Proză scurtă: "Dragoste virtuală"
În dimineaţa aceea, am intrat în birou încruntat, fără să salut.
Mi-am turnat o cafea mare şi m-am prăbuşit în scaun dinaintea
computerului. Pe cana albă scria cu litere mari, roşii: "Make love, not
coffee". Mi-o dăruise Anca, încercând să-mi potolească nesaţul de cafea,
care o să mă omoare până la urmă. De câte ori beam din ea, îmi stârnea
un surâs. Nu şi în dimineaţa aceea. Eram mohorât, poate din pricina
moinei de afară, poate pentru că dormisem prost sau poate din cauza
rutinei zilnice care mă aştepta. Am aruncat o privire spre strada
întunecată în miezul zilei, uşor intrigat, de parcă nu de acolo
veneam, şi-apoi am întors-o spre cana din care se ridicau dansatoare de
ceaţă aromată.
Ca în fiecare dimineaţă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi verific e-mail-ul. La un moment dat, am deschis un mesaj semnat Ina T.: "Stimate domn, vă urmăresc de mult timp scrisul în ziar şi pe blogul personal şi vreau să vă felicit...". Mda, mă rog... Am compus un răspuns de trei rânduri, în care am mulţumit politicos pentru aprecieri şi mi-am exprimat speranţa că nu o voi dezamăgi. Send. Se întâmplă destul de rar ca vreun cititor să-mi scrie pe adresa de e-mail, deşi aceasta este afişată în dreptul numelui meu, în caseta redacţională. Cititorii îmi scriu mai ales la rubrica de comentarii din subsolul articolelor postate pe pagina de internet a gazetei sau a blogului. Însă, nici mesajul acesta, care altădată m-ar fi înviorat niţel, nu m-a scos din amarul acelui început de zi.
Pe la prânz, am primit un nou mesaj de la Ina T., în care se arăta încântată că i-am răspuns personal, eu, ziarist important, vezi bine, ei, o cititoare anonimă, şi îmi spunea că asta îi dovedeşte că nu s-a înşelat în privinţa mea... Aşa a început un dialog care mi-a alungat, încet, încet încruntarea. După câteva zile de discuţii prin poşta electronică, nu mai aveam răbdare să aşteptăm răspunsul celuilalt şi ne-am mutat pe messenger, unde comunicarea era în timp real.
Aveam multe în comun: aceeaşi părere, nu foarte bună, despre presa de azi şi despre politică, aceiaşi scriitori favoriţi, acelaşi gust pentru jazz, teatru şi filme vechi. Cred că în mai puţin de o săptămână, vorbeam despre nevoia de afecţiune, fericire şi nefericire în dragoste, despre cum se prăbuşesc căsniciile... Femeia aceea ştia să mă deschidă cu o blândeţe irezistibilă, cu umor şi empatie. Devenisem atât de intimi, încât m-am speriat. Îi mărturisisem unei necunoscute lucruri pe care nu le-am spus nici celor mai buni prieteni ai mei. Toate frustrările unei căsnicii blocate în propriile automatisme, toate dorurile surpate într-un mariaj fără orizont, toate regretele unui cuplu împotmolit în tăceri ca într-o mlaştină...
Am intrat în panică. Dacă era o provocare a concurenţei? Dacă era vreun amic care voia să-mi facă o glumă proastă? Cum am putut fi atât de lipsit de o minimă precauţie? Ea, oricine va fi fost, îmi cunoştea acum şi faţa din spatele măştii publice, în timp ce eu nu-i ştiam decât numele şi fragmente dintr-o poveste care puteau fi inventate. Nu demult, presa publicase (în batjocură şi cu discursuri moralizatoare) dialogurile private, unele cu detalii ruşinoase, de pe messenger, dintre câţiva politicieni căsătoriţi şi unele aşa-zise admiratoare ale lor - în fapt, nişte ziarişti puşi pe farse.
M-am repliat brusc, precum un melc care simte pericolul. Ba nu, ca un arici, ghem de ace. Am devenit rece şi suspicios. I-am cerut o fotografie. Mi-a trimis imediat. Ochi verzi imenşi, aşezaţi puţin oblic, şi un păr lung, roşcat şi foarte creţ, cred că imposibil de pieptănat. De ajuns ca să-ţi reţină atenţia. Am căutat pe internet, să văd dacă nu cumva mi-a expediat fotografia altcuiva. Am găsit-o pe reţele de socializare şi în câteva pagini legate de Universitatea din Iaşi, cu numele şi fotografia ei. Am început să mă relaxez. Am rugat-o să-mi mai dea şi alte fotografii şi le-am primit în aceeaşi zi. Ea pe un vârf munte, sărind să atingă cerul, ea cu picioare lungi, lungi, pedalând pe o bicicletă mare, roşie, ea alături de o grupă de studenţi cărora le era profesor, ea în Copoul Iaşului, cel atât de drag mie, ea cu câţiva prieteni la masă, într-o grădină de vară. Lumina toate imaginile cu zâmbetul ei. Ar fi fost mai simplu să ne conectăm webcam-urile, dar nu puteam să fac asta nici la birou, nici acasă, căci nu voiam să fiu surprins de cineva şi să trebuiască să dau explicaţii. La insistenţele ei, am găsit tot felul de pretexte ca să nu deschid video-camera computerului. Se năştea în mine un sentiment de vinovăţie oarecum straniu, pentru că nu greşisem cu nimic, cel puţin nu încă. Dar fata începea să-mi placă şi asta mă apăsa, căci doar eram însurat. M-am convins repede că nu e nimic rău în a avea o prietenă virtuală, mai ales la o asemenea distanţă de Bucureşti şi am continuat, pentru că demult nu mă mai simţisem aşa. Poate de când o cunoscusem pe Anca. O umbră de nelinişte creştea în mine, acoperind, unul după altul, toate ungherele trupului, în acelaşi timp cu bucuria care o preceda. Tremurul fiecărei celule era pricinuit în parte de mister, în parte de dorinţă. Fiecare cuvânt al Inei era un culoar dintr-un nesfârşit labirint prin care alergam din ce în ce mai tare, intuind că oricare alee mă va duce tot în centru, la ea, dar voind să le parcurg pe toate. Simţurile mi s-au concentrat în vârfurile degetelor. Apăsând tastele computerului, pentru a aduna literele în cuvinte, vedeam cu degetele, miroseam cu degetele, auzeam cu degetele, gustam cu degetele şi pipăiam cu degetele. Zâmbetul ei, exprimat pe ecran printr-un emoticon, îmi intra prin buricele degetelor, ca o lumină care devenea tot mai puternică, pe măsură ce urca pe braţe, pe umeri, pe gât, pe cap şi se cuibărea în globii mei oculari - care erau orbi pentru în afară, însă fără îndoială strălucitori. Când îmi spunea că e în pat, în cămaşă de noapte, cu laptopul pe genunchi, îmi stârnea în sânge aprinderi de mătase şi vârtejuri de iasomie.
Ca în fiecare dimineaţă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi verific e-mail-ul. La un moment dat, am deschis un mesaj semnat Ina T.: "Stimate domn, vă urmăresc de mult timp scrisul în ziar şi pe blogul personal şi vreau să vă felicit...". Mda, mă rog... Am compus un răspuns de trei rânduri, în care am mulţumit politicos pentru aprecieri şi mi-am exprimat speranţa că nu o voi dezamăgi. Send. Se întâmplă destul de rar ca vreun cititor să-mi scrie pe adresa de e-mail, deşi aceasta este afişată în dreptul numelui meu, în caseta redacţională. Cititorii îmi scriu mai ales la rubrica de comentarii din subsolul articolelor postate pe pagina de internet a gazetei sau a blogului. Însă, nici mesajul acesta, care altădată m-ar fi înviorat niţel, nu m-a scos din amarul acelui început de zi.
Pe la prânz, am primit un nou mesaj de la Ina T., în care se arăta încântată că i-am răspuns personal, eu, ziarist important, vezi bine, ei, o cititoare anonimă, şi îmi spunea că asta îi dovedeşte că nu s-a înşelat în privinţa mea... Aşa a început un dialog care mi-a alungat, încet, încet încruntarea. După câteva zile de discuţii prin poşta electronică, nu mai aveam răbdare să aşteptăm răspunsul celuilalt şi ne-am mutat pe messenger, unde comunicarea era în timp real.
Aveam multe în comun: aceeaşi părere, nu foarte bună, despre presa de azi şi despre politică, aceiaşi scriitori favoriţi, acelaşi gust pentru jazz, teatru şi filme vechi. Cred că în mai puţin de o săptămână, vorbeam despre nevoia de afecţiune, fericire şi nefericire în dragoste, despre cum se prăbuşesc căsniciile... Femeia aceea ştia să mă deschidă cu o blândeţe irezistibilă, cu umor şi empatie. Devenisem atât de intimi, încât m-am speriat. Îi mărturisisem unei necunoscute lucruri pe care nu le-am spus nici celor mai buni prieteni ai mei. Toate frustrările unei căsnicii blocate în propriile automatisme, toate dorurile surpate într-un mariaj fără orizont, toate regretele unui cuplu împotmolit în tăceri ca într-o mlaştină...
Am intrat în panică. Dacă era o provocare a concurenţei? Dacă era vreun amic care voia să-mi facă o glumă proastă? Cum am putut fi atât de lipsit de o minimă precauţie? Ea, oricine va fi fost, îmi cunoştea acum şi faţa din spatele măştii publice, în timp ce eu nu-i ştiam decât numele şi fragmente dintr-o poveste care puteau fi inventate. Nu demult, presa publicase (în batjocură şi cu discursuri moralizatoare) dialogurile private, unele cu detalii ruşinoase, de pe messenger, dintre câţiva politicieni căsătoriţi şi unele aşa-zise admiratoare ale lor - în fapt, nişte ziarişti puşi pe farse.
M-am repliat brusc, precum un melc care simte pericolul. Ba nu, ca un arici, ghem de ace. Am devenit rece şi suspicios. I-am cerut o fotografie. Mi-a trimis imediat. Ochi verzi imenşi, aşezaţi puţin oblic, şi un păr lung, roşcat şi foarte creţ, cred că imposibil de pieptănat. De ajuns ca să-ţi reţină atenţia. Am căutat pe internet, să văd dacă nu cumva mi-a expediat fotografia altcuiva. Am găsit-o pe reţele de socializare şi în câteva pagini legate de Universitatea din Iaşi, cu numele şi fotografia ei. Am început să mă relaxez. Am rugat-o să-mi mai dea şi alte fotografii şi le-am primit în aceeaşi zi. Ea pe un vârf munte, sărind să atingă cerul, ea cu picioare lungi, lungi, pedalând pe o bicicletă mare, roşie, ea alături de o grupă de studenţi cărora le era profesor, ea în Copoul Iaşului, cel atât de drag mie, ea cu câţiva prieteni la masă, într-o grădină de vară. Lumina toate imaginile cu zâmbetul ei. Ar fi fost mai simplu să ne conectăm webcam-urile, dar nu puteam să fac asta nici la birou, nici acasă, căci nu voiam să fiu surprins de cineva şi să trebuiască să dau explicaţii. La insistenţele ei, am găsit tot felul de pretexte ca să nu deschid video-camera computerului. Se năştea în mine un sentiment de vinovăţie oarecum straniu, pentru că nu greşisem cu nimic, cel puţin nu încă. Dar fata începea să-mi placă şi asta mă apăsa, căci doar eram însurat. M-am convins repede că nu e nimic rău în a avea o prietenă virtuală, mai ales la o asemenea distanţă de Bucureşti şi am continuat, pentru că demult nu mă mai simţisem aşa. Poate de când o cunoscusem pe Anca. O umbră de nelinişte creştea în mine, acoperind, unul după altul, toate ungherele trupului, în acelaşi timp cu bucuria care o preceda. Tremurul fiecărei celule era pricinuit în parte de mister, în parte de dorinţă. Fiecare cuvânt al Inei era un culoar dintr-un nesfârşit labirint prin care alergam din ce în ce mai tare, intuind că oricare alee mă va duce tot în centru, la ea, dar voind să le parcurg pe toate. Simţurile mi s-au concentrat în vârfurile degetelor. Apăsând tastele computerului, pentru a aduna literele în cuvinte, vedeam cu degetele, miroseam cu degetele, auzeam cu degetele, gustam cu degetele şi pipăiam cu degetele. Zâmbetul ei, exprimat pe ecran printr-un emoticon, îmi intra prin buricele degetelor, ca o lumină care devenea tot mai puternică, pe măsură ce urca pe braţe, pe umeri, pe gât, pe cap şi se cuibărea în globii mei oculari - care erau orbi pentru în afară, însă fără îndoială strălucitori. Când îmi spunea că e în pat, în cămaşă de noapte, cu laptopul pe genunchi, îmi stârnea în sânge aprinderi de mătase şi vârtejuri de iasomie.
Şi nu doar eu trăiam ca şi cum aş fi fost legat la un aparat de visare.
La rândul său, Ina îmi mărturisea că se îmbăta la propriu, cu descrierea pe care i-o făceam vinului din care luam câte o gură, la răstimpuri. Atunci devenea euforică şi dezinhibată şi jura că simte aievea parfumul părului meu, de parcă s-ar fi aflat lângă mine, sprijinită de spătarul scaunului şi uitându-mi-se peste umăr la ce-i scriu.
Fiecare nouă trăire chema una şi mai puternică. Pas cu pas, dansul nostru creştea ritmul şi pasiunea, prevestind apogeul. Şi când ajungeam pe culmea acelei zile, ne impregnam de aceeaşi voluptate pe care ţi-o dă finalul unei iubiri carnale. Astfel, dialogurile noastre pe messenger nu se încheiau decât pentru a fi reluate mai târziu, mai înflăcărate. Eram dependenţi de starea pe care ne-o dădeau cuvintele celuilalt.
Orice episod ne povesteam, oricât de banal, ni se proiecta în ochii interiori deformat, ca sub o lupă specială, care făcea decorul minuscul şi numai chipurile noastre clare şi adânci, precum porţile dintre două lumi. Tentaţia de a trece prin aceste porţi era tot mai mare. Să rămânem pentru totdeauna în lumea de pixeli, unde răsfăţul n-avea sfârşit. Să ne înveşnicim în fantezie ca personajele unei povestiri niciodată terminată de autorul ei. Să nu mai mâncăm, să nu mai dormim, să nu mai mergem la serviciu, să nu îmbătrânim, să nu ne cunoaştem niciodată în lumea reală. Dar, oarecum paradoxal, la fel de mare era dorinţa de a ne întâlni, de a ne atinge, de a ne auzi glasurile... Ca atunci când visezi frumos şi îţi doreşti atât de mult să fie adevărat, încât te trezeşti să verifici. Un timp, ne-au fost de ajuns cuvintele scrise, pe urmă am vrut să verificăm. I-am propus să vorbim prin Skype, care are un sistem audio-video mai bun decât al messenger-ului. Şi zeii au ţinut cu noi. A ne vedea şi auzi au dat o mai mare forţă visului. (Continuare)
La rândul său, Ina îmi mărturisea că se îmbăta la propriu, cu descrierea pe care i-o făceam vinului din care luam câte o gură, la răstimpuri. Atunci devenea euforică şi dezinhibată şi jura că simte aievea parfumul părului meu, de parcă s-ar fi aflat lângă mine, sprijinită de spătarul scaunului şi uitându-mi-se peste umăr la ce-i scriu.
Fiecare nouă trăire chema una şi mai puternică. Pas cu pas, dansul nostru creştea ritmul şi pasiunea, prevestind apogeul. Şi când ajungeam pe culmea acelei zile, ne impregnam de aceeaşi voluptate pe care ţi-o dă finalul unei iubiri carnale. Astfel, dialogurile noastre pe messenger nu se încheiau decât pentru a fi reluate mai târziu, mai înflăcărate. Eram dependenţi de starea pe care ne-o dădeau cuvintele celuilalt.
Orice episod ne povesteam, oricât de banal, ni se proiecta în ochii interiori deformat, ca sub o lupă specială, care făcea decorul minuscul şi numai chipurile noastre clare şi adânci, precum porţile dintre două lumi. Tentaţia de a trece prin aceste porţi era tot mai mare. Să rămânem pentru totdeauna în lumea de pixeli, unde răsfăţul n-avea sfârşit. Să ne înveşnicim în fantezie ca personajele unei povestiri niciodată terminată de autorul ei. Să nu mai mâncăm, să nu mai dormim, să nu mai mergem la serviciu, să nu îmbătrânim, să nu ne cunoaştem niciodată în lumea reală. Dar, oarecum paradoxal, la fel de mare era dorinţa de a ne întâlni, de a ne atinge, de a ne auzi glasurile... Ca atunci când visezi frumos şi îţi doreşti atât de mult să fie adevărat, încât te trezeşti să verifici. Un timp, ne-au fost de ajuns cuvintele scrise, pe urmă am vrut să verificăm. I-am propus să vorbim prin Skype, care are un sistem audio-video mai bun decât al messenger-ului. Şi zeii au ţinut cu noi. A ne vedea şi auzi au dat o mai mare forţă visului. (Continuare)
5 Comentários:
Captivant!
Eram gata sa cred ca e vorba chiar despre tine si totusi ceva nu m-a lasat. :)
Duminica placuta!
Proză excelentă, care îl poate face gelos şi pe un Mircea Cărtărescu. Felicitări şi la cît mai multe recidive!
@ Melly:
Multumesc.
Sa nu confundam literatura cu realitatea, chiar daca una se inspira din cealalta :)
@ Răzvan Codrescu:
Mulţumesc mult. Voi recidiva :)
Foarte interesantă şi bine scrisă. Am citit cu sufletul la gură, pînă la un punct credeam că e vorba despre mine. :)
Trimiteți un comentariu