Nevrednica posteritate a lui Eminescu

Iacată se împlinesc 159 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. În vară se vor rotunji şi 120 de ani de la moartea sa - atît de relevantă pentru felul în care îşi tratează acest popor valorile. Deci, vom asista la noi rafale ditirambice şi la altele injurioase ţintite către numele său dar ricoşînd aiurea. Apoi, îl vom uita pînă la o nouă aniversare/comemorare.

De peste un veac se vorbeşte întruna despre Eminescu. Venerat şi diabolizat, redus la postura de poet - fie el şi naţional - sau anexat ca ideolog şi simbol politic, n-a lăsat pe nimeni indiferent. Dar cît de puţin este înţeles!

Fără Eminescu, ideea de român este schiloadă. Dar la fel şi cu un Eminescu răstălmăcit, dispreţuit, idolatrizat tîmp, necunoscut în adevărata sa substanţă umană, ignorat în privinţa fundamentelor gîndirii sale, gustat ca o glazură, numai pe deasupra, tîrît în penibile războaie româno-române, manipulat ca legitimaţie de român absolut, făcut ţintă a frustrărilor şi ţap ispăşitor al urilor.

Eminescu este astăzi exact opusul a ce ar fi meritat - şi poate că a sperat - să fie.
În loc să devină un model, Eminescu a fost transformat de nevrednicia noastră într-un steag, care trece de la o tabără la alta şi este tratat în consecinţă, sărutat sau scuipat. Cînd nu este pur şi simplu ignorat.

Eminescu trebuia să rodească în noi. Modelul său de căutare intelectuală, de efort creator, de verticalitate şi de iubire s-ar fi cuvenit să se imprime în fibra noastră etnică. Dacă ne-am fi străduit să-l pricepem şi să ni-l asumăm în chip esenţial pe Eminescu, am fi putut deveni ceva mai buni. Poate că nu-i prea tîrziu să începem a creşte întru Eminescu.