COSTION NICOLESCU: “Răul poate fi învins de iubire”*

Costion Nicolescu, doctor în teologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ din Paris, cercetător la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, este un profund cunoscător al credinţei şi tradiţiei naţionale. A publicat, între altele, volumele „Spre o cultură liturgică“, „Cine se teme de Biserică?“, „Riscul de a fi ortodox“, „Teologul în cetate - Părintele Stăniloae şi aria politicii“, „Elemente de teologie ţărănească“ şi „Bucuria convorbirii“. A scris numeroase studii şi articole în diferite publicaţii şi a realizat emisiuni de radio şi televiziune cu tematică religioasă şi culturală.
Vorbind despre naşterea Domnului, în special, şi despre credinţă, în general, Costion Nicolescu nu-şi ascunde nostalgia pentru vremea când românii îşi jalonau viaţa cu sărbătorile creştine şi când era între ei loc pentru mai multă dragoste şi mai multă bunătate.

- În vocabularul modern Naşterea Domnului tinde să fie înlocuită cu numele de Crăciun. În acest fel, semnificaţia sărbătorii, deja incertă pentru multă lume, este umbrită şi la nivel de denumire. Vechii români trăiau sărbătoarea aceasta ca pe o taină. Noi mai suntem în stare?

- Calendarul vechilor români şi mai ales al satului românesc avea doi piloni mari: Naşterea şi Înviera Domnului, Crăciunul şi Paştele. Pe urmă, veneau alte repere ierarhic aşezate. Ţăranii îşi organizau viaţa în concordanţă cu marile sărbători şi cu momentele importante din istoria mântuirii. Naşterea Mântuitorului are un caracter anticipativ şi pregătitor al Învierii. Există o bucurie, că Iisus se întrupează pentru a ne deschide poarta mântuirii, dar se întrevede şi Jertfa. În viaţa omului tradiţional, venirea acestui moment al anului năştea o aşteptare, un freamăt şi presupunea o pregătire, şi spirituală, dar şi trăită plenar, adică de fiinţa întreagă. Într-un fel, pe măsură ce se apropia sărbătoarea, după începutul postului şi mai cu seamă după Sf. Nicolae, emoţia creştea din ce în ce mai mult, exact ca atunci când aştepţi să ţi se nască un copil. E un amestec de speranţă, bucurie şi teamă. Aceste sentimente le ai şi la naşterea acestui Prunc, care nu este orice prunc, deşi vine pe lume la fel, îmbrăcând toată slăbiciunea şi fragilitatea unui copil obişnuit. El este însă Pruncul cu majusculă, Pruncul omenirii, iar aşteptarea lui face ca toată simţirea să capete alte dimensiuni. Cu atât mai mult cu cât pentru noi, creştinii ortodocşi, această Naştere, petrecută acum 2000 de ani, este mereu la timpul prezent. Sărbătoarea este actualizată în fiecare lună decembrie. Pentru noi nu este o poveste veche, ci un fapt care se întâmplă în realitate de fiecare dată. Imnele bisericeşti care se cântă în apropierea Crăciunului revarsă o lumină incredibilă şi o frumuseţe rară. În aceste imne se repetă des cuvântul “astăzi”: astăzi fecioara naşte, astăzi cerul s-a împreunat cu pământul, totul este astăzi. Deci, trăim totul astăzi, nu rememorăm doar ce-a fost acum 2000 de ani. Pe Hristos l-am înfăşat, l-am legănat, a pătimit, l-am plâns, a înviat şi în continuare e cu noi, cum ne-a promis, până la sfârşitul veacurilor. Dumnezeu este numai la timpul prezent, doar noi suntem şi la trecut şi la viitor (în perspectiva mântuirii sau a osândei veşnice). Această actualizare a Naşterii Domnului parcă e mai vizibilă în sat, deşi şi la oraş creştinii o pot simţi în biserică.

- Mai simţim că se mai naşte Hristos în noi în fiecare an, că moare şi învie în noi?

- Eu am o privire optimistă asupra felului în care cred oamenii, bazată într-o oarecare măsură pe observaţie şi în bună parte pe intuiţie. Sunt semne că dacă omul nu mai crede cu intensitatea de odinioară, măcar are nostalgia credinţei şi este mereu în căutare.
E greu de spus în câţi se naşte, moare şi învie Iisus Hristos. Poate că nu se întâmplă nici în aceia care merg regulat la biserică... Din păcate, omul îi face loc lui Dumnezeu în sufletul său abia când ajunge la ananghie, când e foarte bolnav sau în situaţii limită. Când îţi merge bine, în general îl uiţi pe Dumnezeu.
Interesant este că, până la urmă, de Crăciun aproape toată lumea mărturiseşte despre adevărul Naşterii Mântuitorului, chiar şi cei care nu cred sau nu vor să facă asta. Lumea se simte învăluită într-o boare de mister, se comportă mai frumos, face cadouri, pregăteşte bradul, devine mai sensibilă la un cântec, la un colind etc. Toate lucrurile astea se fac acum, nu în alt moment al anului. Acestea sunt forme de mărturisire. Sigur că, în comparaţie cu ce face Dumnezeu pentru noi, nu însemnă mai nimic, dar arată că omul nu e fundamental rău, că el tânjeşte după o adevărată viaţă spirituală, că îşi caută un răgaz să facă bine măcar acum.

- Cu o credinţă mai tare sau mai slabă, se păstrează aerul de sărbătoare, la care contribuie toate pregătirile gospodăreşti, colindele, bradul, cadourile pentru ce dragi...

- Colindatul este de mai multe feluri acum. În vechea lume românească era doar colindul ca bună-vestire, care conţine o teologie întreagă şi are o fineţe a trăirii şi o forţă a imaginii care te înfioară. Acum, cel puţin la oraş, suntem asaltaţi de colinde urbane, prelucrate, care şi-au pierdut duhul şi au devenit un soi de cântece folclorice, fără sevă teologică. Cele vechi au un ritm care respiră viaţă, te pune în mişcare şi te ridică din amorţeală. Acestea noi sunt frumoase, în cea mai mare parte, dar nu-ţi stârnesc aceeaşi emoţie.

Colindul este o formă de mărturisire

- Şi-a pierdut colindul urban orice valenţă mărturisitoare?

- A devenit un accesoriu, un fundal al zilei de Crăciun. Se cântă peste tot, în metrou, la posturile de radio şi televiziune, este folosit ca mijloc de cerşit... E totuşi bine că se cântă şi ăsta. El spune, până la urmă, acelaşi lucru ca şi colindul bătrânesc: s-a născut Mesia, cel aşteptat să ne mântuiască. Deci, mărturiseşte. Dar de acest colind te poţi lipsi, pe când altă dată, dacă o casă era ocolită de colindători, acolo nu se simţea deplin Crăciunul.
La sat, era o pregătire pentru colindat, dar şi o pregătire pentru a primi colindători.
Colindătorii se adunau în ultima seară de dinaintea Ajunului pe cel mai înalt deal din prajma satului şi cântau, acoperind satul cu acest cântec de bucurie. Era ca într-o biserică a universului, ca la începutul lumii. A doua zi cântau colindele la biserică, iar preotul le dădea binecuvântare şi plecau la colindat prin sat. Colindatul se face în seara de Ajun. Cum o spun multe colinde, seara de Ajun este o seară mare!
Primirea colindătorilor era echivalentă cu primirea lui Hristos. De aceea porţile erau ţinute deschise. Se făcea în prealabil curat – „măturaţi curţile”, cer colindătorii –, se primenea casa şi toate acareturile înconjurătoare.
Colindele noastre vorbesc despre Dumnezeu ca persoană. Dumnezeu nu e principiu, nu e o forţă, ci o Persoană. Totul se schimbă dacă eşti conştient de aceasta. Dacă te raportezi la Dumnezeu ca la o persoană, atunci trebuie să te comporţi pe măsură, să-l iubeşti, să-i vorbeşti, să te întâlneşti cu El, să-l poţi privi în ochi sau să te ruşinezi în faţa privirii Lui...



- Mulţi dintre noi fugim din oraş la marile sărbători, căutăm locuri mai tihnite. De ce nu putem petrece sărbătorile aici?

- Oraşul alungă spiritul de sărbătoare, îl risipeşte sau îl mutilează cu o zarvă rea, un zgomot care ne striveşte, ne îmbolnăveşte. Şi, ca orice om bolnav, căutăm leacuri. Avem o dorinţă irepresibilă de a ieşi la un liman, la o oază de linişte, ca atunci când străbaţi o pădure deasă şi plină de primejdii şi abia aştepţi să ajungi într-o poiană însorită. O fi păşunistă imaginea asta, dar cred că toată lumea simte aşa, fie că recunoaşte, fie că nu. În lumea asta, devenim tot mai obosiţi. Observa cineva că tinerii de azi se nasc gata obosiţi. Adică nu mai au entuziasm, nu mai sunt purtaţi de vis, nu mai au energia de a trăi intens şi bucuria pentru fiecare descoperire. E o oboseală nu neapărat fizică, fiindcă de asta poţi scăpa, ci de una sufletească.
Din această oboseală sufletească avem prilejul să ieşim prin trezvie, prin urcarea treptelor către sărbătoare, prin post şi participarea la viaţa liturgică. Postul are menirea să-ţi aducă aminte că eşti în aşteptare. Sigur, te şi curăţă, dar îţi şi aminteşte mereu că eşti într-o stare specială, în care te pregăteşti pentru a primi Naşterea sau Învierea Domnului în tine.
În oraş, astăzi eşti asaltat şi de marketingul agresiv, care transformă sărbătoarea în iarmaroc. Iar televiziunile – care, din păcate, acum ajung şi în cele mai izolate sate de munte – au programe prin care mai mult te îndepărtează de spiritul sărbătorii. Eu unul mă simt agresat. Şi cred că suntem mai puţin serioşi în credinţa noastră decât sunt alte popoare, căci altminteri n-am permite să ni se întâmple asta.

Prin spălarea creierului, nu vom mai deosebi binele de rău

- Credeţi că această ofensivă, cu o mare încărcătură anticreştină, se face după un plan sau există alte cauze mai banale?

- Se face din multă ignoranţă, din multă prostie şi din multă necredinţă. Poate că se face şi din program, dar asta e mai greu de dovedit. Vedeţi ce frumos este Troparul Naşterii Domnului, cu Hristos care vine să ne dea lumina cunoştiinţei. Or aici e un întuneric desăvârşit. Tocmai aceia care condamnă „întunecatul ev mediu” şi pretind că ne luminează sunt de o obtuzitate, de o prostie şi de o lipsă de respect pentru credinţa noastră îngrozitoare. Că să-i aduci în fire, pe aceşti oameni trebuie să-i obligi prin lege să fie cuvincioşi. Nimeni n-ar muri dacă măcar în Săptămâna Mare şi în preajma Naşterii televiziunile ar fi obligate să dea programe în ton cu sărbătorile creştine, lipsite violenţă, frumoase, care să te ajute să trăieşti cu emoţie, cu evlavie şi cu bucurie aceste evenimente. În tot cazul, ar trebui interzise bancurile proaste şi blasfemiile. În preajma fiecărei mari sărbători este difuzat câte un film în care este atacată credinţa noastră sau sunt făcute emisiuni obscene, aş zice, în care ne este atinsă sensibilitatea religioasă. În alte state, aşa ceva n-ar fi posibil.

- Televiziunile susţin că dau astfel de programe pentru că asta vrea publicul şi că ele, fiind posturi comericale, sunt obligate să aibă audienţă. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, nu cumva avem o problemă mai gravă, care nu mai ţine de o minimă educaţie religioasă, ci pur şi simplu de descreştinarea acestui popor?

- Gustul mulţimii poate să fie prost. Nu toţi cei care spun Doamne, Doamne sunt creştini autentici. Însă, televiziunile nu pot fi exonerate de orice răspundere. E ca şi cum dacă eu am un copil care vrea droguri, ca părinte “responsabil” i-aş da droguri. Păi, nu cumva ar trebui să-i dau un antidrog şi, cu timpul, să încerc să-l schimb, să-l dezvăţ de viciu şi până la urmă să-i salvez viaţa? Pentru că toate aceste emisiuni au efectele unor droguri, crează dependenţă de prostul gust şi până la urmă duc la moarte spirituală. Dacă televiziunile cultivă scandalul, pornografia, blasfemia, nu mai au nici un drept să se plângă ipocrite că nu sunt urmărite emisiunile normale.
Există riscul ca prin această spălare a creierului la care recurg televiziunile să li se ia oamenilor criteriile de judecată, să îi aducă în situaţia de a nu mai deosebi binele de rău. Cât eşti încă în stare să distingi între bine şi rău, chiar dacă păcătuieşti, te căieşti şi ai şanse de îndreptare.

Dăruim lucruri în loc de dragoste

- Să ieşim din acest registru. Naşterea Domnului e bucurie. Iar bucuria aceasta se manifestă şi prin gesturi mai pământeşti. Citiţi un înţeles teologic în darurile pe care ni le facem unii altora?

- Omul de azi este mai preocupat de cum să împacheteze cadourile şi de cum să le desfacă, decât de ce e dincolo de ele. Esenţa este a schimbului de daruri. La Naşterea Domnului, Pruncul a primit daruri de la magi, de la păstori, iar cântarea îngerilor este tot un fel de dar. Însă, cel mai important dar este cel făcut lumii de către Dumnezeu Însuşi: Iisus Hristos. Darul contează nu pentru valoarea lui, ci pentru semnificaţia sa adâncă. Lui Hristos i-a fost adus aur, dar nu saci de aur, ci un semn al unor sentimente, al unui foc care ardea, în semn de mulţumire pentru o aşteptare îndelungă. Aurul era şi un simbol al regalităţii, al împărăţiei. Însă celelate daruri vedem că au semificaţii mai clar duhovniceşti: i-au adus smirnă şi tămâie, nu animale sau bunuri scumpe.
Astăzi, noi am pierdut semnificaţia darului şi ajung bieţii părinţi, de pildă, ca, până când le-a împlinit copilul 5 ani, să-i fi făcut toate cadourile pe care trebuiau să i le dea până la 15 ani. Şi nu mai ştiu ce să inventeze.

- Această risipă, până la urmă, nu cumva ascunde un gol sufletesc?

- Ba da, simţim nevoia să compensăm lipsa de trăire prin valoare materială. Copilăria mea conştientă a început prin anii ‘50 şi îmi aduc aminte că un cadou mic îmi producea o bucurie foarte mare; pentru mine o carte era ceva extraordinar. În satul vechi, colindătorilor li se dădeau nuci, colaci, mere; astea erau darurile de Crăciun, iar copiii se bucurau. Copilul n-are nevoie de lucruri scumpe, ci adultul are, ca să răscumpere cumva lipsa de timp petrecut cu copilul, lipsa de atenţie, poate şi lipsa de iubire. S-a ajuns şi la un shimb de daruri destul de stânjenitor între oameni maturi – fiecare încearcă să nu-l dezamăgească pe celălalt, iar cei mai mulţi se simt obligaţi să cumpere cadouri, uitând funcţia specială a darului, de mărturisire a afecţiunii. Nu trebuie ca un om să devină mai bogat cu un dar, ci să simtă că eşti aproape de el sufleteşte. Totuşi, este bine că omul mai simte nevoia să facă daruri. Un cadou ar trebui să fie şi o prefrigurare a dorinţei de a ne dărui. Un cuvânt, o privire, un mic gest pot însemna mult mai mult decât cadoul în sine. Dar omul modern nu mai are timp să facă acestea, nu se mai gândeşte că ar trebui să le facă şi nu mai simte nevoia să le facă. Mă rog, nu absolutizez, dar aceasta e tendinţa generală.
În lumea veche românească nu exista Moş Crăciun, dar se făceau daruri colindătorilor, cum am spus.

- Dar bradul exista?

- Nu, nu în forma aceasta a pomului de Crăciun. Era folosit simbolic la nuntă, la înmormântare, când se făcea o casă nouă. Bradul este special, nu prin esenţă, ci prin forţa simbolică: e frumos, înalt, verde, miroase deosebit. Acestea îl fac un fel de erou printre copaci. Bradul apare şi în unele colinde. Există un colind în care se vorbeşte deaspre o dispută între tei şi brad. Teiul spune că e mai grozav, căci pe lemnul lui se fac icoanele. Ce-ar putea fi mai nobil de-atât? Dar bradul spune că din lemnul lui se face şiţa care acoperă biserica şi protejează icoanele de ploaie, aşa că se dovedeşte cel puţin la fel de util.
Una peste alta, bradul marchează sărbătoarea şi, cel puţin nou orăşenilor, ne măreşte bucuria.

- În ce mi-aţi spus până acum este multă nostalgie după vremurile de altă dată, când lumea avea alt ritm şi când oamenii îl simţeau cu adevărat pe Dumnezeu în mijlocul lor, ca pe un tată ce ne este. Totuşi, cum ne putem păstra intactă bucuria acestui eveniment salvator: Naşterea Domnului?

- Este vizibilă o împuţinare a credinţei noastre, o înrăire a lumii, iar răul vine în fel şi chip, inclusiv ca lupul care îmbracă haine de oaie. Se simte aceasta în neputinţa de a iubi, de a îmbrăţişa, de a întâmpina, de a fi cu celălalt. Însă, pe de altă parte, speranţa nu ne părăseşte, măcar pentru că mai sunt mulţi oameni care se dăruiesc celorlalţi, care îţi întind dezinteresat o mână de ajutor, care nutresc dragostea pentru ceilalţi, care fac cărare la biserică... Ar trebui să-i căutăm pe aceştia şi să rămânem în comuniune, pentru că ortodoxia se trăieşte în comunitate şi în comuniune şi pentru că împreună putem să facem mai vizibil binele în detrimentul răulului – care de obicei se vede mai bine pentru că este scandalos. Răul poate fi învins de iubire. Hristos a biruit lumea prin iubire.

CLAUDIU TÂRZIU

* Acest interviu a apărut iniţial în Formula As, sub un alt titlu, cu alte intertituluri şi câteva mici modificări.