Liderii ARD se întrec în limbi. În limbile minoritarilor

Continuă întrecerea socialistă din ARD pentru cîştigarea bunăvoinţei minoritarilor de la noi cu lobby puternic pe-afară. După ce una dintre fostele pupile ale lui Băsescu, Anca Boagiu, ex-ministru al Transporturilor, şi-a postat în Capitală afişe scrise în ivrit (cică mesajul ar fi "Aceeaşi pentru personalităţi" - în opinia ei or fi numai personalităţi de origine evreiască prin lumea românească, de li s-a adresat în limba lor), iacată că fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu se adresează electorilor din Harghita în limba maghiară (clipul nefiind titrat în română). Ăştia oameni de dreapta! 

Dacă o mai adăugăm şi pe Monica Macovei (nu candidează, dar e mare purtătoare de stindard a PDL/ARD), deopotrivă  iubitoare de minorităţi sexuale şi hulitoare a Bisericii Ortodoxe, avem o ofertă a "Dreptei" de nerefuzat în aceste alegeri. O să-mi spuneţi că ARD ne merită votul măcar pentru program. Ştim însă că programul e un moft, nu se ţine de el nici un partid. Dar, fiţi pe pace, ARD e cinstită, are un program care îi confirmă valorile, principiile şi mai ales îi arată adevăratele intenţii. La loc de cinste stau în el regionalizarea României (un fel de federalizare mascată) şi aderarea ţării la viitoarele State Unite ale Europei. Întru gloria globalizării, acum şi-n vecii vecilor!

Cu aşa program şi aşa oameni, mai bine ar fi dacă ARD n-ar intra în Parlament. Ar rămîne loc măcar de speranţa că Dreapta autentică se poate reconstrui.

Să nu se înţeleagă însă că asta mă face să votez cu USL, la vîrful căreia stă o altă clică de vînduţi, în frunte cu mentorul ei, tovarăşul Iliescu.

PS:

Cunosc şi cîţiva oameni cu adevărat de dreapta atraşi în ARD. Păcat că se lasă folosiţi într-o asemenea înşelătorie.

„Dreapta autentică poate fi reconstruită numai după evaluarea şi asumarea legionarismului”

În toamna aceasta s-au împlinit 113 ani de la naşterea (13 septembrie) şi 74 de ani de la moartea (30 noiembrie) lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul şi liderul Mişcării Legionare/ „Legiunea Arhanghelul Mihail” (care a avut partidele „Garda de Fier” şi „Totul Pentru Ţară”). Distanţa în timp nu a domolit patimile, ci parcă, dimpotrivă, le-a aţîţat. Despre Corneliu Codreanu, ca şi despre mişcarea sa, se vorbeşte numai în termeni excesivi, fie de adulaţie, fie de contestare.

La atîta vreme după dispariţia fizică a fondatorului Legiunii şi de la scoaterea organizaţiei din viaţa politică (ianuarie 1941) şi în ciuda faptului că renaşterea Mişcării după 1989 (atît sub forma ei civică şi culturală, paideică, precum şi sub aceea de partid politic) a eşuat – grupările care se revendică de la ideologia legionară şi care îşi asumă continuitatea fiind insignifiante sub raportul impactului în societate –, legionarismul este folosit în continuare, cu succes, ca sperietoare a opiniei publice şi ca mijloc de marginalizare a persoanelor publice. Cel mai recent,  eticheta de „legionar” fost întrebuinţată, cu scopul de a-i compromite şi/sau intimida, în cazul unor tineri politicieni din Alianţa România Dreaptă (PDL & Co): Mihail Neamţu (lider al Partidului „Noua Republică”) şi Adrian Papahagi (vicepreşedinte al Fundaţiei Creştin-Democrate). Cei doi, aflaţi în campanie electorală pentru cîte un loc de deputat, au reacţionat exact cum se aşteptau acuzatorii (politicieni ai USL, jurnalişti – între care, printre cei mai virulenţi s-a găsit Andrei Bădin, de la B1 TV, ins apropiat al unor personalităţi legionare din exil, care, cît au avut bani şi zile, l-au tratat cu maximă boierie –  şi bloggeri de stînga, dar şi „monitori” evrei), cum le cere „corectitudinea politică” şi cum probabil şi simt. Dar cred că fără mare folos, căci cei care îi acuzau ştiau că mint, iar mulţimea nu va fi convinsă de o dezminţire.

Ei au negat că ar avea vreo simpatie pentru Mişcarea Legionară şi s-au grăbit să se delimiteze, acuzînd la rîndul lor, Legiunea.

Mihail Neamţu, cel mai atacat (inclusiv de M.R. Ungureanu, aliatul său), a scris un text justificativ, în care susţine: „Legionarismul a fost o aberaţie politică, combinînd extremismul naţionalist, recursul la crimă şi cultul morţilor.”

Observ în treacăt enormitatea de a transforma cultul morţilor, atît de prezent în credinţa creştină, într-o fărădelege. Şi reiau aici numai un pasaj dintr-un mai lung răspuns pe care l-am postat pe pagina de Facebook a lui Mihail Neamţu: „Mişcarea Legionară nu a fost o organizaţie criminală, iar dacă unii legionari au comis păcatul uciderii, au plătit şi ei şi încă două generaţii de legionari după ei. Ca să fim cinstiţi, au fost singurii care şi-au asumat faptele şi şi-au răscumpărat vina prin suferinţă şi moarte. Liberalii, ţărăniştii şi guvernul Antonescu n-au fost condamnaţi de istorie şi n-au plătit pentru miile de români (legionari, dar şi neafiliaţi politic) pe care i-au închis pe nedrept şi pentru sutele de români (legionari, dar nu numai) pe care i-au ucis fără judecată. De ce, aşa stînd lucrurile, PNL şi PNŢ trec drept partide onorabile, iar ML este taxată drept «aberaţie politică»? E adevărat că legionarii şi-a făcut dreptate singuri (şi nu trebuia), omorîndu-i pe Gh. Duca şi pe Armand Călinescu, dar numai după ce aceştia au închis şi ucis nenumăraţi legionari nevinovaţi (inclusiv pe fondatorul şi liderul ML, C. Z. Codreanu), utilizînd aparatul de represiune al statului. Judecînd, prin prisma documentelor, istoria interbelică, vom vedea că Mişcarea Legionară, dacă nu e mai bună, nu e deloc mai rea decît celelalte formaţiuni politice ale epocii.”

De asemnea, Adrian Papahagi a lansat în mediul virtual declaraţia: “Mărturisesc din nou că n-am avut niciodată vreo simpatie pentru legionarism. Amestecul bizar de mesianism, voluntarism social, tradiţionalism progresist şi militarism, şi mai ales dimensiunea sa masificatoare mi-au fost mereu suspecte. Ca să nu mai vorbim de crime!”.

Mă tem că, descriindu-i astfel pe legionari, Papahagi ar putea fi acuzat de antisemitism, pentru că în sionism prea se îmbină mesianismul, voluntarismul social, tradiţionalismul progresist şi militarismul.

Ne-am putea întreba de ce au fost acuzaţi de legionarism tocmai doi oameni care sînt aşa de fermi contra legionarismului. Dar e numai un punct de la care poate porni o discuţie, pe care s-ar cuveni s-o avem, despre trecutul nostru istoric apropiat şi deopotrivă despre onestitatea dezbaterilor cultural-politice de la noi în legătură cu acest trecut. Facem un prim pas în acest sens cu dialogul de mai jos, dintre mine şi dl Răzvan Codrescu – unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai fenomenului legionar. Interviul a avut loc mai demult, căci nu de azi, de ieri sînt problemele la care încearcă să răspundă, şi intenţionam să-l public în numărul 113 (pe septembrie 2012) al revistei ROST, care însă n-a mai apărut. Aşa încît îşi găseşte  locul pe www.rostonline.ro, într-un context la fel de potrivit acum pe cît ar fi fost şi în septembrie. (Continuare la http://www.rostonline.ro/2012/11/dreapta-autentica-poate-fi-reconstruita-numai-dupa-evaluarea-si-asumarea-legionarismului/)

S-a stins şi "Moţu", unul dintre fericiţii prigoniţi pentru credinţă

A trecut la cele veşnice încă unul dintre luminoşii foşti deţinuţi politic: Marin Matei - "Moţu". Intrase în temniţă la numai 17 ani şi a suferit prin cele mai odioase puşcării politice vreme de şapte ani. I-a cunoscut în închisoare pe părintele Bartolomeu Anania (viitorul episcop şi mitropolit), părintele Iustin Pârvu (stareţul de la Petru Vodă - Neamţ),  părintele Ilie Lăcătuşu şi Nicu Steinhardt (cel care avea să devină monahul Nicolae de la Rohia), din a căror cultură şi profunzime duhovnicească s-a împărtăşit. Pentru că era unul dintre cei mai tineri prizonieri, "veteranii" Aiudului l-au înconjurat cu multă afecţiune şi l-au alintat "Moţu". Şi aşa i-a rămas numele pînă în ultimul ceas al vieţii sale pămînteşti. 

Marin Matei - "Moţu" a iniţiat alcătuirea unei cărţi de căpătîi pentru tineretul român, Fericiţi cei prigoniţi (Ed. Bonifaciu, 2008), o excelentă introducere foto-documentară în istoria românilor sub regimul comunist. El a dedicat această carte "tuturor părinţilor care şi-au crescut copiii în dragoste de neamul românesc şi de Dumnezeu şi care au suferit alături de noi prigoana satanei roşii".

Marin Matei - "Moţu" va fi înmormîntat sîmbătă, la Tg. Mureş. Dumnezeu să-l odihnească!

Întrebarea unei feministe atee *

D-na Alina Mungiu-Pippidi a comis un nou text prolix, din cele care par a fi scrise numai pentru uzul blogului său, dar care cumva apar şi în “România Liberă”.

Articolul celei care se erijează într-un dascăl perpetuu al naţiei române pare că încearcă să apere sau, mai degrabă, să explice proaspătul film al lui Cristian Mungiu, “După dealuri” – inspirat de “cazul Tanacu”.

Însă, şi filmul, şi întrebarea din titlul textului d-nei Mungiu (“De ce nu are femeia voie în altar?”) sînt numai pretexte pentru un nou atac la adresa românilor şi a Bisericii Ortodoxe. Amestecînd filmul fratelui (pe care nu l-am văzut, dar pe care unii comentatori creştini îl consideră bun), cu propria ei piesă de teatru, “Evangheliştii” (net anticreştină) şi statisticile medicale cu frustrările personale legate de Biserică, d-na Mungiu dă impresia că pledează pentru o societate deschisă la minte, care să fie capabilă de a-şi pune întrebările esenţiale despre sine şi de a lua măsuri în funcţie de răspuns. Este însă numai o mică diversiune. În realitate, d-na Mungiu nu vrea să ne întrebăm ca să aflăm într-adevăr, ci doar ca să ne ofere domnia sa răspunsul. Unul “corect politic”, pe care se şi grăbeşte să ni-l dea: România e o ţară înapoiată rău, care, deşi păcătuieşte amarnic, încă mai crede în Dumnezeu.

Iar “demonstraţia” domniei sale este o mostră de logică atee: totul se reduce la material, la a avea, ignorînd realitatea lui a fi.

Pentru d-an Mungiu nu este altă raţiune de a merge la mănăstire în afara nevoii de a-ţi asigura un acoperiş deasupra capului şi un blid de mîncare. Şi nici vreun motiv serios, ca, de pildă, dorinţa de mîntuire, pentru ascultare (care e altceva decît renunţarea la libertate, dar despre asta poate altă dată) decît satisfacerea unor trebuinţe primare. Pentru domnia sa nu există dragoste de Dumnezeu, ci frică de aproapele (vede în mănăstire doar o cale de scăpare, la fel ca exilul, din faţa unei societăţi primitive şi violente).

Această gîndire arată încă o dată, dacă mai era nevoie, că d-na Mungiu nu crede şi nici nu cercetează. Că nu crede, fie, dar că nu cercetează e ruşinos pentru un om de ştiinţă, aşa cum se pretinde.

Dacă d-na Mungiu ar fi trecut prin biserici şi mănăstiri fie şi numai din curiozitate… ştiinţifică ar fi înţeles cît se înşală. Şi ar fi căpătat răspuns şi la întrebarea din titlul articolului său, pe cît de feministă, pe atît, să mă iertaţi, de prostească **.

* Ce păcat că nu şi lesbiană şi ţigancă! Ar fi putut fi o demnă candidată la preşedinţia României, după viziunea altui ilustru “director de opinie” ateu, Remus Cernea (consilier al premierului Ponta şi candindat la un fotoliu de parlamentar USL). 

** Altarul e un loc sacru, în care trebuie să intre numai preoţii. Femeile nu pot fi preotese în Ortodoxie. De ce, este o altă discuţie. Intrarea bărbaţilor mireni şi a femeilor călugăriţe în altar se face numai cu binecuvîntarea preoţilor slujitori în altarele respective şi în general numai pentru treburi administrative (a da ajutor preotului sau a face curăţenie). Intrarea monahilor bărbaţi nehirotoniţi în altar este îngăduită numai pentru a da ajutor preoţilor. Pînă şi diaconii au voie, potrivit Canoanelor, doar să sărute un colţ al Sfintei Mese, pe care se săvîrşeşte jertfa, şi nu să umble pe aceasta. 
 Femeile mirene au voie să intre în altar la sfinţirea bisericii, înainte de a fi fost pus antimisul pe Sfînta Masă.

Titlurile săptămînii pe ROSTonline.ro

Radu Gyr: omul sau opera?, de Bogdan Munteanu 

Permanenţe europene: Friedrich Alfred Schmid Noerr (1877-1969),  de Bogdan Munteanu

Sfântul Gorazd, episcopul martir de Praga, de Alexandru Nan

Mistica luminii la Blaga, de Const. Miu

Sub semnul “Rugului Aprins”,  de Răzvan Codrescu 

Filantropia Bisericii Ortodoxe şi globalizarea,  de Pr. Mihai Valică 

Evenimente culturale, de Alina Ioana Dida

O nouă carte despre "Fenomenul Piteşti"

Radu Gyr: omul sau opera?

de Bogdan Munteanu

Pe plan stilistic, toate poeziile lui Radu Gyr poartă pecetea inconfundabilă a autorului. Dar la nivelul conţinutului, cele mai importante creaţii ale sale nu ţin de subiectivismul unui temperament imaginativ, ci întruchipează năzuinţe şi valori colective. Nu poate fi vorba, după cum pretind unii, de o “schizofrenie” între pretinsa turpitudine morală a autorului şi reuşitele sale pe plan estetic. Aceasta pentru că, după cum am văzut, mesajul artei lui Gyr transcende cu mult acest nivel, fapt de care trebuie să ţină obligatoriu cont orice hermeneutică a operei sale.

Poeziile lui Radu Gyr continuă să fie ţinute la index. Unii români de bună credinţă încearcă să le mai salveze sub latura lor estetică,  teoretizînd cultivarea lor exclusivă în ţarcul strîmt al cenaclului literar. Acolo da, recitarea lor se permite, dar, Doamne fereşte, nu în împrejurări cu caracter social sau politic, unde conotaţiile ar avea o cu totul altă încărcătură simbolică. Pentru aceasta se încearcă o imposibilă operaţie chirurgicală: separarea operei de om. Valoarea literară e una, spun ei, şi nu trebuie amestecată cu “rătăcirile”, cu “orbirea morală”,  care ar fi făcut ca opiniile politice ale autorului să fie situate undeva în spectrul dintre “discutabil” şi “detestabil” . Fixarea exactă între aceste limite rămînînd, fireşte, la latitudinea subiectivă a celui care încearcă astfel măcar o recuperare în plan poetic a unui autor român de geniu. Se face adesea chiar o paralelă cu Adrian Păunescu, un fervent susţinător al naţional-comunismului regimului ceauşist şi în acelaşi timp un versificator prolific şi talentat. E însă o comparaţie care nu merge din nici un punct de vedere. 

Să fie acesta preţul cerut pentru reabilitarea – strict literară – a lui Radu Gyr, anume terfelirea valorilor în care (şi) el a crezut? Participarea benevolă la această reeducare în condiţii de “libertate”? Căci cu ce altceva putem compara ceea ce se întîmplă, decît cu declaraţiile defăimătoare obligatorii pe care erau siliţi să le facă deţinuţii politici, pentru ca acele chingi care le ferecau libertatea să le fie niţel slăbite? Să le dea impresia unei raţii suplimentare de libertate exterioară, a unui “ţarc” cu iluzia unui dram de confort în plus, dar cu preţul pierderii libertăţii interioare de a asculta vocea propriei conştiinţe şi îndemnul propriilor repere morale? Un preţ cumplit şi mult prea mare, comparat cu avantajul aparent dobîndit. (Continuare)

Radu Gyr şi părintele Ştefan Marcu sînt veneraţi ca sfinţi

Încet, încet, cimitirul Mănăstirii Petru Vodă din Neamţ devine locul de odihnă a tot mai mulţi mucenici ai temniţelor comuniste. După ce, acum şase ani, a fost îngropat acolo preabunul nostru părinte Gheorghe Calciu, iar, cu puţină vreme în urmă, lîngă el au fost reînhumate şi osemintele poetului Radu Gyr (despre care avva Iustin Pârvu, stareţul de la Petru Vodă, spune că sînt sfinte moaşte!), iată că pe 12 noiembrie au fost aduse şi rămăşiţele pămînteşti ale părintelui Ştefan Marcu din Vrancea, mort în condiţii suspecte, în anii '90. Părinţii de la Petru Vodă au văzut şi în acestea semnele sfinţeniei şi le tratează ca atare. Slujba de reînhumare a părintelui Ştefan a fost săvîrşită de un sobor de 12 preoţi, condus de părintele Iustin Pârvu. Chiar dacă autoritatea bisericească, respectiv Sf. Sinod al BOR, nu s-a pronunţat în cazul lui Radu Gyr şi al părintelui Ştefan Marcu, poporul şi o parte din cler încep să-i venereze ca sfinţi. Ştiu sigur asta, dar deocamdată cred că nu e bine să dau amănunte.
Biserica noastră încă nu a canonizat nici unul dintre sfinţii închisorilor comuniste, pe seama cărora evlavia populară pune minuni de cîţiva ani încoace. În vreme ce Biserica Ortodoxă Rusă a trecut în calendar peste o mie de neomartiri din timpul prigoanei comuniste, iar Biserica Ortodoxă Bulgară a anunţat recent că se pregăteşte să procedeze la fel cu o sută de martirizaţi sub comunism.

Pr. Cătălin Dumitrean, despre credinţa tinerilor de azi

"Avem o credinţă comodă, pentru că ne-am schimbat modelele. Dacă la înce­pu­tul anilor '90, generaţia noastră îi avea ca modele pe mărturisi­torii din temniţele comuniste, astăzi, genera­ţia tânără se orientează după modele occiden­tale, de tip protestant, care duc la o dedublare a comportamen­tului. Şi nu trebuie să ne mire, pentru că aceste modele îi influenţează şi pe preoţi. Mulţi dintre păstori trăiesc Sfânta Li­turghie în smerenie, iar când ies din biserică conduc o maşi­nă ultramodernă, scumpă, ca să ajun­gă într-o casă somptuoasă. Smerenia ar trebui să fie starea noastră per­manentă, nu doar ocazionată de par­ti­ciparea la slujbele Bisericii. Când nu e aşa, înseamnă că am că­zut în mrejele Vrăjmaşului. Cel rău ne vrea for­mali, fără evlavie. Lui îi convine de minu­ne ortodoxul care merge la biserică, dar nu trăieşte slujba, că e cu mintea tot la grijile lu­meşti, sau cel care spune că are o relaţie per­so­nală cu Dumnezeu şi n-are nevoie să mear­gă la biserică, ori cel care vânea­ză împărtăşa­nia ca pe o recompensă, căci nu năzuieşte la ea ca la unirea cu Hristos, deci la îndumne­zei­rea sa."

Vă recomand un interviu cu un tînăr şi vrednic preot din Sibiu, Pr. Cătălin Dumitrean, în Formula As.

Altă faţă a Rusiei

Ridendo castigat mores... Unde mai pui că scăpăm şi de complexele naţionale. Nu sîntem singuri pe lume.

De ce mor revistele creştin-ortodoxe într-o ţară ortodoxă?

De un timp, mă tot frămîntă întrebarea din titlu. Nu pentru că nu aş avea un răspuns, dar mi-e greu să-l accept şi caut altele. Poate pînă la sfîrşitul acestor rînduri vi-l voi da. Poate am să vă las să-l găsiţi singuri. E atît de evident...

Dar mai întîi, să vă spun cum am ajuns la această întrebare. 

Mi-a încolţit în minte cînd a sucombat revista Gînd şi Slovă Ortodoxe, de la Vatra Dornei. A fost un semnal de alarmă pentru că se adresa unei mai mari părţi din publicul ortodox şi fusese susţinută de cel puţin o mănăstire misionară cu o influenţă majoră. 

Mi-am pus foarte serios problema cînd am aflat că Porunca Iubirii, de la Făgăraş, o veterană a presei creştine româneşti, va apărea numai în format electronic. 

Am avut diagnosticul acum două luni, cînd am fost silit să închid Rost. Şi m-am gîndit că trebuie spus tuturor azi, aflînd că se opreşte şi Orthograffiti. Cu atît mai mult cu cît ştiu că se află în acelaşi pericol încă două publicaţii.

Văd recensămintele şi sondajele de opinie, care spun că 87% dintre români se declară ortodocşi. Chiar dacă nu e aidoma cu trăirea, declaraţia e totuşi asumarea unei identităţi. Sigur, ar fi şi mai interesant dacă s-ar sonda ce e dispus să facă român în numele acestei identităţi. Pînă atunci nu ne rămîne decît să constatăm că sîntem o societate presupus creştină şi indubitabil coruptă - ca să-l parafrazez pe teologul Radu Preda. Asta nu mai trebuie demonstrat, căci o poate observa oricine trăieşte cîteva zile în România. E o realitate care spune ceva despre prapastia dintre identitatea afirmată şi identitatea asumată. La noi se minte enorm, se fură incredibil, se înşală sistematic, se ucide amarnic... Mentalitatea pervertită se vădeşte în scara de valori răsturnată, în modelele umane care marchează orizontul majorităţii românilor (escroci, dizeuze, saltimbanci...), în năzuinţele meschine ale populaţiei active (că de popor şi ideal nu poate fi vorba).

Cu toate acestea, măcar 18% dintre români (după cum spun sondajele de opinie) sînt duşi la biserică. Ei umplu, duminică de duminică, lăcaşurile de cult, ei suportă capriciile naturii şi ale semenilor în pelerinaje uriaşe la moaştele unor sfinţi veneraţi, ei au ridicat mii de biserici în ultimii douăzeci de ani, din ei s-au născut miile de monahi şi monahii cu rugăciunile cărora ne mai ducem zilele şi noi, cei mai păcătoşi... Aşadar, avem cîteva milioane de creştini români în România. Şi-aici apare întrebarea: cum de o astfel de comunitate nu poate ţine cîteva reviste cu tiraje modeste? De ce au fost nevoite să-şi tragă obloanele, una după alta, patru reviste în ultimul an? 

Să-şi fi pierdut cititorii interesul pentru ele? Mă îndoiesc, căci fiecare avea un public foarte bine delimitat, îşi creaseră nişe de cititori în marea masă a creştinilor ortodocşi, astfel încît satisfăceau gusturi, nevoie şi exigenţe diferite. În plus, ecourile aplauzelor de după fiecare număr nu s-au stins, cum nici exclamaţiile mîhnite de după tragerea heblului.

Să fie din pricina crizei economice, care i-au obligat pe cumpărători să renunţe la plăcerea de a citi ceva pe sufletul lor? N-aş crede. Pentru că aceste reviste nu aveau preţuri prohibitive şi apăreau lunar, lăsînd timp cititorului să-şi pună cîţiva lei deoparte. 

Să fie din cauza dezvoltării internetului? Nici asta, pentru că acele publicaţii aveau un conţinut care nu era livrat gratuit în mediul virtual. 

Să fie consecinţa jafului la drumul mare la care se dedau marii distribuitori de presă? Numai în parte, căci toate gazetele despre care vorbesc au articulat sisteme proprii de difuzare (prin abonament, prin voluntari şi prin contracte cu librării şi mici comercianţi locali).
Atunci?

LATER EDIT (8 nov. 2012)

Mă tem că recesiunea şi toate celelalte sînt bune numai pentru a scuza instalarea în masa de credincioşi a unei leni spirituale, a unei apatii civice, a unei lipse de înţelegere majoră, care nu ne lasă să vedem miza războiului cultural (o miză care se confundă cu cea a mîntuirii), a unei apetenţe pentru forma fără fond si pentru o gestică falsă, fără motivaţie interioară, a unei deznădejdi condamnabile, a unei lipse de trăire autentică pînă la urmă (creştinul adevărat trăieşte în orizontul unui optimism eshatologic)... Ăsta e răspunsul pe care mi l-am dat. Şi mă tem să am dreptate. 

Lucian Bute n-a învăţat lecţia Froch

M-a indispus total meciul lui Lucian Bute. O mare dezamăgire. Speram că meciul ăsta va fi o promisiune pentru bătaia pe care i-o va administra lui Carl Froch în primăvară. Acum cred că, dacă nu face cîteva schimbări urgent, mai bine nu mai încearcă să-şi ia revanşa cu Froch, pentru că va fi spulberat din nou. În primul rînd, are nevoie de un alt antrenor şi de cineva care să-i infuzeze puţină răutate. Altfel, nu doar că nu poate trece la nivelul următor, dar cariera lui se va încheia. Bun, nu-i de colo să fi fost campion aproape cinci ani. Însă, Lucian Bute e un mare talent, care poate mai mult, dacă e ajutat.

M-am trezit cu noaptea în cap si am avut emoţii mai mari decît dacă aş fi boxat eu. Ştiam că va fi greu cu ciomăgarul rus, pentru că în box e de ajuns un pumn ca să se încheie totul, şi l-am văzut cum boxează pe Grachev - excelent încasator şi cu pumn de fier. Îmi era evident că Bute nu rezistă dacă se ia cu el la "cotoare". Mă aşteptam însă ca Lucian să fi învăţat lecţia Froch. N-a învăţat-o! Habar n-am ce analize vor fi făcut cei de la Interbox asupra partidei cu Froch, nici ce l-a sfătuit antrenorul, dar Lucian a făcut un meci foarte slab şi de data asta, repetînd greşelile de la Nottingham. Şi numai frica l-a salvat de KO, în cîteva rînduri, cînd s-a agăţat disperat de braţele adversarului. Nu înţeleg deloc de ce nu şi-a putut impune stilul decît în repriza a douăsprezecea. Abia atunci a fost Bute cel pe care îl ştim. Rapid, inteligent, puternic. Şi dacă mai dura un minut meciul, l-ar fi făcut KO pe Grachev, care era groggy în picioare. În rest, Lucian a făcut greşeli de amator. Tot de frică, după părerea mea, şi nefiind deloc ajutat de la colţ. A trecut dintr-o extremă în alta: dacă la Nottingham a fost prea sigur de sine şi orgolios, aseară a fost timorat şi dezorientat. Nu a ieşit, decît rareori, cu lovituri din clinciuri. A plecat prea adesea numai în dreapta adversarului, cînd acesta era de gardă inversă şi se impunea plecarea în stînga lui (eventual, cu directă sau croşeu de dreapta din mişcare, aducîndu-l pe rus în bătaia stîngii lui). Astfel s-a expus loviturilor năucitoare de dreapta ale lui Grachev. Norocul lui Lucian este că Grachev "telefonează" cele mai multe lovituri şi nu ştie să aprecieze distanţa optimă. Lucian a ţinut prea mult stînga lipită de capul său, cînd trebuia să-i dea drumul pentru a stopa ofensiva adversarului. A stat iarăşi la bătaie cu adversarul foarte mult, deşi e clar că nu suportă bine seriile de lovituri puternice şi prelungite. Impresia generală a fost că, dacă n-ar fi boxat acasă, Lucian ar fi fost declarat învins. Rusul are dreptate să spună că a fost mai greu meciul cu Ismayl Sillakh, precedentul său adversar, care s-a jucat cu el pînă în runda a opta, cînd Grachev l-a doborît.

www.Sport.ro

Titlurile săptămînii pe ROSTonline.ro

Triumful ideologiilor şi diluarea specificului naţional?, de Paul Nistor

 

Nu doar că trebuie să facem permanent dinstincţia între naţional şi naţionalism, dar trebuie să conştientizăm că ideologiile, utopiile şi principiile care stau suspendate fără rădăcini în lumea românească nu vor avea niciodată puterea să ne unească.  

 

Intelectul, Emoţionalul şi viaţa Bisericii, de Pr. Andrew Phillips 

 

Nu e vorba că intelectul e rău. Este bun, cu condiţia că duce la viaţa spirituală. Nu e vorba că emoţiile sunt rele. Pot fi benefice, atât timp cât ne conduc la viaţa spirituală.

 

Economie, Distributism şi Ortodoxie, de Pr. prof. dr. Mihai Valică 

 

Personal cred că Ortodoxia poate inspira şi ajuta puterii lumeşti şi politicii economiei distributiste, fără însă să amestece planurile şi scopurile fiecăreia în parte. Economiştii şi politicienii distributişti şi nu numai ei, au şansa să intre în istorie şi să facă istorie, nu doar economie şi politică, dacă vor ţine seama de precizările de mai sus, legate de rolul Bisericii Orotodoxe...

 

Un neomartir ortodox: Alexander Schmorell, de Pr. Alexandru Nan 

 

Deși recunoscut momentan doar de către Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor, cei involvați în canonizarea lui Alexander Schmorell sunt convinși că și celelalte Biserici autocefale, și mai ales, Patriarhia Rusă, care a fost înștiințată despre canonizare, îl vor recunoaște în viitorul apropiat pe noul martir. 

 

Schelet, carne, piele, de Dan Stanca  

 

Domnul pentru a învia trebuia să moară întreg, fiindcă doar aşa spune evanghelia „nici un os nu i se va zdrobi”. Integralitatea Domnului reprezintă respectarea unui principiu geometric susţinut tocmai de scheletul din noi înşine.

 

Politica externă a Rusiei, de Alina Ioana Dida  

 

Centrul de Studii Ruse şi Sovietice a organizat săptămâna trecută, sub egida Academiei Române şi a Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, conferinţa Principalele coordonate ale politicii externe a Federaţiei Ruse, cu referire la perioada 2000-2012.

 

Edmund Burke şi critica Revoluţiei franceze, de Cristi Pantelimon 

 

Probabil că lecţia specificului politic este cea mai importantă pe care o predă Burke, dincolo de critica, să spunem, contextualistă, a Revoluţiei franceze. Este o lecţie extrem de actuală, în contextul în care astăzi asistăm la o încercare de ştergere a ideii specificităţii comunităţii politice pe ecranul globalizării economice şi sociale.

 

Ispita comunismului, de Gh. Buta 

 

Există creştini care se simt încă responsabili pentru răspândirea comunismului, considerând că apariţia acestuia a fost posibilă doar în contextul unei desacralizări generale a concepţiilor despre lume şi viaţă.

 

Vedere de pe Centură (III). Pontănacu vs. Chemical Dan, de Viorel Patrichi

 

Văzând il dottore Pontănacu dezastrul provocat de inteligența lui proprie, a aruncat anatema spre Partidu Bocilor: Adriean Videanu a luat jumătate de miliard de euroi de la Oltchim și l-a împins în față pe Chemical Dan, ca să astupe urmele amușinate.

 

A murit Ion Ilioiu, ultimul “haiduc” din Munţii Făgăraş

Ion Ilioiu, 2012. Foto: Mihai Sin

Ion Ilioiu, ultimul supravieţuitor al rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului, s-a mutat la cele veşnice ieri.

Ion Ilioiu, născut pe 24 noiembrie 1929, la Sîmbăta de Sus (Braşov), fost recrutat în grupul de luptători al lui Ion Gavrilă Ogoranu, în 1948, pe cînd era elev la Liceul “Radu Negru” din Făgăraş. Ca foarte mulţi făgărăşeni din generaţia sa, era membru în Frăţia de Cruce, organizaţie de educaţie pentru tineret a Mişcării Legionare.

În 1954, a căzut rănit într-un schimb de focuri cu Securitatea, în pădurea de la Avrig. După cum avea să afle mai târziu, securiştii l-a confundat cu Ion Gavrilă şi de aceea doar l-au rănit, pentru că aveau ordin să-l prindă viu pe capul “bandiţilor”. L-au lovit cu picioarele, l-au aruncat într-un camion şi l-au dus la Făgăraş. „M-au anchetat aşa, împuşcat, nu m-au lăsat să mă vindec. Când într-un târziu m-au operat, m-au lăsat mult timp deschis ca să arate la toţi că sînt bandit..." – a povestit, peste ani, Ion Ilioiu.

În vreme ce el era anchetat, Securitatea a pus în circulaţie, în toată zona Făgăraşului, o fotografie trucată cu Ilioiu la morgă, pentru a-i înspăimînta pe localnicii care îi ajutau pe partizani.

Ilioiu a fost eliberat în 1964, cu decretul de amnistiere generală a deţinuţilor politic.

A muncit cîţiva ani la cooperativa agricolă din satul natal şi apoi, încă 15 ani, la Întreprinderea de Mecanică Fină „Economica" din Făgăraş. A orbit şi a fost pensionat pe caz de boală.

În anul 2010, a participat la premiera filmului “Portretul luptătorului de tinereţe”, de Constantin Popescu, ca singurul rămas în viaţă din grupul lui Ion Gavrilă. La sfîrşitul proiecţiei, pe care Ion Ilioiu a aplaudat-o în picioare, actorul Ion Bechet (Nelu Novac, în film), i-a sărutat mîna, cuprins de emoţie.

Ion Ilioiu va fi înmormîntat mine, la Făgăraş. Dumnezeu să-l numere cu drepţii Săi!