Maestrul şi "discipolul". Noica şi Lavric

Am descoperit înregistrarea cu Noica întîmplător. Mi-a plăcut mult, pentru că sesizez (sau aşa îmi pare) rădăcini creştine la un gînd filosofic pe care îl expune în doar 11 minunte. 

Am văzut luni emisiunea cu Sorin Lavric. Mi-a plăcut la fel de mult, pentru că acesta este nu doar un intelectual de rasă, ci şi un om de caracter, care îl plasează într-o descendenţă nobilă. 

Lavric a scris o carte excepţională despre Noica. Şi o spun chiar dacă în unele privinţe am păreri diferite de cele exprimate de autor.

Sorin Lavric conduce un cerc de filosofie care îi poartă numele lui Constantin Noica.

Din aceste motive şi din altele, Lavric poate fi considerat un discipol întru înţelepciune şi stil al lui Noica. 

Vă invit să vizionaţi filmul cu Noica aici, iar emisiunea cu Lavric aici. 

PROZĂ/ Un fum de pipă

Aşteptam deja de prea multă vreme. Îmi era tot mai limpede că nu va veni.

Sosisem în faţa magazinului înainte cu zece minute şi m-am tot învârtit pe acolo până la ora întâlnirii, când m-am întors cu faţa către vitrină, prefăcându-mă interesat de îmbrăcămintea de pe manechine. O postură detaşată, care m-ar fi ajutat să nu-mi trădez surpriza când ar fi apărut ea.

Contrastul dintre lumina amurgului de septembrie şi cea electrică, revărsată din magazin, făcea din geam o oglindă îmbătrânită, pâcloasă. Încercam să surprind în ea chipul femeii aşteptate în mulţimea care umplea strada.

Se scursese greu încă un sfert de oră şi eram probabil foarte caraghios, cum stăteam aşa, cu ochii înfipţi în peretele de sticlă, prin care, la drept vorbind, nu mai vedeam nimic de minute bune, pentru că imaginile din minte le copleşeau pe cele din realitate. Păream, fără îndoială, un lunatic. Bine că oamenii care treceau pe lângă mine nu-mi dădeau nici o atenţie, în goana lor după cine ştie ce.

Era numai vina mea pentru acest scenariu stupid. Trebuia să admit că fusese o idee destul de proastă să invit o femeie care nu mă cunoştea la o întâlnire în plină stradă, cu promisiunea că-i voi dezvălui un alt fel de oraş decât cel pe care îl ştia. Un tărâm al secretelor şi al plăcerilor rafinate.

Să o invit la cină ar fi fost banal şi mă temeam că aş fi dezamăgit-o. Însă, astfel formulată, invitaţia îi putea stârni curiozitatea. În plus, sugera un soi de amiciţie şi dilua, cred, impresia de tentativă de cucerire.

La urma urmei, era o actriţă splendidă, cu un nume tot mai sonor în teatru şi film, în ciuda tinereţii ei, şi care avea desigur o cohortă de curtezani. De ce ar fi acceptat să iasă cu mine, în lipsa unei provocări?

Trebuia să mă apropii de ea cu orice preţ. Din clipa în care am văzut-o prima oară într-o piesă de teatru m-am îndrăgostit fără leac. Mă înnebunea şi numai gândul că respir aerul aceleiaşi încăperi cu ea.

O mai văzusem în câteva filme, dar prezenţa ei pe scenă era cu totul altceva. Forţa ei magnetică îţi smulgea inima. Bianca era de o frumuseţe care te încremenea. Senzualitatea ei pregnantă se salva de frivolitate prin semnele unei rase fine. Felul în care îşi ţinea capul drept, părând mai înaltă decât toţi cei care se aflau în preajmă, gingăşia mişcărilor, bunăvoinţa maiestuoasă din zâmbetul ei, sonoritatea vocii, uşor răguşită dar caldă, apariţia ei pe de-a-ntregul era a unei regine. Cred că asta mă făcea să presupun că frumuseţea ei fizică este o reflexie a unui suflet la fel de impresionant.

Din piesă n-am înţeles mare lucru, căci eram subjugat de feminitatea Biancăi şi nu urmărisem povestea. Aşa că am decis să merg s-o văd din nou, în duminica următoare. Am trăit aceeaşi năucire plăcută, ca şi cum primăvara mi-ar fi dat buzna în sânge în plină toamnă.

După spectacol, care fusese un succes, i-am dus la cabină un buchet uriaş de flori şi am felicitat-o pentru rolul pe care l-a jucat admirabil.

Atunci i-am făcut invitaţia pe care acum mă temeam că nu o va onora, deşi o acceptase cu un zâmbet jucăuş.

Chipuri în oglindă

Înainte de a mă întoarce pe călcâie, ca să părăsesc în grabă locul umilinţei, m-am mai inspectat o dată din cap până în picioare în vitrina-oglindă. Am fost aproape mulţumit. Dacă nu ar fi fost acea mină tristă... Şi în acelaşi moment parcă m-am prăbuşit cu liftul în gol o sută de etaje. Bianca apăruse pe neaşteptate lângă mine. Uluirea mea a făcut-o să izbunească într-un râs de copil care tocmai a câştigat un premiu. Apoi, a rămas zâmbitoare şi calmă, dându-mi răgaz să mă dezmeticesc. Oglinda improvizată nu-i ştirbea din frumuseţe. Dimpotrivă, îi conferea o aură de mister. Faţa albă îi era încadrată de părul negru-antracit, revărsat în bucle până aproape de umeri. Ochii mari, de culoarea castanei coapte, umbriţi de sprâncene bine arcuite şi gene lungi, îi străluceau ca unei pisici, deasupra unor pomeţi proeminenţi, care îi sporeau farmecul. Buzele îi erau pline de promisiuni, dar deloc vulgare. Îşi ţinea capul puţin aplecat spre umărul drept, ca şi cum mi-ar fi spus: „Hai, nu te supăra! Doar te-am perpelit puţin”. Sau poate că încerca să ascundă imaginea unui gât puţin prea lung.

Cât ne-am contemplat reciproc, mi-am mai revenit. M-am întors spre ea, vesel şi încurcat totodată.

- Bună seara, domnişoară. Ieşiţi în oraş cu un necunoscut? – am întrebat-o, cu un aer voit protocolar şi cu un zâmbet subţire, cât să-mi sublinieze ironia prin care voiam să-mi răscumpăr aşteptarea.

- Necunoscutul m-a atras întotdeauna – a răspuns amuzată. Însă, noi ne cunoaştem, chiar dacă nu ne-am întâlnit decât acum câteva zile, după ultimul spectacol. Avem prieteni comuni, şi-apoi citesc şi eu ziarele.

Aşadar, nu eram pentru ea un anonim, îmi văzuse numele în presă şi poate chiar îl admira. Era plăcut să cred asta. M-am relaxat deodată şi cred că faţa mea arăta recunoştinţă.

- Bine, atunci să mergem – am spus, cu atitudinea celui care preia controlul. Iar ea m-a prins de mână firesc, de parcă nu era prima oară când ieşeam împreună.

Oraşul cu miros de lisianthus

Am hoinărit pe străzile din nord ale oraşului, pline de case de la începutul secolului trecut, cu arhitectură sofisticată şi grădini fabuloase. Ne-am tras sufletul, apoi, preţ de câteva pahare de vin roşu, într-un club privat, al cărui patron îmi era prieten, şi unde se cânta live blues&soul. Pe urmă ni s-a făcut foame şi am mâncat lup de mare, într-un micuţ şi cochet restaurant cu specific grecesc, lângă foişorul de foc al târgului de odinioară.

În fine, pentru că aveam zi de poker, n-am pierdut ocazia să le-o prezint câtorva prieteni, care mă aşteptau să jucăm, într-o mansardă din centrul vechi. Am jucat împreună câteva mâini, timp în care ne-am amuzat cu  băieţii, care au ajutat-o să câştige, deşi ea nu cunoştea bine nici valoarea fiecărei cărţi.

Spre dimineaţă, i-am cumpărat un buchet de lisianthus alb cu mov – flori sălbatice şi delicate, care îi se potriveau atât de bine – şi, într-un final, am condus-o acasă.

Eram încă în taxi, pe drum spre apartamentul meu, când mi-a trimis pe telefonul mobil o fotografie cu ea iţindu-şi capul din din buchetul de flori, însoţită de un mesaj: „Îţi mulţumesc pentru oraşul cu «miros» de lisianthus”. Florile de lisianthus nu miros, dar nici nu au nevoie la cât sunt de frumoase.

Ploaia fierbinte

Din seara aceea, am fost de nedespărţit. O aşteptam nerăbdător în culise, să-şi termine repetiţiile la teatru, pentru ca apoi să colindăm oraşul, în căutarea unor locuri în care să ne umplem împreună de frumos, sau pentru a ne zăvorî în casă, la mine, cel mai adesea, ori la ea, din când în când, pentru a ne iubi până spre ziuă. Era o atracţie atât de puternică între noi încât, câteodată, nu mai aveam răbdare să ajungem acasă.

Într-o zi, ne-am dat întâlnire în parcul central. Dar chiar când mă apropiam de ea, a început o ploaie torenţială. Era cald afară, iar noi eram îmbrăcaţi subţire, deşi ne aflam în octombrie. Ne-am adăpostit într-o cabină telefonică, uzi până la piele. Îmbrăţişaţi, râdeam de aburii care ieşeau din noi. Pânza cămăşii mele părea că se topise sub fierbinţeala trupurilor, ca şi rochia ei. Şi, încet, încet, ne dizolvam unul în altul. Sângele meu înflorea în carnea ei, iar sângele ei îmi umpluse venele, bubuindu-mi tot mai tare în timpane. Îi acopeream cu săruturi, avid, buzele, ochii, gâtul şi părul şi îi cutreieram febril trupul cu degetele, fără să-mi pese că un felinar de stradă, aflat la câţiva paşi, lumina al giorno locul în care ne aflam. Bianca îmi răspundea cu o fervoare încă şi mai mare. Ne-am oprit, puţin ruşinaţi şi mai mult amuzaţi, când pe lângă noi a trecut în fugă cu bărbat scund şi corpolent, care cu o mână încerca să-şi apere de ploaie capul cu un ziar, iar cu cealaltă să strunească un cocker spaniel care alerga ţinut în lesă.

Uneori, când lucram până mai târziu, venea ea la mine la birou, să mă ia. De fiecare dată avea o ofrandă: o frunză uscată de mesteacăn, despre care spunea că mă va menţine sănătos, dacă o voi purta în dreptul inimii; o piatră colorată neobişnuit, pe care o culesese din drum şi care fiind, evident, una miraculoasă, putea să mi-o aducă pe Bianca la o simplă atingere; un bileţel pe care scria „Sunt a ta. Să nu uiţi!”...

Dragostea o făcea pe Bianca să strălucească şi mai mult. Atunci, te vrăjea nu numai prin frumuseţe, ci mai ales prin energia pe care o emana prin toţi porii.

Nu mai puteam concepe viitorul decât alături de ea. Iar ea mi-a mărturisit că ar muri dacă m-ar pierde. Dar încă şovăiam. Ceva nedesluşit, din adâncuri, un gând obsedant pe care încercasem adesea să-l alung, un soi de frică legată de meseria ei de actriţă, atât de ofertantă şi instabilă, îmi oprea cuvintele pe care voiam să le rostesc.

„Te iubesc!” îi spusesem mai demult, de la început. Altele, mai grave, erau imposibil de pronunţat. Mă împiedica o teamă care nu avea un obiect precis. O reţinere ca în faţa unei uşi pe care ştii că dacă o vei deschide rişti să descoperi ceva dureros.

Teama aceea a căpătat formă şi nume când l-am sunat pe tata, să-i spun că aş vrea să mă căsătoresc. Mi-a zis: „Bine. Dar cu ce se ocupă fata?”. „Este actriţă, o actriţă cunoscută”, i-am răspuns. „Actriţă. Vezi să nu te pripeşti. Ştii cum e lumea actorilor”.

Discuţia cu tata mi-a accentuat îndoiala şi am început să traduc altfel zâmbetele şi aluziile celor care aflaseră de legătura noastră. Ceea ce, în loc să mă dezarmeze, m-a înverşunat. Ştiam că Bianca mă iubeşte, că este sinceră, că nu e o uşuratică. Şi-apoi, cunoşteam atâtea familii de actori fericiţi. Bărbaţi şi femei care au fost sau sunt idolatrizaţi, care ar fi putut avea în fiecare săptămână alte iubite şi alţi iubiţi şi care, în pofida tuturor ispitelor şi greutăţilor, rezistă în căsnicii lungi.

Eram, de bună seamă, şi eu, ca şi tata, victima unei prejudecăţi. Pe care trebuia să o înlătur radical.

În răstimpul de când eram cu ea, Bianca nu mi-a dat nici măcar un singur moment impresia că ar fi capabilă să mă înşele. De altfel, nici nu avea un trecut de can-can, oricât au vânat-o revistele de profil.

Bianca era, cu siguranţă, dragostea vieţii mele. Aşa încât, am dat o petrecere pentru prietenii noştri cei mai buni, în care ne-am anunţat logodna.

Apoi am plecat să sărbătorim singuri, în munţi.

Cabana de vânătoare

Am vrut ca măcar o vreme, fie cât de scurtă, să nu o împart cu nimeni pe Bianca. Nici cu teatrul, nici cu redacţia, nici cu amicii care ne sunau tot timpul, nici cu Facebook-ul, care ameninţa de multe ori să ne ţină captivi într-o viaţă paralelă, nici cu grijile zilnice, nici cu toanele părinţilor. Să ne dăruim unul altuia la cea mai incandescentă cotă cu putinţă. De aceea, am ales un traseu greu, nemarcat, în munţii cel mai puţin umblaţi, pe care însă eu îi ştiam ca-n palmă. Am urcat până la o cabană de vânătoare părăsită, unde nu exista nici telefon, nici internet, nici televiziune şi nici măcar curent electric.

„Cabană” – e un cuvânt prea generos; era de fapt o colibă de bârne, tocmită într-un perete de stâncă, dar avea acoperişul zdravăn, nu ploua prin el, o sobă de tuci, câteva paturi, un dulap şi o masă din lemn negeluit.

Când am ajuns, dădea să se întunece. Am strâns repede lemne din pădure şi am făcut focul, am aprins două lumânări mari de ceară roşie şi am aranjat pe farfurii de tablă mâncarea din conserve. Era tot ce aveam nevoie pentru a fi fericiţi.

Două săptămâni ni le-am petrecut în plimbări lungi, discuţii despre orice, planuri şi ore întregi de iubire. Eu mi-am făcut un arc cu săgeţi şi aşteptam să vânez inorogul, Bianca s-a împodobit cu o cunună din crengi de brad şi brânduşe de toamnă. Ne-am dat într-un leagăn făcut din frînghii, între doi copaci falnici, şi am lenevit sub soarele domol de toamnă, pe stânci, ca şopârlele. Am căutat pietre „preţioase” în pâraie şi ne-am împrietenit cu ciobanii care încă nu-şi coborâseră oile şi care ne-au dat provizii de brânză în coajă de brad şi pastramă uscată de berbec. Am citit fiecare alte cărţi şi ni le-am povestit. Ne-am făcut o „capelă”, numai pentru noi, în scorbura unui stejar secular. Puneam acolo, în fiecare zi, câte o rugăciune, scrisă pe un petec de hârtie. Erau rugăciuni-dorinţe, pe care ni le adresam unul altuia, convinşi că ni se vor îndeplini – chiar şi acelea care erau peste puterile omeneşti. Dar nu aveam voie să citim bileţelele. Ne-am propus ca, după un an sau doi, să ne întoarcem la „capelă”, să vedem ce dorinţe ne-am pus şi care s-au împlinit. Era proba dragostei adevărate.

Premiera

După două săptămâni, mai îndrăgostiţi ca niciodată, am revenit în oraş. Pluteam ca într-o bulă de săpun, deasupra lumii, purtaţi numai de suflarea iubirii noastre. Nimic nu părea să ne atingă. Până la întâia premieră care avea loc de când eram împreună.

Piesa era bine scrisă şi bine jucată. Bianca avea rolul unei june îndrăgostite, care o prindea excelent. Dar ceva din întâmplările de pe scenă m-au indispus brusc. Am simţit, pur şi simplu, că mă golesc. Câteva îmbrăţişări şi sărutări ale ei cu partenerul de scenă mi s-au părut prea pătimaşe, mai mult trăite decât jucate. „Ştii cum e lumea actorilor” – mi-a răsunat în minte. M-am foit stânjenit pe scaun până la final, am zâmbit fad la recepţia de după, strângând mâini şi spunând fraze banale, cu gândul în altă parte.

Bianca a simţit că sunt deranjat de ceva.

- S-a întâmplat ceva? – m-a întrebat, cu vădită nelinişte în glas.

- Nu, spectacolul a fost reuşit, iar tu ai jucat excepţional – am răspuns. Vocea îmi suna însă metalic şi departe în cap, de parcă ar fi fost ecoul vorbelor unui sufleur, ajunse până la mine pe o instalaţie de aerisire.

- Mulţumesc, dar nu asta te-am întrebat. Te simţi bine?

- Da, totul e în regulă. Numai că sunt încă sub emoţia intrigii...

Nu m-a crezut, însă nici nu a mai insistat. A fost şi mai drăgăstoasă cu mine, a scurtat şederea la petrecere şi am mers la ea acasă, unde frământările mi-au dispărut, în sfârşit. Pentru moment, căci bănuiala şi-a făcut culcuş în mine, gata oricând să încolţească din nou şi să mă sufoce cu lăstarii ei.

Şi n-a durat mult până să o facă.

O chemare irezistibilă

Un prieten comun ne-a poftit la aniversarea zilei sale de naştere. Am acceptat bucuroşi, pentru că era o gazdă perfectă, cu o casă frumoasă, gust pentru mâncăruri şi băuturi fine şi ştiinţa de a crea atmosferă. Cum a pornit muzica, a invitat-o pe Bianca la dans. După primele mişcări pe ring, amicul a tras-o spre el cu un gest fulgerător al mâinii drepte până trupurile li s-au lipit. Apoi şi-a afundat faţa în buclele negre, pierdut parcă sub efectul parfumului ei, iar ea îşi cabrase gâtul sub răsuflarea lui fierbinte. Au continuat să danseze minute în şir. Bianca nu a încercat nici o clipă să-l îndepărteze, râdea şi se unduia în ritmul muzicii ca în transă. 

M-a cuprins aceeaşi indispoziţie ca la teatru. Şi m-am temut atunci că starea aceea de panică şi frustrare pe care o trăiam este gelozie – un sentiment oribil şi chinuitor. Mi-ar fi fost ruşine să devin gelos, pentru că asta ar fi însemnat, deopotrivă, nesiguranţă de sine şi neîncredere în iubita mea. Altfel spus, o dragoste bolnavă, dacă asta se mai numeşte dragoste. Poate de aceea am şi anulat în mintea mea imaginea celor doi dansatori cu o explicaţie, foarte plauzibilă de altminteri: el băuse prea mult, iar ea n-a vrut să-i strice cheful sărbătoritului pentru o îndrăzneală fără importanţă până la urmă. Şi am tăcut. Dar seara imi pregătea încă o surpriză.

La un moment dat, m-am scuzat pentru câteva minute, ca să dau un telefon şi m-am retras în bibliotecă, unde era linişte desăvârşită, ca să vorbesc cu editorul meu, un tip pedant, care, dacă ar fi auzit zgomot de fond într-o convorbire telefonică, ar fi considerat asta o lipsă de respect.

La întoarcere, prin perdeaua cu ţesătură deasă şi broderii bogate care acoperea uşile sufrageriei, i-am văzut pe toţi la masă, în aceleaşi locuri în care stăteau şi când am plecat. Amicul meu se mutase însă lângă Bianca şi tocmai îi întindea pipa lui englezească, din lemn de cireş, după ce sorbise câteva fumuri. Bianca a luat-o cu gesturi sigure, de fumător, deşi nu fumase niciodată, şi a tras un fum. A ţinut puţin în gură aburul parfumat şi apoi l-a eliberat, urmărind cum se înalţă micul nor. A mai tras un fum, în timp ce gazda îi explica ceva, în felul său agitat, apoi i-a înapoiat pipa.

Pentru prima oară în viaţă, vedeam o femeie care fuma cu o voluptate de parcă ar fi făcut dragoste, spre satisfacţia prietenului nostru, care zâmbea cu ochii pe jumătate închişi.

Femeia aceasta avea în ea o chemare irezistibilă pentru orice bărbat. Şi îşi lua libertatea de a nu şi-o cenzura. Cum să-i reproşezi aşa ceva? Dar cum să trăieşti cu asta? Eu unul n-aş fi putut, căci m-aş fi autodistrus.

Am plecat.

_________________________

Notă: 

Textul a apărut, cu unele modificări, în Formula As.

Sfântul Gheorghe

În lume a trăit doar 28 (sau chiar numai 23!) de ani şi totuşi a ajuns mai vestit decât apostolii şi decât oricare alt sfânt al creştinătăţii! Numele său este cel mai răspândit printre popoare şi este protectorul mai multor ţări, cetăţi şi oraşe.

Cel mai adesea, este reprezentat în armură, călărind un cal alb (doar în trei icoane ruseşti din secolul XIV călăreşte un bidiviu negru: una din Novgorod, una din Stanylia Lwov şi alta din Pskov) şi ucigând cu o suliţă (totdeauna subţire, ca să ne arate că binele înfrânge lesne răul) un balaur mâncător de oameni. O cruce roşie pe fond alb era semnul acestui sfânt megalomartir pe scuturile medievale cruciate, sau pe drapelul Britaniei. Crucea lui transformată, stă la originea însemnului heraldic al Ierusalimului şi Georgiei – fiind însoţită de alte patru cruci mai mici, simbolizând pe Iisus Hristos şi cei patru evanghelişti, sau cele cinci răni ale Mântuitorului – şi a fost purtată pentru prima oară de întemeietorul regatului Ierusalimului, cruciatul Gottfried von Bouillon, în 1099.

Cu toate că unele fapte ale sale sunt înveşmântate în legendele menestrelilor medievali, sfântul mare mucenic George (sau Gheorghe, cum este cel mai răspândit la noi în neam) a existat în realitatea secolului III şi a mărturisit pe Hristos în anul 303, primind moarte martirică la Diospolis, lângă Lydda Palestinei, unde este şi îngropat. (După Eusebiu din Cezareea acest lucru s’a întâmplat în ziua de 23 aprilie, însă în Nicomidia – fosta capitală a Imperiului roman de Răsărit, mutată aici de croatul împărat Diocleţian în 286).

„Numele sfântului George este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt ştiute numai de Dumnezeu“, mărturisea papa Gelasius în 495, după ce cu un an înainte îl canonizase în Apus. În mod inexplicabil, un alt papă – Paul al VI-lea – avea să’l scoată însă din rândul sfinţilor calendarului catolic pentru şase ani, între 1969 şi 1975, cultul său neavând însă de suferit în rândul credincioşilor în urma acestei nedreptăţi.

În afară de semnificaţia, îndeobşte acceptată, că numele său ar proveni de la geos-pământ şi orge-a semăna - deci el ar reprezenta un agricultor - se mai spune că George şi’ar avea rădăcina în gerar-sfânt şigyon-luptă, adică sfântul luptător (cf. Legenda Aurea).

„A suferit o mie de morţi succesive” spunea oarecând cardinalul Melchers şi tare departe de adevăr nu era, pentru că sfântul acesta purtător de biruinţă, a înfrânt moartea de multe ori în mucenicia sa: nici varul nestins în care a fost aruncat, nici suliţa cu care a fost împuns, nici piatra cu care a fost zdrobit şi vinele de bou uscate cu care a fost bătut, nici otrava ce i s’a dat să bea, dar nici – mai ales – roata care l’a făcut bucăţi, n’au avut nicio putere asupra lui! „Şi când i s’a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s’a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându’l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându’se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos”.

Şi pentru multa lui dreaptă credinţă i s’a dat putinţa de a învia din moarte chiar şi un necredincios ce pătimea în iad de mai bine de trei sute de ani, spre a mărturisi aceasta în faţa lui Magnenţiu, care ceruse semn. Şi cerând idolilor să mărturisească înşelarea lor înaintea oamenilor, au trebuit aceştia, înainte de a se sfărâma, să spună cu glas tare că nu li se cuvine închinăciune lor, ci unui singur Dumnezeu adevărat, slăvit de mucenicul George. Cât de înrăit trebuie să fie omul încât să rămână idolatru după aşa mărturisire! Ba mai mult, să’i tai şi capul unui astfel de mărturisitor!

Nu cu toţi însă s’a întâmplat aceasta, pentru că mulţi au crezut atunci în Domnul şi s’au botezat în sânge martiric – creştină murind pe cale şi împărăteasa Alexandra, pentru minunile sfântului. Care minuni n’au contenit nici după moartea lui, pentru că sfântul George s’a aflat în fruntea oştilor creştinătăţii şi în bătălia pentru Antiohia din 1098, dar şi în faţa oastei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care multă evlavie a avut la acest mare purtător de biruinţă ce l’a ajutat în lupte. Pentru aceasta a scris pe steagul său de luptă:„O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Pazeşte’l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin”. Pentru biruinţa de la Vaslui unde se pare că sfântul l’a ajutat în mod deosebit, a înnoit el toată mănăstirea athonită închinată marelui mucenic George, ce se cheamă a Zografului, căreia i’a dăruit şi icoana martirului, cu care mergea la luptă împotriva „balaurului” otoman. Se mai află aici, la ctitoria bulgarilor Moise, Aaron şi Vasile din 919, două icoane făcătoare de minuni: una ce singură s’a zugrăvit pentru hramul mănăstirii şi care are un deget lipit pe nara stângă (a unui episcop de Vodin, ce n’a crezut minunea aceasta, până nu a fost constrâns!) şi care se cheamă Fanuil (pentru că a dispărut de la această mănăstire de lângă Lydda) şi o alta care a venit pe mare în golful Vatopedului şi a fost purtată de un mular până la Zografu (toate mănăstirile şi’au dorit’o şi atunci, neputându’se hotărî a cui să fie, au legat’o pe catâr şi l’au lăsat să meargă unde va voi).

Mie mi se pare a fi o minune chiar şi faptul că biserica lui din Lod (Lydda) este lipită de o moscheie. Aceasta pentru că musulmanii au început să dărâme bazilica zidită de cruciaţi, iar cu piatra eclesială îşi construiau lăcaşul lor de închinăciune. Până când au ajuns în dreptul mormântului, pentru că oricine mai lua piatră de acolo rămânea fără mâini şi, după câteva mutilări, arabii au lăsat biserica în pace, ba mai mult, au căpătat un mare respect şi teamă pentru marele mucenic George! Într’acest fel explică ieromonahul grec (care slujeşte acolo) şi ciudăţenia construcţiei: căci biserica pare că a fost mai mare şi arată ca retezată într’o parte!

Se ştie că sfântul a făcut mult mai multe minuni ajutând şi pe Leontie şi Teofana din Amastrida Paflagoniei să’şi recapete fiul din robia bulgărească; acelaşi lucru săvârşind şi pentru preotul cipriot din Mitilene, căruia agarenii îi luaseră pruncul rob; vindecând pe saracinul ce s’a pocăit şi s’a încreştinat după ce mai înainte trăsese săgeată ce n’a vrut să meargă spre icoana mucenicului, ci s’a întors spre arcaş şi l’a rănit; sau ajutând’o pe văduva din Ramelul Siriei să’şi care stâlpul ei pentru biserica ce se construia acolo. Apusului însă – şi în special cardinalului de Genua, Jacobus de Voragine (1230-1298) şi celebrei sale „Legenda Aurea” (Legenda de Aur), care a fost mai citită decât Biblia într’o perioadă a epocii medievale – i se datorează reprezentarea clasică iconografică a sfântului George omorând balaurul de la Selente (sau Silena).

Pentru acestea şi pentru multe altele, sfântul George a fost ales protectorul Angliei (încă din secolul XII, de către Richard Inimă de Leu), Georgiei (de către regele Georgi al V-lea Strălucitul, în veacul al XIV-lea), Cappadociei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei, Etiopiei, Palestinei, Rusiei, Portugaliei, Greciei, Muntenegrului, Aragonului, Cataloniei, Germaniei, Siciliei şi Tirolului; sau al oraşelor Constantinopol, Lod, Moscova, Londra, Montreal, Suceava, Barcelona, Milano, Geneva, Veneţia, Ferrara, Amersfort, Ptuj, Freiburg şi Koblenz. Există din 1326 un Ordin Internaţional al Cavalerilor Sfântului George, întemeiat deCarol I Robert al Ungariei (1308-1342), iar celebrul „Ordin al Jartierei” înfiinţat de Edward III în 1348, ca şi Ordinul Sfântului George, stau toate sub patronatul acestui mare mucenic. Armata română este pusă sub ocrotirea purtătorului de biruinţă încă din vremea voievodului Ştefan, iar poporul român l’a cinstit dând numele său unui oraş şi chiar unui braţ al Dunării.

Aducătorul primăverii, sfântul George, este protectorul călătorilor, ţăranilor, oştenilor, străjerilor, potcovarilor, şelarilor, curelarilor, măcelarilor, fierarilor, dogarilor, lemnarilor, minerilor şi tot el este cel care te apără de ciumă, febră şi boli de piele.

Cei doi mari sfinţi militari ai Ortodoxiei, George (23 aprilie) şi Dimitrie (26 octombrie), au împărţit dintotdeauna calendarul în două: unul aducea vara pastorală, celălalt, iarna pastorală. Pe vremuri se obşnuia să se închirieze şi casele, de la Sâmedru până la Sângeorz. „Când sfântul Gheorghe aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pământul se deschide şi primăvara vine”, spune tradiţia noastră populară (cf. „Datinile poporului român” E.N.Voronca). Înoirea aceasta temporală, adusă de sărbătoarea marelui mucenic, este marcată în tradiţia noastră populară de anumite obiceiuri: Tatăl meu (Dumnezeu să’l odihnească!) mă aştepta în fiecare an de Sângeorz, cu ramuri de salcie şi flori de calcie înfipte’n brazde de pământ la poartă, doar-doar oi trece pe’acasă! Mai punea şi pe la uşi şi la ferestre, iar dacă îi promiteam că vin, îmi pregătea şi un foc mare („focul viu”, aprins fără chibrit!) prin care trebuia să sar în noaptea dinaintea sărbătorii... În frumoasa tradiţie bucovineană se crede că, în timp ce sfântul George poposeşte pe la casele oamenilor de ziua lui, îşi leagă calul de creanga de salcie, iar acesta paşte iarba verde de pe brazdă!

A învins balaurul, moartea şi istoria, măritul şi slăvitul purtător de biruinţă marele mucenic George! Poate ar trebui să biruim şi noi – cu ajutorul sfântului chiar – şarpele răului ce s’a’ntins din Selente tot mai mult în astă lume... (George CRĂSNEAN)

Poeme de Paşti din închisorile comuniste

Demostene Andronescu, 12 ani de închisoare politică

Psalm I

Ce suflet trist mi-ai dăruit, Părinte?

Din ce noroi ceresc l-ai frământat?

Ce ape tulburi, ce otrăvuri sfinte

Ca-ntr-un pahar în el ai picurat?

Când suspinând m-ai slobozit în viaţă,

În carnea lumii-o rană s-a deschis,

O lacrimă Ţi s-a prelins pe faţă

Şi-n cartea Ta un minus ai înscris.

În paradis s-a veştejit o floare

Şi sus pe bolta-naltă-o stea s-a stâns,

O pată-n plus a apărut în soare

Şi-n veşnicie s-a iscat un plâns.

Ai vrut să-grămădeşti pe semne-n mine

Durerea lumi-ntregi şi plânsul tot

Dar, Dumnezeule, Tu vezi prea bine,

Mă străduiesc, mă zbat şi nu mai pot.

Oi fi făcut eu, poate, după chipul

Şi-asemănarea Ta, precum pretinzi,

Dar nu uita că pus sunt pe nisipul

Acestei lumi şi putredele-mi grinzi,

Nu pot să ţin-atât cât ţin pilaştrii

Pe care Tu îţi sprijini cerul plin

Cu fel de fel de taine şi de aştri,

Deci, pune-mi, Doamne-n spate mai puţin.

Nu mai turna atât, ci ţine seamă

Că sunt plin ochi şi-n laturi mă preling,

Un picur de mai pici, mi-e tare teamă

Că dau în foc şi-n mine-o să Te sting.

Mai ia asupra-Ţi, Doamne, din povară,

Ca să mă ţin şi eu cu Tine-n pas,

Să fim tovarăşi buni şi-n fapt de seară

S-ajungem împreună la popas.

Nichifor Crainic, 15 ani de închisoare politică

Rugă pentru pace

Slavă Ţie, Doamne, pentru-această noapte,

Somnul meu în umbra lunii s-a scăldat.

Din abisul păcii, visul scufundat,

Mi-a cules mireasmă de narazme coapte.

Slavă Ţie, Doamne, pentru-această noapte!

Seamănă cu noaptea Sfintei Tale Naşteri,

Când ai rupt pecetea vechiului blestem.

Pacea Ta-nstelând-o peste Betleem

Şi vărsând lumina tainicei cunoaşteri.

Seamănă cu noaptea Sfintei Tale Naşteri!

A lăsat un înger porţile deschise;

Cântec fără sunet Te slăvea-n sobor

Unduia auzul, aripi fără zbor,

Când spre-abisul păcii, năzărit din vise,

A lăsat un înger porţile deschise!

Dă-mi şi mie-aevea Pacea Ta Cerească,

Miezul de tăcere al strigatei vieţi,

Care-nflăcărează din fricoşi profeţi,

Măduvă ce-mpinge vârful să-nflorească,

Dă-mi şi mie-aevea Pacea ta Cerească!

Pacea lumii zace pe vărsări de sânge

Şi rodeşte bobul viitoarei uri.

Pacea Ta răsfrânge raiul în făpturi,

Cel înfrânt având-o, el e cel ce-nvinge.

Pacea lumii zace pe vârsări de sânge!

Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne,

Flacăra ce nu se zbate-n uragan.

Să răzbesc războiul duhului duşman,

Căci ţărâna trece, sufletul rămâne.

Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne!

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,

Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu

În arena morţii, Dumnezeul meu,

Fii Tu răsăritul vieţii mele-apuse.

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!

Şi mă-nalţă, Doamne, la Cereasca Pace,

Că Tu eşti de-apururi neclintitu-mi crez,

Dragostea de care nu mă-ndestulez

Şi nădejdea care de lut mă desface.

Şi mă-nalţă, Doamne, la cereasca Pace!

Petru C. Baciu, 16 ani de închisoare politică

Noaptea de Înviere

Mi-i tristă-această noapte, cu zornăit de fiare,

M-apasă ca o piatră trecutul izgonit;

Vin amintiri din vreme şi calde ca un soare,

Vin să-mi aducă linişti din Templul zăvorât.

În „cuşca” unei dube ce duce viaţa mea,

Smeritu-mi trup se-nclină ca-n albe primăveri...

Puterile-mi sleite de aşteptarea grea

Mi-adun, să mă-nsoţească în noaptea de-nvieri.

Strâmtoarea-năbuşită mă ţine pironit,

Stau nemişcat în rugă, tristeţile-mi supun,

Desprins ca dintr-un cleşte în drumul meu cernit,

Plutesc parcă aievea cu cântecul străbun.

Mă leagănă-oboseala, îmi dă mereu târcol,

Lăuntric o lumină îmi curge ca un şopot,

Aleargă trenu-n noapte cu şuiere în gol,

Fărămiţând în aer făşii subţiri de clopot.

Când temnicerul mişcă vizeta, mohorât,

O undă străvezie cătuşele-mi aprind,

Învăluit în umbră, în „cuşcă” surghiunit,

Eu chem în preajmă morţii şi raze mă curpind.

E noaptea Învierii. Trăiesc fără să fiu...

Închis ca-ntr-un mormânt, eu sânger, strop cu strop.

Ard dincolo de mine lumini, până târziu,

Când eu cobor în Zarca, şi-n bezne iar mă-ngrop.

Radu Gyr, 20 de ani de închisoare politică

Identitate

Eşti Doamne bun, eu pământean şi rău!

În dragoste nu-Ţi seamăn, nici în milă,

Dar, după răni, sunt chip din chipul tău,

De par dospit din cer, nu din argilă.

Nu Ţi-am râvnit nici razele subţiri,

Nici tălpile străpunse de piroane,

Dar Tu mă faci părtaş la răstigniri

Să-Ţi tot îngân osânda la icoane.

Sfinţit de cruci pe care nu le-am vrut

Şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,

Nu ştiu, Tu te cobori la mine-n lut,

Sau eu mă urc spre raiul Tău, bând fiere?

Cu necerşită slavă Tu mă-ncarci

Şi-n cuie când sfinţenia mă frânge,

Oftând, mă uit la rănile prea largi

Şi-Ţi cresc alături, sânge după sânge...

O seară de fericit oameni

M-am întors de la Cluj, unde, cu ajutorul unor oameni admirabili (pr. Ciprian Negreanu, soţia sfinţiei sale, Corina, şi studenţii din ASCOR - cărora le mulţumesc din nou), am reuşit să omagiem două figuri exemplare ale umanităţii. Doi nobili în spirit, doi mărturisitori ai lui Hristos, doi pătimitori în temniţele comuniste, din neamuri diferite, dar uniţi prin suferinţă şi prietenie. Prinţul georgian Ciabua Amiredjibi şi ofiţerul român Aurel State.

Povestea primului a fost spusă printr-un film de excepţie, "Evadat din Gulag", de Kutsna Amiredjibi, peliculă care nu se află la vînzare în România şi pe care am difuzat-o joi seara, în Sala Auditorium Maximum a Casei Universitarilor din Cluj-Napoca. Povestea celui de-al doilea este conţinută în cartea autobiografică "Drumul crucii" (Ed. Rost şi Fundaţia "Sfinţii Închisorilor"), pe care am lansat-o, iată, şi la Cluj, după ce, la începutul anului, am prezentat-o cititorilor bucureşteni.

Cele două poveşti adevărate, odată spuse, au puterea de a vindeca tarele comuniste şi de a naşte alţi eroi şi sfinţi. Trebuie numai să avem urechi de auzit şi inimi de primit.

Am avut parte de un public cald şi atent, care nu s-a mişcat din scaune timp de peste trei ore, cît a durat evenimentul. 

De asemenea, am fost onoraţi de participarea părintelui mitropolit Andrei al Clujului, Maramureşului şi Sălajului, care a binecuvîntat manifestarea.
Dnii Dan Puric, Răzvan Codrescu şi Lucian D. Popescu au vorbit excelent, ca de obicei. Însă, cu cele mai multe aplauze, oferite încă înainte de a-şi începe discursul, a fost răsplătit scriitorul şi fostul deţinut politic Marcel Petrişor, prieten al lui Ciabua Amiredjibi (căruia i-a tradus două cărţi în română) şi al lui Aurel State (căruia i-a scos cartea peste graniţă, în anii '80, făcînd posibilă tipărirea ei). Un semn de preţuire şi dragoste cu adevărat emoţionant.

După o asemenea seară, nădăjduiesc că mulţi dintre cei prezenţi s-au simţit fericiţi.

PS: Imediat ce voi avea imagini, le voi posta aici.

Apăraţi memoria lui Mircea Vulcănescu!

Ieri am primit o veste stupefiantă: Primăria Sectorului 2 este somată să îndepărteze din spaţiul public (recte Piaţa Sf. Ştefan) bustul lui Mircea Vulcănescu, pe motiv că ar fi al unui criminal de război! 

Reclamaţia ar aparţine Institutului "Elie Wiesel" (poate vă amintiţi că această instituţie, aflată în subordinea şi în finanţarea guvernului României, a reuşit să obţină retragerea titlului de cetăţean de onoare al lui Valeriu Gafencu - Sfîntul Închisorilor, pe care l-a acuzat de fascism).

Mircea Vulcănescu a fost condamnat pentru "crime de război" de către un tribunal comunist, într-un simulacru de proces, doar pentru că a fost subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor Publice din Cabinetul Mareşalului Antonescu. Mircea Vulcănescu a murit ca un martir, în 1952, în temniţa Aiudului. Cu preţul vieţii sale salvase viaţa unui tînăr.

Cît de lipsit de discernămînt sau de ticălos trebuie să fii ca să ceri punerea la index a unei valori ca Mircea Vulcănescu, pe baza unei condamnări abuzive, pronunţată, pe motive politice şi fără o culpă reală, de către o instanţă ilegitimă, dintr-un regim - cel comunist - declarat oficial "ilegitim şi criminal"?

Familia lui Vulcănescu şi alte persoane care au fost implicate în proiectul amplasării bustului în sectorul 2 au fost deja alertate şi sînt extrem de mîhnite, pe bună dreptate. 

Reclamantul nu ne-a fost confirmat încă, iar public este doar că Primaria 2 a fost sesizată de "cineva". Primăria Sectorului 2 nu şi-a exprimat deocamdată poziţia. 

Pînă vom afla detaliile acestui nou scandal căruia îi cade victimă un uriaş intelectual şi o mare conştiinţă românească din perioada interbelică, aveţi posibilitatea de a apăra memoria lui Mircea Vulcănescu aici. Este doar un prim pas. Dacă va fi nevoie, vom face şi alţii. Nu putem asista nepăsători cînd ne sînt batjocorite valorile.

Eveniment excepţional la Cluj: DESTINE PE DRUMUL CRUCII

Dragi clujeni, e timpul să ne reîntîlnim. Noi, cei de la Asociaţia "Rost" şi de la A.S.C.O.R., cu dvs., şi toţi cu valorile autentice ale neamului românesc şi ale Bisericii Ortodoxe, într-un eveniment de excepţie.

Vă aşteptăm cu drag pe 10 aprilie, ora 19.00, la Casa Universitarilor (Sala Auditorium Maximum, str. Emanuel de Martonne nr. 1, colţ cu str. Kogălniceanu). Vom vedea un film memorabil: "Evadat din Gulag" de Kutsna Amiredjibi, despre tatăl său, prinţul georgian Ciabua Amiredjibi, fost deţinut politic timp de 16 ani (care a fugit din temniţele sovietice de şase ori şi a scăpat de la moarte de două ori), scriitor nominalizat la Premiul Nobel şi, în ultimii ani, călugăr (sub numele David). Vom asculta o înregistrare audio inedită cu Aurel State - un monument al demnităţii româneşti, fost deţinut politic şi autorul unei cărţi extraordinare de memorii de pe frontul celui de-al doilea război mondial şi din închisorile comuniste, "Drumul crucii". În fine, vom lansa cartea lui Aurel State.

Din partea Asociaţiei "Rost" vine artileria grea de vorbitori: scriitorul şi fostul deţinut politic Marcel Petrişor, actorul şi regizorul Dan Puric, scriitorul, jurnalistul şi editorul Răzvan Codrescu, magistratul şi teologul Lucian D. Popescu şi, respectînd ordinea vîrstei, ultimul pe listă, subsemnatul ;-)