Plecăciune la moartea unui antrenor de box, Anton Cojan
Abia acum am aflat întîmplător că, în urmă cu două săptămîni, a murit un om despre care am amintiri luminoase: antrenorul de box Anton Cojan, de la Sport Club Bacău. S-a stins încă în putere, la 61 de ani, în urma unei boli incurabile. Nu l-am mai văzut de mulţi ani, dar mereu m-am gîndit la el ca la o persoană care m-a ajutat să mă formez ca om.
Anton Cojan mi-a pus prima oară mănuşile de box în mîini. Aveam vreo 13 ani, energie berechet şi agresivitate destulă. Făcusem încă vreo trei sporturi, începînd de la şapte ani, dar nici unul nu mă disciplinase şi nici nu mă provocase cît să-i rămîn fidel. "Maistrul" Cojan, cum îi spuneam (unii din neştiinţă, alţii prin molipsire, dar nici unul cu ironie), m-a învăţat să stau în gardă, să dau directe, upercuturi şi croşee şi mai ales să gîndesc. A reuşit să-mi bage în cap nu numai scheme ofensive şi defensive (atît cît a reuşit), ci şi lecţia esenţială a acestui sport de gentlemani. Şi anume că în ring trebuie să fii ca în faţa unei table de şah, să anticipezi acţiunile adversarului şi să vii cu măcar o lovitură înaintea lui. "Băi, degeaba ai forţă dacă n-ai creier!" - ne repeta tuturor cînd greşeam. Iar în cantonamente ne provoca la partide de şah şi încuraja campionate între noi.
Această perspectivă asupra boxului, pe care mi-a deschis-o Anton Cojan, m-a determinat să fac acest sport pînă la sfîrşitul liceului.
Maestrul Cojan, fost boxeur la categorii mici, avea o inimă mai mare decît el. Suferea în colţul ringului alături de noi cînd eram învinşi şi se bucura ca un copil cînd cîştigam.
Mereu serios, aspru şi rău de gură, masca o bunătate rară. Din cînd în cînd, un zîmbet ştrengăresc, apărut cînd te certa mai cu foc, îl arăta aşa precum era. "Băi, un boxeur trebuie să fie rău, să plesnească de răutate, că altfel nu învinge", era felul său de a exprima curajul şi duritatea, bărbăţia pe care ţi-o cere boxul.
Ca pugilist, Anton Cojan a avut 157 de meciuri, timp de 13 ani. A fost campion naţional şi internaţional. Din 1974, pînă cînd a închis ochii, a antrenat generaţii după generaţii de tineri, scoţînd campioni la toate categoriile. De multe ori, meritele sale au trecut în umbra altor nume, pentru că Anton Cojan era modest şi pasionat de ce făcea, n-avea nevoie de lauri. A trăit şi a murit potrivit crezului său: un bărbat puternic nu are nevoie de ajutor sau de confirmări din afară.
Dumnezeul să-l ierte şi să-l odihnească!
3 Comentários:
Multumim pentru amintirile si gindurile frumoase pe care le-ai pus in cuvinte.A fost iubit de multi pentru sufletul sau bun si pentru dorinta de a ajuta pe oricine ii cerea ajutorul.Il vom iubi mereu si-l vom pastra in inima.Familia "Maistrului" Cojan.
Buna Claudiu. Probabil nu-ti aduci aduci aminte de mine, eu insa da, cel putin de nume. Sint fiica “maistrului”, cea mica, careia dl. Cara ii spunea “Simonel codita de purcel”, care i-a insotit pe baieti in multe cantonamente, campionate, si de multe ori statea pe linga tata (D-zeu sa-l odihneasca in pace) la coltul ringul sau f. aproape in caz ca avea nevoie de ceva.
Iti multumesc mult pt articol, m-a cutremurat in adevaratul sens al cuvintului, cu atit mai mult cit eu nu am fost alaturi de el nici in perioada de agonie, nici in ultimele momente … ufff, e greu. Si pt mine mine, desi tatal meu, a fost ca un mentor si de multe ori, in viata de zi cu zi, imi revin in minte cuvinte, invataturi si sfaturi atit de rationale care parca ar apartine nu unui “simplu antrenor de box”. Multumesc pt lacrimile pe care m-ai ajutat sa le vars, aveam nevoie de o amintire despre el, dar nu ca tata.
Multumesc din nou!
Simona(Veve) sincere condoleante!Un om deosebit , un antrenor extrem de devotat boxului.Cu respect Marius Iurea@gmx.de
Trimiteți un comentariu