Pentru recunoasterea sfintilor din inchisori

Asociatia “Rost”, editorul revistei omonime, a organizat pe 2 noiembrie a.c., la Sala Dalles din Bucuresti, conferinta intitulata “Sfintii inchisorilor”, in cadrul careia au fost lansate volumele: Viata Parintelui Gheorghe Calciu, dupa marturisirile sale si ale altora, ingrijit la Manastirea Diaconesti (Bacau) si aparut, cu o predoslovie de IPS Bartolomeu Anania, la Editura Christiana (Bucuresti), si Sfintul inchisorilor. Marturii despre Valeriu Gafencu adunate si adnotate de Monahul Moise, aparut, cu un cuvint inainte de IPS Andrei Andreicut, la Editura Reintregirea (Alba Iulia).
Au vorbit Parintele Amfilohie Brânza (duhovnicul Manastirii Diaconesti), monahul Moise Iorgovan de la Manastirea Oasa (Alba), si actorul Dan Puric. Moderator a fost Razvan Codrescu, vicepresedinte al Asociatiei “Rost” si director al Editurii Christiana.
Intr-o atmosfera plina de emotie, peste 600 de suflete au ascultat o pledoarie pentru cunoasterea si asumarea trecutului si, mai cu seama, pentru canonizarea celor ce s-au sfintit prin suferinta si rugaciune in temnitele comuniste. Dupa cum veti vedea din fragmentele relevante pe care le redau mai jos, discursurile au fost echilibrate, cu miez si lamuritoare in multe privinte – cum se cuvenea si cum stiam ca vor fi.
La partea de intrebari venite din public, insa, am avut o supriza trista. Un biet frustrat, care-si zice preot (dar venise “deghizat”, fara reverenda), a gasit prilejul sa se faca remarcat si poate sa capete vreun os mai bun de ros. Omul, pentru care, sincer, nutresc doar compasiune, i-a rastalmacit pe vorbitori si i-a acuzat ca il critica pe Prea Fericitul Patriarh Daniel! Sa ne intelegem: nimeni nu-i pomenise numele PF Patriarh, iar din cei trei doar scriitorul Razvan Codrescu s-a intrebat retoric de ce, in perioada post-decembrista, nu a fost canonizat nici unul dintre mucenicii si marturisitorii inchisorilor comuniste. Ceilalti nici macar nu au amintit despre ierarhia Bisericii noastre, necum sa-i faca vreun repros. De altfel, Razvan Codrescu i-a raspuns elegant: “In primul rind ca Prea Fericitul Patriarh Daniel nu a avut cind sa ia vreo masura, fiind venit prea proaspat in aceasta demnitate. Deci nu poate fi acuzat de nimic. Abateti discutia intr-un sens pe care noi il dezavuam”.
Ca sa va dati seama cit este de amarit (ca trebuie sa fie foarte greu sa nu te ajute nici creierul, nici sufletul) acel “pastor” ratacit intr-o adunare de crestini, redau aici doar un scurt fragment din aiuritoarea sa interventie (inregistrata video si audio, ca intreaga manifestare): “De ce acuzati Sfintul Sinod de impotenta de a nu dispune canonizarea sfintilor comunisti (sic! – n. mea, C. T.). Ba sint in lucru vietile sfintilor comunisti. (…) Dvs pe cine aveti Patriarh, daca Sfintul Sinod este impotent sa canonizeze acesti sfinti? Eu ma disociez de toti cei care sustin ca Sfintul Sinod este impotent” (subl. mele – C.T.). Dar cine a vorbit de impotenta, necajitule?
Realizati ce aglomeratie este in mintea omului asta? Fereasca Dumnezeu!
Evident, credinciosii din sala au reactionat prompt si cu mult bun-simt, “palmuindu-l” cu serii prelungi de aplauze, pentru a-i intrerupe diversiunea logoreica. Din pacate, prea mult timp, din cel rezervat dialogului cu publicul, a fost consumat cu acest derapaj rusinos, iar intrebari cu adevarat importante au ramas fara raspuns.
Am hotarit sa nu-i dau numele aici insului care a pricinuit acest neajuns, pentru ca a urmarit tocmai reclama (si-a spus de mai multe ori numele, calitatea de preot si de “webmaster”). Vazind ca nu are nici un succes cu agitatia ecumenista si pupincurista in spatiul virtual, pe blogul sau (apropo, cind o mai fi avind timp de slujbe, problemele enoriasilor si de ceva lectura omul asta, daca sta 24 din 24 online?), si-a zis sa-si incerce norocul si in viata reala. N-a avut parte decit de un blam public.
Dincolo de acest episod, anunt aici ca Asociatia “Rost”, pe care o conduc, va solicita, in scris si solid argumentat, Comisiei de canonizare din Sfintul Sinod, sa analizeze cu prioritate vietile unor crestini omoriti pentru Hristos de comunisti, in ideea recunoasterii lor ca sfinti cit mai curind cu putinta.


Razvan Codrescu:
“Este ignorata jumatate de veac de jertfelnicie romaneasca”

“(…) De fapt, in spatele acestui dublu eveniment editorial se ascunde ceva mai adinc, si anume frustrarea noastra ca, dupa aproape 18 ani de la savirsirea regimului comunist, marturisitorii si luptatorii crestini impotriva comunismului sint ignorati, trecuti cu vederea, uneori discreditati, in timp ce la alte meridiane altii se pricep sa-si cinsteasca asa cum se cuvine eroii si martirii. Noi am inceput prin a bagateliza jertfa tinerilor din decembrie ’89 si continuam prin a ignora o jumatate de veac de jertfelnicie româneasca - din anii razboiului si din timpul dictaturii comuniste.
Imi staruie in minte un episod petrecut recent si pe care l-as reda ca pretext introductiv, in aceasta seara, la discutile care vor avea loc. Pe 28 octombrie, la Vatican, a fost beatificat un lot de 498 de clerici cazuti in Spania razboiului civil. Stirea sa fost data si de mass media de la noi. Eu am vazut-o prima oara pe postul Realitatea TV, nu comunicata verbal, ci inscrisa pe crawl, cu o formulare absolut naucitoare: «Au fost beatificati 498 de clerici victime ale regimului franchist». Adica lucrurile sint prezentate, din ignoranta mai degraba decit din rea vointa, exact pe dos. Pentru ca se stie ca toata crestinatatea spaniola a fost de partea lui Franco. (…) Probabil ca cineva s-a sesizat, iar stirea a fost scoasa. Nu greseala in sine este reprobabila si scandaloasa - se greseste, sintem oameni -, ci faptul ca odata sesizata greseala, stirea nu a fost corectata, ci a fost scoasa. Ca si cind lucrurile s-ar traduce cam asa: era o chestie daca i-ar fi omorit Franco, dar daca i-au omorit comunistii, victimele acestea, oricite ar fi, nu mai prezinta interes. Aici este vorba despre o mentalitate perversa, rezultat al unei educatii ideologizate… (…) Sigur ca este vorba despre un episod petrecut in sinul lumii apusene. Noi, ca ortodocsi, avem multe de imputat apusenilor. Avem divergente fie reductibile, fie ireductibile cu romano-catolicismul. Dar nu strica sa aruncam o privire in ograda lor, iar atunci cind este ceva de invatat sa invatam, fara ochelari de cal. Sa invatam, de pilda, in ce fel intelege lumea catolica sa-si cinsteasca martirii credintei. Acest lot de 498 de martiri cazuti in razboiul civil spaniol este cel mai mare beatificat pina in momentul de fata, dar nu este fara precedent. In timpul papei Ioan Paul al II-lea au existat alte loturi de sute de martiri ai razboiului civil care au fost beatificati, asa incit numarul lor total se ridica la peste 1000. Dupa datele istoricilor, in acest razboi au fost peste 16.000 de episcopi, preoti, monahi si monahii decimati de catre hoardele comuniste. Iata ca nu i-au cinstit, in numele ideii nationale, spaniolii, i-a cinstit, i-a beatificat, in numele ideii crestine, Vaticanul. Evident, in Spania au existat anumite reactii venite dinspre stinga, pentru ca Stinga nu doarme niciodata, cum nu doarme nici dracul, si au fost proteste in fata acestei beatificari in grup (desi ea, cum am spus, avea precedent), care au provocat reactia foarte ferma a secretarului de stat al Vaticanului,Cardinalul Tercisio Bertone, care a precizat ca aceasta beatificare nu are nici un fel de conotatie politica. Au fost beatificati 498 de oameni care au murit pentru Hristos, indiferent ca vor fi avut pe deasupra si optiuni politice sau alte determinari istorico-biografice, ca fiecare dintre noi. Iata o distinctie pe care se pare ca lumea ortodoxa româneasca nu a ajuns sa o faca. Cel putin la nivel oficial. In continuare, pare ca pluteste deasupra martirajului românesc aceasta umbra de suspiciune: “Da, dom’le, dar a fost legionar, dar a fost de dreapta..." si asa mai departe. Deci se folosesc justificari improprii, straine ordinii morale religioase, pentru a judeca niste vieti care, pina la urma, nu pot fi cu adevarat cintarite in maiestatea lor decit in perspetiva lui Dumnezeu. Iata cazul lui Valeriu Gafencu, despre care se va vorbi raspicat in aceasta seara. Sigur ca Valeriu Gafencu a pornit la drum ca “fratior de cruce” – se spune radical, legionar, dar nu era legionar, ci numai “frate de cruce”. E adevarat ca a impartasit in mare idealul legionar al generatiei lui intr-o faza tirzie – pentru asta a fost inchis, pentru asta a suferit si a murit in inchisoare. Dar e foarte interesanta una dintre ultimele lui declaratii, facute unui camarad de la Tirgu Ocna, in care Valeriu Gafencu – Sfintul inchisorilor – spune textual: «Nu-mi pare rau ca am imbracat camasa legionara. Daca imi pare rau de ceva, regret ca n-am imbracat de la inceputul inceputurilor o singura camasa, camasa lui Hristos». Vasazica, in constiinta lui atit de limpede – desi nu s-a dezis niciodata de trecutul legionar, chiar daca i s-a promis eliberarea in schimbul unei astfel de declaratii -, in constiinta lui, zic, nationalismul era un fapt accidental din biografia sa; ceea ce ramine esential, ceea ce are reverberatie in eternitate este angajamentul pentru Hristos. Si Valeriu Gafencu nu a murit pentru cauza legionara, ci, fara sa se lepede de cauza legionara, a murit pentru Hristos. Or, cazul lui este poate cel mai pregnant, dar exista sute, poate chiar mii de martiri cazuti pentru Hristos in temnitele comuniste românesti – unii stiuti, altii nestiuti. Si te intrebi ce pazeste Comisia de canonizare a Sfintului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care, in 18 ani, nu a reusit sa finalizeze nici un dosar de canonizare al vreunuia dintre cei cazuti in lupta cu fiara comunista? In timp ce, in coasta noastra, Rusia, are citeva sute de sfinti martiri din inchisorile si din lagarele comuniste trecuti in sinaxar. De unde aceasta disproportie strigatoare la cer? Am aratat la inceput disproportia dintre noi si romano-catolicism, dar iata ca exista o la fel de mare disproportie intre noi si Rusia – mama comunismului, unde exista totusi si astazi o mai mare deschidere sufleteasca, in timp ce lumea româneasca doarme pe ea, cu o nesimtire care ne pune pe ginduri si pe care vrem s-o amendam, atit cit ne sta noua in putere, in seara aceasta”.


Pr. Amfilohie Brânza:
“Trebuie nu numai sa promovam binele, adevarul si iubirea, ci sa si infruntam raul”

“(…) Frati crestini, esential pentru viata omului este implinirea voii lui Dumnezeu. De nu vom indeplini voia lui Dumnezeu, nu vom capata harul, prin care ni se da luminarea mintii, pacea inimii, asemanarea cu Dumnezeu. Este foarte important sa fim pururea constienti de aceasta: sintem creati de Dumnezeu; omul nu poate sa propaseasca, sa realizeze, sa gindeasca, nu poate sa aiba nici o evolutie in afara de Dumnezeu. Biserica ne cheama mereu la aceasta realitate. Unii aud, altii nu aud, iar altii aud si se fac ca nu aud. Fara Dumnezeu nu putem face nimic. (…)
Ei bine, ardoarea de a-i urma Domnului ne-a cuprins si pe noi tinerii, care, dupa ’89, am intrat in manastiri. (…)
Tirziu aveam sa aflu de Parintele Gheorghe Calciu, cu ocazia unor conferinte tinute in tara; ca si despre alti mari duhovnici de la noi, care au suferit, ca Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Iustin Pârvu, monahul Marcu Dumitrescu, de la Sihastria… Vazindu-l si auzindu-l pe Parintele Calciu, am simtit ca are acel ceva care te indeamna sa uiti de neputintele tale, sa scapi de teama, sa iesi din limitele conditiei umane si sa-i urmezi lui Hristos, cu tot avintul tau. Avea ceva care cucerea oamenii. ~sta-i crestinul! Si usor, usor, ne-am cucerit de Parintele.
Dumnezeu conduce lumea, nu din afara, ci dinlautrul omului si face voia Sa prin oameni. Cind am vazut cum si-a asumat Parintele Calciu suferinta pentru Hristos, cum isi dorea ca acest neam sa martiriseasca Evanghelia si s-o traiasca, am vrut sa-i urmam exemplul. Parintele Calciu, un om echilibrat si curajos, care, cu atita dragoste, cu atita forta, cu atita credinta, a marturisit Evanghelia pentru noi. Atunci, am simtit in Parintele care este rostul nostru, personal si comunitar. (…)
Am alcatuit aceasta carte, ca sa scoatem si mai bine in evidenta credinta acestui om extraordinar, Parintele Gheorghe Calciu. (…) Parintele Calciu a avut o mare dragoste mai ales pentru tineri si a vrut sa le transmita credinta in Dumnezeu, intr-un ideal crestin, nadejdea in viata vesnica, forta dragostei dintre oameni, si ne-a invatat ca de cite ori vei sacrifica pentru Mintuitorul Hristos, da, vei avea de patimit in trup, si scris este, dar Dumnezeu nu-ti ramine va dator. Am intilnit un crez puternic in Parintele Calciu si in ceilati parinti pomeniti aici. Ne-am dat seama ca nici un om care se increde in Dumnezeu nu piere, ci va fi viu si dupa moarte. Asa ii simtim si pe cei despre care ne-a vorbit Parintele, din generatia sa, ori mai dinainte; i-am simtit vii si ii simtim prezenti. In lumina acestui adevar va vorbesc astazi. (…) Cartea aceasta cuprinde viata Parintelui Calciu istorisita de Sfintia Sa, citeva documente de la CNSAS – in care sint aspecte din viata sa pastoral-misionara de la Seminarul ortodox de aici din Bucuresti –, si evocarile unor ucenici ai Parintelui. Nadajduim ca din aceasta carte sa trageti folos sufletesc.
In ce priveste prezenta noastra aici, ca monahi, o justific prin faptul ca am intilnit la Parintele Calciu atitudinea crestina necesara si in manastiri si in viata din lume, a mirenilor. Trebuie nu numai sa promovam binele, adevarul si iubirea, ci sa si infruntam raul. Trebuie sa-l scoatem pe diavol din lumea aceasta, ca sa instituim imparatia cerurilor. Nu numai cu forte umane, dar Dumnezeu lucreaza prin oameni, in cele mai neasteptate chipuri, prin cele mai neasteptate persoane. Asta vrem si noi: sa va deschidem sufletele pentru aceasta lucrare duhovniceasca. Sintem alaturi de dvs ca sa aratam ca am inteles si ca nu ne dam in laturi de la a raspunde provocarilor acestei societati de astazi, din ce in ce mai lipsita de Dumnezeu”.



Monahul Moise Iorgovan:
“Pilda lui Valeriu Gafencu sa fie lucratoare in viata noastra”

“(…) Foarte multa lume s-a aratat mirata de faptul ca un monah este interesat de marturiile celor care au fost in inchisorile comuniste. Acum, de la inceput trebuie sa va spun ca, in afara de lucrarea aceasta despre Valeriu Gafencu, daca ma ajuta Dumnezeu, am in proiect o alta lucrare, tot despre spiritualitatea din inchisori, cu un spectru mai larg, un fel de Pateric al temnitelor. Umblind prin tara si cautind informatii si marturii pentru cele doua carti, am fost intrebat de ce ma ocup de cei care au trecut prin inchisori, iar eu am raspuns, mai in gluma, mai in serios: «Daca nu se ocupa altii se ocupa calugarii». Acum o saptamina am fost la Petru Voda, la Parintele Iustin, si, printre altele, i-am spus despre mirarea aceasta a oamenilor. Iar Parintele Iustin s-a mirat de mirarea lor si mi-a zis: «Pai nu e normal ca monahii sa fie primii care se ocupa de suferinta neamului?».
Suferinta celor care au fost inchisi a fost primul imbold ca sa ma ocup de acest subiect. Dupa ’90, cind nu eram la manastire, am citit o carte despre Pitesti si am fost foarte marcat de suferinta traita de cei de acolo. Pe urma, a ramas o zona de interes pentru mine memorialistica din detentie. Asa am citit Jurnalul Fericirii a Parintelui Nicolae Steinhardt, din care am aflat ca a existat un sfint al inchisorilor, Valeriu Gafencu. Pe urma am cules informatii despre el, pentru mine… Nu m-am gindit ca voi ajunge sa scriu o carte despre el. Cind deja strinsesem multe date, cu binecuvintarea staretului si a episcopului, am trecut la o cercetare mai serioasa, din care a rezultat acest volum. (…)
Fondurile rezultate din vinzarea cartii vor fi folosite pentru construirea unei manastiri in cimitirul de la Ripa Robilor, de la Aiud, unde sint ingropati cei morti in aceasta inchisoare. In principiu, nu sint de parere ca e indicat ca acum sa mai investesti in ziduri; cred ca sint destule manastiri, daca nu chiar prea multe. Dar la Aiud este necesar un altar, care sa fie reprezentativ pentru spiritualitatea inchisorilor – atit de putin receptata in viata Bisericii noastre. Stim foarte multe lucruri intimplate intr-o parte si in alta, sint multe figuri de sfinti si de cuviosi a caror viata s-a tradus in limba româna, dar nu prea stim ce s-a intimplat cu neamul nostru si, mai ales, nu stim ce s-a intimplat in inchisorile comuniste. Partea aceasta a inchisorilor este plina de semnificatii pentru viata noastra duhovniceasca. Cred ca avem foarte multe de invatat. Stringind informatii despre cei din inchisori, mi-am dat seama ca sint foarte multe lucruri cu relevanta pentru viata duhovniceasca, si multe figuri de sfinti si de marturisitori, care s-ar cadea sa fie canonizati. Dar canonizarea nu tine de competenta noastra. Nici cartea inchinata lui Valeriu Gafencu nu urmareste sa forteze mina Sinodului in vederea canonizarii, ci doar ca aceasta figura exceptionala a temnitelor sa fie receptata ca atare de credinciosi, iar pilda lui sa fie lucratoare in viata noastra. Pentru ca, desi canonizarea este necesara, are si un aspect formal, sint atitia sfinti care au fost canonizati si pe care nu-i pune nimeni la lucru, sa zic asa, nu-i cheama nimeni in rugaciune. Mai important este sa le cunoastem viata unor oameni adinc induhovniciti, asa cum e cazul lui Valeriu Gafencu, si sa vedem ce inseamna pentru noi aceasta marturie. Si, in sens larg, alaturi de marturia lui Valeriu Gafencu, ce inseamna marturiile celorlalte figuri emblematice ale temnitelor comuniste. (…)
In anul 2005, cind a revenit Parintele Calciu in tara am luat legatura cu Sfintia sa si l-am rugat sa-mi povesteasca despre experienta sa din inchisoare, pentru ca vreau sa-i inchin un capitol in acest Pateric. Parintele a fost de acord, dar nu avea timp sa stea mai mult intr-un loc pentru o discutie mai lunga, asa cum as fi vrut eu. Dumnezeu a rinduit sa-l insotesc vreo patru zile in periplul sau prin tara si am inchegat un fel de interviu, dar mai adinc, un fel de convorbire-testament. Discutia s-a intins pe parcursul a sase ore de inregistrare si, impreuna cu alte marturii, pentru ca mi-am dat seama ca depaseste cu mult ceea ce ar intra in Pateric, a aparut in cartea despre viata Parintelui Calciu. (…)
Am fost intrebat ce-am invatat de la oamenii pe care i-am cunoscut… A fost o experienta profunda, de comuniune; oamenii acestia mi-au transmis mai mult decit informatii, a fost o comunicare de la suflet la suflet. Legat de Parintele Calciu, mi-au ramas si citeva lucruri care m-au impresionat. In primul rind am fost socat de naturaletea Parintelui; poate va asteptati sa va spun vreo minune sau, cine stie, vreo apoftegma… Cunoscindu-i viata si stiind ca a facut 21 de ani de inchisoare, adica un sfert din viata si-a petrecut-o in inchisoare, de cind l-am cunoscut am fost foarte mirat de cit de firesc se comporta. Pentru mine acest comportament al sau a fost o lectie. M-a impresionat, de asemenea, prietenia Parintelui cu dl Marcel Petrisor – pentru mine prietenia lor a ramas un exemplu de prietenie, poate chiar un ideal. Apoi, in periplul acesta prin tara am fost si la Manastirea Rimet, unde Parintele Calciu nu mai fusese de 30 de ani. Acolo, cel mai tulburator moment a fost «intilnirea» cu Parintele Dometie Manolache – care a murit in 1975. Parintele Calciu a vrut sa se roage la mormintul sau, iar mie mi-a ramas in minte si in inima firescul cu care s-a rugat Parintele. S-a apropiat de mormint si a inceput sa vorbeasca, pur si simplu, cu Parintele Dometie. E o pilda, caci tot in acest fel mai putem si noi comunica cu Parintele Calciu azi”.


Dan Puric:
“Traim inca in zodia fricii”

“Am primit aceasta carte (Sfintul inchisorilor – n. mea, C.T. ) la intrarea la Teatru, de la Parintele Moise, care mi-a zis firesc: «Uita-te prin ea!». Plecam intr-un turneu foarte lung… Si tot firesc am deschis-o. Stiam despre Valeriu Gafencu asa cum ai sti despre bunicii tai din fotografiile rupte si arse: bucatele. Citind-o s-a intimplat un miracol: nu plecam din România, România venea cu mine. Dar nu orice fel de Românie, ci o Românie profunda, tainica.
Un cercetator francez al Ortodoxiei se minuna de poporul român atunci cind biserica Sfinta Vineri din Bucuresti a fost darimata, pentru ca in noaptea aceea nenorocita crestinii au venit si au luat acasa fiecare cite o caramida din biserica lor. Si a zis: este caz unic in istoria lumii, isi cara biserica acasa, caramida cu caramida.
Aceasta carte este o caramida din Biserica neamului. E o caramida vie. Mai avem caramizi. O caramida se numeste Valeriu Gafencu, alta Petre Tutea, alta Ion Gavrila Ogoranu, alta Ioan Ianolide… Multe caramizi. Avem si darimatori de Biserica; cei care au dat cu tirnacopul, si lista este deschisa, este aproape sufocata de cei care se inscriu astazi sa darime si Biserica si neamul. Ii amintesc pe Nicolski, pe colonelul Craciun si altii, noi, contemporani cu noi…
Mircea Vulcanescu a zis ca daca, printr-un cataclism, neamul asta dispare, cei care vor veni aici vor fi tot români. Eu zic ca daca neamul asta dispare, printr-un cataclism, si ajunge in fata lui Dumnezeu, aceasta carte poate fi un pasaport al neamului românesc in fata lui Dumnezeu. (…) Am fost cutremurat de aceasta carte. (…) In ea este esenta neintinata a neamului românesc. (…) Mi se pare ca este o pregustare a Invierii, pentru ca, daca o cititi, veti vedea ca e o coborire in iad a poporului român… Iisus a coborit in iad pentru a ne slobozi de acolo. Citind cartea aceasta veti avea sentimentul ca sinteti liberi, puternici… Veti vedea in cartea aceasta cele trei cruci de pe Golgota: crucea suferintei asumate, care transfigureaza, a lui Iisus Hristos; crucea pocaintei, a ticalosului care in ultimele secunde se pocaieste, crede si este, iata, salvat; si crucea suferintei in sine, a celui care cirteste. De fapt, pe cele trei cruci a ramas in continuare crucificat neamul românesc. Pe Valeriu Gafencu il gasiti pe crucea Mintuitorulu; ii veti mai gasi in aceasta carte pe cei care se afla pe crucea pocaintei, ca si pe cei care sint pe crucea suferintei in sine. Si-o sa mai gasiti o lume paralela - cei care au condamnat ce a fost mai frumos, mai puternic si mai curat in neamul românesc, condamna in continuare… (…) Iuda a fost superior comunistilor, pentru ca a avut acel proces de constiinta in urma caruia a aruncat punga cu arginti si a spus: «Am vindut singe nevinovat!». I-ati vazut pe cei care au distrus aceasta floare a neamului stind in genunchi si cerindu-si iertare? Ii vedeti dvs cu parere de rau, in cainta sau in pocainta? Nici nu poate fi vorba. Va spun aceste lucruri nu ca sa indemn la o stare resentimentara - pentru ca asta apartine sufletelor inferioare… (…)
Reeducarea la care sintem supusi astazi este cea a uitarii, cea a bascaliei – asa cum foarte bine a subliniat dl Razvan Codrescu, am inceput sa fim bascaliosi pina la blasfemie fata de bietii copii care au murit in decembrie 1989, apoi de cei care au transfigurat inchisorile in manastiri. Aceasta bascalie de tip diluant, comunist, distruge, pulverizeaza ingenuncherea si sfintirea.
Din aceasta carte si altele, ca aceea a lui Ioan Ianolide, se construieste poporul român – este mare pericol! Aici este neamul românesc. (…)
Nu cer sa facem baricada, ci doar sa primim aceste lucruri ca niste crestini. Tot Valeriu Gafencu spune: «Daca ne recunoastem sfintii, sintem crestini». Sintem inca in zodia aceea a Apostolului Petru, saracul, a fricii: «Nu-l cunosc pe acest om».
Valeriu Gafencu a patimit si a murit pentru ceea ce marturiseste intr-o poezie (si pentru ce vor suferi toti cei care se vor angaja la ceea ce a spus el). Scrie Valeriu Gafencu: «Si-am vrut / Neamul sa-l mut/ De aici, de jos,/ La Domnul Iisus Hristos»”.

Nota bene:
Inregistrarea audio-video a conferintei va fi disponibila in curind pe internet. Voi anunta aici la ce adresa.