Orfelinatele, ca lagăre de exterminare

O felie de comunism în Jurnalul Naţional, pentru nostalgicii irecuperabili. Dar se potriveşte într-o mare măsură şi "capitalismului" nostru de azi.
Eroul poveştii pe care v-o propun este şi povestitorul ei, Viorel Ilişoi (foto), care, cu talentul său special, găseşte resurse de umor şi în dramă. Vedeţi în continuare. (C.T.)

"La casa de copii, un diez ratat m-a lăsat fără unghie"

de Irina Munteanu

În 1966 a apărut decretul anti-avort, urmare a dorinţei lui Ceau­şes­cu de a creşte populaţia ţării. Propaganda vremii le convingea pe mame să aibă cât mai mulţi copii. Efectul acestei politici s-a văzut în 1989, când în România aproape că nu exista oraş fără orfelinat.

Ziaristul Viorel Ilişoi a stat la casa de copii din Truşeşti, judeţul Bo­to­şani, din clasa a II-a până când a de­venit major. După ce a intrat la Liceul Pedagogic din Botoşani, pe perioada cursurilor stătea la internat, iar în vacanţă se întorcea la părinţi sau la fraţii mai mari.

"Am ajuns la casa de copii pentru că s-a îmbolnăvit tata şi nu ne mai putea întreţine. A stat şapte ani în spital; când a ieşit, pe fraţii mei i-a luat înapoi. Pe mine m-a lăsat în continuare, pentru că l-a convins directorul casei de copii că e mai bine pentru mine acolo. La noi în sat nu exista curent electric, iar eu în clasa I scrisesem cu peniţa înfiptă în cocean. La casa de copii erau copii proveniţi din familii destrămate, dar şi aduşi de la creşe, copii care fuseseră abandonaţi când aveau o zi-două, aruncaţi în tom­be­roane, uitaţi la maternitate. Cei de la creşe se deosebeau de cei din familii; crescuseră câte 30-40 cu o îngrijitoare. Veneau bătuţi, cu o frică animalică, cu sechele psihice – numai dacă treceai pe lângă ei tremurau şi începeau să ţipe. Erau taraţi psihic şi nu exista nici un fel de îngrijire specială pentru ei.

La Truşeşti, casa de copii era numai pentru băieţi şi aduna la un moment dat vreo 300. Copiii de la creşă erau, în general, irecuperabili; în clasa a II-a eram coleg cu unul Demco, un băiat venit de la creşă, care avea aproape 18 ani. L-au tri­mis la şcoala de cizmari, să înveţe să bată cuie sau să devină preşedinte, cum se zicea atunci. Era retardat şi nu era în stare să facă papuci, putea doar să repare. Nici cei care veneau din fa­milii destrămate nu stăteau mai bine; fuseseră bătuţi acasă, erau traumatizaţi.

Mai erau şi cei din familii normale, ajunşi acolo accidental, pentru că le murise un părinte sau nu mai puteau fi întreţinuţi. Doar cei care făceau parte din această categorie reuşeau să facă ceva în viaţă, să meargă la liceu. Din grupa mea de 24 de copii, am fost doar doi care am făcut liceul. Restul au devenit văcari, oieri, şi foarte mulţi au ajuns la puşcărie. Aproape toţi au cazier. Opt clase erau obligatorii, iar când terminai a opta sau a zecea, dacă nu continuai studiile, trebuia să intri în pâine. Legea spunea că ţi se asigură şi casă, şi serviciu, dar era vorbă goală. Ieşeai din casa de copii şi rămâneai fără nici o mână de ajutor. Terminai şcoala şi nu aveai unde să te duci. Şi, dacă te prindea pe stradă că nu faci nimic, tot te lua poliţia. Nu conta ce aptitu­dini ai. La un moment dat, au dus un grup de cinci-şase elevi de la şcoala profesională la Avrig, la sticlărie. Am fost mai târziu într-o tabără de creaţie şi i-am găsit acolo; dar când am ajuns mai târziu, ca ziarist, nu i-am mai găsit. Toţi erau din judeţul Botoşani, nu dovediseră nici un talent pentru sticlărie, în afară de spart geamuri; nu ştiau pe nimeni în Avrig. De ce-i duseseră tocmai acolo, unde erau ca în Siberia?"

La casa de copii se organizau diverse cluburi, pentru a umple în mod organizat timpul celor mici. "Acolo am învăţat să cânt la vioară. Ne-a chemat pe toţi, ne-a pus să întindem mâinile şi, în funcţie de lungimea degetelor, ne-a repartizat: ăla cu degete mai lungi la contrabas, ăla cu degetele boante la tobă. Nu conta dacă ai sau nu ureche muzicală. La orele de muzică am primit o baghetă peste degete, pentru un diez ratat, şi mi-a sărit o unghie care nu s-a refăcut până azi. Am făcut şi lupte greco-romane, că la atletism aveai nevoie de picioare lungi, şi am ajuns la fazele naţionale ale concursurilor respective. Participarea la cor era obligatorie şi te repartiza după înălţime, pentru că aveau nevoie de trei rânduri de băieţi. Eram mai înalt şi am nimerit la başi, deşi aveam vocea piţigăiată. Când am ajuns la liceul pedagogic, în Botoşani, profesorul Gheorghe Cojocaru m-a pus pe vocea mea, la tenori, nu la băşişori.

Mai existau şi atelierele de lucru – electrotehnică, foto, lăcătuşerie, mecanică, lemnărie. Numai proştii de­fi­nitiv mergeau la muncile agricole şi la îngrijirea ani­ma­lelor, pentru că aveau ferma proprie unde creşteau vaci, porci şi cai. Cum mă duceam eu la muzică, ei se du­ceau la zootehnie. Presupun că cei care conduceau instituţia s-au gândit că o să avem o meserie când creştem. Dar era un cerc vicios: statul, ca să te angajeze, îţi cerea un act care să certifice că ştii meseria respectivă; casa de copii însă nu avea cum să îţi dea acest certificat."

Majoritatea educatorilor erau necalificaţi; erau simpli paznici sau chiar mai puţin de-atât. "Eventual, până la clasa a V-a, educatorul putea să îţi arate şi la vreo temă. Nu ştiau biologie sau chimie, rolul lor era să ne păzească să nu ne scoatem ochii, în rest, ne duceau seara la dormitor, ne predau supraveghetorului şi plecau acasă. Dar erau nişte paznici de proastă calitate. Unchiul meu era un paznic mai bun la oi, le cunoştea pe toate, nu se îmbolnăvea şi nu se pierdea nici una, era mai devotat oilor decât ne erau nouă educatorii.

La grupa mea era educatoare Eugenia Amariei, «Zgripţuroiaca» îi ziceam noi, care întâi te pocnea, apoi te întreba ce vrei. Zgâria, era isterică. Scria frumos, în rest nu avea nici o legătură cu meseria de educator. Educatorii consideraţi buni erau cei care mai făceau câte o glumă, mai blânzi. Aurelia Baltă era beţivă, o găseam dormind cu cracii goi prin clasă. Nicanor Dumitraş, zis «Gălbenuş», isteric, bătea fără motiv. Benone Scripcaru era alt ciomăgar. Alfons Sava e cel care mi-a rupt unghia cu mânerul de metal al baghetei, pentru că am falsat la vioară.

Dar era acolo şi o tanti bună, care era şi logoped, şi bi­bliotecară. Pe vremea aia, cum scotea o editură o carte, o punea şi în vânzare, dar ajungea câte un exemplar şi în biblioteci. Biblioteca de la casa de copii era foarte bună pentru nivelul preuniversitar. Până să vină această bi­bliotecară, Elena Niţă, cărţile se dădeau astfel: băieţii din grupa întâi stăteau la rând, dădeau cartea bibliotecarului Scripcaru, un bărbat rău, încruntat, cu sprâncene ca ale lui Albulescu. După ce se strângeau toate cărţile, se aducea vraful adunat de la grupa anterioară. Nu conta că înainte poate fuseseră elevi mai mari, cărţile se distribuiau la rând grupei prezente, primul lua prima carte, al doilea pe a doua şi tot aşa. Aşa am ajuns să primesc «Tratat de neurochirurgie» de Arseni. De regulă, cartea nu ţi se potrivea. Le mai schimbam între noi, cum se schimbă bocancii în armată, dar se cam fura şi era riscant să îţi dai cartea. Nu putea să te pună să o plăteşti, că n-aveai de unde, dar bătaie puteai să iei şi o luai. Când a apărut domnişoara Niţă, o fată frumoasă, blondă, eu am început să plâng şi să-i spun că nu pot citi ce vreau. Iar când eram în clasa a V-a m-a lăsat să intru în templu. Numai pe mine. Pe ceilalţi îi întreba totuşi ce carte îşi doresc, nu le mai împărţea aşa, la nimereală. Pe mine însă m-a lăsat să intru printre rafturi şi atunci am mirosit cărţile. Am citit «Toate pânzele sus», pe care apoi am recitit-o de cinci ori şi pe care o consideră cea mai bună carte de aventuri, cel puţin din literatura română."