Polemică: Andrei Pleşu vs Mircea Platon

Andrei PLEŞU
Votul obligatoriu

Sînt pentru. Nu în principiu, nu din raţiuni teoretice, ci cu gîndul la circumstanţele particulare ale vieţii politice româneşti. Cred că e preferabil să consolidăm, prin lege, anemicul simţ civic autohton, decît să fim campionii absenteismului european şi să ne lăsăm conduşi de opţiunile (aproximative) ale unei minorităţi active sau manipulate. Cred că nervii sînt mai buni decît lehamitea, că îndeplinirea unei obligaţii antipatice e mai utilă decît satisfacţia unei libertăţi fără reguli. S-a spus că votul celor care merg la urne constrînşi e, oricum, nesemnificativ. Sînt de altă părere: chiar dacă o parte dintre alegători depun, intenţionat, un vot alb sau unul nul, vom avea o mai corectă imagine a ceea ce sîntem şi a rezultatului electoral, decît încercînd să ne imaginăm ce ar fi votat cei care n-au votat.

Dacă 60% dintre cetăţenii ţării votează nul, aflu ceva mai semnificativ despre judecata lor politică, decît dacă 60% dintre ei nu votează deloc (din motive infinit diferenţiate şi deci nesistematizabile: dezgust, plictiseală, lene, apolitism, tembelism, somnolenţă, mahmureală etc).

În România, uneori, pentru a fi responsabili, oamenii trebuie, din păcate, să fie provocaţi, aţîţaţi, împinşi de la spate. Multe alte ţări au introdus votul obligatoriu (nu întîmplător multe ţări din America Latină). Unele l-au abandonat, dar după decenii întregi de funcţionare „pedagogică“. Nu văd de ce la noi ideea ar fi contraproductivă.

În definitiv, ceea ce trece drept necesar în Belgia ar trebui să fie bun şi pentru România. (Dacă ar fi după mine, aş merge cu legiferarea şi mai departe, date fiind condiţiile specifice ale ambianţei locale: aş interzice prin lege – cu sancţiunile aferente – scuipatul pe stradă, aruncarea gunoaielor în alte locuri decît în coşurile de gunoi, vorbitul răstit în locurile publice, tipărirea, pe forumuri, a mesajelor în care abundă greşelile grosolane de gramatică sau înjurăturile birjăreşti. Aş reglementa prezenţa muzicii şi a televizoarelor în restaurante, aş cere restrîngerea dreptului de emisie pentru posturi ca OTV, aş suspenda cursele de automobile pe străzile Capitalei şi dreptul unor şmecheri de cartier de a asculta manele cu sonorul la maximum, obligînd astfel străzi întregi, vecini şi instituţii să asculte ce le place lor. Şi multe altele...).

Propunerea dnei Adriana Săftoiu (cu privire la obligativitatea votului) mi se pare, deci, raţională. Cum era de aşteptat, foarte mulţi politicieni reacţionează prost. N-am înţeles prea bine comentariile dlui Crin Antonescu.

În schimb, declaraţia dlui Geoană e de o limpezime caracteristică. Amuzant ca de obicei, dl Geoană a ales stilul patriotic: „Românii nu răspund la constrîngeri, ci la convingeri“. E genul de bla-bla care nu spune nimic. Sau spune ceva doar despre emiţător.

Dl Geoană ar fi bine sfătuit să nu mai cultive acest fel de generalizări simpatice. Lasă că bieţii români au răspuns, vreme de 45 de ani, numai la constrîngeri, dar dl Geoană însuşi s-a încurcat de cîteva ori în convingerile proprii: cînd pro-iliescist, cînd pro-constantinescist, cînd iar pro-iliescist, dovedind, astfel, cît de „imparţial“ poate fi românul cînd pofteşte la o savarină. Convingeri? Care va să zică să las derbedeul să scuipe pe trotuar pînă cînd un cutremurător Damasc îl va aduce la convingerea că un asemenea comportament e inestetic, neigienic şi necetăţenesc?

Dl Geoană crede că regulile de bună purtare sînt chestie de „convingeri“. Poate. Dar abia după ce au fost chestie de dresaj: în familie, la şcoală, în viaţa socială. Alţii cred că democraţia este triumful facultativului la toate nivelurile: eşti liber să faci tot ce-ţi trece prin cap şi să nu faci nimic impus din afară. O asemenea „convingere“ poate duce la anarhie, la balamuc egolatru, la frenezia arbitrarului, numai la normalitate democratică nu.

Apologeţii facultativului trăiesc într-o utopie a nedeterminării: din „convingerea“ că pot face orice (dacă vor), ei deduc, adesea, voluptatea de a nu face nimic. Livrat facultativului, românul adoarme, legănat de micile plăceri ale lui Mitică. Un pic de legiferare n-are cum să-i strice. Evident, legile trebuie să fie clare, inteligente, nuanţate, permisive la excepţia rezonabilă şi, mai ales, respectate. În rest, constrîngerile pot fi, e drept, tiranice, dar, practicate cu înţelepciune şi bună credinţă, pot fi şi formative. Chiar şi dl Geoană ar avea numai de profitat, dacă şi-ar administra, din cînd în cînd, mici porţii de autocenzură. Pentru asta nu trebuie să aştepte să ajungă la vreo convingere. (Dilema Veche)

Mircea PLATON
Schmitt şi Smith

În ţările Europei de Vest, absenteismul de la recentele alegeri europarlamentare a provocat o generală spăşire a clasei politice care a recunoscut că prezenţa slabă la vot se datorează deficitului de substanţă şi de reprezentativitate al Parlamentului European. În România însă, atunci când nu se acuză unii pe alţii, membrii clasei politico-ideologice tind să se plângă la unison de prezumtiva lipsă de spirit civic, de patriotism şi de recunoştinţă a românilor faţă de condiţiile de muncă şi de viaţă create de mult-iubitul şi stimatul nostru conducător împreună cu tovarăşa sa de viaţă, UE.

Deşi nu ne-a lăsat să votăm pentru “constituţia europeană”, respinsă prin referendumuri în ţări mai cu moţ şi ratificată pe furiş în debaralele parlamentare din România, oligarhia noastră politico-intelectuală a propus o măsură energică pentru combaterea, pe viitor, a absenteismului: votul obligatoriu.

Aştept, pe lângă amenda de rigoare, şi introducerea altor măsuri, specifice, de civilizare a “ţăranului” român: spânzurarea cu capul în jos, afumarea cu fum de ardei roşu, exproprierea, Canalul, Piteştiul şi poate chiar, într-un viitor şi mai luminos, cipul electoral: un mic implant care, în caz de neprezentare la vot, unde urmează să fie citit şi dezactivat automat, să explodeze în craniul electorului român absenteist.

Ieşit astfel din arealul drepturilor cetăţeneşti, votul comunitar îşi dezvăluie adevărata natură punitiv-milenaristă, de instrument poliţienesc al instaurării “raiului” pe pământ.

Inchiziţia UEurosocialistă ne vrea la cuminecarea cu votul cu febrilitatea rezervată cândva doar cuminecării cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Dar, vorba aceea, dacă nu noi (la vot), atunci cine? Şi dacă nu ei (cu salarii şi beneficii de parlamentari europeni de sute de mii de euro pe an), doar nu noi?!

Noi. Şi ei. Trăim, de douăzeci de ani, într-o relaţie ambiguă. Mulţi dintre ei sunt urmaşii celor care ne-au decimat. Sistematic. Şi care au beneficiat de această decimare. Sunt golurile care au pretins să astupe golul lăsat de masacrarea, exilarea şi persecutarea celor care au fost şi sunt capabili şi doritori să-şi slujească ţara, nu doar să trăiască de pe urma ei.

De douăzeci de ani, poporul român le stă în gât acestor oameni care nu recunosc drept legitimă îngrijorarea românilor faţă de rarefierea suveranităţii naţionale, a identităţii naţionale şi a economiei naţionale. Ei ar vrea şi să ne civilizeze, şi să ne facă prosperi, şi să ne facă ecumenici, şi să ne facă toleranţi, şi buni, şi frumoşi, şi devreme acasă. Dar noi suntem prea “fundamentalişti”, “naţionalişti”, “ortodocşi” şi “păşunişti” pentru a ne lăsa creierii spălaţi, scrobiţi, călcaţi şi înnodaţi, la gât, drept papion.

Citind vaierele analiştilor împotriva “electoratului” român, mi-am amintit că această oligarhie politico-intelectuală trăieşte, mărturisit, sub semnul lui Carl Schmitt şi al lui Adam Smith. Pe baza lui Schmitt, politicienii şi analiştii lor de buzunar au redus politica la ecuaţia “prieten/duşman”. De aici, instrumentalizarea neruşinată a tuturor criteriilor, spiritul facţional, manipularea istoriei sau a memoriei recente, dublul standard şi corupţia generalizată aşezată pompos sub semnul machiavelienei “virtu”. Nu contează ce spui, ci al cui eşti. Şi în funcţie de al cui eşti ştii şi ce trebuie să spui.

Pe baza lui Smith (citit complet aiurea), se operează o reducţie economică a vieţii româneşti. Totul devine economie. Omul, ni se spune, trăieşte pentru profit. Nu vrea nimic altceva. Identitatea naţională, tradiţia, religia, natura, cultura, totul trebuie să fie profitabil. Pentru că aşa e natural. Aşa e normal. Şi ce nu e profitabil trebuie să dispară, chiar dacă aparenta ineficienţă e fie rezultatul corupţiei politice care sabotează un mic întreprinzător sau un ţăran, fie al unui calcul pe termen scurt, care nu ţine cont de durata lungă, de istorie, de priorităţile naţionale sau de morala creştină.

După cum bine spunea un prieten al României profunde, economistul american John Medaille, vorbind despre incompatibilitatea dintre democraţia americană şi antropologia neoliberală: “Am reuşit să avem 200 de ani de democraţie fără eutanasie. ‘Dreptul’ la avort l-am căpătat după 160 de ani, dar doar după ce capitaliştii şi tovărăşii lor de drum din şcoala economică austriacă au convins pe toată lumea că oamenii (reificaţi ca ‘munca’) sunt doar o ‘comoditate’, cu un preţ de piaţă ca orice altă comoditate, care e ‘proprietatea’ cuiva care poate dispune de ea după bunul-plac.”

Această reducţie economică a vieţii româneşti e operată, la nivel discursiv, de o armată de “experţi” care produc necontenit o versiune strict utilitaristă a realităţii româneşti şi justificări mercenare ale “sistemului”.
La nivel practic, reducţia economică a vieţii româneşti cade în sarcina corporaţiilor multinaţionale, aceste veritabile forme de camping economic şi braconaj cultural, care au în comun cu România cât are sonda cu straturile geologice pe care le perforează sau acul unei seringi cu vena pe care o străpunge.

La prima furtună, corporaţiile îşi strâng corturile şi pleacă, lăsând în urmă doar deşeurile, şomerii şi datoriile contractate sub şantajul lor de către statul român.
Smith vede viaţa cetăţii ca pe o competiţie sportivă, în care nu există inamici, ci doar competitori şi fair-play.
Schmitt vede viaţa politică/socială ca pe un război, în care nu există competitori, ci doar inamici.
Pentru Smith, adeptul armoniei naturale deiste, important e ceea ce ne uneşte. Pentru Schmitt, susţinătorul unei teologii politice care urmăreşte menţinerea “purităţii” azimei sociale, important e ceea ce ne desparte.

Pentru membrii oligarhiei noastre intelectual-politice, important e că îi uneşte între ei, smithian, ceea ce îi desparte, schmittian, de poporul român: interesul. Clasa intelectual-politică românească e o facţiune.
Pornind de aici, putem înţelege reproşurile aduse de “elita” românească poporului român. Poporul român e ineficient (Smith). Deci poporul român e duşmanul (Schmitt).

Neprezentându-se la vot, poporul român nu a mai slujit intereselor “oligarhiei” noastre politico-ideologice. Care nu vrea decât ca poporul român să o legitimeze. Ei nu fac politică pentru noi. Ei fac politică pentru ei. Dar pe spinarea noastră. Noi suntem ghergheful pe care-şi înţeapă ei broderiile cu ponei roz şi svastici. Dar dacă noi refuzăm să îi mai slujim drept pretext, atunci “oligarhia” politico-ideologică face exact ceea ce spune Smith că fac “negustorii” care, urmărindu-şi propriul interes, vor să-i păcălească pe boieri şi pe ţărani şi ca atare încep să le vorbească de interesul general.
Dar, în opinia lui Smith, categoriile al căror interes particular coincide cu interesul general sunt doar două: boierii şi ţăranii/meseriaşii. Adică acele categorii sociale legate istoric-organic de soarta ţării.

Interesul “negustorilor”, în opinia lui Smith, e invers proporţional interesului general, deoarece ei vând scump în ţări sărace şi ieftin în ţări bogate. Cu alte cuvinte, atât timp cât ne vom lăsa prostiţi de această “elită” care ne vorbeşte de interesele naţiunii doar atunci când interesele ei particulare o cer, vom fi săraci: săraci material şi săraci sufleteşte. Pentru că interesul lor, ca negustori de suflete, e să ne menţină săraci, economic şi cultural, ca să poată să ne vândă scump dubioasele lor merite.

Interesul lor e să-şi menţină monopolul asupra noastră. Fie şi vorbindu-ne de “interesul naţional/european/global”.
Interesul oamenilor obişnuiţi, al oamenilor legaţi nu doar economic, ci identitar, de România, coincide cu interesul general al României. Interesul României care nu se vede la televizor, al României pe spinarea căreia trăieşte “România” elitelor televizate, acela e interesul României.

România profundă nu a votat pentru că interesele ei nu corespund cu interesele clasei politice, care cere votul unei ţări pe care nu înţelege să o apere şi să o reprezinte, ci doar să o folosească. Cred că România a început să realizeze că, de douăzeci de ani încoace, “elita” o consideră “duşman”. Şi acţionează în consecinţă. Deocamdată, întorcându-i spatele.(Convorbiri literare, iunie 2009)