Poeme tîrzii (I)

Utopie

Sunt cai albaştri care trag să moară

în marginea de sus a lumii,

iar tu te urci în şaua lor amară,

să bei absint din cornul lunii.

Anotimp

Ceţuri lungi, ca nişte cearşafuri jilave

Atîrnă de cer,

Acoperă copacii,

Spînzură de balcoane

Şi de genele tale,

De parcă ai plîns toată noaptea.

Epifanie

Cînd ai deschis prima fereastră

Vîntul te-a decojit de tine însăţi,

Iar sufletul a schimbat forme necunoscute,

Secundă după secundă,

Ca o hîrtie cuprinsă de flăcări.

Cînd ai deschis a doua fereastră,

Rădăcinile ţi s-au topit şi dusă ai fost

De suflul dinafară spre mai înafară

Şi de nimic dinăuntru nu te puteai agăţa.

Totuşi, ai deschis şi a treia fereastră.

Ochii ţi s-au umplut de lumină

Pînă s-au revarsat precum albia rîului

Lovit de viitură.

Atunci ai fugit.

Eu, călăuza

În negura densă ca pîsla,

Răscolită de zboruri în cerc,

Încerc să găsesc nepătrunsa

Noimă a cuvîntului drept.

Caut lumii acesteia nordul

În iarna cu zările scrum,

Eu, ticălosul şi orbul,

Rătăcit între ieri şi acum.

Echilibru

Cerul mov e ancorat cu o parîmă

pe care merg într-un echilibru precar,

la stînga pîndindu-mă hăul melancoliei,

la dreapta dîndu-mi tîrcoale instinctul – 

ca o cobră încordată peste viaţa mea,

gata să mă sfîşie mai bine

decît să mă lase pradă dragostei,

gata să-mi smulgă inima şi să mi-o rumege,

ca să-mi crească în loc un ceas elveţian.