Poemele săptămînii (4)

Cum a dispărut oraşul grecesc Cnossos
sau
Poetul bătrîn îşi declamă faima (2)

de Adrian Alui Gheorghe

Doamne, cît de bine era pe atunci!
Brutarul cocea pîine;
Croitorul făcea haine pe măsură;
Pantofarul făcea pantofi care zburau vrăjiţi;
Grădinarul planta tufe de flori ale căror lujeri se rupeau
Sub greutatea mierii;
Zidarul făcea ziduri care apărau perfect definitul
de marele inamic care
stă ascuns, de veacuri, în nedefinit.

Ziua venea cu o indicibilă plăcere.
Luna se căţăra pe munţi sveltă -
un atlet al zeilor gata oricînd să arunce săgeata
în căpriorul rătăcit.

Dar poetul? Desculţ, flămînd, cu hainele numai zdrenţe
Cerşea la poarta dinspre nord, pe acolo pe unde intrau în oraş
Învingătorii. Toţi îl loveau cu coji de fructe, cu seminţe de vorbe,
El le prindea din zbor, multă poftă de viaţă îţi trebuie
Ca să pui în cuvinte tot ce prisoseşte de la masa de seară,
Să împarţi adevărurile şi cu cîinii, oscioare pe care firişoarele de viaţă
Stau ca viermii care se visează fluturi.
Cu limba pe aer scria
Cîntecul pe care oamenii îl aşteptau ca pe-o împărtăşanie:

Doamne, cît de bine era pe atunci:
Brutarul cocea pîine;
Croitorul făcea haine pe măsură;
Pantofarul făcea pantofi care zburau vrăjiţi;
Grădinarul planta tufe de flori ale căror lujeri
se rupeau
Sub greutatea mierii;
Zidarul făcea ziduri care apărau perfect
definitul
de marele inamic care
stă ascuns, de veacuri, în nedefinit.

Ziua venea cu o indicibilă plăcere.
Luna se căţăra pe munţi sveltă -
un atlet al zeilor gata oricînd să arunce săgeata
în căpriorul rătăcit.

Dar într-o zi
- lampa care trebuia să lumineze tocmai a scuipat sînge –
pantofarul a murit.
O, ...... !
Nevasta pantofarului şi-a aprins părul
Ca să-i lumineze drumul. Au orbecăit împreună fără de ţintă.
O, .........!
Doamne! Lucrurile au luat o întorsătură ciudată.
Brutarul a rămas desculţ
Şi nu a mai mers la brutărie.
Oraşul a rămas fără pîine;
Fără pîine croitorul a slăbit şi a murit în scurt timp;
O, .................!
Oamenii au rămas, astfel, dezbrăcaţi şi i-a apucat frigul,
Dîrdîiau,
O parte s-a întors în sălbăticie,
S-a îmbrăcat în piei de animale;
O, .................!
Zidarul a rămas izolat pe coama zidului
Nimeni nu a mai venit să-i dea o scară să coboare
L-a ars soarele, s-a evaporat
Ca o picătură neînsemnată de apă;
O, .................!
Pe străzi mărşăluiau ierburile
Care umblau cu pietrele în gură;
Dar unde era florăreasa?
Ea trăia o iubire secretă
Pentru dansatorul din porţelan de Sevres
Care fusese expus în vitrina bijutierului
Mort şi el ros pe dinăuntru de fantasmele proprii;
De asta florile creşteau singure
Seminţele sălbăticite izbucneau de sub pielea oglinzii
Mici monştri care amuşinau cu boturile lor cerul;
O, ................!
Cerul era umed, igrasios, îngerii se dezlipeau
Ca abţibildurile lipite provizoriu
Cu limba,
Lunecau de pe înălţimile rugăciunii
Ca de pe tobogan
Oamenii îi îmblînzeau
Îi foloseau ca îngeri de companie.

Dar poetul? Desculţ, flămînd, cu hainele numai zdrenţe
Cerşea la poarta dinspre sud, pe acolo pe unde ieşeau din oraş
Învinşii.

În coşul de gunoi a aruncat zdreanţa unui poem care începea aşa:
Doamne, cît de bine era pe atunci!
Brutarul cocea pîine;
Croitorul făcea haine pe măsură;
Pantofarul făcea pantofi care zburau vrăjiţi;
Grădinarul planta tufe de flori ale căror lujeri se rupeau
Sub greutatea mierii;
Zidarul făcea ziduri care apărau perfect definitul
de marele inamic care
stă ascuns, de veacuri, în nedefinit.

Ziua venea cu o indicibilă plăcere.
Luna se căţăra pe munţi sveltă -
un atlet al zeilor gata oricînd să arunce săgeata
în căpriorul rătăcit.

Rugă

de Viorel Ilişoi

Ochii mi-i acoperă cu părul

tău cel negru ca neadevărul:

să te văd în umbre efemere

cum te văd cei fără de vedere.

Soarele-nnegrit sub despletirea

părului tău negru uite-şi firea,

ochii mei întunecaţi să vadă

strălucirea neagră din zăpadă,

tremurul ciudat al indecisei

bezne din petalele narcisei,

nobila, îndoliata spumă

din şuvoiul laptelui de mumă.

Trupul înveleşte-mi-l cu părul

tău cel negru ca neadevărul

ca-ntr-un giulgiu negru de mătase,

întunericul să-mi intre-n oase

cum intra-vor mîine gustul pînii,

sîngele cel negru al ţărînii...

Sub năvala părului, cernită,

moartea mă va duce în ispită.

Îi voi închina cu bucurie

trupu-n care-am stat plătind chirie,

Trupu-n care-au stat încă o mie,

tuturora dat, numai nu ţie.

Omul care nu a văzut zăpada

de Traian T. Coşovei

E atât de linişte,
Încât aud păsările zilei de ieri
Lovind în ferestre cu sângele meu.

Chiar câinii au uitat cum se latră...
Nici cărbunele nu se mai ascunde
Prin galerii părăsite, refuzând întunericul,

Nemaisfiindu-se de albul zăpezii.
E o pace a nisipului şi a frigului,
E o renunţare la orice însuşire.
Dacă închid ochii, aud cum nimeni
Nu se gândeşte la mine.