Stînga să nu exulte, Dreapta să nu se demobilizeze

Cele mai recente rezultate parţiale ale scrutinului de ieri relevă o situaţie mai puţin îngrijorătoare decît am fi tentaţi să credem la prima vedere. PSD (în alianţă cu UNPR şi PC) a primit 37% din voturi, adică vreo 1,9 milioane de voturi. Din 18 milioane de români cu drept de vot. Asta arată că majoritatea covîrşitoare a românilor nu creditează partidul urmaş al PCR şi nici sateliţii lui.

Rău e însă că românii n-au înţeles miza acestor alegeri pentru Parlamentul European (au participat la vot numai cinci milioane de alegători, recte 32%). Cei care au stat acasă au ajutat PSD să obţină un număr mai mare de mandate decît putea acesta. Iar consecinţele le vom suporta toţi.

Totuşi, în condiţiile date, aşa-zisa Dreaptă (hai să zicem partidele anti-PSD, că sîntem mai aproape de adevăr) are o cotă acceptabilă şi foarte aproape de cea a PSD: un total de 33,36% (aprox. 1,75 milioane de voturi). PNL - 14,86% + PDL - 12,26% + PMP - 6,24%.  

37% vs 33% nu mai pare atît de rău. Iar PSD va mai scădea pînă în toamnă. Zisa Dreaptă este obligată să se unească dacă vrea să învingă PSD. Probabil că liderii PNL, PDL şi PMP au înţeles deja că nu au altă şansă. Uniţi în jurul lui Klaus Iohannis, de pildă, care e cel mai bine cotat, ar putea să-l bată pe Ponta la prezidenţiale. Şi-apoi se pot întîmpla multe, inclusiv ca PSD să fie scos de la guvernare. Asta ar fi partea plină a paharului. Dezamăgirea vine din faptul că o eventuală alianţă PNL-PDL-PMP nu ar fi decît o variantă ameliorată a PSD & Co. Nu ne putem aştepta la mari beneficii de pe urma unei noi guvernări a lor. Dar e răul mai mic. 

Marele meu regret este că Noua Republică şi PNŢCD nu au luat măcar 2-3% din voturi, cît să aibă de unde creşte. Ele ar putea fi adevărata Dreaptă şi de la ele am putea spera o guvernare creştină şi în slujba interesului naţional. Dar se pare că nu au, deocamdată, forţa de a se face auzite şi de a cîştiga un suport electoral semnificativ. Pentru PNŢCD este mai trist, pentru că vine după 14 ani de stat în afara politicii parlamentare. Pentru NR este un rezultat foarte slab, dar, avînd în vedere că e prima confruntare electorală la care participă, nu e de natură să demobilizeze. 

Probabil că şi liderii acestor formaţiuni se gîndesc deja la schimbări organizatorice, de strategie, de comunicare... O alianţă între PNŢCD şi NR, susţinută de un număr de organizaţii din societatea civilă, ar putea fi soluţia pentru a pătrunde în Parlament. 

În fine, independenţii au avut rezultate previzibile. Cu excepţia lui Mircea Diaconu, care, în virtutea notorietăţii sale de mare actor şi a sprijinului intens primit de la Trustul Intact, România TV şi Alianţa PSD-UNPR-PC, a obţinut un scor colosal, de aproape 7%, restul au luat mult mai puţine voturi (cam 25%) decît numărul de semnături de susţinere pe care le-au obţinut pentru a candida. Societatea civilă creştină a demonstrat cîtă putere electorală are, susţinîndu-i pe Iulian Capsali (mai ales) şi Peter Costea: sub 100.000 de voturi (mai mult însă decît PNŢCD şi NR la un loc!). Pînă la urmă e bun şi acest exerciţiu, ca să ne trezim la realitate şi să acţionăm în consecinţă. Din aceste alegeri putem învăţa multe toţi cei care ne considerăm de dreapta şi, implicit, creştini. 

CENTENAR CORNELIU COPOSU

Mai multe asociatii civice, împreună cu PNŢCD, organizează marţi, 20 Mai a.c., începînd cu ora 13.00, la Biserica Kreţulescu din Bucureşti, un moment omagial pentru Corneliu Coposu (20 mai 1914 – 11 noiembrie 1995), fost preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (1989-1995), senator şi lider al opoziţiei democratice din România postcomunistă. Astăzi, poate mai mult ca oricînd, într-o lume aflată în criză moral-spirituală, este nevoie de recursul la eroi, martiri şi sfinţi. Iar Corneliu Coposu a fost un martir. În sensul, mai larg, de mărturisitor al credinţei în Hristos şi în neamul românesc.

Iată de ce, la împlinirea a o sută de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu, vă invităm să vă alăturaţi nouă pentru a cinsti această personalitate-reper a românilor.

Secretar personal şi apoi politic al lui Iuliu Maniu timp de un deceniu, Corneliu Coposu a fost arestat în anul 1947, împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în urma unei înscenări puse la cale de regimul comunist. A fost condamnat la 25 de ani de închisoare, din care a executat 17 ani. În perioada detenţiei, 8 ani a fost ţinut la izolare şi nu a vorbit cu nimeni. A suferit în temniţele comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud, Craiova şi Capul Midia. După eliberare, a lucrat ca muncitor necalificat în construcţii. Între 1967 şi 1989 a organizat şi a condus în ilegalitate un nucleu al PNŢ, iar în 1987 a afiliat partidul la Internaţionala Creştin-Democrată. 

În ianuarie şi iunie 1990, minerii – aduşi la Bucureşti de Ion Iliescu, liderul FSN (FDSN/ PDSR/ PSD), pentru a înăbuşi în sînge mişcările de protest contra unei Puteri continuatoare a regimului comunist – i-au devastat casa lui Coposu şi au incendiat sediul PNŢCD. Moartea lui Corneliu Coposu a generat un uriaş val de simpatie populară pentru forţele politice anticomuniste din România. La înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni, veniţi din toată ţara. Acest curent de simpatie a contribuit la victoria în alegerile generale din 1996 a Convenţiei Democratice din România, alianţa anticomunistă înfiinţată de Coposu.

Rezultatul referendumului este un vot de blam dat întregii clase politice

Băsescu jubilează, Ponta minte ca de obicei, Antonescu caută soluţii disperate pentru a nu-şi ţine promisiunea de a pleca din politică. Dar nici unul nu a învins. Şi nici unul nu pare a citi corect rezultatul referendumului de ieri.

Băsescu se întoarce la Cotroceni cocoşat de povara unui vot masiv împotriva sa: dacă în 2009 a fost ales de cinci milioane de români, acum îi vor capul peste şapte milioane. E conştient, dovadă că vorbeşte despre "falia din societatea românească". Însă nu păcăleşte pe nimeni cînd spune că va fi un preşedinte al împăcării. Nici n-ar putea, chiar să vrea, pentru că USL a mers prea departe.

Liderii socialiştilor şi ai liberalilor eşuează pentru a doua oară în încercarea de a-l demite pe Traian Băsescu. E un eşec care le poate diminua capitalul electoral cu măcar încă 10%  în alegerile generale. USL marchează deja o scădere de popularitate cu 10% faţă de alegerile locale. 

PDL mai primeşte o nesperată gură de oxigen, pe greşeala adversarului, dar depinde foarte mult de cum îşi va folosi acest avantaj în următoarele luni, pentru a-l transforma în voturi. Deocamdată sigurul său cîştig este că a reintrat în joc şi nu mai riscă să aibă soarta PNŢCD.

UDMR joacă la două capete, pentru a rămîne în cărţi, dar deja şi-a făcut un duşman în USL şi va trebui să revină spăşită în alianţă cu PDL. 

Noi înşine, simplii cetăţeni, n-am cîştigat nimic. Dimpotrivă. Criza politică va continua, consumînd energia partidelor de la guvernare în bătălii care nu ne privesc, în loc să o concentreze pe măsuri de guvernare eficiente. Criza economică revine în forţă şi nu-mi pare că guvernul este pregătit să-i facă faţă. 

România e mai vulnerabilă ca oricînd în ultimul deceniu, dar, din păcate, nu are ce aştepta de la conducătorii ei, după cum a şi spus-o. Căci rezultatul referendumului pentru demiterea preşedintelui nu este decît un vot de blam dat întregii clase politice. În ciuda unei mize presupuse ca importantă pentru toţi românii, a efortului impresionant de a aduce oamenii la vot şi a tuturor manevrelor de fraudare a votului (cîteva sute de tentative sînt probate deja, dar cîte or fi rămas nedescoperite nimeni nu ştie), USL a reuşit să mobilizeze la urne mai puţin de jumătate dintre alegători. Ceea ce nu înseamnă că restul românilor cu drept de vot sînt inconştienţi, nepăsători sau că îl sprijină pe Băsescu. Înseamnă: nu ne simţim reprezentaţi de voi, nu mai girăm cu votul nostru un sistem aparent democratic, nu mai vrem să alegem între două rele, refuzăm să fim părtaşi la răfuielile voastre. 

Partidele parlamentare ar trebui să înţeleagă acest mesaj şi să îl ia în considerare. Căci şi răbdarea românului are o limită.