 de morţi. Capii răzvrătiţilor înfruntau gloanţele sub reflectoare în balconul de la CC. Pe ei nu-i nimereau teroriştii (un fel de omul negru multiplicat în neştire).

Se făceau şi se desfăceau guverne în Televiziunea naţională supranumită, peste noapte, liberă. Revoluţionarii, ale căror nume nu ne spuneau mare lucru, dădeau comunicate către ţară. Unii se făceau că lucrează. Teroriştii erau peste tot, dar nimeni nu văzuse unul. Din gură în gură aflam că inşi de origine arabă, garda pretoriană a lui Ceauşescu, ocupau gările, deturnau autobuze şi vînau civilii singuratici. În sat se formaseră patrule din bărbaţi tineri înarmaţi cu securi şi bîte din lemn de corn, care vegheau zi şi noapte să nu fim atacaţi de tetorişti. Nimeni nu mai intra şi nu mai ieşea din sat, pînă la noi ordine, pînă cînd?, pîn' la primăvară dacă e nevoie.

În seara de Crăciun ne-am adunat la ţaţa Malvina, la televizor şi am văzut lichidarea Ceauşeştilor. Ne-am simţit răzbunaţi şi frustraţi în egală măsură. Bătrînii ziceau că nu trebuiau ucişi de Crăciun, că e păcat, şi că oricum trebuiau anchetaţi îndelung, să spună toate secretele regimului. Dar au ridicat din umeri. Înţelegeau că, dacă dictatorul şi sinistra sa soţie nu ar fi fost arătaţi ciuruiţi de gloanţe la televizor, „teroriştii” ar fi continuat rezistenţa şi poate că libertatea ne-ar fi scăpat printre degete.

Crăciunului acela i s-a răpit taina. N-am mai simţit nimic din fiorul de pînă atunci. Eram marcaţi de istoria care se făcea sub ochii noştri. Trăiam un soi de beţie generală cu speranţe, speranţe pe care le încarnau Ion Iliescu şi Petre Roman. După numai cîteva săptămîni, unii dintre noi începeau să înţeleagă realitatea: Iliescu şi Roman voiau să-i ia locul lui Ceauşescu, dar nu să schimbe comunismul pe democraţie.
Mormintele proaspete din Timişoara, Bucureşti şi Sibiu ale celor seceraţi în acel decembrie, au devenit, cu fiecare an scurs, tot mai mult o piatră de poticnire a noului regim.

O falsă dilemă: guvern moral sau eficient?

Un prieten vechi, om cu vederi de stînga, îmi spune că n-am dreptul să mă interesez de politică şi să comentez ce se întîmplă, pentru că n-am votat. Că n-aş avea dreptul moral să mă indignez şi nici să calific în vreun fel manevrele murdare care se petrec în politichia noastră. Cu alte cuvinte, amicul afirmă că nu pot fi dezamăgit dacă nu m-am amăgit, şi că n-ar trebui să-mi pese, dacă am renunţat pînă şi la cea mai simplă formă de implicare: votul.

I-am răspuns că nimic nu-mi interzice să analizez obiectiv ce se întîmplă. Mă interesează cine şi în ce fel conduce ţara în care, pîna una, alta, trăiesc. Refuzul meu de a vota este tot un gest democratic. Numai în dictatură eram duşi cu forţa la vot, deşi ştiam rezultatul dinainte. Acum am posibilitatea să protestez prin absenţă şi să nu cauţionez un sistem putred, sau nişte oameni corupţi - în sensul cel mai larg - pînă în măduva oaselor. În asta constă responsabilitatea mea. Pe de altă parte, este dreptul şi datoria mea de cetăţean să văd şi să mărturisesc adevărul, cu speranţa că asta va schimba ceva.

Aşadar, chiar dacă nu sînt partizan şi chiar dacă nu mai vreau să aleg între răul mai mic şi răul mai mare, am o atitudine civică. Nu aştept nimic de la nici un politician şi poate că asta mă face să judec mai limpede. Faptele bune mă vor surprinde şi vor cîntări cum se cuvine în ochii mei, iar porcăriile vor însemna doar rutina care îmi confirmă atitudinea fără să-mi dea vreo satisfacţie.

De altfel, nu sînt singurul care gîndeşte aşa. Românii încep să se dumirească. Partidul absenteiştilor creşte. Ce se petrece în aceste zile face ca procentajul de 60% dintre cetăţenii cu drept de vot care au lipsit dela urne să urce spre 70 - 80%. Aud tot mai des: "am greşit că am votat cu PDL, ca să nu vină la guvernare PSD, toţi sînt o apă şi-un pămînt, nu voi mai vota". Desigur, politicienilor nu le pasă de această reacţie primejdioasă pentru democraţia de la noi. Iar cînd se vor trezi, va fi prea tirziu. Fie vor fi măturaţi de la putere, pentru lungă vreme, de o formaţiune nouă şi credibilă (variantă cu puţine şanse), fie se va instala o formă de autoritarism de tip sud-american, care ne va afecta pe toţi.

Cu aceste precizări, intru în subiectul zilei: la Parlament au loc audierile candidaţilor la fotoliile de miniştri. Aştept şi votul în plen pentru Cabinetul Boc, apoi voi comenta. Pînă atunci, observ că m-am înşelat, Băsescu nu deţine controlul şi nu a provocat retragerea lui Theodor Stolojan. Este el însuşi o victimă a propriei mentalităţi şi a contextului. Maşina de vot PDL-PSD a început să funcţioneze şi să distribuie funcţii în Parlament, şi nimic nu mă face să cred că noul Executiv va fi respins.

Aşadar, vom avea un guvern în care compromisul ţine loc de competenţă, cinste, demnitate, coerenţă ideologică, dedicare pentru binele public etc. Asta e impresia generală. Desigur, sînt şi cazuri particulare care, dacă nu-mi dau mari speranţe, din pricina contextului, măcar îmi stîrnesc simpatia, aşa cum este cel al lui Toader Paleologu, propus ministru al Culturii. Omul ştie carte, provine dintr-o onorabilă familie unde politica a fost ridicată la rang de artă şi are un parcurs biografic extrem de promiţător. În plus, la cum îl cunosc, cred că va încerca să mişte lucrurile pe direcţia bună. Doar să şi poată. Din păcate mai am cunoscuţi care, ajunşi în posturi ministeriale, fie n-au făcut faţă, fie n-au fost lăsaţi să mişte în front şi s-au conformat situaţiei. Nădăjduiesc că Toader nu li se va adăuga acestora.

Pînă la investirea noului guvern, mai remarc o mare capcană spre care este împinsă opinia publică de către analiştii neamului. Văzînd că nimeni nu e dispus să le înghită argumentele subţiri pentru alianţa PDL-PSD (Adrian Năstase nu putea visa la o mai mare răzbunare), comentatorii şi "politologii" au scos ultimul as din mînecă: "bine, domnule, poate că acest guvern este unul lipsit de orice legitimitate şi moralitate, poate că este unul al instituţionalizării falsului şi a corupţiei, poate că va înseamna întoarcerea României, din punct de vedere politic, la începutul anilor '90, dar cît mai contează toate astea dacă va pune pe masă pîinea necesară românilor, dacă le va da o şcoală mai bună şi dacă va asigura liniştea în ţară?" Acestei false dileme i-a dat glas aseară Emil Hurezeanu, în emisiunea "Cap şi Pajură" de la Realitatea TV. Partenerul său de emisiune, Cristian Tudor Popescu. C.T.P. a tăcut încurcat o vreme, ştiind că pe timp de gravă criză economică mondială - una care ameninţă să se instaleze şi la noi -, a pune morala mai presus de pîine ar părea un moft.

Totuşi, aici nu e vorba de o astfel de alegere. PDL, care a fost îndemnat să facă guvernul, şi preşedintele Traian Băsescu, principalul responsabil al viitoarei guvernări, trebuiau să găsească o soluţie şi morală, şi eficientă. Nu poţi să acuzi, timp de opt ani, PSD că este încarnarea răului absolut ("Sistemul ticăloşit"), iar apoi să te faci frate cu el, sperînd să treci puntea, şi să pretinzi apoi să mai fii crezut. Nu poţi să condamni oficial comunismul, ca regim ilegitim şi criminal, iar apoi să te înhăitezi cu partidul în care se înghesuie cei mai mulţi comunişti, securişti şi neocomunişti, fără să-ţi vădeşti ipocrizia. Nu poţi să-l ameninţi pe Mircea Geoană că o să-i ţii porţile guvernării închise, indiferent cît le va "zgîria cu gheruţele", iar apoi să-l rogi să vină la guvernare, fără să-ţi dinamitezi credibilitatea şi autoritatea. Nu poţi să te plîngi de soluţia imorală Dan Voiculescu, să-l blamezi pentru că a fost turnător la Securitate, să te lupţi cu el ani în şir pe scena publică, iar pe urmă să-l accepţi, ca pe o fatalitate, vicepreşedinte al Senatului, fără să te faci de rîs iremediabil.

Revenind la "dilema" exprimată de Emil Hurezeanu, este ca şi cum sărăcia ar justifica hoţia, prostituţia şi crima. Dacă nu mai avem norme morale, devenim animale. O societate nu poate exista fără principii, valori şi reguli. Altminteri, avem anarhie, barbarie, sîntem o adunătură promiscuă şi tragică, menită dispariţiei de pe faţa pămîntului. Şi încă nu aduc în discuţie încărcătura teologică (menajînd astfel spiritele "pragmatice" şi "liber cugetătoare").

Pe de altă parte, stau şi mă întreb cînd am fost altfel vreodată. În epoca modernă, sigur nu. Căci, încă de la fondarea statului nostru am avut, vorba carageliană, "o soţietate fără prinţipuri", fără morală şi deci coruptă.

Dedicaţii speciale unor proşti agresivi

Într-un post de-acum două zile descriam prostul agresiv, avînd, evident, în minte cîteva cazuri "clinice" de dată recentă. Cum am anticipat, unul dintre inşii care s-au simţit vizaţi s-a repezit ca orbu-n cîrjă asupra mea şi a prietenului Răzvan Codrescu (mai cu osîrdie). Cu exact mijloacele pe care le-am identificat.
Replica mea nu poate fi decît una plină de umor. Doar n-o să mă pun la mintea prostului.
Şi pentru că omul tot mizează pe cartea nationalismului şi se dă de ceasul morţii de dragoste pentru Basarabia (susţinîndu-l agresiv pe Iurie Roşca, tovarăşul comuniştilor), o să-i fac două dedicaţii muzicale: imnul Securităţii moldoveneşti, /Imnul.mp3 şi imnul spitalului de psihiatrie din Chişinău, aici. Deşi, mă tem că el şi alţii ca el nu sesizează ridicolul şi pericolul şi năzuiesc să facă din România o ţară ca steaua sfîntă de pe Kremlin.

Scara

Editura Predania scoate a doua ediţie a Scării în tălmăcirea Mitropolitului Veniamin, la aproape două veacuri de la apariţia primei ediţii.
Între numeroasele traduceri româneşti ale vestitei scrieri ascetice a Sfântului Ioan Sinaitul, ediţia Mitropolitului Veniamin din 1814 (prima ediţie tipărită a Scării în limba română) este o realizare de vârf, reprezentând „prima versiune cu un evident caracter ştiinţific” (Oana Panaite, Leastviţa sau Scara Raiului, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007). Părintele Dumitru Stăniloae socotea că „un merit deosebit al versiunii tipărite de Veniamin Costache este că, pe de-o parte, ea caută să redea textul neparafrazat şi cât mai pur al Scării, pe de alta, că adaugă la sfârşitul fiecărui «Cuvânt» un număr mare de «scolii» care-l explică, şi anume un număr cu mult mai mare decât cele din P. G. După toată probabilitatea, Veniamin Costache a luat aceste scolii din manuscrisele greceşti folosite” (D. Stăniloae, „Introducere”, în Filocalia, vol. 9).
Traducerea aceasta, aşa cum precizează Veniamin Costache în Prefaţa cărţii, a luat ca text de bază o ediţie greco-latină a textului Scării, probabil cea a iezuitului german Matthäus Raderus (Paris, 1633; text inclus ulterior în P. G., vol. LXXXVIII, col. 634-1210), confruntat însă cu două manuscrise greceşti athonite, ca şi cu unele versiuni neogreceşti.
Deşi citată şi folosită de mulţi autori (e de-ajuns să menţionăm că, în ediţia sa, Pr. D. Stăniloae a preluat masiv din scoliile Scării lui Veniamin Costache), această traducere nu a fost reeditată niciodată, rămânând practic necunoscută cititorului obişnuit, necunoscător de slovă chirilică. Este o traducere deosebit de valoroasă, atât prin exactitatea ei, cât şi prin frumuseţea şi bogăţia limbii româneşti folosite de traducător, prezentând pe alocuri variante ale textului ce nu se află în ediţiile moderne ale Scării.

O revistă nouă: “Presa Ortodoxă”

Revista "Presa Ortodoxă", al cărei număr semnal a ieşit pe piaţă zilele acestea, îşi propune să treacă realitatea în care credinciosul zilelor noastre trăieşte zi de zi prin filtrul perspectivei Adevărului, al ortodoxiei.
Într-o prezentare a publicaţiei se precizează că "Presa Ortodoxă" este o iniţiativă a oamenilor din Biserică pentru Biserică. Publicaţia are un caracter misionar, bazându-se pe dorinţa credincioşilor de a participa la această lucrare a cuvântului. De aceea, iniţiatorii redacţia îi invită să colaboreze pe toţi cei care au darul sau fac jertfa transmiterii cuvântului care zideşte.
"De altfel, avem încredinţarea, tot mai mult, că rezistenţa noastră, a credincioşilor, poate avea o şansă în faţa acestui tăvălug al lumii doar în măsura în care reuşim să avem legături vii, personale, comunitare şi autonome faţă de tot ce înseamnă structurile oficiale existente" - afirmă iniţiatorii proiectului.
Revista este girată de mai multe asociaţii creştine, iar redacţia este asigurată de Mihai Cristea (redactor şef), Ioan Bucur, Petru Molodeţ-Jitea şi Mircea Constantinescu. Pentru a intra în legătură cu redacţia folosiţi adresele de e-mail: presa.ortodoxa@gmail.com, presa.ortodoxa@yahoo.com.

Prostul agresiv

Înţelepciunea populară ne învaţă că prostul nu e prost destul pînă nu e şi fudul. Experienţa contemporaneităţii schimbă puţin perspectiva: prostul nu e prost destul pînă nu e şi agresiv. Ceea ce nu exclude fudulia.



Prostul agresiv, cu sau fără diplome universitare, fie el mai citit sau mai puţin dus la bibliotecă (nu prea contează, pentru că oricum înţelege totul anapoda), nu e în stare să combată o opinie cu argumente, calm şi convingător. Pentru asta ar avea nevoie de bun-simţ, logică, asimilarea unor lecturi fundamentale, siguranţă de sine, detaşare etc. Or, prostul agresiv se distinge prin isterie. Viaţa lui e un veşnic atac corp la corp, după o sticlă de vodcă rusească, asupra unor duşmani dintre cei mai diverşi, de cele mai multe ori închipuiţi. Armele lui sînt răstălmăcirea obraznică, înjurătura groasă, sarcasmul chinuit, procesul de intenţie. Mai rare sînt cazurile cînd prostul agresiv mimează condescendenţa sau defensiva mirată şi îşi strecoară otrava cu efect întîrziat în fraze vătuite, şirete.
Atunci cînd s-a mai învîrtit şi de vreo bursă prin cele străinătăţi, prostul agresiv te va drăcui cu ştaif, cu note de subsol, şi nu va uita să precizeze că a studiat cutare şi cutare, la Paris sau aiurea, pentru a-şi motiva pretenţia de autoritate în materie.

Cît nu are acces la scena publică, la vreun ziar sau post de televiziune, prostul agresiv este un frustrat care îşi terorizează doar cunoscuţii. Gloria sa efemeridă începe cînd i se permite să se exprime public (iar o dată cu expansiunea internetului, nu mai are nici o oprelişte). Atunci devine primejdios pentru tot ce atinge şi pentru sine însuşi. Pentru o clipă, prestaţia sa, întotdeauna plină de morgă, aparent principială şi evident necruţătoare, poate păcăli parte din auditoriu.
Prostul agresiv pozează în deţinător al adevărului absolut şi nu admite replică. Orice tentativă de a intra în dialog cu el este o greşeală enormă, pe care ţi-o taxează prompt cu un aer superior şi un scuipat între ochi.
Orice urmă de îngăduinţă creştină sau de înţelegere umană ţi-o ia drept slăbiciune – ceea ce-l întărîtă ca pe o fiară care a dat de sînge.

Pentru credibilitate, prostul agresiv se revendică de la mari înaintaşi sau de la contemporani iluştri, cu ale căror citate îşi împănează discursul bălos.
Prostul agresiv îşi găseşte resurse pentru un război nesfîrşit – deschis pe toate fronturile – în ideea că are mereu dreptate. Iar dacă-l întrebi de mijloace, îţi explică rînjind că e polemist şi pamfletar.

Toată zbaterea sa penibilă are un singur scop: să-i asigure o faimă schiloadă. Îi place să devină tot mai vizibil, să fie temut şi îşi imaginează că prin asta va fi şi respectat. În viclenia lui funciară, prostul agresiv ştie că, pentru a-şi atinge scopurile impure, trebuie să bălăcărească nume notorii. Şocul pe care-l presupune această îndrăzneală e, pentru prostul agresiv, precum un comutator care aprinde reflectorul asupra sa. Cu cît terfeleşte persoane mai cunoscute, mai apreciate, mai respectate, cu atît are şanse să atragă atenţia mai mult. Prostul agresiv nu realizează însă că nu se poate valoriza prin contrast cînd sare la beregata unor persoane net superioare lui.

Sînt cîţiva proşti agresivi care au făcut carieră la o anumită televiziune prin batjocorirea zilnică a lui Traian Băsescu (las că şi el le-a furnizat muniţie). Ei îşi camuflează slugărnicia faţă de securistul care le este patron şi care le-a ordonat defăimarea lui Băsescu, sub un soi de mesianism de Ferentari.

Deunăzi, într-un ziar care se pretinde de elită, un alt biped din aceeaşi stirpe oribilă, l-a numit cretin pe papa Benedict al XVI, pentru că acesta s-a pronunţat împotriva fertilizării in vitro. La protestele docte şi elegante ale unor cunoscători ai domeniului, ca Mihail Neamţu, prostul agresiv a intrat într-un delir din care ameninţă să nu mai iasă.

Altul, năimit al Securităţii (şi pe stil nou, şi pe stil vechi), infiltrat un timp pe lîngă unii bătrîni legionari din Occident, îi ia la ţintă cu flegme pe toţi patrioţii autentici şi pe cei cîţiva ierarhi ai BOR rămaşi fideli tradiţiei. De departe, cel mai mult îl duşmăneşte pe ÎPS Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului.

Alt rătăcit cu mintea duce o campanie disperată şi jenantă, în maniera consacrată de C.V. Tudor, contra unui grup de intelectuali de primă mînă. Nu zic că intelectualii aceia nu au şi ei hibele, interesele şi derapajele lor. Combate-i punctual şi polemizează cu ei, dacă te ţin curelele. Dar nu-i poţi contesta credibil cu un limbaj de mahala şi cu argumente din panoplia „ba pe-a mă-tii!”, aruncînd la gunoi tot ce vor fi făcut bun în viaţa lor şi punînd o lupă grotescă asupra greşelilor lor. Şi în nici un caz nu ai cum să-i demolezi, propunînd în loc o serie de “arhangheli” ai neamului de teapa unor Adrian Păunescu şi Dinu Săraru (pe morţi nu-i mai pomenesc), pe lîngă care te guduri prietenos (sau pe care îi firitiseşti post-mortem).

Altul, bietul, murdărindu-şi harul preoţiei, îi suduie fără odihnă pe fraţii săi creştini, sub cuvînt că sînt extremişti pentru că îi trag de mînecă pe ierarhii care scapă oiştea Bisericii în gardul new-age.

Prostul agresiv n-are mamă, n-are tată – vorba ceea, e făcut din milă de o mătuşă, ticăloşia –, n-are prieteni, ci numai interese. Dacă nu îţi manifeşti entuziast adeziunea la “tezele” sale, dacă îl contrazici, dacă preţuieşti oamenii cărora le este ostil, dacă în vreun fel oarecare, din nebăgare de seamă sau, mai grav, în virtutea propriei conştiinţe, îi strici socotelile, te va umple imediat de lături. Nimic din ce a găsit bun la tine pînă atunci nu mai există. Şi, dacă nu-ţi poate contesta calităţile intelectuale şi profesionale, îi este lesne să arunce asupra ta bănuiala josnică: eşti în slujba serviciilor secrete, francmason, lipsit de patriotism, necredincios etc.

În acest context, proştii agresivi, de dreapta sau de stînga, pro sau anti-Băsescu, credincioşi sau atei, şcoliţi sau semi-analfabeţi, zdraveni sau oligofreni, prefăcuţi asceţi sau mîndri hedonişti se întîlnesc doar în privinţa metodelor, mijloacelor şi, uneori, a „victimelor”. Altminteri se sfîşie între ei, măsluind cartea principialităţii.

Ce-i de făcut?
Fără îndoială, proştii agresivi există de cînd lumea, iar de cînd lumea a devenit un sat global, în care comunicarea se face aproape cu viteza luminii, ei sînt greu de ignorat. Totuşi, a-i ignora este soluţia. E întîi un act de igienă personală. Refuzi să-i asculţi, să-i citeşti, să-i întîlneşti. Îţi protejezi sufletul şi creierul de poluare „spirituală”.
Pe urmă, să nu fie luaţi în seamă îi enervează la culme. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni oneşti îi ignoră, proştii agresivi devin mai violenţi, însă, în absenţa audienţei, curînd vor sfîrşi într-o stare de prostraţie.

Savuros, Andrei Pleşu povestea...

A-l citi pe Andrei Pleşu este o plăcere, chiar şi atunci cînd nu eşti de acord cu el. A-l asculta vorbind, pe diverse teme, este însă o sărbătoare. Erudiţia sa de fond, de care, ca orice om cu adevărat puternic intelectual, nu face paradă, perspectiva neaşteptată şi deseori spectaculoasă pe care ţi-o propune, umorul subtil şi molipsitor, ironia filigranată, sarcasmul neîmblînzit, discursul jalonat de principii, politeţea naturală şi generozitatea ideatică se întrepătrund fascinant, construiesc tablouri mirabile ale realităţii, fecundează inteligenţa vie şi farmecă incontestabil auditoriul.

Să ne înţelegem: nu sînt solidar cu multe dintre poziţiile sale publice. Nici Andrei Pleşu nu este infailibil. Dar aici nu interesează unde are şi unde n-are dreptate Andrei Pleşu. Semnalez doar bucuria de a te împărtăşi cu un spirit liber contemporan.
Ca să nu mai spun că Andrei Pleşu are de multe ori dreptate :) De pildă, în secvenţele audio de mai jos, cu adevărat savuroase.

ZOOLOGIE

Zoologie - Andrei Plesu

ROMÂNI ÎN JAPONIA

Romani in Japonia - Andrei Plesu

A doua retragere a lui Stolojan - greşeală sau strategie?

Theodor Stolojan refuză să fie premierul unui guvern PDL - PSD. El şi-a anunţat retragerea azi, la ora 12.00, luînd prin surprindere pe toată lumea, colegi de partid, parteneri la guvernare, adversari politici si presă. A spus că e mai bine ca responsabilitatea pentru acestă guvernare să fie asumată de liderii celor două partide semnatare ale "Pactului pentru România" (ce batjocură!).
Stolojan nu a explicat cum de pînă ieri inclusiv (era prezent la semnarea înţelegerii de guvernare cu PSD) nu a avut nici o obiecţie, iar azi s-a răzgîndit.

La ora 14.00, Traian Băsescu a anunţat că noul candidat la funcţia de premier este Emil Boc (dupa Ciorbea şi Băsescu însuşi, e a treia oară cînd este desemnat prim-ministru primarul unui mare oraş). Băsescu a afirmat că în PDL nu există nimeni de nivelul lui Stolojan şi că, în aceste condiţii, singurul a cărui autoritate nu poate fi contestată în poziţi a de premier este preşedintele partidului. O nouă palmă pe obrazul supuşilor băsescieni.

Ce se va fi întîmplat astă noapte de s-a ajuns la această decizie poate că nu vom şti niciodată. Cert este că Stolojan îşi încheie cariera politică. Cu această hotărîre şi-a lipit definitiv eticheta de om neserios, sau instabil emoţional. Este pentru a doua oară cînd se retrage, cu puţin timp înainte de vot, din postura de candidat la una dintre cele mai importante funcţii în stat. În campania electorală din 2004 a făcut-o strategic, fără îndoială, înţelegînd că Adrian Năstase nu poate fi învins decît de Băsescu. De data aceasta, însă, teoretic avea o susţinere de 70% în Parlament, deci nici o emoţie că nu va fi numit prim-ministru. Atunci, de ce a renunţat?

Poate fi o greşeală personală, comisă pe fond de stres maxim. E clar că nu sînt mulţi în PDL care se bucură de mariajul sinistru cu PSD. Poate că Stolojan n-a suportat să-şi lege numele de o guvernare cu cei mai mari adversari ai săi şi ai partidului său şi de o dezamăgire cumplită a electoratului propriu. Poate că s-a forţat să joace rolul dat de Băsescu, iar azi a cedat. Poate. Dar nu e sigur, pentru că Stolojan a fost totuşi premierul lui Ion Iliescu şi a mai lucrat cu băieţii din PSD.

Mai degrabă cred că Stolojan este victima unei strategii a lui Traian Băsescu. Nu ştiu ce mecanisme intime îl fac pe Stolojan - care altminteri vrea să treacă drept un dur - foarte supus lui Băsescu. Dar nu-l văd în stare, prin prisma prestaţiei sale de cîţiva ani încoace, să-l contrazică pe Băsescu. Iar dacă marinarul i-a cerut să abandoneze, s-a supus.

Care să fie raţiunea unei asemenea strategii? Ce cîştigă Băsescu în urma unei asemenea mişcări? O fi vreun semnal că Băsescu schimbă macazul? Prin retragerea celui mai de încredere om al său, Stolojan, şi prin băgarea la înaintare a pionului de sacrificiu, Boc, cel care este şi marionetă în fruntea PDL, poate că Băsescu a pregătit căderea la vot a primului cabinet PDL-PSD. Ar fi cîteva argumente pentru această variantă.

Băsescu este foarte sensibil la mişcările opiniei publice, imprimate de mass-media, or presa s-a declarat in corpore ostilă pactului PDL-PSD. Dintre intelectualii care îl susţineau fără rezerve şi care au o influenţă semnificativă asupra opiniei publice, doar doi, trei s-au grăbit să-i justifice noile opţiuni, restul rămînînd într-o tăcere prudentă şi oarecum cu rol de avertizare. Aceştia vor fi aşteptat să vadă dacă într-adevăr se face gvernul PDL-PSD. Dar îi vor fi trimis preşedintelui semnele dezacordului lor. Este foarte probabil şi ca Băsescu să fi fost informat de serviciile secrete că un guvern PDL-PSD îi retează şansele la un nou mandat de preşedinte. Şi atunci, a gîndit o variantă de ieşire din groapa pe care singur şi-a săpat-o.

Scenariul pe care îl imaginez este acesta: preşedintele a hotărît ruperea pactului cu PSD prin respingerea în Parlament a primei propuneri de cabinet, acuzarea de către PDL a PSD că nu a susţinut la vot formula guvernamentală şi alcătuirea unei noi majorităţi în jurul unui nou candidat la funcţia de prim-ministru.

PNL şi UDMR votează oricum împotriva unui guvern PDL-PSD. Iar parlamentarii PDL vor fi lămuriţi, cu puţin timp înainte de vot, că nu pot aproba un cabinet Boc, pe motiv că PDL a făcut promisiuni de guvernare prin gura şi la remorca lui Stolojan, că România are nevoie de un premier economist în aceste momente de criză, că e inadmisibil ca electoratul clujean să fie înşelat prin mutarea la Bucureşti a primarului pe care l-a ales entuziast, că eliminarea UDMR de la guvernare face rău imaginii României şi oferă pîrghii de şantaj PSD etc. etc. În plus, PDL ar vaea o poziţie mai avantajoasă într-un guvern cu PNL şi UDMR, care nu pot pretinde egalitate la numărul de posturi. Se vor mai găsi şi alte motive pentru trîntirea la vot a guvernului.

Băsescu nu-l putea umili printr-o astfel de manevră pe Stolojan, după cîte sacrificii a făcut acesta pentru el. Boc ţine mai mult la tăvăleală, şi oricum se întoarce pe scaunul de primar al Clujului mulţumindu-şi electoratul local. Odată retras, Stolojan nu mai poate fi repropus premier, deci se pot relansa discuţiile cu PNL, care s-ar putea dovedi mai maneabili dacă ştiu că nu-l vor avea şef în Executiv pe vechiul lor lider de partid. Dacă Băsescu renunţă la Stolojan, PNL i se va cere să fie rezonabil şi să renunţe la Tăriceanu şi la pretenţia de a deţine funcţia de prim-ministru.

Un guvern PDL-PNL-UDMR, susţinut în Parlament şi de celelalte minorităţi, este mai coerent cu discursul tuturor în context şi mai pe placul UE. Iar aparenţa de democraţie va fi salvată prin alcătuirea unei opoziţii mai solide, cel puţin numeric, a PSD.

UPDATE

Nu prea cred varianta (lansata de diversi analisti politici) potrivit careia Stolojan s-a retras, intr-un gest de tirzie onestitate, pentru ca si-a dat seama ca nu ar fi decit o marioneta a partidelor si a lui Basescu. Cica si-a dat seama de asta acum si n-a putut merge mai departe si, din aceasta perspectiva, ar fi laudabila hotarirea lui, chiar daca este echivalenta cu sinuciderea politica. Pai, nu stia "bietul" si "onestul" Stolo pina azi ca nu va fi decit o papusa trasa pe sfori de la Cotroceni si impinsa in fata de PDL si PSD sa dea socoteala boborului? Nu stia ca nu are nici un cuvint de spus in privinta componentei guvernului? N-a participat la negocieri, inclusiv la cele pe posturi? Etc. etc. Si inca: vedeti cine dintre analisti ii justifica pozitia, veti intelege mai multe!

Conferinţă despre sfinţii închisorilor la Cluj

ASCOR Cluj organizează marţi, 16 decembrie, începînd cu ora 18.00, în Amfiteatrul Facultăţii de Bussiness a Universităţi Cluj, conferinţa "Din temniţe spre sinaxare". Conferenţiari sînt Părintele Augustin de la Schitul Aiud şi teologul Danion Vasile.
Conferinţa de la Cluj este ultima acţiune pe luna decembrie din campania Din temniţe spre Sinaxare, care este dusă pentru canonizarea unor mărturisitori creştini din închisorile comuniste.
Conferinţele vor continua şi în alte locuri din ţară, prima fiind la Mănăstirea Sfîntul Ioan Casian - Constanţa, pe data de 16 ianuarie 2009.
La iniţiativa Grupului Areopag, miercuri, 18 februarie 2009, la Tîrgu Ocna se va face un parastas pentru Valeriu Gafencu şi ceilalţi martiri din temniţele comuniste. Sunt aşteptaţi preoţi, monahi şi credincioşi din toate colţurile ţării.

Scriitorul Dan Stanca, prigonit la "România liberă"

Scriitorul Dan Stanca (n. 30.IX.1955), unul dintre cei mai vechi ziarişti din actuala echipă a cotidianului "România liberă" şi autor a 16 romane - publicate începînd din 1992, dintre care trei au fost premiate de Uniunea Scriitorilor -, este ameninţat cu epurarea de către conducerea ziarului.
Pe blogul prietenului Răzvan Codrescu se află un protest semnat de cîţiva intelectuali (între care şi regretatul sculptor Vasile Gorduz, care a semnat cu puţin înainte de a pleca la cele veşnice) faţă de tentativa şefilor RL de a-l îndepărta pe Dan Stanca din echipă.
Cei care doriţi să vă solidarizaţi cu Dan Stanca, o puteţi face la rubrica de comentarii de pe blogul lui Răzvan Codrescu.

Intelectualii "Dreptei" au prins grai: "PD-L salvatorul ţării e!"

La ora asta e aproape sigur: România încape pe mîna monstruoasei coaliţii PD-L - PSD. Că se întîmplă aşa, nu mă miră. Mă uluieşte şi mă indignează însă felul în care oameni care se consideră de dreapta ignoră principiile, valorile, morala, bunul-simţ şi caută justificări PD-L şi lui Traian Băsescu pentru comiterea acestei mizerii.

După un moment de tăcere asurzitoare la care i-a obligat şocul loviturii pînă şi pe ei, virtuozi ai paradelor de gîndire, intelectualii publici băsescieni îşi reiau discursul fanatic (demn de o cauză mai bună). Şi găsesc vinovaţi. Nu, nu PD-L e de vină că se înhăitează la guvernare cu partidul baronilor locali, ai clienţilor DNA şi al Sistemului securisto-comunist. PD-L e doar o victimă! PD-L a fost pus în faţa unei alegeri fără ieşire de către cei care n-au votat (şi n-au nici o justificare că n-au votat, în opinia acestor vajnici apărători ai democraţiei prin diktat) şi de către gaşca lui Dinu Patriciu din PNL. Patriciu a dat ordin ca PNL să rămînă în opoziţie mai bine decît să guverneze alături de PD-L. Perfect adevărat. Oligarhul n-a ascuns niciodată că îi preferă pe baronii roşii marionetelor preşedintelui. Şi atunci, PD-L avea de ales: să rămînă în opoziţie, deşi "a cîştigat" alegerile (asta e snoava băsescienilor, în fapt alegerile se cîştigă cu cel puţin 50% plus unu din voturi), să facă un guvern slab susţinut în Parlament de UDMR, alte minorităţi naţionale şi oameni cumpăraţi din celelalte partide, sau să bată palma cu PSD. Şi a ales. Pentru binele poporului. Să mori de rîs, dacă n-ar fi de plîns. Cică PD-L - PSD sînt partide responsabile şi nu pot lăsa ţara la voia întîmplării în vreme de criză. Deci, iată şi dimensiunea etică.

De la H.-R. Patapievici (în Evenimentul zilei) la Traian Ungureanu (Cotidianul), intelectualii pro-Băsescu şi, prin extensie, pro-PD-L, au început să acrediteze ideile de mai sus. Potrivit lor, gestul PD-L nu este altceva decît o jertfă demnă de tot respectul, căci partidul îşi riscă reputaţia şi viitorul (să vedem cine mai votează la următoarele alegeri un partid care şi-a făcut o marcă din slalomul ideologic şi care a cerut votul pentru a-i împiedica pe corupţii din PSD să vină la guvernare, pentru ca acum să-i aducă chiar el). În opinia lui Traian Ungureanu, nu exista altă soluţie pentru ca "proiectul Băsescu" să continue (se înţelege, proiectul pentru România). Care proiect? De patru ani încoace singurul proiect al preşedintelui pare să fi fost acela de a-şi elimina adversarii politici, nereuşid decît să-i întărească. Or cred că un astfel de proiect nu-i interesează deloc pe români.
Tot Ungureanu afirmă că PSD şi PD-L dovedesc, în sfîrşit, maturitate politică. Traian Ungureanu vede în această alianţă la guvernare nici mai mult nici mai puţin decît semnele civilizării României. Şi ne sugerează să mai slăbim discursul moralizator, că a trecut vremea lui.

Ceea ce se întîmplă pe scena noastră politică îmi aminteşte o anecdotă cu renumitul avocat interbelic Istrate Micescu. Dintr-o inexplicabilă confuzie, maestrul l-a acuzat, într-o pledoarie grozavă, pe cel pe care trebuia să-l apere, pentru ca apoi, tras de mînecă de asistenţii săi, să treacă la demolarea întregului eşafodaj de acuzaţii, cu acelaşi aplomb şi aceeaşi persuasiune, smulgînd aplauzele publicului.

Politicienii noştri ne-au dovedit deja că, la o adică, pot fi de stînga, de dreapta, de centru, liber-schimbişti, să se înjure şi să se pupe în acelaşi timp, să se îmbrîncească spre puşcărie şi să se salveze cu maximă dezinhibare şi nestăvilită fervoare. E drept, nu cu aceeaşi strălucitoare retorică a lui Istrate Micescu. Dar au timp şi profesori buni - intelectualii publici - pentru a se perfecţiona. Sînt tare curios pînă cînd vor primi aplauze.

PS:
Aştept să văd şi argumentele în favoarea unui guvern PD-L - PSD ale lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Teodor Baconsky şi atîţia alţi sprijinitori retorici ai lui Traian Băsescu. M-aş bucura să nu ia drumul deschis de Patapievici şi Ungureanu. Se poate să fi crezut în Băsescu şi în PD-L şi să se fi înşelat. Cu toţii ne înşelăm. Mi se pare însă neproductiv şi nedemn ca, după ce am înghiţit broasca (apud. Traian Ungureanu), să ne extaziem că a fost delicioasă.

A trecut la cele veşnice sculptorul Vasile Gorduz

Comunicat de presă

Vineri, 12 decembrie 2008, după o lungă suferinţă, stoic îndurată, s-a săvîrşit din viaţă sculptorul Vasile Gorduz.

Artist de o severă forţă interioară, aliind densitatea poeziei şi observaţia acută, Gorduz atinge nivelul exemplar al unei exigenţe care va marca benefic zestrea noastră morală. Opere ca aceea inspirată de uciderea lui Brâncoveanu sau ca efigia majoră înfăţişîndu-l în bronz pe Împăratul Traian, statua veghiind locurile obîrşiei sale, pe Guadalquivir, propun sinteze imperioase, emblematice pentru puterile de suflet ale colectivităţii care se rosteşte prin atare izbînzi. Profesor, după 1990, cu impact adînc asupra făgăduinţelor celor mai autentice ale dezvoltării noastre viitoare, Gorduz e sinonim cu un zenit al plenitudinii ce nu zădărniceşte inefabilul.

Cu aceste daruri dincolo de orice complezenţă, magistral ţinute în cumpănă – autoritate sagace şi vibraţie fremătătoare –, el şi-a croit un rost meritoriu, pe o linie de vîrf a portretului european. Miracolul copilăriei şi puritatea adolescentină, energia nervoasă a creativităţii şi gîndirea în fierbere neostoită – Ion Alin Gheorghiu, Henri H. Catargi, de pildă, Ioan Alexandru, Petre Ţuţea şi Mircea Eliade – respiră, de neuitat, în portretele pe care le-a izbutit sculptorul.

Un asemenea itinerar, pus mereu, în chip lucid, sub înalte constelaţii artistice, aspru aţintite, – de la marile bronzuri ale antichităţii, cele de la Delphi, Artemision, Riacce, pînă la Houdon şi, dintre Români, pînă la Gheorghe D. Anghel –, trebuia să suscite semne de confraternă, legitimă apreciere: Premiul pentru Sculptură al U.A.P., Premiul Naţional decernat de Ministerul Culturii, Premiul „Prometheus”, care l-a distins împreună cu Silvia Radu, tovarăşa sa de nobil destin şi devotată fervoare. Peste vicisitudini şi incomprehensiuni, proprii unei epoci de atîtea ori vitrege, ne rămîne deschisă îndatorirea de a sărbători, la dreapta ei măsură, tensiunea către absolut, şi veghia, susţinînd, ca un resort vital, rigoarea etică inseparabilă de lecţia lui Gorduz.

Nu avea încă răspîndire noţiunea de rezilienţă, de împotrivire la şocurile traumatice, în anul 2000, cînd la Sediul UNESCO din Paris, atunci, proaspăt lansată, Ziua Mondială a Poeziei s-a prăznuit printr-o expoziţie şi un festival ce pivotau în jurul efigiei visător astrale, închipuită de sculptorul nostru, pornind de la masca lui Eminescu. Iar statua pe care apoi Gorduz i-a închinat-o geniului tutelar al sufletului românesc, siluetă generos îndurătoare şi totuşi aptă să se scuture de contingent, de tot ce crispează şi înjoseşte, a dus pînă departe, peste Ocean, la Montréal, unde se ridică acum bronzul, o voce acordată cerurilor, asumînd umilitate şi neprihănită biruinţă.

Pentru cei care vor dori să-şi ia rămas bun, trupul artistului va fi depus sâmbătă, 13 decembrie, începând cu ora 11, la Biserica Mavrogheni din Bucureşti, unde va avea loc duminică la ora 13 şi slujba înmormântării. Cortegiul va pleca apoi la Mănăstirea Cernica unde va avea loc îngroparea, la ora 15.00.

Vasile Gorduz, va creşte, dincolo de moarte, fără emfază şi sfidare, fără orgoliu romantic, într-o lumină blînd radioasă, într-un pilduitor totdeauna, al fiinţării româneşti.

Dan Hăulică

Concert de colinde caritabil

Compania de teatru Passe-Partout Dan Puric organizează, miercuri 17 decembrie, ora 19.00, la Sala Rapsodia (Lipscani, 53), o seară de colinde, cu participarea Grupului Coral "Heruvimii" din Piatra Neamţ, a Grupului Psaltic al Maicilor de la Mănăstirea Diaconeşti - Bacău şi a Grupului Psaltic "Horevma" al Mănăstirii Turnu - Prahova.
Scopul concertului caritabil "Seara de colinde" este strîngerea de fonduri pentru Centrul de Îngrijiri Paliative Sf. Irina - Voluntari, centru care oferă gratuit asistenţă şi îngrijire bolnavilor de cancer şi leucemie aflaţi în fază terminală.

Dinspre "Dreapta", o tăcere asurzitoare

Au făcut unii cum au făcut şi s-au afirmat ca oameni de dreapta. Oameni fundamentali de stînga sau numai incerţi şi confuzi au ocupat toate culoarele libere într-o democraţie: stînga, centru, dreapta. De la conservatori, trecînd prin liberali şi ecologişti, pînă la socialişti toată lumea s-a simţit deodată reprezentată. Dacă aşa a fost pe scena politică, musai trebuia să se reflecte, ca în oglindă, în "societatea civilă" (civilă, civilă, dar să ştim şi noi!). GDS, Alianţa Civică şi alte grupuscule, foarte influente la vremea lor, deşi moşite de cei mai bolşevici dintre bolşevici, s-au afirmat la Dreapta, prin opoziţie cu Stînga, reprezentată de neocomuniştii lui Iliescu, FSN-FDS-PDSR-PSD. Cei care se opuneau pe principiile adevăratei Drepte, naţionale şi creştine, acestor impostori, au fost imediat etichetaţi de extremişti, fascişti, legionari, iar în registrul strict religios - talibani şi fundamentalişti. Deci, buni de marginalizat. "Onorabili" şi, prin urmare, "credibili" au rămas numai stîngiştii vopsiţi în culorile Dreptei. Ştiu, am mai spus
asta. Azi o repet însă pentru că am un motiv foarte bun: "Dreapta" politică încheie pact cu Stînga, arătînd cîte parale face ideologia, iar "Dreapta" civică, aceea foarte vocală, protestatară, care a impus CDR la guvernare, care l-a sprijinit pe Băsescu în alegeri şi după aceea, care ne-a cerut imperios să fim responsabili şi să votăm în alegerile din 2008 (cu PL-D, care, nu-i aşa?, e singurul de dreapta), tace. Tăcerea ei ne asurzeşte la modul cel mai serios. Să nu protesteze ea, măcar formal, printr-un comunicat, la intenţia PL-D de guverna alături de PSD? Să nu-i ceară ea socoteală lui Băsescu (vă amintiţi, cel care a pus la zidul istoriei comunismul) că permite aşa ceva, în condiţiile în care s-a declarat duşman de moarte al comunismului, al corupţiei, al celor 322 care i-au votat suspendarea din funcţia de preşedinte, al Sistemului ticăloşit însuşi?
Listele de intelectuali ai "Dreptei", pline de nume sonore, nu se mai lasă scrise pentru protest.
"Dreapta" tace adînc, tace cu tîlc, în INTERESUL NAŢIONAL. Haida-de! O fi interesul naţional ca toţi bandiţii să pună mâna pe visteria statului, ca extremiştii maghiari să-şi lăbărţeze mai departe pretenţiile camuflate în drepturi, ca incompetenţii să facă experimente în continuare pe sănătatea şi educaţia acestui popor etc. etc. Căci asta înseamnă un guvern PD-L-PSD. La drept vorbind, n-aş fi sigur că ar fi cu totul altceva un guvern minoritar PD-L (sau PNL), dar măcar renunţaţi la morgă, băieţi, că, oricît vi s-ar părea de incredibil, nu sîntem de tot proşti.

UPDATE
Tăcerea a fost spartă astăzi de H.-R. Patapievici, cu o incercare penibilă de justificare a alianţei PD-L - PSD. În esenţă, Patapievici susţine că pe scena politică românească nimeni nu poate avea încredere în nimeni, drept pentru care PD-L are mai degrabă încredere în PSD decît în PNL :) Onorabilul intelectual pretinde că PD-L nici nu este vinovat de situaţie, întrucît la decizia cooperării cu PSD l-au obligat votul electoratului, pe de o parte, şi jocurile făcute de PSD şi PNL, pe de alta. Ca şi cum, dacă PD-L ar fi un adevărat partid de dreapta (cu principii şi morală), l-ar putea sili cineva să guverneze în orice condiţii, chiar cu riscul de a se sinucide politic.
Eu încă mai sper că Băsescu va avea un moment de luciditate şi le va ordona lui Boc & Co: "la loc comanda!".

Bursele Fundaţiei "Mitropolitul Bartolomeu"

În vreme ce politicienii se bat pe ciolan, vă propun să-i lăsăm cu ale lor şi să citiţi comunicatul de mai jos. Mi se pare mult mai important.
Şi, dacă tot veni vorba despre Părintele Mitropolit Bartolomeu, citiţi-i Memoriile, recent apărute la Polirom, sînt excelente! Voi publica o recenzie în următorul număr al ROST.

(Vom avea de discutat dacă se face guvern PD-L - PSD, nu pentru că mi-aş fi făcut, în ultimii ani, iluzii cu privire la politicieni, dar pentru că asta va vădi încă o dată, şi mult mai clar, lipsa moralei şi a minimei orientări ideologice şi doctrinare în politica de la noi. Sau poate că nu e chiar aşa, numai că "bieţii" noştri politicieni n-au avut de ales şi au bătut din călcîie la un ordin. Vom descîlci şi de unde ar putea veni ordinul.
Pînă atunci, aş putea să-mi întreb retoric amicii care mă îndemnau să votez cu PD-L chiar dacă nu cred în acest partid, doar ca să nu iasă învingător PSD: cu cine aţi votat, fraţilor, cu PSD sau cu PSD? :) Mi-e rîsul amar.)

COMUNICAT

CONCURS PENTRU BURSELE FUNDATIEI „MITROPOLITUL BARTOLOMEU”

Fundatia „Mitropolitul Bartolomeu” va acorda, prin concurs, începând cu semestrul al doilea (1 martie 2009) al anului scolar 2008-2009 un număr de 17 burse destinate elevilor de liceu, studentilor, masteranzilor si doctoranzilor, repartizate după cum urmează:

· 6 burse pentru elevi - 300 lei/lună

· 6 burse pentru studenti - 300 RON/lună

· 3 burse de cercetare pentru masteranzi - 350 RON/lună din domeniile Teologie, Medicină si Stiintele Naturii

· 2 burse de cercetare pentru doctoranzi - 500 RON/lună din domeniile Teologie si Medicină,

Calendarul desfăsurării concursului:

· 10 Februarie 2009 ora 12, termenul limită pentru depunerea dosarelor, direct sau prin postă, la sediul Fundatiei (400117 Cluj-Napoca; P-ta Avram Iancu 18)

· 14 Februarie 2009 Afisarea rezultatelor

· 15 Februarie 2009 Contestatii si Afisarea rezultatelor finale

Conditiile de participare, precum si actele necesare pentru întocmirea dosarului, se găsesc în Regulamentul de burse aprobat de Colegiul Director si publicat pe situl Fundatiei la www.fundatiabartolomeu.ro.

Pr. Bogdan Ivanov
Administrator Fundatie

ROST despre un poet al temniţelor: Costache Oprişan

Numărul pe luna decembrie al revistei ROST este dedicat memoriei unui luptător anticomunist şi mare poet, Constantin (Costache) Oprişan (1921-1958), mort de tuberculoză în închisoarea Jilava, după ce trecuse prin iadul “reeducării” de la Piteşti. Grav bolnav, i s-a refuzat orice ajutor medical. Costache Oprişan este cel pentru care viitorul părinte Calciu şi-a tăiat venele, în iluzia că ar putea să-l salveze de la moarte hrănindu-l cu sîngele lui. Avea mare har de poet, iar parte din versurile sale compuse închisoare au fost reţinute de colegii săi de celulă de la Jilava, Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor şi Iosif V. Iosif. ROST publică o parte din amplul poem „noologic”.
Cei care l-au cunoscut pe Oprişan spun că prin moartea lui prematură am pierdut un creator de geniu.

Din această ediţie a ROST vă mai recomandăm textele: “Cui îi e frică de România?”, o recenzie a lui Silviu Man la cartea “A treia forţă: România profundă?”, de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon; “Un manual de istorie a comunismului ca un exerciţiu de manipulare”, o analiză de George Enache asupra unei cărţi girate de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului; "«Zeitgeist» sau panorama deşertăciunilor", în care
Paul S. Grigoriu demontează piesă cu piesă un atac subtil împotriva credinţei creştine, dat printr-un film difuzat agresiv mai ales prin internet; "Manifestări ale fundamentalismului islamic", un studiu al teologului braşovean Antonio Aroneasa.
Redacţia ROST anunţă că următorul număr al revistei va apărea la începutul lunii februarie şi va fi dublu, şi pentru ianuarie.

Revista ROST poate fi cumpărată de la chioşcurile Rodipet din toată ţara, iar în Bucureşti – de la librăriile “Vasiliada” şi “Sophia”; în Braşov – de la librăria “Okian”; în Constanţa – de la librăria “Brâncovenească” şi de la Prăvălia Predania; în Suceava – de la librăria “Sf. Voievod Ştefan cel Mare”; în Iaşi - de la librăriile Sedcom Libris; în Cluj - de la librăriile Arhiepiscopiei Ortodoxe.

"Deşteaptă-te, România!"

Televiziunile de ştiri titrează azi, cînd se împlinesc 90 de ani de la Marea Unire: "La mulţi ani, România!" E o urare care sună a batjocură. Nu ştiu dacă ăi de-o lansează sînt cinici sau doar ipocriţi.

Ne despart 90 de ani de un moment crucial al istoriei noastre, pe care unii băieţi deştepţi foc s-au grăbit să-l coboare, nu demult, la nivelul integrării ţării în UE (care este, în fapt, un soi de anexare benevolă la un alt fel de imperiu, dictată de presiuni politice şi economice internaţionale; deci taman pe dos decît ce s-a întîmplat în 1918). Dar, în realitate, România de astăzi este la depărtare de veacuri de România veche, România profundă, România adevărată.

Ce motiv de sărbătoare avem astăzi? Rememorarea unei izbînzi uriaşe a acestui neam în istorie nu poate fi, de una singură, suficientă pentru veselia generală stropită cu şampanie şi acoperită de salve solemne de tun.

România de azi este lipsită de părţi esenţiale ale trupului său: Basarabia şi Bucovina de Nord.
România de azi priveşte cu îngrijorare tsunamiul economic stîrnit de SUA şi care vine spre noi, neavînd nici o idee despre cum s-ar putea salva.
România de azi este la cheremul mafiei politico-economice născută din împreunarea Securităţii cu PCR (care şi-a schimbat numele de fată, în intenţia de a-şi şterge trecutul de femeie uşoară).
România de azi are o clasă politică alcătuită din pigmei - în comparaţie cu oamenii politici români de acum 90 de ani.
România de azi este sub influenţa unei false elite, lipsită de patriotism şi fără Dumnezeu.
România de azi e scîrbită de ce trăieşte - şi o dovedeşte prin absenteismul cu rol de avertizare de la alegerile desfăşurate ieri.

Unei astfel de Românii, a-i spune "La mulţi ani!" este ca şi cum i-ai ura unui bolnav cronic: "nu ţi-ar mai muri mulţi înainte!". Dacă ne iubim cu adevărat ţara, ar trebui să-i şi să ne urăm în această zi: "Deşteaptă-te, România!"

PS:
Admit că e posibil ca urarea de "La mulţi ani!" să nu vină nici din cinism, nici din ipocrizie. Poate că vine doar dintr-o obişnuinţă tîmpă, sau din prostie pur şi simplu. Însă, realitatea rămâne aceeaşi.

S-a născut Forul Ortodox Român

Ieri, 29 noiembrie, a avut loc, la Bucureşti, Conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român (CALOR), care a reunit reprezentanţii a cîtorva zeci de organizaţii civice creştin-ortodoxe, cu caracter cultural sau social, precum şi o serie de personalităţi publice. De asemenea, la CALOR au participat doi trimişi speciali ai Patriarhiei, acad. Emilian Popescu şi Pr. Nicolae Dascălu.
Evenimentul a fost organizat de AZEC, Fundaţia Sf. Martiri Brâncoveni, Asociaţia Pro Vita - Bucureşti şi Asociaţia ROST.

În prima parte au fost rostite cîteva comunicări referitoare la istoria şi rostul laicatului, precum şi la raportul dintre acesta şi cler, pe de o parte, ca şi la cel dintre laicat şi lumea politică, pe de alta. Aceste prime cuvîntări au fost ţinute de teologul Ionel Ungureanu, lector universitar la Craiova, prof. univ. dr. Pavel Chirilă, dr. Ovidiu Hurduzeu şi maestrul Dan Puric. De asemenea, Iulian Capsali, unul dintre moderatorii întrunirii, a dat citire unui “portret social-teologic” al laicatului ortodox din România postcomunistă întocmit de prof. dr. Radu Preda, de la Universitatea din Cluj, preşedinte al INTER. Dr. Radu Preda nu a putut fi prezent, întrucît este plecat în interes profesional în Franţa.
În a doua parte a CALOR, reprezentanţii organizaţiilor invitate au luat cuvîntul pentru a semnala probleme specifice şi pentru a propune soluţii. A fost pus accentul pe împreuna-lucrarea dintre laici, monahi şi cler, care trebuie stimulată şi intensificată. Au fost propuse cîteva acţiuni concrete, printre care susţinerea campaniei canonizării sfinţilor din închisori şi a iniţiativei pentru modificarea legii de adoptare a OG 31/2002, în sensul dezincriminării foştilor deţinuţi politici şi a eliminării discriminării la care sînt supuşi creştinii prigoniţi sub dictaturile antonesciană şi comunistă (ei nu sînt recunoscuţi, prin lege, ca victime ale acestor regimuri, cum se întîmplă în cazul evreilor şi al ţiganilor, şi nu li se oferă dreptul la memoria colectivă şi la cinstire publică).
În final, asociaţiile reprezentate la CALOR au consimţit la alcătuirea Forului Ortodox Român (FOR), organizaţie federativă fără personalitate juridică, menită a deveni un partener de dialog şi de acţiune al clerului şi monahilor, în scopul împlinirii învăţăturii de credinţă. FOR va coordona diferite proiecte la nivel naţional, va monitoriza acţiunile bisericeşti, culturale şi politice şi va lua atitudine atunci cînd va fi cazul.
FOR este o structură flexibilă şi funcţionează prin simpla învoială a celor care simt şi cred că slujesc aceeaşi cauză.
Organizaţiile care alcătuiesc FOR îşi păstrează independenţa, dar conlucrează în chestiunile de interes comun major, pe ideea că unitatea dă forţa.
Coordonarea FOR a fost încredinţată liderilor asociaţiilor care au organizat CALOR. FOR şi-a propus să organizeze anual CALOR.
La sfîrşitul şedinţei, a fost adoptat următorul

COMUNICAT

După aproape două decenii de libertate, de căutări şi iniţiative fără urmări, de tentative de dialog şi de experienţe ale unor crize care nu au fost încă epuizate în consecinţele lor, mai multe asociaţii ale laicatului ortodox din România, organizate în virtutea dreptului la liberă asociere, s-au reunit într-o primă adunare consultativă, găzduită în Aula Magna a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti la data de 29 noiembrie 2008. Cu această ocazie a fost înfiinţat Forul Ortodox Român, în cadrul căruia reprezentanţii celor patru asociaţii organizatoare (A.Z.E.C, Rost, Pro-vita, Sf. Martiri Brâncoveni) au fost mandataţi să pregătească o viitoare Conferinţă lărgită, în decursul anului 2009.
Dezbaterile au pus în evidenţă dorinţa asociaţiilor laicatului ortodox de a conlucra, atît între ele, cît şi cu structurile bisericeşti, pentru o revitalizare şi coordonare mai eficientă a acţiunii creştine în spaţiul public românesc. Considerăm că miezul şi raţiunea unei teologii a laicatului este viaţa parohială. Dorim, de aceea, să trezim din somnul eclesiologic tocmai pe laicii care, în parohiile lor fiind, au o chemare la misiune şi mărturie pe care este momentul să o asume. Constatarea unor evoluţii mai puţin încurajatoare în interiorul comunităţii de credinţă nu poate rămâne fără urmări în maniera în care ne trăim viaţa de membri ai acesteia. Polarizarea clerici versus laici nu poate fi depăşită doar dinspre cei dintâi, ci în egală măsură printr-o maturitate eclesială a celor din urmă.
Cele patru asociaţii mandatate să asigure realizarea paşilor următori pentru extinderea acţiunii comune vor lucra prin consultare permanentă cu asociaţiile din teritoriu şi cu forurile bisericeşti.
-----------------------
Mare parte din Conferinţă a fost transmisă în direct pe internet la adresa www.lumeacredinţei.ro. Mai jos, puteţi urmări cîteva dintre luările de cuvînt, video.

Ovidiu Hurduzeu (I)



Ovidiu Hurduzeu (II)



Ionel Ungureanu (I)



Ionel Ungureanu (II)



Dan Puric



Dr. Pavel Chirilă (I)



Dr. Pavel Chirilă (II)



Claudiu Târziu (I)



Claudiu Târziu (II)



Iulian Capsali citind textul lui Radu Preda



---------------------------------
Redau în continuare şi fragmente dintr-un “portret social-teologic” al laicatului ortodox din România postcomunistă întocmit de prof. dr. Radu Preda, de la Universitatea din Cluj, preşedinte al INTER:

UNUL DINTRE NUMEROASELE PARADOXURI ALE României creştine postcomuniste este cvasi-absenţa temei laicatului de pe agenda dezbaterilor bisericeşti din ultimele două decenii. După o tentativă de articulare a acestuia în jurul primei (şi până azi ultimei) Conferinţe a laicatului, în 1992, laicatul s-a redus la un număr de laici, vizibili mai ales în postura lor jurnalistică, precum Sorin Dumitrescu şi paginile Fundaţiei „Anastasia” din România liberă şi ulterior Ziua sau Costion Nicolescu şi excelentul supliment Alfa şi Omega din Cotidianul. În presa scrisă, audio sau video, cei puţini laici activi din punct de vedere apologetic au acuzat din vreme în vreme metehnele unei proaste gestionări a resurselor umane de către ierarhia bisericească, au tras semnale de alarmă când tentativele de politizare ale Bisericii noastre erau prea vizibile, au cerut ca mediul eclesial să fie primul în cercetarea şi asumarea trecutului recent şi, în general, au încercat, uneori cu o tenacitate exemplară, să contrabalanseze critic şi constructiv în acelaşi timp fie greşelile de poziţionare ale ierarhiei faţă de problemele la ordinea zilei, fie atacurile în serie la adresa acesteia lansate de autointitulata societate civilă sau de mercenariatul mediatic.
Aşa cum se poate bănui, o astfel de poziţie mediatoare a fost şi rămâne în continuare una deosebit de incomodă, cei din afara Bisericii acuzând partizanatul „popesc”, obscurantismul sau chiar fundamentalismul laicilor angajaţi, iar propria ierarhie lipsa de fidelitate, îndrăzneala sau chiar obrăznicia celor care, în organismul eclesial fiind, nu ar avea voie în opinia multora să ridice vocea, mai ales în vremuri atât de dificile ca cele pe care le trăim. Fie că a dorit să fie o punte de comunicare sau un arbitru în dezbateri, laicul care şi-a asumat misiunea a trebuit în egală măsură să îşi asume şi riscurile. Una peste alta, marea problemă a laicatului ortodox din România de după 1989 este faptul că nu este, la rândul său, asumat ca atare de Biserică în înţelesul instituţional-ierarhic al acesteia. Însăşi o astfel de limitare a definiţiei Bisericii lui Hristos poate fi una dintre sursele acestei paradoxale situaţii. Este motivul pentru care abordarea temei laicatului presupune revizitarea izvoarelor organizării vieţii eclesiale şi interogarea contextului social-teologic actual deopotrivă. […]

Lectura surselor noutestamentare ne oferă o definiţie cât se poate de largă a celor care, împreună, formează ceea ce am putea numi substanţa umană a Bisericii lui Hristos. Potrivit eclesiologiei Noului Testament, toţi „sfinţii”, adică toţi cei care au primit Botezul, sunt în mod egal membri ai aceluiaşi organism (cf. Efeseni 4, 12) şi au „preoţia împărătească” (cf. I Petru 2, 9) pe care Domnul ne-a dat-o făcându-ne în faţa lui Dumnezeu şi a Tatălui Său „împăraţi şi preoţi” (cf. Apocalipsa 1, 6). […]

În lumina acestui context fondator, aşa cum subliniază canoniştii ortodocşi, diferenţele dintre laici şi clerici nu sunt substanţiale, adică Biserica nu este înfiinţată pe baza acestei distincţii. Ea este considerată ca fiind de natură funcţională. Pentru a evita orice neînţelegere de la început, sublinierea distincţiei dintre substanţial şi funcţional nu are menirea să relativizeze sub nicio formă dimensiunea şi valoarea sacramentală a Tainei Hirotoniei care fundamentează clerul sacramental, ci doar să pună în relaţie justă lucrarea acestuia în raport cu laicii, cu cei care, preoţie împărătească având, nu intră prin hirotonie, adică prin lucrarea specifică a Duhului Sfânt (cf. Efeseni 4, 11-12), în categoria clericilor. O astfel de distincţie doreşte să sublinieze egalitatea membrilor Bisericii între ei în ciuda faptului că slujirile sunt vizibil diferite şi reclamă, pentru a le onora, instituirea unei ierarhii. În fapt, marea provocare a fundamentării dogmatice şi canonice a principiului ierarhic în Biserică rezidă tocmai în realizarea unui echilibru permanent între acesta şi cel al egalităţii, traducere a calităţii ontologice de a fi cu toţii, cei botezaţi, fiii lui Dumnezeu, adică fraţi între noi, fără deosebire de statut social, sex sau etnie.
Cât priveşte istoria termenului de „laic” (venit pe filieră greacă, λαïκός) sau „mirean” (de sorginte slavă, мирян), acesta are un înţeles ambivalent. Astfel, în timp ce unele izvoare ale canonisticii bizantine fac referire neutră la persoana „laicului” ca la un „non-preot”, definind aşadar pe laic prin ceea ce nu are în raport cu clericul înzestrat cu darurile sacramentale şi pastorale, altele folosesc termenul într-o conotaţie evident negativă. Instituirea celei de a doua accepţiuni explică printre altele generalizarea formulei canonice a pedepsirii clericului prin „readucerea” sau „coborârea” acestuia la nivelul unui laic. Se sugerează, chiar şi involuntar, că starea de laic este una inferioară, de care clericul a „scăpat” odată cu hirotonia sa, motiv pentru care nu poate fi pedeapsă mai mare decât „degradarea” lui la stadiul de dinainte. Se trece cu vederea aici că intenţia legiuitorului este una penitenţială, clericul depus din treaptă nedevenind prin aceasta un laic asemeni oricărui laic, pedeapsa lui fiind de regulă legată de un canon care îl împiedică de exemplu să se împărtăşească o vreme, adică nu participă la întreaga viaţă eclesială la care participă un laic liber de un astfel de canon. În plus, preotul depus din slujirea preoţească nu redevine un laic pur şi simplu, cât este un preot obligat, spre propria lui îndreptare, să îşi limiteze lucrarea la stadiul avut înainte de o hirotonie care rămâne din punct de vedere sacramental oricum ireversibilă. Cu alte cuvinte, pedeapsa nu rezidă în revenirea (imposibilă ontologic) la stadiul similar unui laic, ci în interdicţia de a sluji ca preot, de a mai sta în faţa comunităţii şi de a se ruga pentru şi cu aceasta. Pe scurt, a redeveni laic din punct de vedere canonic, iar nu sacramental, adică doar din punct de vedere administrativ, nu este un vot de blam la adresa statutului de laic, ci o măsură extremă luată în cazul unui cleric care nu îşi onorează obligaţiile asumate la Hirotonie. […]

Unul dintre puţinele puncte de consens între canoniştii ortodocşi este legat de faptul că nu avem nici un canon, emis de un Sinod ecumenic sau local, prin care să fie limitată participarea laicilor la toate cele trei mari aspecte ale vieţii eclesiale. […]

Constatarea absenţei unor limite canonice impuse participării depline a laicilor la conducerea şi chivernisirea Bisericii doreşte să sublinieze tocmai responsabilitatea acestora, faptul că nu se pot mulţumi cu statutul de membri marginali, dezangajaţi. Această constelaţie canonică explică diversitatea formelor de participare a laicilor, în funcţie de fiecare Ortodoxie locală şi chiar în cadrul uneia anume în funcţie de epoca istorică. În comparaţie cu principiul generic al dreptului şi obligaţiei laicatului de a participa la întreaga viaţă a Bisericii, modul concret prin care se se traduce acesta nu se bucură de un consens similar. Concret, aşa cum nu există o limitare canonică, tot astfel nu avem un model unic cum poate fi articulată relaţia dintre laicat şi cler. […]

Pe scurt, până la instaurarea comunismului, Biserica Ortodoxă din România a avut parte de una dintre cele mai dinamice forme de manifestare a responsabilităţii laicilor, chiar dacă acest lucru nu a fost, cum se poate prea bine înţelege, pe placul ierarhiei. Meritul acestui laicat, hulit în epocă şi uitat după aceea, ar putea fi văzut în faptul că prin lucrarea lui, inevitabil critică, a împiedicat acumularea erorilor strategice ale ierarhiei într-un curent anticlerical.
Prin comparaţie cu perioada anterioară, instaurarea comunismului a însemnat aducerea „liniştii” în Biserică prin izolarea acesteia pe scena socială. […]

Din păcate, căderea comunismului nu a produs de la sine o regândire a raporturilor din interiorul Bisericii spre binele comun duhovnicesc. […]

Evoluţia din ultimul deceniu şi jumătate a societăţii româneşti a adus după sine şi o seamă de limpeziri. Între timp, confruntările succesive la care a trebuit să facă faţă Biserica în dimensiunea ei ierarhică au convins pe mai mulţi diriguitori de necesitatea impulsionării laicatului. Nu este vorba de a răspunde numai la critici sau de a trimite în prima linie pe mireni. Aceştia nu pot fi în nici un caz paravane ale ierarhiei, acţiunile lor fiind cu adevărat eclesiale numai împreună cu aceasta. Astfel, revigorarea conştiinţei laicatului este un efort comun, un câştig spiritual şi pentru ierarhie deopotrivă.
Înmulţirea zonelor în care Biserica este prezentă, a proiectelor de asistenţă socială de pildă, reclamă din partea laicatului o implicare pe măsură. Fără voluntariatul sau râvna laicilor, multe dintre cele realizate până acum, şi nu sunt puţine, ar fi fost aproape imposibil de finalizat. Întreţinerea şi dezvoltarea punctelor de asistenţă sanitară, a policlinicilor pentru săraci, a cantinelor, a şcolilor pentru cei defavorizaţi, a căminelor de bătrâni şi a orfelinatelor – toate acestea nu vor fi posibile fără un sprijin constant din partea laicilor. […]

Din punct de vedere teologic, aşa cum aminteam la început, un laicat implicat şi conştient de sine şi de menirea lui, va oferi cea mai bună imagine cu putinţă a diversităţii darurilor Sfântului Duh în Biserică. Cât despre impactul social, un astfel de laicat, mai cu seamă într’o ţară cu o majoritate confesională precum în România, ar lăsa urme: în politică, în economie, în viaţa culturală şi academică. Cu un astfel de laicat, ierarhia sacramentală ar reintra în rolul genuin, spiritual. Cu laici pe măsură, un preot sau un episcop îşi pot regăsi măsura. Adică pot redeveni din manageri părinţi, urmaşi ai Apostolilor, iar laicii din decor liturgic ucenici ai aceloraşi Apostoli, împreună-lucrători în via Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos.