Sarah Palin şi America profundă

de Mircea Platon

Discursul Sarei Palin la Convenţia Naţionala Republicană a electrizat America profundă, “small town America”. Cu atacuri clare la snobismul lui Barack Obama, la prejudecăţile politic-corecte, la reaua-voinţă a presei liberale şi la elita politică şi intelectuală de la Washington, discursul Sarei Palin a fost considerat “a perfect populist pitch”, un discurs populist menit a revitaliza baza conservatoare a Partidului Republican. De la CNN şi CBS la Fox News, de la Wolf Blitzer la Anderson Cooper şi la Chris Wallace, brokerii mediatici de reputaţii politice au fost de acord că “s-a născut o stea” (“A star is born”).
Entuziasmul din tabăra Republicană e cu atât mai mare cu cât GOP are mare nevoie de o victorie în cursa pentru Casa Albă în condiţiile în care a pierdut deja controlul Congresului. Şi a pierdut controlul Congresului în principal din două motive. În primul rând, datorită corupţiei, financiare şi morale, a câtorva dintre fruntaşii partidului. De la luare de mită de la marile corporaţii, la scandaluri homosexuale sau de hărţuire sexuală şi la traficul de influenţă al lobby-istului Jack Abramoff, revelaţiile presei şi ale procuraturii despre corupţia Partidului Republican s-au ţinut lanţ în anii din urmă. Şi Republicanii au plătit în alegeri pierzând chiar şi locuri care, în mod tradiţional, sunt considerate redute republicane (precum Ohio, unde Guvernatorul Bob Taft, din marea familie de conservatori populişti americani atât de iubită aici, a fost înlocuit de politicianul Democrat Ted Strickland).
Un al doilea motiv pentru refluxul politic Republican a fost desfăşurarea contradictorie a Războiului din Irak şi chestionarea modului în care s-a ajuns la acest război. Acuzaţi că au măsluit de fapt dovezile pe care le-au prezentat preşedintelui Bush şi opiniei publice americane şi mondiale, “experţii” neoconservatori ai preşedintelui s-au retras pe poziţii defensive argumentând, în bună logică trostky-istă, că singurul vinovat pentru eşecul războiului din Irak e Bush însuşi, care nu a acceptat să atace şi Iranul. Fără o reconfigurare a întregului Orient Mijlociu, scriu neoconii, degeaba s-a făcut efortul din Irak. Argumentul sună exact precum cel care spunea că, de fapt, comunismul a eşuat din punct de vedere economic din cauză că nu a reuşit să ocupe întreaga planetă, că doar o revoluţie mondială putea asigura şansele de reuşită ale sistemului comunist, aflat altfel sub “asediu” capitalist. Dacă dumneavoastră vi se par absurde aceste raţionamente, la fel li s-au părut şi americanilor, care însă nu au făcut nici o deosebire între neoconi şi Bush, ultimul având în prezent o rată de popularitate de cca. 30 % , iar primii fiind mai populari printre intelectualii români decât printre alegătorii americani.
Tocmai de aceea, s-ar părea, până şi “elita” neoconservatoare care controlează mediatic şi ideologic Partidul Republican a recunoscut că un eventual cuplu McCain-Lieberman nu ar inspira decât un entuziasm geriatric, şi nicidecum o mişcare care să ducă la cucerirea Casei Albe şi deci la controlul executivului american şi al politicii externe. Şi, din punct de vedere neoconservator, acesta e principalul obiectiv: cel al unei politici externe americane axate pe menţinerea presiunii pe inamicii musulmani ai Israelului. Spre deosebire de McCain, Obama nu a oferit suficiente garanţii în această privinţă şi e mai apropiat de intelectualitatea evreiască liberală decât de mediile evreieşti şi fundamentalist-creştine pro-Israel ( vezi aici si aici).
În aceste condiţii, în care votul minorităţilor se duce, cu strivitoare diferenţă de până la 55%, în favoarea lui Obama, opţiunea lui McCain era de a-şi căuta un vice-preşedinte care să poată câştiga votul femeilor dezamăgite de eşecul candidaturii lui Hillary Clinton şi care să poată aduce voturile bazei conservatoare, religioase, pro-NRA, anti-imigraţie ilegală, voturi pe care el însuşi nu le putea atrage (votanţii lui Mike Huckabee şi ai lui Ron Paul). Şi Sarah Palin a demonstrat, prin discursul ei populist de aseară, că poate vorbi limba Americii profunde, a acelei “small town America” uitate în ultimii 20 de ani de un partid republican prins în mrejele neoliberale ale marilor corporaţii şi ale neoconilor (o mare corporaţie mediatică). Puşi în faţa situaţiei de a vedea la Casa Albă un preşedinte, Barack Obama, care e contrar intereselor lor, neoconservatorii au scos din pălărie iepurele paleoconservator Sara Palin şi au reaprins în sânul Vechii Drepte speranţele că, fie şi din raţiuni cinic-electorale, carantina trotsky-istilor neoconservatori asupra conservatorilor, a vechii drepte, va fi ridicată.
Ceea ce ne interesează pe noi, pe românii, la Sarah Palin, e exemplul unui discurs antielitist, populist, cu adevărat de dreapta. Sarah Palin nu a operat o schimbare de discurs, ci de loc: a readus discursul Republican la rădăcinile Americii profunde, de oraş mic, de Midwest. Discursul ei nu e unul care predică valori abstracte, ci modul de viaţă al americanilor de rând. Ca atare, e un discurs antielitist în măsura în care pune sub semnul întrebării legitimitatea elitelor intelectual-mediatico-politice americane actuale. De aceea, e relevant şi pentru România.
Când, acum un an de zile, atrăgeam atenţia asupra faptului că “elita” din jurul preşedintelui Băsescu e antipopulistă, mi-am atras acuzaţia de păşunist. Când am scris despre România profundă, dl Patapievici m-a întrebat refractar ce a aceea. Când am scris despre România “veche” şi despre dezastrul produs de ingineriile sociale care au dus la emigrarea românilor şi la imigrarea în România a pachistanezilor şi chinezilor, am fost considerat legionar. Toate acestea au venit din partea unei elite de dreapta care nu acceptă nici un discurs cu adevărat de dreapta. A unei elite care confundă, sau se preface a nu înţelege, diferenţa şi tensiunile dintre dreapta economică, liberală, şi dreapta politică, conservatoare. După cum o dovedeşte şi articolul unui incompetent cicisbeu al elitei, un fel de “gândăcel cu mustăţile de aţă” care ne dă bună-dimineaţa de pe vrejul Cotidianului în fiecare marţi, zi cu ghinion pentru el, că e citit de noi, şi pentru noi, că îl citim pe el, discursul şi prezenţa Sarei Palin sunt de lăudat când se întâmplă în America. Dar ferească sfântul să se întâmple la noi. În context românesc, Sarah Palin ar fi considerată legionară şi i s-ar explica imediat că nu păşcănenii, sau adjudenii sau focşănenii contează, ci Locke, Hobbes şi chiar Pascal. De la care putem învăţa să leşinăm demn.