Poemele săptămînii (9)

Nihil

de George Bacovia

Ce trist amor

Să vrai,

Să stai, cu cei ce mor.

Şi ce avînt

Să treci

Pe veci,

Într-un mormînt.

Ce fără rost

Trăind,

Gîndind,

De n-ai fi fost.

Şi ce cuvînt…

Mister,

În cer,

Şi pe pămînt.

Răsărit

de Ion Barbu

Cînd cumpăna ridică-în zenit pironul clar

Pe chipul nopţii trece un gînd pieziş de ură…

Se scutură întreaga ei grea pieptănătură:

O urnă sub risipa vîrtejului fugar.

Şi dintr-al lumii rece, fierăstruit pătrar,

Belşug de fire scapă, în iederă obscură,

Pe dîmbul zării unde tînjeşte în armură

Scăpărător de raze, războinicul solar.

Dar podidit de valul de păr şi flori lactee

Cu lung fior trudind din vrajă se descheie,

Greoi, zvîcnind în salturi metalicul său trup,

De pletele surpate şi dinţi şi mîini anină:

Şi-adînc, la rădăcina fibrosului şurup,

Împlîntă-în ţeasta nopţii pumnale de lumină.

Poem final

de Geo Dumitrescu

Astăzi, mîine, sau poate niciodată

o să-mi arunc ancora la malul cerului…

Ce poate să însemne asta pentru tine iubito, pentru carnea ta,

dar va fi oare pentru mine dezlegarea misterului?

Astăzi, mîine, după fiecare sărut,

purtăm pe buze acelaşi semn de întrebare,

în fiecare clipă îţi duc sufletul în palme

şi hoitul important în spinare.

Pentru fiecare primăvară pierdută,

pentru fiecare somn al frunţii,

îmi ciocăneşti cu deget de zaraf în stînga pieptului,

unde mi se bat în capete munţii.

Odată o să-mi ceri mai mult; să-ţi vînd versul,

să te las să-mi asculţi sîngele cum sună,

să te las să-ţi speli mîinile în apele sufletului

sau cine ştie ce-ai să-mi mai ceri, fecioară nebună…

Astăzi, mîine, sau poate niciodată

îmi voi încheia cu ultimul vers, cartea.

Dar n-o să ne putem iubi atîta, draga mea,

e mult prea tîrziu pînă vine moartea!...