PROZĂ/ Mănuşile roşii

Trenul se apropia greu de peron. Parcă mer­gând de-a buşilea, cu icnete şi oftaturi de om aflat la capătul puterilor. De o parte şi de alta a liniei ferate, singura care fusese deszăpezită în acel orăşel de provincie, nămeţii străluceau sub cerul de onix. Gara era ticsită de lume, aşa cum se întâmplă în preajma marilor sărbători. Trenurile întârziaseră cu orele, din cauza viscolului care le blocase în câmp. Chipurile oamenilor aveau pielea întinsă de ger. Aerul îngheţat ameninţa să se spargă într-o ploaie de sticlă pisată, la primul strigăt care ar fi izbucnit dintr-un piept mai puţin răbdător.

Deşi aşteptasem trenul cu înfrigurare, am făcut câţiva paşi într-o parte, privind forfota pestriţă a gării, îna­inte de a mă lăsa absorbit de ea. Şi-atunci, în în­ghesuiala de paltoane şi geci cenuşii, ochii mi s-au oprit asupra unor mănuşi roşii care încercau să-şi cro­iască drum prin mulţime cu o delicateţe nepotrivită în acea îmbulzeală. Erau ale unei femei tinere, cu părul aproape la fel de roşu, care îi încadra faţa mică şi albă, cu ochi de un albastru pătrunzător. O figură fascinantă, care apăruse de nicăieri. Stătusem câteva ore în gara aceea. Era imposibil să fi fost acolo până atunci şi să nu o fi remarcat. Valul de oameni o purta într-o apa­ren­tă derivă, dar ea reuşea, cumva, să se apropie de vagonul pe care îl că­uta. Înde­păr­tându-se tot mai tare de mine. Fluierul şefului de tren a tăiat larma în două: o se­cundă s-a făcut tăcere, pentru ca apoi strigătele, tro­păiturile, sunetul bagajelor izbite între ele să irumpă cu mai multă intensitate. Tras şi împins de puhoi, am găsit, pipăind cu piciorul, scara unui vagon şi m-am săltat în el. Înăuntru, un miros greu, cald şi umed, m-a izbit până în vintre. M-am uitat deasupra uşii primului compartiment şi mi-am dat seama că am greşit vago­nul. Înapoi nu mai era drum deschis. Am mers mai de­parte, printre calabalâcuri şi oameni care nu mai prin­seseră bilete decât "în picioare", trăgându-mi geaman­tanul după mine. Locomotiva a şuierat scurt, iar trenul s-a smuls din gară. Am continuat să merg spre capătul lui şi, după un timp, am dat de vagonul, compar­ti­mentul şi scaunul indicate pe biletul meu. Am deschis uşa, am salutat şi mi-am ridicat va­liza în plasa de deasupra canapelei din dreapta. Fotoliul meu, de lângă fereastră, era liber, deşi culoarul gemea de oameni fără loc. M-am aşezat şi mi-am aruncat un ochi, în sfârşit, că­tre ceilalţi pasageri. Toţi erau preocupaţi de câte ce­va. Unii citeau, alţii se pregăteau să mănânce şi unul în­­cerca să adoarmă. În faţa mea, fata cu părul roşu pri­vea absentă pe geam. Am tresărit uluit. Şi-a întors ochii spre mine, cu o familiaritate de parcă m-ar fi aş­teptat, şi mi-a zâmbit larg. I-am răspuns cu un zâmbet stân­jenit, în timp ce mă întrebam dacă nu mă văzuse ur­mărind-o în mulţime. Dar am alungat acest gând, care mă făcea deodată să mă simt caraghios. Mi-am scos repede o carte din geantă şi mi-am coborât ochii în ea. Simţeam că femeia continuă să mă privească. Şi mă străduiam să mă afund în lectură, citind cu ma­ximă atenţie prima frază din pagina la care îmi lăsasem semn. Nu înţelegeam nimic. Citeam din nou şi din nou. Pricepeam cuvintele, dar înşiruirea lor se scufun­da ca un convoi într-o junglă cu nisipuri mişcătoare. Dea­supra sensului acelor câtorva rânduri rămânea nu­mai vegetaţia luxuriantă a gândurilor mele. De unde apăruse femeia aceea? Şi cum m-am nimerit chiar lângă ea? Ce mă captiva: frumuseţea ei aparte sau felul straniu în care am întâlnit-o?

Mi-am îndreptat ochii spre fereastră, oco­lindu-i privirea. Atunci şi-a reluat şi ea poziţia de mai înainte, cu bărbia în mâna stângă, pri­vind în gol. O studiam pe furiş, având aerul că meditez la ce citisem. Dar n-am păcălit-o. Întâi i-a răsărit pe chip un zâmbet mic. Pe urmă, cu degetul arătător de la mâna dreaptă, a desenat pe geamul aburit un brad, cu o stea mare în vârf. Apoi a întors repede capul şi mi-a surprins pri­virea. Am zâmbit încurcat şi, ca să scap de stin­ghereală, am schiţat, stângaci, o semilună dis­pro­porţionată deasupra bradului ei, făcând-o să râdă. Ne-am apropiat ca să privim luna care se ză­rea prin felia limpede de geam în formă de "C". Cerul se înseninase şi devenise sticlos, sub pu­terea aştrilor nopţii. Cred că de pe bolta lui, ca­petele noastre, cuprinse în "luna" în des­creş­tere închipuită de mine pe sticla ferestrei, pă­reau prinse într-un medalion din altă epocă. Sau poate că se vedeau ca printr-un ochean întors, prin care, cu cât priveşti mai mult, imaginile se tot micşorează, până se topesc în substanţa unei poveşti mai mult bănuite decât clare, a unei alte realităţi.

***

Prin ochiul lunii, trenul se făcea din ce în ce mai mic, până nu mai rămânea decât o linie luminoasă, în noaptea deplină, pe zăpada imaculată. De sus, atât de sus, încercam să distingem bradul şi luna desenate pe o fereastră aburită. Dar privirea ne-a descoperit o sa­lă maiestuoasă de bal, înălţată în întregime din ghea­ţă, în mijlocul unui lac uriaş. Pe pereţii rotunzi şi pe co­loanele care sprijineau tava­nul boltit erau sculp­tate fabu­loa­se dantelării. Sute de lumânări albe şi roşii ardeau într-un can­de­labru de gheaţă şi în supor­tu­rile de pe lângă mesele îmbelşu­gate. Lumina lor pâlpâi­toa­re ră­sucea caleidoscopic desenele de pe globurile de gheaţă ce în­veseleau zidurile. Lumina stră­vezie fă­cea ca ghirlandele din crengi de brad şi de vâsc care atâr­nau deasupra ferestrelor să pară luate în stăpânire de un foc interior. În câteva locuri, copci mari, tăiate în pardoseala de gheaţă, lăsau să se vadă peşti albaştri, verzi şi aurii, înotând dintr-o parte în alta. Când îţi mu­tai ochii de la fosforescenţa lor înapoi, spre lumina di­fu­ză a încăperii, sala parcă se dilata tot mai mult, până când întinderea ei devenea nesfârşită, iar ghir­lan­dele, globurile, lumânările şi bunătăţile de pe mese - amin­tiri. În decorul de gheaţă, nu era nici frig, nici cald, ci precum este primăvara timpurie, într-o amiază însorită, fără vânt. Poate pentru că atmosfera era încăl­zi­tă de mu­zica mereu în schim­ba­re, de la vals la tango, care făcea să foşnească, în ritmuri diferite, rochiile lungi şi decoltate ale doamnelor. Sau poate că aerul re­ce fusese risipit de parfumul ta­re al trabucurilor pe care le fu­mau domnii. Ori poate că sim­pla bucurie a Crăciunului ardea în noi, cu flacără mare. Observasem toate acestea în vârtejul dansului din care nu ne puteam opri. Eu şi femeia cu părul roşu, pe care îmi aminteam că o cunoscusem într-un tren, ne roteam elegant şi abil printre nenumărate perechi, fiecare cu­prinsă în dansul său. Dansam veseli, puţin emoţionaţi, dar încrezători - ca atunci când pleci într-o călătorie pe care ţi-ai dorit-o foarte mult. Fiecare rotire a noastră era ca un tur complet al limbii mari a unui ceas care se întindea pe orizontul acestei lumi. Şi fie­care învârtire a limbii de ceas ne aducea dinaintea ochi­lor un episod dintr-o viaţă care putea fi a noastră. Un bărbat şi o fe­meie mer­gând de mână, spre asfinţit, pe malul unei mări învolburate. Un câmp cu iarbă înal­tă, mirosind a su­nă­toare şi mentă, pe care ea şi el stau lun­giţi pe spa­te, privind cerul până se scufundă în el. O petrecere în­tr-un palat de gheaţă, dintr-un Ajun de Cră­ciun, la care doi tineri au ajuns dintr-un tren înză­pezit pe-o câmpie pustie.

Cu fiecare mişcare a limbii mari a ceasului, dansul nos­tru devenea tot mai asemănător unui turbion. Cercu­rile descrise de trupurile noastre erau mai mici şi mai rapide, ridicându-ne de la pământ. Rochiile fe­me­ilor din jurul nostru se decolorau, treptat, până la albul cel mai pur, înghiţind şi negrul costumelor bărbaţilor, şi apoi desfăcându-se, în necontenita lor rotire, ca pe­ta­lele unor flori, care ningeau viscolit peste sala de bal. Iar palatul de gheaţă îşi pierdea contururile în această nin­soare, până când se prefăcea într-o câmpie fără mar­gini, pe care un tren era îngropat încet, încet în zăpadă. (Continuare)