19 ani

În Moldova iernile sînt aspre, dar aceea era mai degrabă un pui de primăvară. Eram la jumătatea lui decembrie şi, de mirare, în Bacău nu căzuse încă prima zăpadă. Aerul clar mirosea a muguri. Parcă Dumnezeu avea alt plan.

Oraşul se pregătea de Crăciun după acelaşi ritual dictat de austeritate. Între blocuri se auzeau dimineaţa bătaia covoarelor persane – un soi de marcă a caselor mai înstărite –, iar seara bicele din funii groase de cînepă ale băieţilor care se pregăteau de pluguşor. Părinţii pîndeau, încordaţi, magazinele cu galantarele goale. La un zvon, se formau instantaneu cozi imense, care se destrămau apoi destul de repede. Se băgau portocale şi banane verzi, unt, picioare de porc sau bomboane de pom cu glazură de ciocolată, învelite în hîrtie argintie. Vînzătorii hotărau severi: 100 grame de unt de persoană, un kilogram de banane, unul de portocale, unul de „adidaşi” (adică partea de jos a picioarelor de porc), unul de bomboane. Să ajungă la toată lumea. Niciodată nu ajungea. Oamenii scrîşneau din dinţi şi înjurau în surdină, în aşteptarea unui nou semn care i-ar fi făcut să alerge la o nouă coadă.

În scurtul program de televiziune, doar cîteva ştiri politice seci, “de bilanţ anual”, nimic despre Naşterea Domnului.
Se întuneca devreme, iar după ora 22.00 se întrerupea curentul. Tata ne învăţase plăcerea de a juca şah, a citi şi a sta la poveşti la lumina lumînării. Deodată casa era învăluită de mister şi de un fel de căldură cum găseşti numai în biserică în noaptea de Paşti. Simţeam că ne umanizam mai mult în lungile ierni, în ciuda celor care, prin lipsirea de lucruri elementare, voiau să ne aducă în stadiu de primate.

Noi, copiii, aşteptam vacanţa. Pentru mine, Crăciunul era Crăciun numai la Româneşti, un sat vecin cu mai cunoscutul Tescani al lui Enescu, unde aveam bunicii materni. Acolo simţeam cu toţi porii taina naşterii Celui făr’ de-nceput. Bunicii, Floarea şi Costache, erau oameni religioşi şi temeinici, ne puneau la post şi ne duceau la biserică să ne spovedim şi să ne împărtăşim. În mica biserică a Româneştilor, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, am deprins abc-ul credinţei şi am trăit cele mai frumoase sărbători.
După un drum de numai 45 de minute cu bătrîna Skodă a tatălui meu, la Româneşti mă găseam într-o altă Românie, sănătoasă, vibrantă, profundă.

Satul era acoperit de un murmur continuu: oamenii dereticau prin case, curăţau curţile şi uliţele, crăpau lemne pentru cuptoarele încinse unde se făceau bunătăţile „Cerului şi ale pămîntului” – după vorba bunicii –, hrăneau vitele, aduceau apă, tăiau porci înalţi cu şunca de-o palmă, se strigau în ajutor peste gard... Cînd cobora noaptea, furnicarul părea că s-a oprit să respire, dar numai pentru o clipă, căci îndată se auzeau tobele şi buhaiele, bicele şi fluierele, iar glasuri tinere slobozeau colinde şi urături peste pădure. În cîntecele acelea cînd triste, cînd vesele era legănată minunea Naşterii Mîntuitorului, erau povestite isprăvile Sfîntului Petru pe pămînt românesc, erau pomeniţi vechi eroi populari şi se invoca ajutorul Domnului pentru sănătate şi belşug. Erau repetiţiile cetelor de „haiduci”. Deşi copiii de la oraş erau trataţi cu rezervă, ca unii aparţinînd altei lumi, eu şi fratele meu, Tiberiu, care am deschis ochii şi am hălăduit vacanţă după vacanţă pe dealurile acelea, eram admişi cu bucurie în cetele de colindători şi de urători. Cu cîtă febrilitate ne învăţam rolurile şi ne pregăteam costumele populare păstrate în lăzile de zestre ale bunicilor. Cu cît drag băteam sat cu sat, zi după zi, printr-un ger primenitor, colindînd şi urînd, fericiţi de zîmbetele pe care le smulgeam gazdelor, de vorbele lor bune şi de colacii sau nucile cu care ne răsplăteau.

Mai erau cîteva zile pînă să intrăm în vacanţă şi să ajung în Raiul acela. Seara lui 16 decembrie. Tata a apărut în pragul camerei noastre, a băieţilor, cu chipul transfigurat, şi ne-a chemat în sufragerie: “Veniţi repede, e incredibil!”. Poate că voia să-i fim martori, să-i confirmăm că nu i se pare ce aude, poate că a vrut să ne facă părtaşi la un moment crucial al amărîtei noastre istorii. Am alergat şi ne-am adunat în jurul aparatului de radio, dat pe Europa Liberă. Printr-un bruiaj îngrozitor auzeam focuri de mitralieră şi strigăte: “Nu trageţi, fraţilor! Sînteţi şi voi români!” La Timişoara erau împuşcaţi oameni în stradă pentru libertate. Tata era încremenit, în genunchi, cu mîinile încleştate pe aparat. Au început să-i curgă lacrimile şiroi. De milă, de furie, de neputinţă. “Trebuie să facem ceva”, a spus în şoaptă, fără să-i tremure glasul.

Eu şi Tiberiu ne-am uitat unul la celălalt şi am tăcut tulburaţi. Aveam 15 şi 16 ani, nu ştiam ce-am fi putut face. Au apărut în cameră şi mama, şi sora noastră.
În noaptea aceea n-am dormit nici unul. Am mai ascultat o vreme la radio comentariile crainicului, apoi am vorbit despre Ceauşescu. Tata ne-a spus că în ţările din jurul nostru au început să fie înlocuiţi comuniştii de la putere. Speram să se întîmple şi la noi. Mama ne-a cerut apăsat să nu spunem nimănui ce am auzit. În serile următoare am stat cu urechile lipite de radio, nădăjduind slab că flacăra de la Timişoara se va întinde în toată ţara. În Bacău era linişte. Lumea ştia ce se petrece, cu siguranţă, dar neîncrederea pusese peceţi pe gurile tuturor.

Am plecat la Româneşti, ca în fiecare an. Pe 22 decembrie, o însoţeam la moară pe bunica, să o ajut să facă faină de grîu pentru cozonac. Pe lîngă moară se întinsese o coadă lungă, cenuşie de căruţe trase de vaci. Bărbaţii vorbeau despre recoltă şi se plîngeau că vremea caldă nu e semn bun. Femeile se întrebau între ele dacă au căpătat de la rudele din oraş puţină drojdie sau esenţă de rom. “Îţi dau, ţaţă, zece kile de lapte pentru o sticluţă de rom”. Dar ţaţa, adică femeia mai în vîrstă, clătina din cap. Îi trebuia şi ei romul, pentru prăjituri. Ar fi dat însă cîteva firimituri de drojdie pentru nişte lapte. Tîrguiala a fost ruptă de un strigăt ca o chiuitură. Un strigăt în care ţîşnea năduful a 50 de ani de tăcere înfricoşată: “A fugit Ceauşescu!” Un ţăran tînăr, cu capul descoperit, haina descheiată şi cizme de cauciuc, alerga şi urla de parcă şi-ar fi pierdut minţile: “Oameni buni, a fugit Ceauşescu, sîntem libeeeeeeri!”. L-au privit cu spaimă şi s-au uitat grăbit unul la altul, cu ochii arzînd şi buzele strînse. Unul mai îndrăzneţ l-a apucat pe vestitor de mînecă: „Stai cuminte, Nelule, stai cuminte!”. Dar Nelu s-a smuls şi a zbughit-o spre sat, strigînd. “O să-l ridice” – a cobit unul. Ţăranii au renunţat la făină şi au început să mîne carele spre case, repede, repede, cu o teamă care se transmitea în biciurile tot mai dese de pe spinările animalelor.

Cînd am ajuns acasă, uliţa fierbea, lumea aflase şi se îngrămădise în casele celor care aveau televizoare. Au văzut cu ochii lor cum fugea Ceauşescu cu elicopterul. În celelalte zile, gospodinele au uitat mîncarea pe foc, neputîndu-se dezlipi din faţa micilor ecrane alb-negru. În Bucureşti şi în alte oraşe se trăgea cu arma regulat, ardeau clădiri şi mănunchiuri de curajoşi se prăbuşeau pe caldarîm. Se auzea că sînt deja 60.000 de morţi. Capii răzvrătiţilor înfruntau gloanţele sub reflectoare în balconul de la CC. Pe ei nu-i nimereau teroriştii (un fel de omul negru multiplicat în neştire).

Se făceau şi se desfăceau guverne în Televiziunea naţională supranumită, peste noapte, liberă. Revoluţionarii, ale căror nume nu ne spuneau mare lucru, dădeau comunicate către ţară. Unii se făceau că lucrează. Teroriştii erau peste tot, dar nimeni nu văzuse unul. Din gură în gură aflam că inşi de origine arabă, garda pretoriană a lui Ceauşescu, ocupau gările, deturnau autobuze şi vînau civilii singuratici. În sat se formaseră patrule din bărbaţi tineri înarmaţi cu securi şi bîte din lemn de corn, care vegheau zi şi noapte să nu fim atacaţi de tetorişti. Nimeni nu mai intra şi nu mai ieşea din sat, pînă la noi ordine, pînă cînd?, pîn' la primăvară dacă e nevoie.

În seara de Crăciun ne-am adunat la ţaţa Malvina, la televizor şi am văzut lichidarea Ceauşeştilor. Ne-am simţit răzbunaţi şi frustraţi în egală măsură. Bătrînii ziceau că nu trebuiau ucişi de Crăciun, că e păcat, şi că oricum trebuiau anchetaţi îndelung, să spună toate secretele regimului. Dar au ridicat din umeri. Înţelegeau că, dacă dictatorul şi sinistra sa soţie nu ar fi fost arătaţi ciuruiţi de gloanţe la televizor, „teroriştii” ar fi continuat rezistenţa şi poate că libertatea ne-ar fi scăpat printre degete.

Crăciunului acela i s-a răpit taina. N-am mai simţit nimic din fiorul de pînă atunci. Eram marcaţi de istoria care se făcea sub ochii noştri. Trăiam un soi de beţie generală cu speranţe, speranţe pe care le încarnau Ion Iliescu şi Petre Roman. După numai cîteva săptămîni, unii dintre noi începeau să înţeleagă realitatea: Iliescu şi Roman voiau să-i ia locul lui Ceauşescu, dar nu să schimbe comunismul pe democraţie.
Mormintele proaspete din Timişoara, Bucureşti şi Sibiu ale celor seceraţi în acel decembrie, au devenit, cu fiecare an scurs, tot mai mult o piatră de poticnire a noului regim.