Poeme tîrzii (IV)

Sfîrşitul timpului

Se prăbuşesc pilonii lumii

de-atîta rîs pe sub pămînt,

soarele slobozeşte păunii

de la carul său, cu un cuvînt;

cerul trece prin noi, ne-bunii,

drept în mormînt,

ca spirtul prin miezul pîinii,

abia colorîndu-ne un gînd,

căci, bine proptiţi în şeaua cărnii,

alergăm, neîmblînziţi, după vînt.

Noapte cu lună plină

Fereastra s-a deschis brusc,

parcă împinsă de o mînă nevăzută,

numai pentru o secundă,

dar destul să pătrundă în odaie

pata de lumină a lunii,

risipită apoi ca un abur greu, cu miros de lonicera.

Fereastra s-a deschis iar,

la al doilea cîntat al cocoşului,

scurt, cât să se strecoare luna

până la picioarele patului,

apoi dispersată, particulă cu particulă –

polen străveziu pigmentînd întunericul.

Fereastra s-a deschis pentru ultima dată,

atît de repede că n-am mai văzut zbaterea astrului

în cercevea, ci numai o fîşie de satin alb

urcînd pe peretele din faţă,

pînă a spălat-o propria mea pleoapă.

Şi-apoi toată lumina mi s-a îngrămădit sub piele

şi-a început să sape în ţesuturile mele

cuiburi, în care şi-a depus seminţele –

aşchii albăstrii, care au încolţit repede şi au crescut,

transformîndu-mă într-o junglă translucidă.

Atunci au început oamenii să mă vadă ciudat,

cu umbre de mori de vînt

în jurul creştetului.

Cădere

Nu m-amuză nici o muză

cînd mi-e sufletul ventuză

pe-o gură de archebuză

şi mi-e ochiul numai spuză.

Inscripţie pe un stîlp funerar

Îmi iau zborul

din vîrful crucii,

pentru prima şi ultima dată,

înotînd cu aripile mele de cretă

spre înaltul cerului,

repede, tot mai repede –

pe cît de repede mi se dizolvă

aripile, centimetru cu centimentru,

în adîncul tot mai adînc al văzduhului –,

mînat de teama că nu voi mai avea cu ce

ajunge la lumină.