Cum poţi comite o nedreptate încercînd să faci dreptate

De văzut aici, de la minutul 30, despre "Experimentul Piteşti"!

Din păcate, nici cei de la TVR, nici istoricul Mircea Stănescu, prezent în studio, nu cunosc situaţia clădirii fostei închisori Piteşti, nici intenţiile familiei Axinte, care a donat partea sa de imobil unei fundatii, denumite "Sfinţii închisorilor", tocmai pentru a o transforma în muzeu. Că nu cunosc realitatea e una, însa a vorbi, "în principiu", despre asta şi pe ton acuzator mi se pare total nedrept şi neprofesionist. 

Clădirea fostei puşcării a funcţionat ca sediu al unei firme de construcţii încă din anii '70. După 1990, firma de construcţii s-a privatizat, iar clădirea a fost împărţită între trei entităţi. Singura parte (din fericire, aceea în care se află şi camera ororilor, camera 4 spital, în care s-a făcut reeducarea) care a intrat într-un circuit memorial este cea deţinută de familia Axinte (iniţial printr-o firmă care îi aparţinea, apoi prin fundaţia creată special pentru prezervarea memoriei asupra "Experimentului Piteşti"). 

Fundaţia "Sfinţii Închisorilor" încearcă de ani buni să găsească mijloacele financiare pentru a face din partea sa de clădire un muzeu. Pînă atunci, a amenajat cum a putut spaţiul pentru a putea fi vizitat. De ani de zile, foşti deţinuţi politic şi tineri interesaţi de subiect vizitează regulat fosta închisoare. În prezent, Fundaţia "Sfinţii Închisorilor" şi Centrul de Studii în Istorie Contemporană derulează un program în care grupuri de studenţi şi elevi vizitează periodic fosta închisoare şi primesc informaţii despre ce s-a întîmplat acolo. Tot acolo s-a desfăşurat şi o şcoală de vară tematică, în organizarea CSIC şi cu sprijinul Fundaţiei. 

Pe pereţii fostei puşcării se află şi expoziţia foto-documentară a Asociaţiei Rost despre şase figuri martirice ale sistemului concentraţionar comunist. 

În aceste condiţii, cred ca ar trebui să avem ceva mai mult respect pentru efortul familiei Axinte şi, în loc să ne dăm cu părerea despre ce e de făcut, să o ajutăm pentru realizarea unui obiectiv de interes naţional: organizarea muzeului. 

Despre bietul ministru al Culturii, dl Barbu, acest personaj de un comic trist şi de o incompetenţă crasă, ce să mai spun? În nici nu caz nu mă aşteptam să aibă habar despre ce se întîmplă cu fosta închisoare Piteşti şi nici să fie preocupat de păstrarea memoriei colective asupra unuia dintre cele mai odioase "fenomene" petrecute la noi sub regimul comunist.

Campanie: "Trei veacuri de istorie. O încercare de restaurare"

În 2014 se împlinesc 300 de ani de la moartea de martir a domnitorului Constantin Brâncoveanu. Pentru a-l comemora şi altfel decât prin cuvinte, vrem să restauram una dintre ctitoriile sale, aflată într-o stare avansata de degradare: biserica Mănăstirii „Sfinţii Voievozi” din oraşul Baia de Aramă (judeţul Mehedinţi).

Asociaţia Predania, artistul fotograf Irinel Cîrlanaru şi compania Vectorpixel vă invită să scoatem împreună la lumină o comoară de la 1700: fresca originală a mănăstirii din Baia de Aramă, pictată de aceiaşi meşteri iconari care au lucrat şi la Mănăstirea Horezu.

Pentru început, vă propunem să vedeţi cum arată lăcaşul, atât în exterior - unde structura de zidărie este grav afectată, cât şi în interior - unde pereţii crapă, iar chipurile şi culorile se sting.

Astfel, vă aşteptăm, în data de 24 octombrie 2013, de la ora 19:00, la evenimentul prin care vom lansa aceasta campanie: vernisajul expoziţiei cu fotografiile pe care Irinel Cîrlanaru le-a făcut la Baia de Aramă. Expoziţia va fi deschisă timp de trei zile la libraria Predania din Bucureşti (strada Vulturilor nr. 8).

Mănăstirea Baia de Aramă nu a fost restaurată niciodată în cei peste 300 de ani de când zugravul Neagoe a lasat scrisă cu litere chirilice, în peretele de apus al naosului, următoarea pisanie: „Cu vrerea Tatălui, a Fiului şi cu săvârşirea Duhului Sfântu au făcut această sfânta biserică dumnealui jupânulu Cornea Brăiloiu velu Banu, dimpreună cu dumnealui jupânului Milco Băiaşul nepotu de frate lui Poznanu căpitan cu toată cheltuiala dumnealoru şi fiind igumenu Vasile arhimandritu în zilele prealuminatului şi bunului creştin Domnu Ion Constandinu Basarab Voievod.

Începutu-s-au a să zidi această sfântă biserică la mai 22 leat 7027 (1699) şi s-au savârşitu cu toastă podoaba ei la mai 7 leat 7211 (1703). Eu cu mâna-mi păcătoasă am zugrăvit biserica, Neagoe şi Parthenie, eromonah din Tismana”.
Pentru a înţelege importanţa construcţiei, e nevoie de un scurt pasaj în istoria ctitoriei şi e bine de ştiut că unul din numele mai sus menţionate aparţine lui Cornea Brăiloiu, Marele Ban al Craiovei şi rudă cu domnitorul Constantin Brâncoveanu, care dăruise 300 de taleri pentru ridicarea bisericii. Un alt nume care apare în pisanie este cel al lui Milco Băiaşul, sârb de origine, şi care era vătaful minerilor din Baia de Aramă. De altfel, ca efect al
legăturii cu sârbii din regiune, aşezamântul de la Baia de Aramă a fost închinat mănăstirii sârbeşti Hilandar din Muntele Athos, la puţini ani după începerea activităţii monahale.

Mănăstirea „Sfiţnii Voievozi” a fost iniţial una de călugări, dar la reînfiinţarea sa, în 2008, sub jurisdicţia Episcopiei Severinului şi Strehaiei, a devenit mănăstire de călugăriţe.

Campania noastră îşi propune, într-o primă etapă, să adune suma necesară pentru a reface zidăria şi pictura murală din altar, iar, ulterior, să strângă fonduri pentru restaurarea întregii fresce vechi de 300 de ani.

La eveniment vor participa si cei din Grupul “Nectarie Protopsaltul”.

Cine poate contribui cu bani are la dispoziţie următoarele conturi bancare:

Mănăstirea Sfinţii Voievozi
C.U.I.: 23257357

LEI: RO93CECEMH0230RON0524836
C.E.C. Bank - BAIA DE ARAMA
STR. Tudor Vladimirescu, Bl. 1

EURO: RO03CECEMH02C1EUR0524845
USD: RO96CECEMH02B8USD0524850

Cod BIC: CECEROBU

Pentru mai multe informaţii puteţi consulta: site-ul de prezentare, site-ul de campanie, pagina Facebook. 

Viitorul familiei în România, prin perspectiva experienţei norvegiene

Departe de mine gîndul de a idealiza Rusia. Ba chiar sînt mai degrabă înclinat să văd exagerat răul manifest în societatea rusă de azi, de ieri şi de cînd am început să avem de-a face cu ruşii.

Deci, nu din vreo pornire afectuoasă şi nici din vreo naivitate funciară vă propun textul de mai jos. Vă îndemn să primiţi informaţia cu rezervele care se impun (măcar pînă la o verificare mai amănunţită) şi să observaţi şi tendinţele propagandistice din articol. 

Cu toate acestea, cred că merită să ne oprim un pic asupra acestei mărturii, căci, dacă ea exprimă adevărul fie şi în parte, înseamnă că descrie un coşmar de care, mai devreme sau mai tîrziu, putem avea parte şi noi. Mai cu seamă că deja există o politică în România privind şcolarizarea şi "protecţia" copiilor la noi care pare a deschide drumul spre catastrofă. 

În acest context, mi-a reţinut atenţia şi editorialul dlui Adrian Pătruşcă din Evenimentul Zilei, din care citez:

"Într-un an, "maxim" doi, grădiniţa va deveni obligatorie de la CINCI ani, promite agramatul ministru al Educaţiei. Iar "în 6-8-10 ani", grădiniţa va deveni obligatorie de la TREI ani, ambiţionează Pricopie. De ce? "Ca să îi ajuţi să supravieţuiască trebuie să-i antrenezi din vreme!", explică ministrul. Să supravieţuiască? Să-i antrenezi? Asta nu mai e Şcoală, e Cazarmă în toată regula. Nu mai e Instruire, ci Instrucţie.

"La grădiniţă copilul învaţă altceva decât acasă", justifică Pricopie. Corect. Orice influenţă nedorită de acasă - bunicii, mai ales bunicii - ameninţă să-l înmoaie pe micuţ: să-l înveţe altruismul, bunul simţ, mila, respectul. Ori, mai rău, să spună vreo rugăciune. Să-l transforme într-o epavă, un inadaptat în jungla contemporană. Bref, o victimă.

Spre ce fel de Societate ne îndreptăm? Ne văităm că scade natalitatea (o face chiar Pricopie), dar dăm cu târnăcopul la rădăcina Familiei. De ce să faci copii dacă nu poţi să te bucuri de ei? Părinţii "eliberaţi" de grija odraslei, recrutată din faşă de către stat, se pot lăsa liniştiţi în voia pasiunii devastatoare pentru Carieră. "E bine, dragă... La o grădiniţă particulară din Primăverii, cu trei limbi străine, karate şi pian... Vai, ştii ce bună e mâncarea? Da, tu, catering ca acasă!"

Maternitatea / Paternitatea riscă să ajungă un fel de adopţie la distanţă. Dai un ban şi ţi-l cresc alţii. Tu îl pupi în somn şi eventual în weekend. Dacă el nu are dansuri latino, şi tu, închidere de lună.

Iar şcoala, alimentată ritmic cu carne proaspătă, se transformă într-o bandă de producţie de pe care trebuie să iasă produse STAS. După 1989, ni s-a repetat până la saturaţie că învăţământul trebuie să se transforme: să formeze cadre adaptate la cererea Pieţei. Cartea nu foloseşte decât dacă te ajută să-ţi găseşti un loc de muncă! Nu e nevoie de prea multă Biologie, Istorie, Chimie, Literatură, Filosofie. Ba e chiar periculos: rişti să vezi mai departe de vârful cardului. Să vezi că Sistemul e gol. Şi nociv."

___________________________

Interviul realizat de jurnalistu Andrei Fefelov cu o mamă rusă, Irina Bergset, la 9 iunie 2013

"Zavtra": Irina, povesteşte despre cum ai ajuns în Norvegia şi impresia pe care ţi-ai făcut-o despre această ţară.

Irina: În anul 2005 m-am măritat cu un cetăţean Norvegian. Fiul meu (dintr-o relaţie anterioară) avea şapte ani. Am plecat să locuim în Norvegia, în Aurskog-Hekland, satul Aurskog.

În acel moment, eu încă nu ştiam că acum o jumătate de secol în urmă, Norvegia era o ţară al cărei nivel de civilizaţie putea fi comparat cu cel din statele Africii Centrale. În anul 1905, Norvegia a încetat să mai fie dependentă de Danemarca şi Suedia. Această ţară a fost şi rămâne o ţară de iobagi, iar locuitorii ei nu i-au văzut niciodată pe domnitorii lor. Plăteau doar taxele. Nu a fost nici o dezvoltare a culturii, oamenii vorbeau limba daneză sau suedeză, prin urmare, limbile exploatatorilor lor. Mai târziu, aceste limbi s-au amestecat într-un limbaj artificial, numit Bukmolu. Chiar şi acum, fiecare familie din Norvegia vorbeşte în dialectul propriu. Până în prezent, nu există limba de stat, standard. S-ar putea spune că ţara doar acum se formează, în acelaşi timp având loc şi un alt proces. Societatea norvegiană este în decădere morală, copiind legislaţia şi ordinea americană.

Acum 50 de ani, ei au descoperit petrol în mare, cu ajutorul rezultatelor ştiinţifice şi tehnice străine.

Toate acestea le-am aflat mai târziu. Când am plecat din Rusia, ştiam doar atât că, în Norvegia este nivelul de trai cel mai ridicat din lume.

În afară de aceasta, am absolvit Facultatea de Jurnalism şi am fost candidată la ştiinţele filologice, dar în Norvegia nu mi-au recunoscut diploma universitară. Mi-au oferit un loc de muncă de învăţătoare, într-un satuc vecin, la o şcoală de tip nou, după modelul danez, denumit Riddersand, care se traduce "Şcoala cavalerilor". În comparaţie cu sistemul şcolar rus, toate manualele de şcolarizare norvegiene, arată de parcă ar fi tipărite pentru retardaţi mintali. Şcoala primară este până la clasa a 7-a şi rolul programului de stat de predare, este de a învăţa alfabetul şi a socoti, până la vârsta de 13 ani a elevului, pentru a fi în măsură să  socotească preţurile în magazine.

Nu este voie în clasă să se citească cu voce tare, fiind o ruşine. Profesorul special ia elevul pe hol, să nu-l facă de ruşinea copiilor şi acolo îl ascultă cum citeşte. Profesorul de matematică are dreptul de a explica copiilor două exerciţii pe zi, iar atunci când copiii nu învaţă tema în timp de trei zile, o poate repeta. Tema pentru acasă este 5 sau 8 cuvinte din limba engleză, pe săptămână.

Norwegian School este completa degradare a educaţiei. Nu au deloc literatură, fizica, chimie sau ştiinţele naturii. În general, copiii cunosc lumea înconjurătoare întâmplător. Ei ştiu  de exemplu că a fost al Doilea Război Mondial. Dacă vrei să-i înveţi mai mult faptul este  interpretat ca o violenţă împotriva copiilor şi a psihicului lor.

Fiul meu mai mare, a început în Rusia şcoala generală, prin urmare, în Norvegia a devenit wunderkind "copil minune". Până în clasa a 7-a, nu a învăţat nimic. Acolo nu e nevoie să înveţi. În şcoală sunt anunţuri precum: "Când părinţii tăi te roagă să-ţi faci tema, sună-ne! Noi te vom elibera de la astfel de părinţi."

"Zavtra": Toată această atmosferă duce la anumite probleme, dar din ce  moment a devenit viata ta in Norvegia, nesuportabilă şi de ce?

Irina: S-a întâmplat după 6 ani de şedere în Norvegia. Nu ştiam nimic despre sistemul lor „Barnevarn“.

Am trăit cu grijile mele: casă, muncă, familie... Puţin am pătruns în organizarea de stat a ţării în care m-am mutat. Am auzit că luau copiii de la părinţi, dar eu am fost doar  o "mamă normală".

De soţul meu am divorţat după trei ani de viaţă împreună, după naşterea fiului nostru, datorită conflictului de culturi diferite. Îmi spuneau că în fiecare casă sătească există o toaletă şi duş. Da, i-am răspuns, dar cu toate acestea, norvegienii au obiceiul să se urineze şi aşa în spatele casei. Trei ani am locuit singură cu copiii. Am luat un împrumut de la bancă, am cumparat apartamentul meu, mi-am asigurat o viaţă normală. Am lucrat şi m-am dedicat copiilor. Copiii au fost doar cu mine. Pentru că tatăl îi făcea rău fiului meu din prima căsătorie, am decis să nu mai aibă loc  nici o întâlnire cu acesta.

Cu fiul cel mic, el a fost obligat prin lege să se întâlnească. Am încercat din toate puterile ca fiul nostru să nu rămână peste noapte la tatăl său (exista pericolul de bătaie), dar şcoala şi alte instituţii de stat, m-au forţat să las copilul la tatăl lui.

Mai întâi a fost înţelegerea pentru două ore, dar mai târziu rămânea aproape o săptămână. Copilul avea febră când tatăl său l-a luat iarna, la -30°, la rudele lui.

În anul 2011, m-am dus la poliţia locală, după discuţia mea cu băiatul, care mi-a povestit că mătuşile şi unchii, rudele tatălui, i-au provocat dureri la gură şi la fund. Îmi vorbea despre astfel de lucruri, pe care nu am putut să le cred la început.

Am scris o declaraţie la poliţie. Pe 8 martie, ne-au chemat la secţia pentru protecţia oficială a copiilor Barnevarn. Interogatoriul a durat 6 ore. Am fost acolo eu şi cu cei doi copii ai mei.

La ei este numai de formă sistemul creat pentru protejarea copiilor, de apărare a drepturilor acestora. De abia atunci am înţeles că centrele "Barnevarn", care sunt în fiecare sat, sunt numai pentru a descoperi denunţătorii, copii şi părinţi nemulţumiţi şi pentru a-i pedepsi cu izolarea.

Din ziare am aflat de cazul în care o fetiţă de 7-8 ani, a fost condamnată de o instanţă la plata cheltuielilor de judecată şi compensaţie financiară pentru perioada şederii bătăuşului în închisoare. În Norvegia este totul pe dos. Pedofilia, de fapt, nu constituie o infracţiune.

Prima dată mi-au luat copiii pe 8 martie 2011. Capturarea se face astfel: copilul nu se mai întoarce de la grădiniţă sau de la şcoală, astfel, practic vi-l fură, dispare, pentru că este ascuns într-un loc secret. În acea zi mi-au spus: „Înţelegeţi, această situaţie s-a ivit, mărturisiţi violenţa împotriva copiilor. Avem nevoie ca să vă controlaţi la medic dacă sunteţi sănătoasă.“ Nu am protestat. Clinica a fost la 10 min cu maşina. Asistenta socială m-a aşezat în maşină şi a spus: „Te ajutăm, în acest timp ne jucăm cu copiii tăi“. Copiii au rămas nu oriunde, ci în centrul de protecţie a tinerilor. Când am ajuns la clinică, m-a sunat Saşa, fiul meu mai mare, atunci avea 13 ani, ... "Mami, ne duc la o familie adoptivă ..." Am fost la 10km de copii, pe care îi duceau la o adresa secretă.

În conformitate cu legislaţia locală, copiii sunt luaţi fără nici un fel de acte. Singurul lucru ce puteam face, era să mă stăpânesc. Plânsul este "interzis" în Norvegia, este considerat o "boală" şi "Autorităţile pentru apărarea copiilor" pot să vă trimită forţat la psihiatrie.

Se pare că în Norvegia este plan de stat, cota pentru luarea copiilor de la părinţii lor. Autorităţile de protecţie, chiar se întrec în realizarea acestei cote.

Grafice şi diagrame sunt publicate la fiecare 3 luni: câţi copii şi în care cartier au fost colectaţi.

Am primit recent un raport suedez cu privire la colectarea copiilor de la familii din Suedia şi din ţările scandinave vecine. 

Este vorba de un fenomen aparte. În acest raport se afirmă că, în Suedia au fost retraşi din familii, 300.000 de copii. Acest lucru înseamnă că este vorba de o generaţie întreagă a copiilor furaţi de la părinţii lor biologici.

Oamenii de ştiinţă, criminologii, juriştii, avocaţii - oameni cu valori tradiţionale, care încă îşi amintesc că în Suedia era familia -, nu înţeleg. Ei spun că are loc ceva ciudat. Are loc dezvoltarea statului pe familii.

Experţii indică 10.000 coroane (suedeze sau norvegiene) pe zi, sumă ce o primeşte familia adoptivă pentru un copil primit. Agentul organizaţiei "Barnevarn", primeşte de la bugetul de stat, sume imense pentru răsturnarea cuibului de familie, pentru copilul furat. Acest lucru se întâmplă în toate ţările scandinave.

În acest sens, părinţii adoptivi pot alege copilul, ca la piaţă. Dacă ţi-a plăcut o fetiţă blondă cu ochii albaştri şi o vrei, ajunge să telefonezi la Barnevarn şi să spui: "Sunt pregătit/ă, am cameră pentru copil" şi să spui numele copilului.

Ombudsman, în Norvegia, încearcă să lupte împotriva sistemului Barnevarn. Consideră că acest sistem de tranzacţii cu copii, este corupt. În luna mai, familiile afectate de acest sistem, au organizat un protest împotriva separării copiilor de părinţi.

Titlul în ziarul norvegian: "1/5 din copiii norvegieni sunt deja salvaţi de la părinţi", înseamnă că dintr-un milion de copii, în acest stat, cam 200.000 sunt "salvaţi" şi nu mai locuiesc cu mama şi tata acasă, ci într-o instituţie pentru copii.

Conform statisticilor publicate în mass-media norvegiană, doi din zece copii sunt născuţi de femei norvegiene, restul fiind copii de emigranţi. Emigranţii dau Norvegiei o populaţie sănătoasă, deoarece la ei nu sunt aproape deloc practicate căsătoriile. Cei mai mulţi copii au primit Barnevarn de la părinţii ruşi.

"Zavtra": Atunci când un copil este luat de la părinţi, ei ce pot face?

Irina: Aproape în fiecare lună, în Norvegia se sinucide o mamă rusă. Pentru că atunci când vin să-ţi ia copiii, eşti lipsită de putere. Eşti singură împotriva sistemului. Ei îţi vor spune de exemplu: "Faci omleta altfel decât în Norvegia, forţezi copilul să-şi spele mâinile, mergi strâmb, prin urmare, nu poţi sta aici cu copilul pe nisip. Asta înseamnă că eşti o mama rea şi de aceea îţi luăm copilul."

Sistemul de protecţie a copilului în Norvegia, se bazează pe principiul prezumţiei vinovăţiei părinţilor.

Părintele este conştient vinovat. Pe părinţi se aruncă o grămadă de minciuni. Totul începe cu o afirmaţie simplă: "Vreţi să vă întoarceţi în Rusia" şi nu puteţi nega, doar aveţi rude acolo. Sau: "Vreţi să asasinaţi copiii voştri", asta pentru că ruşii obişnuiesc să spună "te omor!"

Sistematic te pun în situaţii când trebuie să te aperi. Un singur om nu poate să oprească maşinăria de stat, bazată pe recompense fabuloase oferite avocaţilor de la birourile de protecţie a copiilor, judecătorilor, psihologilor, psihiatrilor, părinţilor adoptivi şi altor asemenea. Recompensele se dau pentru fiecare copil  cu ochii albaştri, luat. Tu nu ai nici o şansă de a-ţi salva copilul de la adăposturile norvegiene pentru copii. Am trecut prin toate instanţele judecătoreşti norvegiene. Totul este susţinut, corupţia este peste tot. Copiii sunt bunuri, pe care ei nu le restituie.

Toate articolele ziarelor ruseşti despre copiii mei au fost traduse în norvegiană de avocatul de la Barnevarn şi utilizate pentru a mă învinovăţi. "Ea nu este normală, ea îşi apără copilul prin intermediul ziarelor". În vest funcţionează legea privind confidenţialitatea, care este promovată activ şi în Rusia.

"Zavtra": Aţi indicat că în nordul Europei, funcţionează sistemul de lichidare a familiei, legat de abuzuri sexuale asupra copiilor. Cum funcţionează acest lucru?

Irina: Ministerul care se ocupă cu probleme legate de copii, se numeşte literalmente Ministerul Afacerilor Copiilor şi Egalităţii la toate formele de diversitate sexuală.

Minorităţile sexuale în Norvegia, cu siguranţă nu mai sunt minorităţi.    Minorităţile, sunt acum orientaţii heterosexuali.

În materialele sociologilor, disponibile în mod liber, se afirmă că, în anul 2050, Norvegia va fi ţara cu 90% homo. Ce se înţelege prin termenul de "homo" este greu de imaginat. Se spune că ideile noastre despre lesbiene şi gay sunt deja trecutul.

S-ar părea că voi nu sunteţi implicaţi; să facă ce vor, ce am eu şi copiii mei cu asta? Cândva şi eu mă întrebam aşa, pentru că am trăit în ignoranţă completă despre asta, că întoată Europa se introduc în viaţă standardele sexuale, care reglementează creşterea copiilor în conformitate cu cadrul definit. 

Sunt obligatorii pentru toţi cei care au semnat convenţia de admitere, făcându-se acum lobby şi in Rusia. Acolo literalmente se spune despre modul în care părinţii, în colaborare cu personalul grădiniţei, sunt obligaţi să educe copiii în "diferite forme de iubire".

O parte specială a acestui total-european, sex-standardul, indică de ce ar trebui să ne învăţăm copiii despre masturbare, părinţii şi profesorii în grădiniţe sunt obligaţi să pună aceasta în aplicare, până la vârsta de 4 ani şi nu mai târziu. Pentru noi ruşii din "peşteră" este o informaţie foarte utilă.

La pagina 46 din acest document se afirmă că un copil nou-născut trebuie să fie conştient de identitatea lui de gen. Cu sex-învăţatul obligatoriu din naştere, copilul vostru trebuie să realizeze ceea ce este: gay, lesbiană, travestit sau transsexual.

În privinţa egalităţii de gen, sunt omişi termenii de "bărbat" şi "femeie", astfel încât rezultatul vi-l puteţi imagina şi singuri!

În Norvegia, a fost înfiinţat Institutul de cercetare ştiinţifică la Universitatea din Oslo, care examinează sinuciderile copiilor de la 0 la 7 ani. Este foarte ciudat, cum poate un copil nou-născut să se sinucidă?! Dar conform Barnevarn, este natural...

După urgiile sadice, când copiii într-adevăr mor, asemenea cazuri sunt luate ca fiind sinucidere.

„Zavtra“: Irina, să ne întoarcem la experienţa dumneavoastră personală ...

Irina: A doua oara mi-au luat copiii pe 30 mai 2011. M-au sunat doi poliţişti şi doi lucrători de la Barnevarn (Oficiul pentru Protecţia Copilului). Am deschis, poliţiştii erau înarmaţi, a venit chiar comandantul de la secţia de poliţie Bjorklagena şi mi-au spus: "Am venit să-ţi luăm copiii!". Am sunat-o pe avocată şi ea mi-a spus: "Da, în conformitate cu legile din Norvegia, sunteţi obligată să îi daţi. Dacă vă opuneţi, vi-i ia şi aşa oricum şi nu îi mai vedeţi mai mult. Sunteţi obligată să daţi copiii şi mâine, vă vor explica despre ce este vorba". Au luat imediat copiii, care nu au reuşit nici să se schimbe, fără să-mi arate nici un document.

Am rămas în stare de şoc. Acum trebuia să dovedesc că eu sunt o mamă bună.

În ziar a fost descris un caz în care un băieţel a fost luat de la mama sa şi a fost violat în toate instituţiile de apărare a copilului. Când a împlinit 18 ani, şi-a cumparat o armă, a venit "acasa" şi i-a împuşcat pe părinţii adoptivi.

Alt caz, un băieţel care a fost luat de la mama sa şi plângea că vroia la mama. Medicii au spus că este paranoia şi l-au îndopat cu medicamente. După ce jurnaliştii au început să manifeste interes pentru acest caz, l-au înapoiat la mamă într-un scaun cu rotile. Băiatul a pierdut în greutate 13 - 15 kg. Avea distrofie, cu modificări ireversibile.

La o vizită la copiii mei, fiul mai mare mi-a zis că a scris o scrisoare la consulatul rus, în care a spus că, şi dacă ar muri, tot va fugi din Norvegia, că nu v-a trăi într-un lagăr de concentrare.

Şi a reuşit să organizeze propria evadare. A luat contact prin internet cu polonezul Krzysztof Rutkovský, care a reuşit să salveze o fetiţă poloneză, de la o familie norvegiană adoptivă. Polonezul m-a sunat în ultimul moment, când totul a fost pregătit. Mi-a spus: "Când scot singur băiatul din ţară, fără dumneata, va fi răpirea unui copil străin, dar dacă vei merge şi dumneata, va fi ca un ajutor dat familiei." A fost o decizie dificilă: a muri toţi trei în Norvegia, sau a salva cel puţin pe fiul mai mare şi pe mine. Nu doresc nimănui să aibă asemenea trăiri ceva de genul acesta.

În Polonia, am stat trei luni. Mama biologică are dreptul la copilul său doar în Rusia, nicăieri în altă parte în Europa. Copilul meu a primit mai întâi mamă adoptivă norvegiană, apoi ne-a acuzat de răpirea copilului de către o străină (adică eu). Atunci Polonia a stabilit o altă mamă adoptivă.

Pentru a ajunge copilul în Rusia, mama mea (adică bunica lui), a devenit mama adoptivă din Rusia. Astfel s-a făcut schimbul între mamele adoptive poloneză şi rusă. Aşa că, fiul meu avea părinte norvegian numărul unu, părinte polonez numărul doi şi al treilea părinte, rus. Mama biologică este în Europa un nimic.

"Zavtra": După ce v-aţi întors în Rusia, au început să circule informaţii cu privire la cazuri similare. Povestiţi-ne despre asta.

Irina:  Să vă dau un exemplu: Irina S. a locuit în Marea Britanie 18 ani. A avut acolo un prieten şi a născut o fetiţă. Într-o zi, Irina S. a aflat că partenerul ei este membru al clubului sadomasochist. Se uitau la televizor împreună cu fiica lor, aratau acolo un concurent şi fiica spune: "Mami acest unchi s-a jucat cu mine de-a doctorul... O!!!  Şi mătuşa aceasta s-a jucat cu mine în cada de baie..." Puteţi să vă imaginaţi că copilul dumneavoastră povesteşte lucruri de genul asta?

Irina S. s-a dus să se consulte cu un psiholog pentru copii, care i-a spus: "Dragă, tu eşti pastă de dinţi, eşti ziua de ieri. Aceasta nu este perversiune, aceasta este un sex creativ pentru elită."

Irina S. a tăcut şi în linişte a început împachetatul lucrurilor şi pregătirea de evadare în Rusia. Femeie înţeleaptă ...

În Norvegia, au fost legalizate mai întîi căsătoriile între persoane de acelaşi sex, apoi a fost aprobată Legea privind adopţia copiilor de către partenerii homosexuali.

Preoţii (femei şi bărbaţi) vorbesc deschis despre orientarea lor sexuală netradiţională. Mai recent, au apărut îndrăzneţii din cercul homosexualilor, care ridică întrebări de drept privind căsătoriile cu copii.

Dacă noi, părinţii valorilor tradiţionale, stăm ca nişte găini şi aşteptăm, atunci această luptă cu ei este pierdută. Astăzi, sunt locuri de experiment în Europa de Nord, Germania, SUA şi fostele colonii britanice, precum Canada, Australia şi Noua Zeelandă – acestea fiind focarele, de unde primesc cele mai multe chemări de ajutor SOS, de la mamele ruse.

Ideea necesară rezistenţei deschise mi-a dat putere în Norvegia de a nu mă lăsa învinsă, de a nu înnebuni.

În Rusia, fiecare părinte trebuie să înţeleagă că, în ultimii 30 de ani, structurile care sunt implicate în traficul de copii sunt părtinitoare redistribuirii maselor demografice, au adoptat poziţia că părintele şi copilul nu sunt o singură entitate.

Acum copiii aparţin unei companii abstracte sau statului.

Pentru a face lucrurile si mai rele, în conformitate cu Aranjamentul de la Haga din 1980, în care Rusia a semnat în 2011, copiii aparţin teritoriului în care se află ultimele 3 luni.

Filosofia acestor "inumani", dezvăluie proiectul Partidului Muncitoresc Norvegian de guvernamant, despre care tocmai am citit recent în SMI norvegian. Lisbakken, ministrul responsabil pentru familie şi copii, declară fără ruşine: "Eu sunt un homosexual. Vreau ca toţi copiii din ţară să fie ca mine." A iniţiat Programul de Stat experimental, în care au fost eliminate de la grădiniţe poveşti ca Cenuşăreasa şi poveştile fraţilor Grimm. În locul lor a fost scrisă altă literatură de tip "Rege şi Rege", sau "Copii gay". În ele, de exemplu, prinţul se îndrăgosteşte de rege, sau de alt prinţ, prinţesa visează la căsătoria cu regina.

În conformitate cu legea, copiilor de grădiniţă educatoarele sunt obligate să le citească aceste povestiri şi să le arate imagini.

S-a întâmplat un caz. Turişti ruşi s-au dus în Noua Zeelandă cu o viză de şedere de scurtă durată, de exemplu pe 7 zile, părinte cu copil.

Părinţii, ori au ţipat la copil, ori copilul plângea mai tare şi de la hotel au sunat la serviciul pentru protecţia oficială a copiilor. A apărut grupul "salvator" şi le-a luat copilul, l-au „salvat“ de la părinţii "sadici". Diplomaţii ruşi au luptat mai bine de un an pentru o întâlnire între părinţii biologici şi copil.

Eu personal de doi ani mă lupt pentru dreptul de întâlnire cu fiul mai mic.

Brejvik, care a ucis 80 de persoane, are dreptul de a apela la rude în fiecare zi. Condamnaţii la moarte, peste tot în lume, au dreptul la scrisori şi apeluri telefonice, dar mama nu are posibilitatea nici chiar să vorbească cu copilul ei.

Oricum, Brejvik "a salvat" Norvegia înaintea partidului muncitoresc de guvernământ, şi ei au anunţat că urăsc musulmanii. Brejvik a fost violat la 4 ani de o mamă. Barnevarn l-a luat şi l-a trimis la „încercări pe etape“. Fiecare familie l-a "gustat" (probabil a fost dat la mai multe familii adoptive). Apoi tânărul a pregătit acţiunea sa 9 ani. Cred că i-au promis marea cu sarea, ca să nu pomenească despre acest subiect. Jurnalistii suedezi au descoperit deja această poveste.

La fiecare cinci ani, Barnevarn emite rapoarte despre emigranţi. Cati copii au fost luaţi de la părinţii biologici si care este originea parintilor. Pe primul loc se află Afganistan, apoi Eritrea şi Irak. Dintre copiii albi, Rusia este pe primul loc, iar în topul general, se află pe locul 4.

Părinţii biologici capătă de la stat permisiunea de a se întâlni cu copiii lor furaţi,numai două ore, o dată la jumătate de an. Este maximum. Fiul meu, care a fugit în Rusia, este înregistrat virtual în casa lor adoptivă, ca aparţinând de populaţia Norvegiei, până la vârsta de 23 ani.

Un alt lucru important. Numai în Norvegia funcţionează 19.000 de organizaţii non-guvernamentale pentru reprofilarea copiilor din bărbat şi femeie sau invers, sau în alte sexe neconvenţionale.

Copilul este nevoit să evolueze în categorie sexuală non-tradiţională stabilită. Ceea ce a povestit fiul meu cel mic deja nu mai este o pedofilie primitivă, ci un fel de training organizat.

"Zavtra": Este greu de crezut că există asemenea orori teribile ...

Irina: Până când rezolvaţi dacă este de crezut sau nu, în această lume este o întreagă generaţie de părinţi, care trebuie să trăiască cu această oroare.

Totul serveşte ideii de “toleranţă pentru diversitate”. Spun despre copii că au dreptul la alegerea sexuală de la naştere, au dreptul la diversitatea sexuală.

Împotriva noastră şi a voastră, împotriva părinţilor şi copiilor, sunt reţele bine organizate în lumea interlopă.

Se pare că a venit timpul să recunoaştem în mod deschis şi sincer şi la fiecare departament al poliţiei ruse, la toate nivelurile, să se constituie o unitate specială de combatere a acestor grupuri internaţionale de banditism demografic.

La marşul pentru „Apărarea copiilor“, am încurajat părinţii să scoată masca frumoasă a justiţiei juvenile din vest, care nouă ni se prezintă ca fiind „salvatoare a copiilor de părinţii alcoolici” şi care este folosită în încercare,a la nivel mondial, de a schimba sexul copiilor noştri.

Experiment monstruos, care de aproape 30 de ani, progresează în toată Europa.

În Europa, dar şi în Canada, SUA, Australia şi Noua Zeelandă, peste tot în afara Rusiei, familia este zdrobită şi despărţită. Familia, ca legătura între părinţi şi copii, este distrusă planificat.

Cifre de copii luaţi: 200.000 în Norvegia, 300.000 în Suedia, 250.000 în Finlanda, în Germania, Israel la fel un număr foarte mare. Acestea sunt generaţii furate.

"Zavtra": Pe baza acestor informaţii, se pare că ţara noastră este o insulă cu un stil de viaţă creştină ...

Irina: Despre mine se vorbeşte des: "Aha, mai întâi a fugit în vest, iar acum a devenit o patriotă fanatică". Da, eu sunt o patriotă involuntară. Pentru ca omul să aprecieze Rusia noastră, probabil că este nevoie să piardă totul. Am plătit prea scump pentru greşeala mea - propriul copil - şi am avut parte de o experienţă oribilă.

Mai mult de 100 de familii ruse îngenunchează azi în jurul Rusiei şi strigă: „Noi suntem musafirii din viitorul vostru! În vest ne-au furat copiii. Luaţi seamă la nenorocirile noastre şi învăţaţi-vă minte! Treziţi-vă, opriţi ciuma celui de-al treilea mileniu! Ridicaţi o cortină de fier faţă de aceste toleranţe şi perversiuni! Împingeţi această mizerie dincolo de graniţele Rusiei!”

________________________

Interviu realizat de Andrei Fefelov, mişcarea internaţională publică "Mame din Rusia", apărut în ziarul "Zavtra".

 http://www.chelemendik.sk/Rozhovor_s_ruskou_mamou_plakat_je_v_Norsku_zakazane_je_to_povazo_119288153.html

http://www.magnificat.sk/2013/08/europska-unia-alebo-kam-sme-sa-to-dostali/

Biserica "Sf. Parascheva" din Vidin (Bulgaria) va avea acoperiş nou datorită credincioşilor români

Astăzi, de hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, avem în cont 14.503 lei pentru repararea acoperişului bisericuţei “Sf. Parascheva” din Vidin (Bulgaria). Campania de strîngere de fonduri, organizată de revista Lumea Credinţei şi Asociaţia ROST, şi-a atins obiectivul deja. Desigur, nevoile acestei biserici rămîn încă mari. De pildă, pictura murală ar trebui restaurată. De aceea, colecta va continua pînă la sfîrşitul lunii octombrie, aşa cum am şi anunţat de la început, iar banii adunaţi vor fi folosiţi pentru alte lucrări de reparaţii la aceeaşi biserică.

Vă mulţumim din suflet tuturor celor care aţi dat din puţinul dvs. pentru a salva de la distrugere o ctitorie a domnitorului român Matei Basarab, o biserică închinată Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, un simbol al românităţii creştin-ortodoxe din sudul Dunării. Numele de botez ale tuturor donatorilor vor fi pomenite la bisericuţa din Vidin ca ale unor binefăcători, cum sînteţi.

La finalul campaniei, vom merge la Vidin pentru a înmîna banii Consiliului Parohial şi vom publica în Lumea Credinţei şi pe www.rostonline.ro un foto-reportaj de la eveniment. De asemenea, o echipă a TVR va face şi va difuza un reportaj de acolo. Doamne, ajută!

A fi român înseamnă să fii extremist

Bolşevicii de modă nou şi apucături vechi, dimpreună cu închipuiţii vînători de "nazişti" - două grupuri care deseori se suprapun pînă la identitate - nu ne surprind cu nimic: "Temele discursului extremist din România sunt: unificarea cu Basarabia, homosexualitatea, avortul, evreii, maghiarii, NATO, UE, Sfinţii Închisorilor." 

Aţi auzit, extremiştilor? Care eşti pentru revenirea Basarabiei la Ţara-mamă, anticomunist, contra propagandei homosexualităţii, împotriva uciderii pruncilor nenăscuţi, critic cu evreii (mai cu seamă cu sioniştii şi impostorii holocaustului), deranjat de şovinismul maghiar şi de atentatele la unitatea statului român, eurosceptic, prea puţin entuziast faţă de anumite acţiuni ale NATO şi cu evlavie la Sfinţii Închisorilor? Fă un pas în faţă, extremistule, ca să te băgăm la puşcărie! Nu v-a ajuns, băi, că am trecut prin malaxorul temniţelor două generaţii de-alde voi? Vă vreţi martiri? Las' că vă facem martiri! Acuş ne sare în ajutor şi Antonescu ăsta pîrît, cum îi zice?, Crina!

Citiţi aici, ca să vă cruciţi!

Noua spaimă a lui Crin Antonescu: legionarismul

România este neguvernată de mai bine de un an şi jumătate, economia e la pământ, şomajul în creştere, românii rămîn cetăţeni de rangul doi în UE (prin neprimirea în spaţiul Schengen), USL furnizează Justiţiei, pe bandă rulantă, miniştri, parlamentari, şefi de Consilii Judeţene şi primari penali, protestele civice se înmulţesc şi se radicalizează din pricina hoţiilor şi a trădării la care se dedă Puterea socialist-liberală.

Estimp, Crin Antonescu, lider al PNL (un partid aşa-zicînd al libertăţii, inclusiv al celei de exprimare, de asociere şi de manifestare politică), co-preşedinte al USL şi şef al Senatului României, s-a trezit că principala noastră problemă este interzicerea „organizaţiilor cu caracter legionar” şi pedepsirea celor care „minimalizează holocaustul”. Dincolo de formulările vagi, care lasă loc interpretărilor abuzive (în condiţiile în care se vor regăsi şi în legea pe care vrea s-o iniţieze Antonescu), această proaspătă grijă a liderului liberal, pentru care cere procedură de urgenţă în Parlament, arată nu numai obedienţa deja obişnuită la politrucii noştri de rit nou, ci şi, atenţie, o mare frică!

Mai perspicace cu o secundă decît cealaltă păpuşă trasă pe sfori în capul guvernării, recte Victor Ponta, Crin Antonescu a realizat că ţara s-a săturat de această clasă politică şi că este pregătită să o măture definitiv. El ştie că protestele din stradă se vor înăspri, mai ales după venirea iernii, care va fi cumplită pentru români nu doar meteorologic, ci şi financiar. Îşi dă seama că în aceste vremuri, speranţa merge către o soluţie de forţă şi că românii, aşa îndoctrinaţi de comunism şi manipulaţi de istoricii de partid sau „corecţi” politic, ştiu că singurii care au pus probleme mafiei de stat au fost legionarii. Şi-atunci vrea să se asigure că o alternativă „legionară” la actuala putere şi la nevrednica opoziţie parlamentară nu este posibilă.

Pun ghilimelele la „legionară”, pentru că îi cunosc prea bine pe aceşti ticăloşi care ne conduc şi ştiu că vor asimila cu legionarismul orice grupare naţionalist-creştină, ba chiar şi pe acelea care vor îndrăzni să manifeste fie şi un timid patriotism sau o preocupare mai intensă pentru impunerea unor principii de viaţă creştină în societate. Nu m-aş mira să fie acuzate de legionarism pînă şi Mişcarea Populară sau Noua Republică, pentru că PNL ar deveni astfel singura formaţiune „de dreapta” – cu şanse de a intra în Parlament – democratică, nu-i aşa?, deci cu drept de existenţă, şi unica alegere a celor care înţeleg nocivitatea Stîngii.

Revenind, nu m-aş mira nici ca iniţiativa omagierii unui sfînt al închisorilor ca Valeriu Gafencu să fie considerată de legiuitor drept o dovadă de „minimalizare a holocaustului”, căci se ştie că acesta a fost “frate de cruce”, legionar, ce mai!, deci, vezi bine, antisemit, chit că a salvat de la moarte în puşcărie cel puţin un evreu.

Las că istoria Mişcării Legionare a fost mistificată în cel mai înalt grad de către adversari atît în epocă, cît şi în timpul comunismului, ca şi astăzi. Fapt este că în legea veche, pe care Antonescu vrea s-o modifice, legionarismul nu este incriminat, ci numai fascismul, iar integrarea legionarismului în curentul fascist nu e facilă şi nici nu poate fi obiectul unei instanţe de judecată. [De altminteri, plîngerile la Parchet, din ultimii 20 de ani, ale unor cetăţeni români de etnie evreiască împotriva unor organizaţii declarat legionare, ca şi unele procese intentate unor persoane considerate ca aparţinînd Mişcării Legionare, au fost soluţionate în defavoarea reclamanţilor.] Aşa încît, probabil la presiunea prietenilor noştri evrei, liberalul vrea să condamne în mod expres legionarismul, necondamnat pînă acum nicăieri în lume.

Crin Antonescu (ca şi consilierii săi de la Institutul „Elie Wiesel”) nu pare să realizeze că o astfel de iniţiativă provoacă o reacţie contrar celei scontate în corpul social şi că stîrnesc pornirile anti-Putere ale românilor, care nu văd în asta decît semnul unei slugărnicii abjecte şi a încă unei trădări a neamului din care provine.

Liderul PNL, Crin Antonescu, a anunţat că va depune o iniţiativă legislativă pentru modificarea şi completarea OUG 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob prin care „minimalizarea Holocaustului” se va pedepsi cu închisoarea. De asemenea, vor fi interzise simbolurile şi organizaţiile cu caracter legionar. Antonescu a ales să facă acest anunţ astăzi, deoarece mâine se comemorează ziua Holocaustului în România.

„Între faptele, simbolurile şi organizaţiile interzise vor fi introduse şi acelea cu caracter legionar pentru a ţine cont de o realitate istorică. Această referire este perfect justificată de politica rasială promovată între septembrie 1940 şi ianuarie 1941 de guvernarea legionară, de atrocităţile comise la adresa cetăţenilor de origine iudaică şi nu numai. Totodată se introduce în lege şi o definiţie dată Holocaustului pe teritoriul României astfel încât această să introducă şi persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român pe teritoriile administrate de acestea în perioada 1940 – 1944”, a declarat deputatul PNL, George Scutaru, co-iniţiator al proiectului de lege, care a adăugat că proiectul este realizat în colaborare cu Institutul „Elie Wiesel”.

Crin Antonescu a precizat că va cere o procedură de urgenţă în Parlament pentru această iniţiativă.

Întrebat dacă afirmaţiile ministrului delegat Dan Şova, care a declarat că evreii nu au avut de suferit în România, afirmaţie asupra căreia a revenit ulterior, ar intra sub incidenţa noii legi, Antonescu a răspuns că da.

Liderul PNL a subliniat că recitarea unor poezii ale unor autori cu afinităţi legionare sau legionari nu intră sub incidenţa legii.

SURSA: Gândul

Campania pentru acoperirea bisericii "Sf. Parascheva" din Vidin intră în linie dreaptă

Dragii mei, vă anunţ că am strîns pînă acum 4.590 de lei pentru acoperişul bisericii "Sf. Parascheva" din Vidin. Mai avem puţin pînă la suma necesară, de aproximativ 10.000 de lei. Haideţi să facem un efort şi să o adunăm pînă la 14 octombrie, de hramul Sfintei Cuvioase Parascheva! Din evlavie faţă de Sfînta, din dragoste pentru istorie (căci lăcaşul e ctitorie a lui Matei Basarab) şi faţă de românii de la Sud de Dunăre, pentru care a fost ridicată.

Banii se pot vira în contul Asociaţiei ROST, cu următoarea precizare: "Acoperiş biserică". Contul este: RO25 BACX 0000 0001 0736 3250, în lei, deschis la Unicredit Tiriac Bank, Sucursala Drumul Taberei, Bucureşti.

Dumnezeu să ne ajute!

Gânduri şi adevăruri trecute sub tăcere de toţi politicienii care se vor "corecţi" politic

V. J. Iamandi (Sibiu, 2011)

Carta libertăţii, drepturile omului, dreptul internaţional, democraţia şi tot acest bla-bla, de care se face atîta caz pe mapamond, se înclină şi lasă loc unor legi suprastatale care nu iartă, impunând lumii acest tabu al Holocaustului, pentru singura vină că unii dintre noi s-a întâmplat să-i fi fost contemporani.

Holocaustul, crimă împotriva umanităţii comisă de nazişti, a fost pusă pe nedrept în cârca întregii omeniri! Comunismul este identificat cu antifascismul, deci fiind anticomunist devii fără drept de apel... fascist.

Indiferenţa unor populaţii complexate de distrugerile, ororile şi marele număr de victime din  cel de-al doilea război mondial a făcut, cu participarea laşă a democraţiilor occidentale, ca la Nürnberg să fie judecat procesul criminalilor de război, nu cel al asasinilor nazişti, aşa cum ar fi fost normal.

O dată cu torţionarii nazişti (care au făcut 6 milioane de victime în rândul evreilor, cum se afirmă în mod curent) a fost judecat şi poporul german de către călăii bolşevici, judecători care aveau la activul lor, peste tot în lume, circa 200 de milioane de victime la fel de nevinovate, de toate rasele, de toate naţiile, de toate confesiunile, printre care, cunoscut fiind antisemitismul populaţiei şi al conducătorilor sovietici, în frunte cu Iosif Visarionovici Stalin însuşi, vor fi fost şi numeroşi evrei despre care nu se face nici un caz. Cât despre numărul celorlalte victime ucise mişeleşte, care depăşesc cu mult Auschwitzul şi celelalte lagăre antievreieşti la un loc, acestea au intrat în anonimatul istoriei şi trebuie ignorate, dacă domnul Elie Wiesel şi ciracii săi nu le anatemizează de-a dreptul.

Infamia şi cruzimea duse la paroxism, practicate în toate gulagurile asupra popoarelor peste  care "umanismul comunist" şi-a întins aripa criminală, le-au depăşit cu mult pe cele naziste.

La presiunile finanţei mondiale, talerele balanţei zeiţei oarbe au înclinat numai de partea aurului, adică numai pentru cele 6 milioane (citând cuvintele abatelui Pierre, şi o singură victimă ar fi fost prea mult), număr de altfel contestat chiar şi de personalităţi evreieşti care s-au ridicat împotriva antisemitismului provocat şi cultivat de politicienii sionişti.

Bolnavi de orbul găinilor, occidentalii, după ce au vândut estul Europei plutoanelor de execuţie sovietice, au închis sistematic ochii, trecând cu vederea crima împotriva umanităţii a unui totalitarism mult mai nociv şi mai de durată, care ameninţă pe mai departe omenirea şi care, nefiind judecat aşa cum ar fi cerut Justiţia şi toate legile echităţii, rămâne nepedepsit.

Statul Israel abuzează şi foloseşte acest număr de 6 milioane de victime (pentru care ne exprimăm toată compasiunea) ca pe o perpetuă ameninţare culpabilizatoare, ca pe o sabie a lui Damocles atârnând deasupra întregii opinii publice şi clase politice, gata să decapiteze pe toţi cei care îndrăznesc să le pună în discuţie sau care nu îşi însuşesc acest nou limbaj mondial zispolitically correct, impus tuturor celor care vor să reprezinte interesele unei ţări şi încearcă să îşi spună cuvântul în arena politică a vremii.

Aşa cum este normal, acest Holocaust rasial, în afară de compasiune, a stârnit oprobriul şi indignarea opiniei publice. Comunitatea evreiască mondială şi statul Israel ar fi avut numai de câştigat cultivând paşnic şi democratic acest val de simpatie. S-a preferat însă contrariul, declanşându-se această anomalie a secolului, această dictatură a urii, similară nazismului pe care l-au condamnat. Şi vor obţine contrariul, după cunoscutul proverb care spune: "Cine seamănă vânt, culege furtună". Din păcate, nu vinovaţii, cei care au recuperat greutatea în aur a celor 6 milioane  de victime, vor plăti, ci, ca întotdeauna, populaţia, cei simpli şi săraci.

La noi, declanşând prin Institutul "Elie Wiesel" o campanie care sfidează deopotrivă libertatea statului şi libertăţile cetăţeneşti, au călcat în picioare până şi drepturile Bisericii sau prerogativele Justiţiei, acţionând împotriva celui mai elementar bun-simţ, împroşcând cu noroi, încercând să ne ucidă credinţa, memoria, respectul şi recunoştinţa faţă de eroii naţionali, de martirii anticomunişti, de tot ce este adevărat şi drept în istoria poporului nostru.

Stat în stat, Institutul "Elie Wiesel" pentru Studierea Holocaustului obligă la legi riguroase pentru condamnarea "negaţioniştilor" şi a tuturor celor pe care sionismul mondial îi consideră adversari, neţinând seama de ce reprezintă aceştia, dincolo de orice ideologii, pentru ţara şi poporul lor. Este interzis să ai eroi naţionali, să îi omagiezi, să-i identifici ca martiri şi să-i cinsteşti ca sfinţi slujitori ai Bisericii. Suntem obligaţi să ridicăm monumente şi case omagiale în care să comemorăm şi să onorăm victimele Holocaustului, care aparţin numai şi numai "poporului ales", în timp ce la noi în ţară, abandonaţi hidrei sovieto-securiste, au căzut ucişi bestial sau au beneficiat de "ospitalitatea" temniţelor sau lagărelor de muncă peste 2 milioane de martiri, care, la limita nivelului de supravieţuire, au îndurat cele mai groaznice torturi, torturi care depăşesc nu doar orice altă realitate, dar şi imaginaţia omenească! Ei, mărturisitorii noştri, nu au dreptul de a fi omagiaţi şi canonizaţi ca martiri, sau de a fi socotiţi eroi naţionali, uitându-se că sfinţii nu au culoare politică, ci un singur crez suprem, pentru care s-au şi jertfit, iar alfabetul lor este cuvântul Evangheliei, mai presus de toate conjuncturile politice.

Consider cererea Institutului "Elie Wiesel" de retragere a titlului de cetăţean de onoare acordat postum de Baia Sprie Părintelui Iustin Pârvu, ca şi retragerea la aceeaşi iniţiativă a titlului de cetăţean de onoare post mortem al oraşului Tg. Ocna lui Valeriu Gafencu, considerat de noi "Sfântul închisorilor" (deoarece măsura creştinătăţii lui a fost jertfa), ca pe nişte atacuri şi insulte grave, care anulează independenţa, libertatea şi responsabilitatea unui stat de drept şi a unei comunităţi naţionale, şi care, în final, lovesc credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor, valori de bază ale Bisericii Ortodoxe abia scăpate din ghearele ucigaşilor bolşevici.

Ocultele nu şi-au abandonat ţelul. Decretată duşman de moarte, Biserica creştină a fost, este şi va rămâne probabil principala ţintă a celor care L-au răstignit şi Îl urăsc de moarte pe Hristos.

Unul dintre cei mai iubiţi duhovnici ai Ortodoxiei româneşti, Părintele Iustin Pârvu, stâlp de nădejde al Bisericii, s-a stins din viaţă. Încă unul dintre păstorii care purtau cu credinţă şi har pe umerii lor fragili greutatea statorniciei tradiţiilor şi dogmelor ortodoxe, de la care nu s-a abătut şi pe care le-a slujit cu dăruire jertfelnică de-a lungul întregii vieţi. Îndurând martirajul creştinilor din primele veacuri de prigoană, ca soldat al lui Hristos, nu s-a înclinat în faţa apocalipsei roşii, luptând pentru credinţă cu toată abnegaţia, stimulând eroismul creştin împotriva unei orânduiri atee, înfruntând Securitatea în anii grei ai gulagurilor. Ortodoxia îl plânge pe cel plecat dintre noi, dar rămâne fermă în credinţa că vom avea acolo sus un sfânt rugător şi ocrotitor, veşnic de partea noastră, pentru dreptate şi adevăr.

Cei care doresc umilirea României şi care, în ura lor ancestrală, sunt adepţii moralei "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", au găsit ca de obicei oportunitatea de a-şi materializa obsesiile vindicative, lovind fără scrupule în sfinţii şi eroii idealului creştin, care au înţeles să trăiască şi să moară apărând ce le aparţine de drept: credinţa şi libertatea.

Ştiu bine că, spunându-vă aici nişte adevăruri trecute sub tăcere, voi fi calificat drept "fascist" şi "antisemit", deşi nu sunt nici una, nici alta, chezaş stând cu singurele bunuri pe care le mai posed: viaţa şi libertatea.

V-am mărturisit convingerile mele de cetăţean liber al acestei ţări şi de fost deţinut politic, ce protestează împotriva acestei nedreptăţi strigătoare la cer, care sfidează dreptul unui stat de a avea eroi şi dreptul unei Biserici de a avea sfinţi şi martiri, cărora să le acorde respectul şi cinstirea cuvenite, pe care eu unul mi le asum smerit, dar ferm, cu toată răspunderea.

Sunt oameni sfinţi pe care i-am cunoscut în timpul detenţiei mele, ce ard ca o flacără de nestins şi care, din adolescenţă şi până în pragul apusului, au fost numai în lupte, prigoane şi închisori. Iar eu, nevolnicul, considerându-i cei mai autentici martiri, mă rog şi le cinstesc memoria, aşa cum ar trebui să o facă şi oficialitatea Bisericii, dimpreună cu toţi cei pe care îi păstoreşte.

Noi, românii, suntem obligaţi să luptăm, în minţi şi în inimi cu pilda mereu vie a martirilor crucii şi neamului, pentru ceea ce ne aparţine de drept şi ni se fură mojiceşte: credinţa, libertatea, adevărul şi onoarea.

26 septembrie 2013

V. J. IAMANDI

(fost deţinut politic)

De un leat şi de un crez: 

V. J. Iamandi şi D. Andronescu (Paris, 2010)

Acoperiţi-o pe Sf. Parascheva!

Revista Lumea Credinţei şi Asociaţia ROST fac împreună o colectă de fonduri pentru reparaţia acoperişului bisericii Sf. Parascheva din Vidin (Bulgaria), ctitorie a domnitorului român Mastei Basarab. Suma necesară pentru refacerea acoperişului este de aproximativ 2.500 euro. Demersul nostru este motivat de evlavia pentru Sf. Parascheva, dar şi de semnificaţia istorică a lăcaşului şi de legătura de sânge dintre românii nord-dunăreni şi cei sud-dunăreni, aşa-numiţii vlahi, pentru care Matei Basarab a clădit biserica.

Credem că îi putem face o bucurie Sfintei Cuvioase Parascheva şi ne putem face nouă înşine o bucurie strângând banii până la 14 octombrie, de praznicul Sfintei. În numai câteva zile de când am anunţat strângerea de fonduri, în conturile Asociaţiei ROST au intrat deja, pentru acoperişul bisericii din Vidin, 2.090 de lei. Tragem nădejde, aşadar, că vor fi completaţi şi restul banilor în curând.

Banii se pot vira în contul Asociaţiei ROST, cu următoarea precizare: "Acoperiş biserică". Contul este: RO25 BACX 0000 0001 0736 3250, în lei; deschis la Unicredit Tiriac Bank, Sucursala Drumul Taberei, Bucureşti.

[Am fost sesizat de unii donatori că au întâmpinat greutăţi la depunerea banilor, anumiţi funcţionari, probabil mai grei de cap, interpretând legea după bunul plac şi cerându-le o factură pe baza căreia să le primească banii! Este o aberaţie rară. Nu există factură pentru donaţii! Şi donaţiile nu trebuie justificate. Banca are obligaţia să încaseze banii pentru noi. Plătim comisioane importante şi pentru serviciul ăsta. Dacă veţi avea aceeaşi problemă, mergeţi, vă rugăm la altă sucursală, ori, dacă aveţi posibilitatea, încercaţi să viraţi banii din conturile dvs, online sau prin ordin de plată. Vă mulţumim!]

Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă bisericuţa de la Vidin, public aici un reportaj făcut de mine în martie 2010. Fotografiile îmi aparţin de asemenea. (C.T.)

------------------------

Bisericile din Vidin ale lui Matei Basarab

În oraşul Vidin, de pe malul bulgăresc al Dunării, au rezistat veacurilor până astăzi două biserici construite de Matei Basarab al Ţării Româneşti, purtând hramul Sf. Pantelimon şi al Sf. Parascheva. Ele sunt dovezile unei continuităţi a românilor în acest loc şi totodată mărturisesc despre râvna creştinească a unui domnitor român.

Cu o arhitectură simplă, clădite din piatră de râu, aceste biserici mai păstrează ceva din căldura credinţei trăite aici odinioară.

Astăzi, oamenii le vizitează rar, fie din curiozitate turistică, în cazul bisericii Sf. Pantelimon, fie pentru a cere ajutor de Sus, prin mijlocirea Sfintei Parascheva. Românii din Vidin cunosc prea puţin istoria celor două sfinte lăcaşuri, la fel ca şi noi, cei din nordul fluviului.

„Pace frumoasă” îmi deschide drumul

„Hai cu mine!”, zice. Şi o ia hotărât, cu paşi mari peste stradă, fără să se uite dacă-l urmez. Merge ca un marinar pe puntea unei corăbii clătinate de valuri. Braţele lungi, cu palme grele, îi lunecă pe lângă trup, înainte-napoi, ca nişte pendule. Un mănunchi mare de chei îi izbeşte ritmic şoldul drept. Încerc să ţin pasul, şi-l întreb de unde ştie româneşte. „Sunt vlah. Vlah” – repetă, apăsat pe „h”, ca şi cum s-ar teme că nu înţeleg. Şi-şi întoarce spre mine chipul brăzdat de vârstă şi nebărbierit, care se ridează mai mult într-un zâmbet larg. „Fata mea îşi dă doctoratul în economie la Bucureşti”, adaugă mândru.

Cunoaşte toate bisericile din Vidin – uite, are cheile tuturor la cingătoare, căci e inspectorul financiar al episcopiei –, dar nu le ştie istoria. A prins doar frânturi de legendă de la bătrâni. Da, lăcaşul închinat Sfântului Pantelimon, din curtea catedralei Sf. Nicolae din Vidin şi biserica Sveta Petka, adică Sf. Parascheva, de peste drum, sunt făcute de români. Când? Cine ştie?...

L-am întâlnit pe vlahul Crasimir în curtea bisericii Sf. Pantelimon, unde se afla cu treabă. A intrat în vorbă bucuros şi puţin mirat că admiră cineva biserica. Crasimir înseamnă „Pace frumoasă” – îmi spune – şi mă gândesc că Dumnezeu nu mi l-a scos degeaba în cale pe omul cu un astfel de nume.

În dimineaţa aceea de vineri, la catedrala episcopală Sf. Nicolae nu veniseră la slujbă decât câţiva călugări şi vreo două bătrâne. „Nu prea trece lumea pe la biserică”, dă din mână a lehamite Crasimir.

Sf. Pantelimon, cuibărită între catedrală şi două clădiri administrative, era închisă, dar mi-a descuiat-o Crasimir. Tăiată în piatră şi acoperită cu ţiglă, mica biserică aduce cu cele ale vlahilor din Muntenegru şi cu cele ale aromânilor din nordul Greciei, ori de la Ohrid din Macedonia. Doar că e mai smerită, fiind pe jumătate îngropată în pământ. În vremea când a fost clădită, turcul nu-i permitea creştinului să-şi ridice lăcaşul de închinăciune la înălţimea moscheii. 

Interiorul bisericii Sf. Pantelimon din Vidin.

„Beciul” care dogoreşte de sfinţi şi îngeri

O uşă de tablă şi o scară metalică duc spre pântecele întunecat al bisericii. Înăuntru simţi că eşti într-un loc de unde urmează să te naşti din nou. Pereţii strâmţi şi rotunzi păstrează o pictură care dogoreşte: scenele biblice sunt inundate de roşu, iar sfinţii sunt vii, energici, cu feţe translucide – ale căror trăsături nu le vezi, dar cărora le simţi expresia. În frescele care par atât de proaspete, mucenicii sunt traşi pe roată, precum răsculaţii români, iar călăii au uniforme de ieniceri. Sfânta Treime este închipuită de trei tineri, în jurul unei mese, care au aripile ridicate cu vârfurile în sus, parcă acum îşi iau zborul. Ard picturile ca nişte stele incandescente pe un cer de catifea indigo. Şi luminează mai bine decât sfeşnicele şi mult mai mult decât becul agăţat de-o grindă de lemn la mijlocul lăcaşului.

Pictură murală în biserica Sf. Pantelimon.

Beciul acesta de piatră aspră şi rece, în duşumelele căruia îi simţi găurile făcute de genunchii creştinilor aşezaţi pe ele timp de secole, beciul acesta zugrăvit cu aripi şi aure care ard este cald de parcă abia s-a sfârşit liturghia.

Mă aşez într-o strană de lemn bătrân ca lumea, pe care s-or fi scurs neştiute şiruri de lacrimi, care va fi fost frământat de mii de mâini, care va fi odihnit cine ştie câte trupuri de români sud-dunăreni, care a vibrat atâtea şi atâtea liturghii… Dacă ar putea vorbi lemnul, mi-ar povesti despre această parte a românităţii, de dincoace de Dunăre, vămuită, folosită şi prigonită mii de ani de Bizanţ, de otomani şi de bulgari. Mi-ar spune despre incursiunile domnilor Ţării Româneşti la Vidin, la Veliko Târnovo şi chiar mai în sud, până la mare, în fruntea oştilor româneşti pentru a-i ajuta pe fraţii vlahi în lupta lor contra stăpânitorilor haini. Aş afla cum românii de aici şi cei din nordul Dunării au clădit zeci, sute de biserici şi mănăstiri pe teritoriul actual al Bulgariei, pentru slava lui Dumnezeu dar şi drept dovadă a vechimii românităţii pe aceste meleaguri. Lemnul e martorul viu al unei istorii pe care o descifrăm fragmentat prin cărţi.

Lemnul e mut însă, iar Crasimir nu ştie nimic din toate acestea – nici măcar că, în câteva lucrări de istorie româneşti, vodă Matei Basarab al Ţării Româneşti e trecut ctitor al bisericilor Sf. Pantelimon şi Sf. Parascheva.

În schimb, Crasimir se oferă să mă ducă la Sf. Parascheva, unde este un preot vlah, care ar putea să-mi răspundă la întrebări.

Biserica Sf. Pantelimon din Vidin.

Sfântul lăcaş în care plânge pământul

Biserica Sf. Parascheva este tot din piatră şi tot pe jumătate îngropată. Doar că, faţă de Sf. Pantelimon, e mai scurtă şi la un capăt are un adaos de zid în semicerc, dezvăluind locul altarului. Pe acoperiş cresc ierburi, iar pereţii plâng cu lacrimile pământului, scorojind tencuiala şi dizolvând pictura murală – atâta cât a mai rămas, numai petece. Un geam mic şade-n perete, la nivelul străzii, ca un timbru de ceaţă. Raza de lumină care pătrunde prin el  îşi pierde vlaga încă de la intrare, în fumul de lumânări ridicat până-n tavan şi în sclipiciul unor becuri.

Pr. Velisarie

Părintele Velisarie Gavrilescu, parohul de la Sf. Parascheva, tocmai şi-a terminat slujba şi mai sfătuieşte câte un credincios dinaintea catapetesmei ornate cu ghirlande de flori de plastic.

La Sf. Parascheva, liturghia se oficiază numai vinerea, căci aşa s-au învăţat credincioşii să vină aici doar în ziua în care o cinstesc pe Sveta Petka. După o vreme, în care a încercat să le schimbe oamenilor obiceiul şi să-i aducă la slujbă duminica, părintele Velisarie s-a dat după ei.

Lângă uşa din stânga altarului, se află o icoană făcătoare de minuni a Sfintei Parascheva, la care vin necontenit creştini să se închine şi să se roage. Ei pun întîi „luminile” – lumânări din ceară curată – să ardă într-o lădiţă cu nisip chiar în faţa icoanei şi apoi se reculeg pentru câteva clipe şi-i spun Sfintei, în gând, necazurile ori dorinţele lor. Nimeni nu zăboveşte prea mult, ca să lase locul altora.

Într-o limbă română veche, amestecată cu regionalisme olteneşti, părintele Velisarie îmi spune, pe îndelete, istoria acestui sfânt lăcaş, aşa cum o ştie.

A fost ridicat de către Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, în veacul şaptesprezece şi împodobit cu lucruri de preţ. Ca şi biserica Sf. Pantelimon, a fost strălucit pictată pe interior. Era pregătită să devină casa Sfintei Parascheva, ale cărei sfinte moaşte mai fuseseră în Vidin, în veacul paisprezece, timp de cinci ani. Şi se gândea vodă că s-ar cuveni să se întoarcă aici, dacă le-ar putea răscumpăra de la rivalul său, Vasile Lupu, domnul Moldovei, care le dusese la Iaşi.

„După căderea jugului turcesc, biserica a fost părăsită. Nu ştim de ce. Peste ea a fost pus pământ, şi lumea a uitat că a fost o biserică. Rămăsese doar o movilă cu verdeaţă, pe care uneori se odihneau târgoveţii. A fost redescoperită, printr-o minune dumnezeiască, mai târziu” – spune părintele Velisarie.

Biserica Sf. Parascheva. În anul 2010 acoperişul ei era deja avariat, iar apa se scurgea pe pictura veche.

Biserica vindecătoare, descoperită în vis

Interiorul bisericii Sf. Parascheva în 2010.

Cândva, pe la începutul secolului trecut, o româncă dintr-un sat de lângă Vidin a venit în oraş să caute leac pentru fetiţa ei bolnavă. Îi apăruse în vis Sfânta Parascheva, care i-a spus că fata i se va însănătoşi dacă vor merge să se roage timp de trei zile şi trei nopţi pe un deal din Vidin. Şi a căutat mult timp dealul acela, până să ajungă deasupra biserici Sfintei Parascheva. Acolo au dat peste movilă şi s-au aşezat la rugăciune. La sfârşitul celei de-a treia nopţi de priveghere, femeia a adormit, şi i-a apărut iarăşi Sfânta în vis şi i-a spus că fata ei va fi sănătoasă, iar în semn de mulţumire să dezgroape biserica de sub acea movilă.

Părintele Velisarie a căutat prin scriptele bisericii şi pe la învăţaţii Vidinului date precise despre istoricul bisericii, dar n-a găsit. Cineva de la Craiova i-a promis că o să-i aducă o carte pe care a descoperit-o în zidul unei biserici şi în care scrie şi despre ctitoriile lui Matei Basarab din Vidin şi Şiştov.

„Datele istorice sunt importante, dar contează mai mult adevărul pe care l-am moştenit de la strămoşi”, e convins părintele.

Şi ce poate fi mai adevărat decât minunile care se întâmplă frecvent în biserica sa. „Vin mulţi oameni şi cer sănătate, la icoana Sfintei Petka. Şi pe urmă unii dintre ei, care au avut credinţă tare, mărturisesc că s-au vindecat” – spune repede părintele Velisarie. El n-a văzut pe nimeni recăpătîndu-şi vederea sau ridicându-se din scaunul cu rotile la icoană, dar e numai de doi ani paroh la biserica aceasta.

Mă lasă câteva momente singur, ca să-i citească o rugăciune unei copile care visează urât şi care de aceea se teme să mai adoarmă. Se roagă în bulgăreşte, căci mitropolitul nu le dă voie să slujească în limba română.

Minunile Sfintei Parascheva la Vidin

Dintr-un ungher, o femeie încă tânără, îmbrăcată în negru, mă priveşte de când am intrat în biserică. Mă apropii şi o întreb dacă ştie româneşte. „Cum nu?”, zice, încercând să zâmbească. Gura are un desen ciudat, cu colţul din dreapta ţeapăn şi cel din stânga căzut. Mâna dreaptă şi-o ţine îndoită din cot şi lipită la piept, ca şi cum i-ar fi legată într-o eşarfă.

O chemă Zoia şi vine în fiecare vineri să asiste la slujbă, apoi rămâne în biserică până pleacă ultimul om. Dacă a văzut minuni în biserică? O minune s-a întâmplat chiar cu ea. De fapt, două. „Sfânta Petka m-a vindecat. Prima dată a fost pe când aveam vreo 12 ani. Eu m-am născut în satul Vârf, unde sunt numai rumâni. Şi de mică am fost paralizată. Tatăl meu a aflat că Sfânta Petka face multe minuni cu cei care i se roagă aici şi m-a adus să mă închin şi să-mi citească preotul timp de 40 de zile. Şi după 40 de zile am putut să merg. Am fost bine un timp. Dar, acum câţiva ani, o căruţă a dat peste mine şi iar m-am îmbolnăvit şi nu mă mai ridicam din pat. Şi iar m-a adus tata aici, şi acum merg din nou. Dacă am credinţă, o să-mi pot mişca şi mâna”. Cât a vorbit, faţa i-a fost luminată de un zâmbet timid, care acum s-a stins. Biserica e aproape goală. Acuş pleacă şi părintele. Iar Zoia ar mai sta. Chiar dacă aici e frig şi umezeală, ea nu simte asta, ci că Sfânta Petka o iubeşte, şi îi e bine.

Icoana Sf. Parascheva din bisericuţa de la Vidin.

Părintele Velisarie s-a întors şi-mi zice că au fost mai mulţi români cu dare de mână de la nord de Dunăre care au construit biserici în regiunea Vidinului. „Au ţinut la noi ca la nişte fraţi, aşa cum şi suntem. Pentru că am fost mai mereu sub jugul unui imperiu, ne-au ajutat. Şi domnii, dar şi alţi bogaţi. Uite, în Novo Selo mai este o biserică veche ca asta, care a fost ridicată de un preot venit din Calafat, Pop Nicola. El a venit aici cu încă doi fraţi ai lui şi din banii lor au făcut biserica aceia. Mai încoace, de vreo sută de ani, bisericii i s-au ridicat zidurile de-asupra pământului, iar acum e mare, falnică, de nici nu-ţi dai seama că tot în pământ se slujeşte. Pop Nicola e îngropat lângă biserică, sub o troiţă de piatră, pe care şi-a cioplit-o din timpul vieţii”.

Astăzi, Novo Selo e un sat aproape pe de-a-ntregul bulgăresc. Însă mai trăiesc şi câţiva vlahi, care păstrează în memoria neamului originea românească a bisericii. După ce-or muri şi ei, Dumnezeu cu mila. „Şi la fel se va întâmpla şi în Vidin, dacă noi, vlahii, n-om mai fi”, crede părintele Velisarie.

CLAUDIU TÂRZIU

***

Ctitorul bisericilor Sf. Pantelimon şi Sf. Parascheva din Vidin

În cei 22 de ani de domnie în Ţara Românească (1632 – 1654), Matei Basarab a construit sau a refăcut 46 de biserici sau mănăstiri, între care Catedrala Episcopală din Râmnic şi mănăstirile Arnota, Strehaia, Căldăruşani, Sadova, Măxineni, Plătăreşti, Cornăţel. De asemenea, a plătit pentru clădirea de lăcaşe ortodoxe la sud de Dunăre (bisericile Sf. Parascheva şi Sf. Pantelimon din Vidin şi Sf. Apostoli din Şiştov), în Transilvania (bisericile din Porceşti şi Turnu Roşu), Moldova (mănăstirea Soveja şi Dobromirna) şi la Muntele Athos (Xenofon, Marea Lavră, Dionisiu, Hilandar, Simonpetra, Cutlumuş, Pantokrator şi Rusikon), toate înzestrate cu proprietăţi şi mari sume de bani.

***

Evlavia românilor sud-dunăreni pentru Sf. Parascheva

Moaştele Sfintei Parascheva au fost aduse prima dată în zona sud-dunăreană locuită de vlahi, în anul 1238, la porunca lui Ioan Asan al II-lea, ţarul Imperiului Româno-Bulgar. Luate din biserica Sf. Apostoli din Kallicrateia, sfintele moaşte au fost depuse în biserica Sveta Petka (Sf. Parascheva) din Târnovo pe 14 octombrie, zi care a fost fixată ziua de pomenire a Sfintei. În scurt timp, Sf. Parascheva a devenit foarte iubită şi cinstită şi de români, şi de bulgari.

Târnovo era capitala imperiului condus de vlahul Ioan Asan al II-lea, care stăpânea peste Macedonia, Muntele Athos, Tesalonic, Tesalia, Trivalia (Serbia) şi Dalmaţia, şi primea tribut de la cruciaţii care cuceriseră Constantinopolul.

Imperiul Româno-Bulgar a fost întemeiat în 1186, de către fraţii Petru şi Asan. Pentru mai mult de două sute de ani (1185-1393) oraşul a fost centrul politic, administrativ şi cultural al imperiului.

Succesorii lui Petru şi Asan au fost Ioniţă Caloian (Cel Frumos) şi Ioan Asan al II-lea (Straţimir). Ei au întemeiat o Biserică naţională independentă, cu patriarhia la Târnovo – recunoscută de Patriarhul Niceei (sediul de atunci al Patriarhiei Ecumenice) şi de către ceilalţi patriarhi ortodocşi.

La 17 iulie 1393, în timpul Ţarului Ioan Şişman şi al Patriarhului Eftimie, sultanul Baiazid a cucerit Târnovo. Ţarul şi Patriarhul au scăpat cu fuga.  În acelaşi an, moaştele au fost mutate de vlahi, cu voia lui Baiazid, la Vidin, dar nu se ştie în care biserică, deşi unii cred că în Sveta Petka – însă aceasta a fost construită două sute de ani mai târziu, de către Matei Basarab. Sfintele moaşte au rămas în Vidin cinci ani, pentru ca apoi să fie duse în Serbia, ulterior la Constantinopol şi finalmente la Iaşi (1641).