Mişcarea conservatoare

Îmi face plăcere să semnalez apariţia în România a unei cărţi a profesorului conservator american Paul Gottfried: Mişcarea conservatoare, la Editura Logos (Bucureşti), în traducerea lui Dragoş Moldoveanu. Lansarea acestei cărţi şi a volumului A Treia Forţă: Economia libertăţii. Renaşterea României profunde (antologie coordonată de John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu), va avea loc pe 26 noiembrie a.c., la târgul Gaudeamus (Romexpo), de la ora 16.00, şi la Sala Rapsodia din Bucureşti, începînd cu ora 20,30. Vor participa Dan Puric, John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu. Redau mai jos un fragment din Mişcarea conservatoare, de Paul Gottfried.

„Datorită caracterului lor clar american şi sentimentelor cel puţin reziduale în favoarea pieţei libere, paleoconservatorii sunt destul de limitaţi în alegerea alianţelor. Ei îi admiră pe localiştii italieni care au înfiinţat Lega Lombarda şi scriu ocazional pentru revista lui Benoist, Nouvelle Ecole, şi pentru Salisbury Review, al cărei editor, Roger Scruton, este un istoric conservator britanic. Întrucât energiile paleoconservatorilor au fost canalizate cu precădere asupra unor subiecte de interes american, au căutat acasă amici şi simpatizanţi. Opţiunea este cu atât mai de înţeles, dacă ne gândim la postura pe care şi-au asumat-o, de critici ai globalismului democratic, cu interese protecţioniste şi neonaţionaliste.
Paleoconservatorii se pot afla totuşi în situaţia ideală de a purta, în scurtă vreme, propriul război. Fără a spera inutil că-i vor putea înlocui pe neoconservatori ca purtători ai mesajului politic şi cultural pe coridorul New York – Washington, ei continuă să exercite o funcţie critică în interiorul dreptei americane. Mai presus de toate, sunt preocupaţi de subiecte pe care neoconservatorii şi stângiştii ar prefera să le ţină deocamdată închise, între care tentaţia egalităţii politice şi sociale, funcţionalitatea ideologiei drepturilor omului şi fundamentele genetice ale inteligenţei. În toate aceste atacuri la adresa tabuurilor liberale şi neoconservatoare, paleoconservatorii dovedesc o exuberanţă iconoclastă rară în cazul dreptei intelectuale postbelice. Spiritul lor este mai degrabă nietzschean decât neo-tomist, hăituind, asemenea lui Nietzsche, idolii democratici, dispreţuind ceea ce ei consideră că dezumanizează.
E foarte posibil ca paleoconservatorii să facă un serviciu societăţii, reprezentând ceea ce Clinton Rossiter numea, privind către dreapta postbelică, „ingrata persuasiune”. În ciuda a orice, ei îşi văd de treabă, chiar dacă întâmpină obstacole din ce în ce mai mari. Şi totuşi, este îndoielnic că se vor grăbi alţii să ocupe locurile lor de pe metereze atunci când această generaţie de paleoconservatori va ieşi din scenă. Fără perspectiva unei victorii sau, cel puţin, a reducerii disparităţii între cele două tabere, bătălia începe deja să pară lipsită de rost.
Numeroşi intelectuali ai „vechii drepte” şi-au manifestat nerăbdarea de a se întoarce în mediul universitar, acolo unde identificarea cu dreapta neoconservatoare le-a adus mari neajunsuri. Alţii au dat de înţeles că sunt mai puţin deranjaţi de stânga inteligentă decât de dreapta care se autopromovează şi că şi-ar dori să exploreze posibilităţile nu de aliere, ci de asociere, pentru a coopera. De ceva vreme încoace, specialiştii în studii sudiste (istorie, sociologie, literatură) atât de stânga, cât şi de dreapta, conlucrează pentru a îmbunătăţi standardele disciplinelor lor, evoluţii similare fiind aşteptate şi în alte domenii. Un număr surprinzător de mare de paleoconservatori citeşte reviste precum Progressive, Nation, Utne Reader, considerându-le mai puţin iritante decât, de exemplu, National Review. Paleoconservatorilor li se spune că stângiştii au curajul de a-şi exprima propriile convingeri, oricât de ciudate ar părea acestea; nu acelaşi lucru poate fi spus şi despre conservatori. Numeroşi reprezentanţi ai „vechii drepte” au mers atât de departe încât au repudiat eticheta de „conservator”, preferând să se numească „reacţionari”, „naţionalişti” sau „libertarieni”, pentru a evita un termen pe care îl consideră întinat de laşitate şi oportunism”.