Ce cîştigă şi ce pierde România prin "afacerea" scutul anti-rachetă?

Din ziua în care, pe nepusă masă, CSAT a hotărît că acceptă propunerea SUA ca România să găzduiască elemente ale scutului anti-rachetă, am tot încercat să pricep subiectul. Şi am făcut slalom printre tot felul de păreri neavizate, alarmiste sau interesate politic.

Mihnea Măruţă m-a lămurit întrucîtva cu articolul de aici, din care preiau concluziile:

1. Scutul din România ar deveni cea mai importantă bază terestră anti-rachetă situată în afara Statelor Unite.

2. Strategia anti-rachetă a Pentagonului se modifică în sensul dinamizării reacţiei imediate. În următorii 10 ani vor fi amplasate baze de interceptare terestre, care să poată fi mutate oricând şi care, împreună cu sistemele de pe baze navale, să se adapteze permanent diverselor ameninţări specifice.

3. Adevărata confruntare este una psihologică, în care conceptul-cheie devine “intimidarea”. Din acest motiv, este firească modificarea doctrinei militare a Rusiei: orice sistem anti-rachetă slăbeşte potenţiala forţă de intimidare a rachetelor altui stat.

4. Radarele mobile vor constitui un serios motiv de tensiune pentru România, deoarece eventuala lor amplasare aici va însemna posibilitatea de a monitoriza sisteme de comunicaţii nu numai ale Rusiei, ci şi ale altor state din zonă.

5. Gradul de securitate a teritoriului naţional pe care România l-ar atinge în cazul amplasării rachetelor americane ar fi comparabil, dacă nu direct proporţional, cu nivelul de pericol astfel creat, din simplul motiv că scutul ar deveni automat o ţintă majoră pentru eventualii inamici.

Au mai scris interesant şi echilibrat pe subiect: Laura Cernahoschi, Mihai Goţiu şi Lucian Davidescu.