Cine ce a înţeles din spusele lui Mircea Vulcănescu despre legionari

Într-o nouă replică, pe blogul amicului său Fedorovici, Mircea Platon a încercat să şi-l ia aliat pe Mircea Vulcănescu - pe care noi, cei de la Rost, nu l-am fi înţeles şi asumat, dar l-am fi folosit ca pe o "parolă sau un PIN". Bogdan Munteanu demonstrează în textul de mai jos că M. Platon se pripeşte în concluziile pe care le trage în privinţa scriselor lui Mircea Vulcănescu şi implicit greşeşte faţă de noi. Măcar atîta credit trebuia să ne dea dl Platon, după o colaborare de cîţiva ani la Rost, că înţelegem ce publicăm şi că n-o facem nici pentru bani (ştie bine că nimeni nu ia un leu din lucrarea asta), nici pentru că am fi sculele "ocultei". Dar, au mai observat şi alţii, e uimitor cum dl Platon (ca şi tovarăşii săi) cade în erorile şi maniile reproşate altora, inclusiv în scenarită.

Bogdan Munteanu a postat iniţial textul pe care îl redau în continuare drept comentariu  la un articol de pe blogul dlui Răzvan Codrescu. M-am gîndit însă că merită să apară ca post de sine stătător, pentru a nu se pierde între comentarii şi pentru a se folosi mai multă lume de el. (C.T.) Am recitit cartea lui Vulcanescu despre Nae Ionescu saptamana trecuta, gandindu-ma chiar sa prezint reflectiile sale despre fenomenul legionar - lucide si suficient de juste (cel putin raportate la o anumita faza a legionarismului) - drept modelul unei critici oneste, pentru a constitui o posibila baza de discutie. N-am mai facut atunci referire la ea pentru ca dezbaterea luase deja o alta turnura, care facea imposibil orice fel de schimb de idei. Ma bucur ca ne-o reaminteste acum dl. Platon (extinzand paleta si cu un articol al lui Vulcanescu din 1934) si ca imi ofera astfel prilejul sa pun in evidenta distanta de la cer la pamant care ii separa pe preopinentii nostri de azi de cineva ca Vulcanescu, strain oricaror fobii, autoindreptatiri sau pretentii inchizitoriale la “osandirea” cuiva, fie si de catre Biserica. Ar fi bine daca acesti “conservatori” de astazi l-ar lua pe Vulcanescu drept model in toate si nu ar cadea in ispita instrumentalizarii sale in interes propriu. As sugera sa ramanem la analiza mai ampla din volumul dedicat lui Nae Ionescu, caci articolul din 1934 se refera mai degraba la curentele din cultura romaneasca, iar un Noica sau Eliade in 1934 nu e chiar acelasi Noica si Eliade dintre anii 1937 - 1940. O oarecare evolutie a celor doi nu poate fi tagaduita, apropierea celor doi de Legiune fiind un proces treptat, care la Eliade in 1934 era abia la inceputuri, iar in cazul lui Noica nici nu era vizibil. Da, in epoca interbelica Vulcanescu s-a manifestat drept un intelectual profund ortodox, incluzandu-se pe sine drept reprezentant al unui curent care ii mai cuprindea pe... legionarii Nae Ionescu si Gh. Racoveanu, sau pe un Nichifor Crainic. Nu ma apuc sa citez acum din Crainic texte apologetice la adresa fascismului sau sa prezint "Programul statului etnocratic" pe care il preconiza el. Curiosii pot consulta volumul Ortodoxie si etnocratie sa vada acolo cat de "pura" era ortodoxia lui Crainic atunci cand o vedea pusa la baza politicii. Curat "rasism duhovnicesc"! Pentru legionari, adevaratul reper l-a constituit insa Nae Ionescu. Insusi Vulcanescu ii datoreaza in cea mai mare masura formarea sa in spiritul unui crestinism ortodox autentic. Oare care ar fi fost devenirea ulterioara a lui Vulcanescu fara aportul lui Nae Ionescu? Cititi sau recititi cartea sa despre Nae Ionescu, caci merita. In orice caz, in carte Vulcanescu nu il acuza in nici un fel pe Nae Ionescu de “erezie” sau de faptul ca ar fi cautionat “erezia” altora. In dezbaterea asupra problemei legionare ar fi insa interesant de stiut: care din cei doi are dreptate, studentul sau profesorul? Parerea mea este ca fiecare are o dreptate partiala, adevarul despre crestinismul legionar al anilor '30 (care nu avea de unde sa fie unul de rigoare dogmatica) fiind circumscris foarte pertinent de comentariile d-lui Capsali. In ce ma priveste, i-am transmis (in particular) d-lui Platon, cu ceva vreme inainte de a-si scrie pamfletul despre “gogosi”, niste observatii absolut similare. Cu adaugirea ca principalul "responsabil" pentru revirimentul unei ortodoxii pe baze patristice din Romania interbelica este... Nae Ionescu, adica tocmai mentorul legionarilor, dar in acelasi timp si al unui Mircea Vulcanescu. Daca tot dezbatem tema raporturilor dintre Vulcanescu si legionari, amintesc articolul sau din 1933 "O cruce pe mormantul eroului necunoscut", in care el chiar simpatiza fatis cu dinamismul tineretului nationalist: "Asadar, tineretul romanesc inscris in Garda de Fier a avut gandul sa puna o cruce la Mormantul Eroului Necunoscut si a fost impiedicat sa o faca. Stranie impiedicare ... Stranie, pentru ca tineretul Garzilor de Fier a avut gandul cel bun, gandul adevarat al oricarei constiinte crestinesti (s.n.) in fata unui cult strain, adus din tari ce nu mai cred in Dumnezeu si care au simtit totusi, in primii ani dupa razboi, nevoia unui substitut, a unui simulacru de credinta. Caci fara cruce la mormant, cultul "eroului necunoscut" nu e un cult crestinesc! (...) Si iata ca tineretul acestei tari simte instinctiv (s.n.) aceste lucruri. Preotii merg alaturea de el sa-nfiga o cruce la capataiul Eroului Necunoscut, spre a-l cuprinde si pe el in nadejdea mantuirii crestinesti universale, prefacand astfel in locas adevarat de rugaciune locul unde zace semnul viu al jertfei romanesti.(...) Oprirea asezarii crucii face parte din cortegiul nemarginit de jigniri la care e supusa constiinta crestineasca a acestei tari, din partea celor ce nu mai cred in nimic si care cred ca pot strica, pe nesimtite, sufletele celor slabi de suflet. (Cine se roaga astazi fara cruce face la fel maine, si-or fi zis!) Din fiecare, tineretul a-nteles lucrul pe care oficialitatea bisericeasca ar fi trebuit sa inteleaga. (s.n.) E un semn bun. Ca lucrul nu poate fi facut, in chip deschis, printr-o procesiune a credinciosilor? Prea bine. Lucrul poate fi inceput din nou, pe furis. Si sa vedem cine va mai indrazni atunci sa smulga crucea care se va gasi infipta intr-o zi acolo, la Mormant. Sa avem incredere in tineret. (s.n.)" Revin indata si la fragmentul lui Vulcanescu din cartea despre Nae Ionescu, in care autorul se distanteaza de legionari, cu siguranta datorita acelei spirale a violentei in care acestia s-au lasat din pacate atrasi (iar nu din cine stie ce motive de "erezie"). In 1933 insa, crestinismul lor era inca pentru Vulcanescu unul sincer si indubitabil, chiar daca nu cel mai riguros, el chiar sustinandu-i in fata pasivitatii oficialilor bisericesti (vezi sublinierile de mai sus). Intai, sper ca e clar pentru toata lumea ca fraza "...crescut fără şapte ani de acasă, smuls din mediul său familial şi ajuns să-şi dispreţuiască părinţii care s-au jertfit să-l facă om, adolescentul care nu are nimic sfânt, care nu mai crede-n nimic şi nu mai respectă pe nimeni şi, care, aruncat în calea tuturor ispitelor, fără putinţa de a şi le-mplini, crede că totul i se cuvine, şi e gata de orice!" Nu se refera la studentii legionari, ci la "studentii obisnuiti". Mai incolo, Vulcanescu se refera la o anumita mistica a tineretului legionar, care imbina elemente nationale si crestine. Sigur ca nu era o mistica exclusiv contemplativa. Remarca  "închipuindu-şi că postesc pentru idealul lor" contine si o doza de subiectivism. O fi si adevarata in unele cazuri (poate in multe cazuri), dar nu cred ca se poate generaliza cu atata usurinta. Mistica legionara din interbelic era mai degraba una a "eroismului" (oare Biserica condamna "eroismul" drept erezie?), un eroism menit sa... apere valorile Bisericii. Eroism pe alocuri "cugetat", pe alocuri "necugetat", ne spune Vulcanescu pe un ton echilibrat. (Despre raporturile dintre teologie si "eroism" ar sti si dl. Platon sa ne povesteasca cate ceva :-) ) Cand ma batea si pe mine gandul sa-l citez pe Vulcanescu, ma gandeam sa pun in evidenta critica sa lucida si nepatimasa, care lipseste cu desavarsire celor care acum vor nici mai mult nici mai putin aruncarea completa la lada de gunoi a istoriei a unui intreg fenomen, cu bunele si cu relele sale. Pentru ei, aceasta inseamna "dreptate" (Vulcanescu fiind insa departe de o asemenea conceptie justitiara). Doar “treimea” noastra vajnica se erijeaza intr-un fel de "congregatie pentru puritatea credintei", adica o denumire up-to-date a "inchizitiei". Apropo, pe langa fostii detinuti politici legionari, conform recentului proiect de lege initiat de deputatul Raymond Luca, nici unul ca Mircea Vulcanescu nu ar putea fi reabilitat, el fiind condamnat drept "criminal de razboi", drept “fascist”, de catre Tribunalul poporului. Iata ca, din acest punct de vedere, "la pachet", destinul unui Vulcanescu nu poate fi disociat de destinul unui… Radu Gyr. Singurul lucru care il oripileaza pe Vulcanescu sunt intr-adevar crimele legionare, mai ales cea impotriva lui Stelescu (a se vedea insa aici ce "hram" purta acesta: http://www.george-damian.ro/panait-istrati-de-la-kominternist-la-cruciada-romanismului-963.html ) Dar tot el adauga observatia ca aceste crime "au dezlănţuit apoi, prin prostia conducătorilor politici ai ţării, neînţelegători cumpliţi ai cazului, represalii în acelaşi stil, represalii care n-au făcut decât să-nvenineze răul." Realitatea este ca in acele vremuri tulburi, unii intelectuali de vaza s-au distantat de legionari datorita crimelor acestora (Vulcanescu) iar altii mai degraba s-au apropiat de ei, datorita crimelor (mult mai numeroase) impotriva lor (Noica). Nu putem noi acum sa judecam delicatele procese de constiinta care s-au petrecut in sufletul fiecaruia. Stim cu totii ca persoana este un intreg unic in felul ei, inzestrata mai ales cu liber arbitru si constiinta morala. Iar aceasta constiinta morala a putut actiona la unii intr-un fel, la altii in alt fel. La Noica de pilda, prin finalizarea unui proces mai lung de “convertire”, datorita solidarizarii cu martirii legionari. Pe Vulcanescu, care initial simpatiza cu legionarii, l-a facut sa ia distanta, dar cu siguranta nu datorita “solidarizarii” cu victimele legionarilor. O mica mare diferenta. Concluzia lui Vulcanescu: "Prin aceşti tineri, societatea românească ajunsese să fie abătută de la efortul ei constructiv, printr-o adevărată psihoză, ispititoare în începuturile ei idealiste, dar spăimântătoare în consecinţele ei ulterioare, tenebroase şi poliţieneşti." Nu stiu care ar fi fost eforturile constructive ale epocii de la care s-ar fi abatut societatea romaneasca. Scrise sub regim antonescian, in randurile lui Vulcanescu (membru al guvernului) e posibil sa fi existat si o anumita autocenzura. Daca ne aplecam fara partinire, vom putea gasi si in legionarism destule eforturi constructive, care in buna masura au avut parte tot de… represalii. Cu adevarat tragica a fost insa acea spirala a violentei, care a pornit de la aceste represalii, a dus uneori la rapunsuri, care au provocat la randul lor alte represalii. Caci cam acesta a fost mecanismul. Nu cred insa ca putem pune nici acest text al lui Vulcanescu sub semnul unei opinii definitive si irevocabile asupra fenomenului legionar. Cu siguranta ca spirala dialectica inceputa cu simpatia initiala si continuata cu distantarea (dar nu anatemizarea) ulterioara, si-a aflat rezolvarea in destinul comun al puscariei Aiudului. Probabil ca Vulcanescu si-a dus in mormant raspunsul sau final asupra problemei legionare, dar e imposibil ca intre acei detinuti care impartaseau destine similare sa nu se fi infiripat o solidaritate si o dragoste crestina reciproca. Ironia sortii face ca in ziua de azi si legionarii si Vulcanescu sa figureze deopotriva la categoria celor care nu pot fi "reabilitati" datorita orientarii lor politice. Iata cum ajung pana la urma si unii si altii sa impartaseasca aceeasi soarta! Sa concluzionez. Da, Vulcanescu are o doza de dreptate, insa analiza lui a "misticii legionare" nu se dorea una cu caracter de sentinta teologica, iar el nu s-a erijat in "luptator pentru puritatea credintei", cum fac altii prin zilele noastre. (Un Nae Ionescu, de pilda, si-a pastrat in continuare acea "incredere" in tineret pe care o avea la un moment dat si Vulcanescu, el considerand ca impulsul lor sincer spre credinta poate fi educat, iar dinamismul lor, tributar in mare masura varstei, "strunit" si dirijat). Iata cateva mostre despre cum stia Vulcanescu sa duca o polemica pe teren teologic, vai cat de departe de intransigenta si formalismul rigorist al "judecatorilor" actuali, care aduc mai mult ca stil cu adversarul sau, cu ... legionarul Gh. Racoveanu, si in care Vulcanescu lua apararea... "necrestinului"... Mircea Eliade! "Las la o parte azi, problema libertatii Harului - discutata pe larg in articolele mai noi ale lui Gh. Racoveanu - si ma opresc exclusiv la parerile lui asupra "osandei de veci" pe care le da drept ale bisericii. Dupa ce lamureste, mai intai, ca “dl. Eliade nu e, nicidecum, lamurit asupra criteriului adevarului in Biserica”, Gh. Racoveanu are curajul sa scrie: “Vom aminti deci, d-lui Eliade ca Biserica (nu subsemnatul, sau dl. Nae Ionescu sau dl. Mircea Eliade) are o invatatura despre viata vesnica si osanda vesnica.” (parca ar fi un citat din Gheorghe... Fedorovici! - n.n.) (...) Nu poate fi asadar vorba, asupra acestor materii, de o invatatura definitiva si fara gres a bisericii - cum pretinde dl. Racoveanu - intemeiata pe criteriul ecumenicitatii; ci numai de pareri teologice, mai mult sau mai putin impartasite, pentru care nu raspunde biserica, ci... autorii lor. Cu ce autoritate vorbeste atunci Racoveanu in numele bisericii? Si pe cine crede ca prosteste? (...) Sa fi voit sa infunde cu orice pret pe Mircea Eliade? S-ar putea. Dar cum ramane cu parerile lui Tudor Vladimirescu despre cinstea in polemica?"  Paralelele cu situatia actuala nu sunt deloc intamplatoare, fiind vorba in ambele situatii despre “osandirea” cuiva (a pacatosilor, respectiv a legionarilor). Las pe fiecare sa identifice "personajele" (continutul dezbaterii de atunci fiind fireste altul, paralela referindu-se mai degraba la stil, metoda si argumentatie). Iata mai departe fragmente din articolul urmator al lui Vulcanescu pe aceeasi tema: "Racoveanu asta e, desigur, un baiat bun si inimos, de vreme ce-si pune adevarul in cap, numai ca sa apere pe Nae Ionescu de o erezie pe care acesta, mai subtil, nu a comis-o! (...) Alta e intrebarea litigioasa. Anume, daca Racoveanu a avut dreptate sa arunce fulgerele bisericii in cap lui Eliade, fiindca a nesocotit “invatatura acesteia”? (...) Nu, fireste. Racoveanu stie ca acest criteriu este insusi Duhul Sfant vadit in unitatea ecumenica a invataturii bisericesti. Si mai stie, deci, si ca acolo unde acest criteriu suprafiresc nu se manifesta, n-avem de-a face decat cu pareri omenesti, respectabile, fireste, in ceea ce afirma, pentru ca nu sunt vorbe de claca, ci rodul unei lungi trairi crestinesti, dar pentru care nu da seama biserica in intregul ei; ci fiecare din cei ce le sustin. Si asta, pentru bunul motiv ca fiecare vede numai o parte din adevar, in loc de Adevarul intreg; si, prin urmare, daca nu greseste, afirmand ca ceea ce spune este adevar, greseste afirmand ca acesta e tot adevarul!" Mutatis mutandis, cuvinte valabile si in contextul de acum. Vulcanescu n-a osandit pe nimeni, niciodata. In final nu pot decat sa le urez celor care-l arunca in focul acestei polemici pe Mircea Vulcanescu sa aiba parte de seninatatea si de luciditatea sa, lasandu-si la o parte resentimentele mai mult decat evidente si fervoarea lor iconoclasta. Vor vedea atunci ca negatia radicala si totala a unui fenomen atat de complex nu poate echivala cu "Adevarul". Cel mult, poate tine loc de "adevar" in mintile unora.

 Bogdan Munteanu