Steinhardt. Două decenii de la trecere

Se împlinesc 20 de ani de cînd părintele Nicolae de la Rohia, Nicu Steinhardt, s-a născut în Cer. Este unul dintre oamenii vechi printre ai căror prieteni mi-ar fi plăcut să mă învrednicesc a mă număra.
După cum mărturisesc cei care i-au fost apropiaţi, prezenţa sa te înnobila. Spiritual.
Mă plec în faţa memoriei sale cu textul de mai jos, apărut în numărul pe martie a.c. al revistei ROST.

Boieria întru Hristos

În ochii multora trec drept un fanatic din punct de vedere religios. Poate pentru că lumea de azi nu mai ştie să spună da cînd e da şi nu când e nu. Poate şi pentru că încă doar aspir la o boierie întru Hristos. O boierie pe care o consider proprie firii mele, dar care se lasă greu descoperită, precum frumuseţea dintr-o piatră sub dalta sculptorului. Cred că boieria întru Hristos nu este altceva decît ortodoxia trăită firesc. Este calea împărătească (1).

Claudiu Târziu

Părintele Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt), adresîndu-se călugărilor, arată că monahismul este boierie. Eu unul cred, şi asta se înţelege pînă la urmă şi de la Steinhardt, că boierie este trăirea ortodoxiei, indiferent că eşti mirean sau călugăr.

Scrie N. Steinhardt, cel pe care nu întâmplător ni l-am luat model la ROST, dedicîndu-i numărul 1 al revistei: „Să nu uităm că sîntem slujitorii, «prietenii» unui mare Senior, unui Cavaler care ne-a lăsat drept moştenire discreţia (cînd postim, cînd ne rugăm, cînd facem milostenie), iertarea, puterea de a uita răul ce ni s-a făcut, nobila putere de a ne ruga pentru cei ce ne urăsc, dărnicia, sila de contabilitate şi socoteli, de grija pentru bănuţi şi părăluţe, care, cînd Iuda şi apostolii toţi au strigat că risipeşte bunătate de mir în valoare de 300 de dinari, i-a dojenit şi învăţat a deosebi risipa de jertfă, care lui Iuda i s-a adresat cu apelativul «prietene», care nu a tremurat şi nu a bolborosit vorbe de scuză în faţa sinedriului ori a dregătorului, care mereu a dăruit şi a răsplătit boiereşte, clătinat şi îndesat, har peste har, însutit, înmiit, a înmulţit pîinile, peştii şi vinul, a binecuvîntat şi a iubit belşugul. [...] Călugărul, desigur, e şi el boier în felul său, căftănit ca atare prin dragostea şi harul lui Hristos” (2). Şi în altă parte: “Recunoscător peste orice posibilitate de exprimare în slabele şi banalele noastre vorbe omeneşti îţi sînt Hristoase al meu, şi pentru a fi dobîndit calitatea de «prieten» al Tău, pentru a fi fost, altfel spus, înnobilat, căftănit prin credinţă şi apa Botezului Duhului Sfînt” (3).

Tot Steindardt arată că Hristos a fost un aristocrat desăvîrşit în înţelesul etimologic al termenului (4).

Aşadar, dacă vrem să-I urmăm Domnului, se cade să ne ducem crucea cu aceeaşi nobleţe ca El.

A fi boier întru Hristos înseamnă să fii stăpîn. Dar nu peste alţii, ci pe tine însuţi. Această putere, care se menţine printr-un exerciţiu permanent, te face liber, onest, cumpătat, senin, generos, discret fără a fi şters, smerit fără a fi umil, cu gust pentru nuanţe, curajos – e una dintre principalele virtuţi ale creştinului –, mărturisitor – dar nu isteric, ci demn şi responsabil –, cu simţul umorului, menţinînd o sanitară distanţă faţă de prostul agresiv, oripilat de vecinătatea fundamentalismului fanatic – care este străin de ortodoxie dar îi agită nervos steagul, ca pe al unui partid politic –, să nu răspunzi la infamie cu infamie, să nu te răzvrăteşti contra ierarhiei Bisericii, dar nici să nu te demobilizeze sau smintească porunca ascultării; plin de dragoste faţă de aproapele, deschis faţă de noutatea folositoare. Boieria întru Hristos îţi dă forţa de a-ţi recunoaşte greşelile şi de a cere iertare, de a nu te lăsa doborît de ocări, nici sedus de laude (ca unul care ştii că toate sînt îngăduite de Dumnezeu cu un rost, şi că nimic din ceea ce faci bine nu ai putea fără El) şi de a fi jertfelnic.

Nu în ultimul rînd, a fi boier întru Hristos înseamnă a înţelege ce ne-a cerut Mîntuitorul. Steinhard, citind o oarecare pildă (5), ne spune ce i s-a descoperit: Hristos nu ne cere să dăm din ceea ce avem, că asta n-ar fi mare scofală, ci ne cere imposibilul, să dăm din ce nu avem. „Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobîndi şi tu”.

A fi boier întru Hristos nu înseamnă să-ţi etalezi bogăţia, să fii asupritor, dispreţuitor, să-ţi exerciţi autoritatea discreţionar, să te făleşti cu poziţia ta socială sau cu ştiinţa ta de carte, aşa cum o fac “prinţii” Bisericii – acei ierarhi care nu şi-au înţeles menirea şi nu-s decît nişte bieţi ciocoi; modelul lor este luat şi de o parte din preoţimea negalonată.

De asemenea, dacă eşti boier întru Hristos, îţi repugnă „gherilele ortodoxe” şi tendinţa de a înlocui credinţa cea adevărată cu un set de superstiţii şi erezii. Nu poţi crede în ideea de revoluţie în Biserică, la fel cum respingi şi ideea de aggiornamento sau pe aceea de sincretism (botezată viclean „ecumenism”).

Pe de altă parte, boieria întru Hristos nu exclude defel o atitudine aspră atunci cînd se impune şi un discurs dur în adevăr. Nu te opreşte să îţi spui opinia cu glas tare, să mustri cînd e cazul, să îndrepţi cînd te simţi în stare, să sfătuieşti cînd ţi se cere.

De aceea, îmi doresc ca românii ortodocşi să înveţe a trăi într-o relaţie aristocratică unii cu alţii şi în raport cu Hristos Însuşi (oricît vi s-ar părea de îndrăzneţ).

Desigur, boieria întru Hristos are şi riscuri: ţi-i pui împotrivă chiar şi pe cei pe care îi consideri cu tine în aceeaşi barcă, pe “căldicei”, şi pe „talibani”. Şi unii, şi ceilalţi te vor în tabăra lor, pe când tu te încăpăţînezi să rămîi în “tabăra” lui Hristos.

1. “Precum zic Părinţii, extremele de-a stânga şi de-a dreapta sînt la fel de rău-pricinuitoare… [Trebuie] să umblăm pe calea împărătească, stînd deoparte de aceste extreme. (Sf. Ioan Casian, Cuvântarea a II-a)

2. N. Steindart, Dăruind vei dobîndi, Ed. Mănăstirii Rohia, 2006, p.p. 364-365.

3. N. Steindart, Dăruind vei dobîndi, Ed. Mănăstirii Rohia, 2006, p.11.

4. Din gr. aristokratia: aristos – nobil, kratos – putere.

5. N. Steindart, Dăruind vei dobîndi, Ed. Mănăstirii Rohia, 2006, p.p. 197 - 200.