joi, 23 octombrie 2014

Spectrul micii apocalipse românești

Repere


În orice demers, omul de dreapta ține cont de anumite repere, în virtutea cărora se plasează la dreapta eșicherului politic. Deci și atunci cînd votează. Alege un candidat sau altul în funcție de cum se potrivește acesta viziunii sale despre lume și viață, o viziune care se sprijină pe zece piloni esențiali. Care sînt reperele unui om de dreapta? Dumnezeu, persoana, familia, națiunea, tradiția, realitatea specifică, proprietatea, competența, moralitatea și spiritul de sacrificiu – așa cum le-a inventariat eseistul Răzvan Codrescu. Toate la un loc fac armătura unei filosofii de viață.
Raportînd candidații de azi la președinția României la aceste repere, există vreunul care să le respecte pe toate? A dovedit vreunul, în trecutul său politic, că se ghidează după toate aceste ”capete de lege”? Și, în consecință, merită vreunul votul electoratului de dreapta? În opinia mea, nu.
Așadar, pentru că nu este reprezentat de nici un candidat, electoratul de dreapta este pus în fața următoarei alternative: fie nu merge la vot, fie încearcă să salveze ce se mai poate salva, făcînd cel mai mic compromis posibil.
Cum spuneam, unul dintre reperele omului de dreapta este realitatea specifică. El operează cu ce îi oferă realitatea, nu cu utopii, închipuiri, iluzii. Idealul ar fi să avem un candidat creștin, familist, respectuos față de tradiție și proprietate, realist, competent, moral și gata să se jertfească pentru binele public. Dacă nu avem, e realist să nu mai mergem la vot? Rezolvăm ceva cu asta? Nu, dar vor zice unii, și nu fără dreptate, măcar rămînem cu conștiința curată că n-am participat la un joc care este oricum pierzător pentru noi. Eu însumi am optat așa în cîteva rînduri. Însă, acum ne aflăm într-un moment de cotitură istorică, în care nu cred că mai avem voie să stăm deoparte.  
Am scris încă din 6 august a.c., deci înainte de depunerea candidaturilor, aici: ”Prioritatea pentru toți oamenii normali la cap din țara asta este acum să-l oprească pe Ponta. Indiferent cine va ajunge la Cotroceni, în afară de el, va fi mai bine. Nici unul nu e atît de iresponsabil, de rău intenționat, de corupt moral și de lipsit de orice repere că omul ăsta. Nici unul nu ar avea cum acumula toată puterea în mîna lui.
Candidatura lui Ponta este ultima mare carte pe care o mai are de jucat mafia comunisto-securistă. Dacă o pierde și pe asta, în cîțiva ani se va face mare curățenie în România. Totodată, acum este în discuție, la fel ca la începutul anilor 90, direcția de mers a României. Nu fiți surprinși! Drumul spre Vest nu este ireversibil. Știu, Vestul nu e raiul. Totuși, Estul e iadul! Fără nici o îndoială.”

Răul


Victor Ponta a dovedit, de cînd a preluat guvernarea, în 2012, că este în stare să calce pe cadavre pentru a-și îndeplini misiunea, căci nu e decît o marionetă, iar misiunea sa este de a apăra mafia politico-economică pentru ca aceasta să poată prăda România în continuare. Ponta este plagiator, mincinos patologic, incapabil să facă ceva bun pentru țară, după cum o arată de doi ani încoace, sclav al mentalității stîngiste de a pune taxe și impozite tot mai multe și mai mari, pentru a întreține o pătură de asistați recunoscători cu votul; un demagog lipsit de farmec; om fără nici o însușire și fără nici un ideal, păpușa mafiei. Cu el președinte nu doar că nimeni nu ne va mai lua în serios ca stat, dar riscăm și să ajungem la sapă de lemn și în afara lumii civilizate.
Sînt conștient că foarte mulți îl votează pe Victor Ponta pentru că le seamănă și se simt reprezentați de el. Nu o spun public decît cei mai sărăcuți cu mintea dintre ei, dar cu toții consideră acceptabil comportamentul lui Ponta. Ce dacă a plagiat, de asta nu mai putem noi? Și, oricum, am face la fel dacă am putea, pentru un carton în plus, că nu se știe cînd îți trebuie. Ce dacă minte, nu toți mințim? Și oare nu e politicianul mincinos prin definiție? Ce dacă îi apără pe corupții din propriul partid? Nu e normal să fie de partea colegilor lui? Fiecare e de partea haitei sale! Și așa mai departe. Oamenii ăștia sînt în cel mai bun caz amorali și cel mai sigur imorali. Dar nu e toată România așa! Cred că majoritatea covîrșitoare nu e așa.
Prin urmare, majoritatea ar trebui să decidă președintele. Un președinte care să-i semene cît mai mult. Dar majoritatea de bun-simț este scîrbită și nu se amestecă. Chiar și unii lideri de opinie afirmă că nu-și pot liniști conștiința votînd răul mai mic și resping in corpore clasa politică și mascarada cu pretenții de democrație de la noi.
Totuși, de viitorul președinte depinde politica externă românească, adoptarea unor legi (președintele trebuie să funcționeze ca un cenzor lucid al Parlamentului, care e clar sub dominația PSD și sateliții), numirea procurorilor-șefi și ai șefilor de servicii secrete, păstrarea independenței Justiției și eventual organizarea unei noi majorități parlamentare.
Nu îl putem lăsa pe Ponta să pună mîna și pe președinție, având guvernul și Parlamentul la dispoziția sa.

Neamțul


Cine îl poate învinge pe Ponta? Sondajele de opinie arată că cel mai bine plasat în preferințele electoratului este Klaus Iohannis. Putem vota din prima cu el, dacă suntem adepții votului util. Dar putem vota cu el și în turul doi, dacă ajunge acolo, iar în turul întîi să votăm cum ne trage mai degrabă inima, nu atît pragmatismul. Căci Iohannis nu este chiar lipsit de pete în biografie. Nu a reușit să explice convingător cum și-a făcut șase case din leafă de bugetar. Nu și-a manifestat nici regretul că a fost complice la asaltul USL, din vara lui 2012, asupra insituțiilor statului și a legilor. În plus, este liderul unui partid din vîrful căruia prea mulți au ajuns pe mîinile procurorilor și ale judecătorilor, pentru fapte de corupție. Ceea ce îi scade din credibilitate. Cu toate acestea, Iohannis nu e Ponta. Cum am mai scris, asta e marea lui calitate. Adică, nu minte ca Ponta, nu are tupeul incredibil al lui Ponta, nu a comis fapte atît de grave precum Ponta, nu este șeful PSD – cea mai periculoasă grupare infracțională din România –, nu are nostalgii comuniste ca Ponta, nici admirație pentru China totalitară și pentru Rusia lui Putin. În fine, Iohannis și-a probat competența administrativă vreme de mulți ani, este serios și civilizat și pare-se că se bucură de sprijinul cancelarului german Angela Merkel.
Este suficient pentru ca un om de dreapta să-l voteze? Opiniile sînt împărțite. Unii, mai radicali, îi reproșează originile etnice germane și confesiunea protestantă. Alții îl acuză de noncombat și posibil blat cu Ponta, pentru că tace pe marile teme, iar cînd vorbește e monosilabic sau gafează. Destui se opresc la problemele de ordin moral.
Mai planează asupra lui și spectrul unei decizii de incompatibilitate, care îl poate scoate din cursa electorală sau îi poate atrage invalidarea, dacă va cîștiga alegerile (procesul Înalta Curte de Casație și Justiție avînd termen pe 18 noiembrie, la două zile după al doilea tur de scrutin).
Bun, dacă sunteți prea scrupuloși să votați cu Iohannis în turul I, dar admiteți că oricare contracandidat al lui Ponta merită votat în turul al II-lea, deci și Iohannis, în caz că ajunge, alegeți pe 2 noiembrie, la primul tur, un alt candidat care să fie mai aproape de vederile dvs, chiar dacă nu i se dau multe șanse.

Excepția


Eu unul nu identific în restul candidaților pe nimeni care ar merita votul unui om de dreapta, cu excepția Monicăi Macovei. În primul rînd pentru ce a făcut deja în funcțiile publice pe care le-a deținut, cea de ministru al Justiției și cea de europarlamentar: reforma în Justiție, înființarea DNA și o lege europeană, care se aplică și României, privind confiscarea extinsă a averilor dobîndite din infracțiuni. Sînt fapte care au creat cadrul pentru ce se întîmplă azi cu unii dintre marii mafioți ai țării. Fără schimbările din Justiție făcute de Macovei, și sub protecția președintelui Băsescu, să recunoaștem, Năstase, Vîntu, Rușanu, Vlasov, Hrebenciuc, Șova, Becali, Voiculescu, Patriciu și toți ceilalți jefuitori ai României care se află azi în închisoare sau în anchete penale nu ar fi fost deranjați nici cu o floare.
Desigur, nici Macovei nu este un înger de lumină. Ea are de explicat de ce a susținut ani în șir propaganda homosexuală, prin aderarea la fundația ”Accept” și prin intervenții publice de partea acesteia. Cum se potrivește poziția ei pro-homosexuali cu convertirea sa la greco-catolicism și cu apartenența la grupul parlamentar al popularilor europeni (care, teoretic, sînt pentru familia firească, tradițională)? În ultima vreme, Monica Macovei a evitat să se mai pronunțe pe teme legate de homosexualitate și de familie în general. Asta poate fi numai o tactică electorală, nu exprimă neapărat schimbarea opiniilor. Iar dacă se vrea președinte cu voturile electoratului de dreapta, sensibil la subiect, este musai să-și spună părerea tranșant în chestiune.
De asemenea, Monica Macovei ar trebui să revină mai lămuritor asupra unei declarații a ei referitoare la predarea religiei în școală. Inițial, cu toții am înțeles că este pentru eliminarea educației religioase din școli și înlocuirea ei cu o istorie a religiilor. Ulterior, ea a nuanțat: nu vrea decît ca predarea religiei să fie opțională și ca orele de religie să se axeze pe valorile etice (aici, de la minutul 54 ). Nu e de ajuns. Ora de religie este și acum opțională. Cît despre ce se predă, e ușor de verificat prin manuale și metodologie. Dar educația religioasă nu înseamnă doar deprinderea unei etici, ci și înțelegerea unei culturi specifice și, mai cu seamă, fundamentele adevărului de credință. Nu poate deranja pe nimeni faptul că un elev ortodox învață despre ortodoxie, din moment ce el vrea asta.
Să reținem însă că România are acum probleme mai grave decît propaganda unei minorități gureșe și perverse sau decît discuția despre dacă și cum să se facă religia în școală. Nu că nu sînt și acestea importante (personal am vorbit și scris, dar am și acționat în stradă și în Justiție nu o dată pe aceste teme, de pe poziții firești, conservatoare).
Una peste alta, cu Macovei președinte, am fi siguri că Justiția merge pînă la capăt și că România rămîne pe sensul de mers către Vest.
Dar șansele Monicăi Macovei de a ajunge în turul al doilea al alegerilor sînt extrem de firave, după cum o arată atît sondajele de opinie, cît și campania ei. În sondaje este devansată de găunosul trădător Călin Popescu Tăriceanu și de controversata Elena Udrea. Pe stradă, nu i se văd afișele, bannerele și voluntarii. Este mai prezentă pe internet, cu o campanie inteligentă, dar cam atît. Insuficient, cred.

Concluzii


Revenind la lista de candidați, spun că eu nu mi-aș da votul pentru nici unul dintre ceilalți, în afară de Macovei sau Iohannis – și în cazul acestora cu rezerve destule, dar silit de împrejurări. Totuși, dacă aveți altă părere, este mai bine este să votați cu oricine doriți, dar contra lui Victor Ponta.
Oricîte păcate ar avea ceilalți, să nu pierdem din vedere contextul, care este esențial, și urgența  care ne obligă să-l alegem pe oricare contracandidat al lui Ponta. Dacă PSD nu va izbuti să impună și președinte statului, totul e încă posibil. Nici o coabitare, nici măcar una Tăriceanu – Ponta nu va ține prea mult. Ne-o arată istoria ultimului sfert de veac.
PSD deține astăzi aproape toate pîrghiile de putere în stat, cu excepția președinției și a controlului asupra Justiției. Victoria lui Ponta în aceste alegeri ar face din PSD un partid totalitar: cu peste 70% dintre parlamentari (nu contează că unii au alte etichete, ca UNPR, PC, UDMR, independenți) la ordinele sale, cu majoritatea județelor sub comanda sa, cu toate funcțiile de mare decizie în republică ocupate de oamenii săi. Atunci, PSD va fi de neoprit. Legile vor fi schimbate, drepturile violate, libertățile restrînse sau acordate după bunul plac, infractorii cu gulere albe – scoși de sub urmărire penală sau eliberați din pușcării, după caz; economia se va prăbuși, birurile puse asupra poporului vor fi tot mai grele, dar fără să acopere totuși lăcomia hoților din fruntea bucatelor, pensiile și salariile bugetare nu vor mai putea fi plătite etc. Mica apocalipsă românească. Fără exagerare.
Dacă nu vă pasă, nu ieșiți la vot sau votați Ponta!




PS:

Pentru cei care n-au înțeles deja, poziția de mai sus este o opinie personală, nu una a Asociației ”Rost”. Iar eu am ținut să-mi exprim o părere, nu să fac campanie pentru cineva anume. Cred în ce-am scris, nu mi-a dictat nimeni ce să scriu, nici pe bani, nici prin alte mijloace. Admit că mă pot înșela, dar aștept contraargumente la ce-am spus. M-aș bucura ca acest articol să declanșeze o dezbatere adevărată, pe principii și valori, purtată cu realism politic. 

vineri, 17 octombrie 2014

Vă recomand...

...din Formula As de săptămîna asta (îl găsiți numai la chioșc):

# Un reportaj excepțional, de Ciprian Rus. Despre urmele vlahilor de pe țărmul Adriaticii, vlahi (sau protoromâni, dacă vreți) care, așa cum o demonstrează Formula AS de zece ani încoace, au populat Europa din Balcani pînă în Moravia, din cele mai vechi timpuri.



Un interviu foarte bun semnat Dia Radu. Precis, alert, uman, convingător. O Monica Macovei așa cum mai rar putem să vedem, pentru că interlocutorul și contextul scot de fiecare dată altceva din oricine. Iar un reporter bine pregătit, de bună credință, care chiar vrea să afle, nu să manipuleze, e esențial pentru ca un politician să se arate așa cum este sau foarte aproape de cum este. 


Un film pe care trebuie să-l vedeți

Aseară am fost la premiera filmului ”Poarta Albă”, de Nicolae Mărgineanu, la Cinema Studio. Un film tulburător despre unul dintre locurile de distrugere a elitelor românești de către regimul comunist: Canalul Dunăre-Marea Neagră. Un film despre absurdul unei ideologii, despre răutatea umană pusă în slujba unei utopii și despre rezistența la rău și urît prin credință.
Deși am văzut prima dată pelicula pe 30 iunie a.c., în avanpremiera pe care am organizat-o, prin bunăvoința și în prezența regizorului, la cafeneaua culturală La Vulturi, aseară am urmărit-o din nou, cu aceeași emoție.
Chiar dacă este o ficțiune, povestea se bazează pe fapte reale, în țesătura sa fiind recognescibile episoade din anumite cărți de memorii scrise de foști deținuți politic. Actorii au fost foarte bine aleși, debutanții Cristian Bota și Sergiu Bucur făcînd roluri remarcabile. Mi-a plăcut mult și Bogdan Nechifor, în rolul părintelui Arsenie Boca, dar și foarte scurta apariție, plină de dramatism, a excelentei Maria Ploae.
Cîteva scene te pot urmări o viață, prin valoarea lor de simbol. Nu vi le redau aici, ca să nu vă lipsesc de plăcerea de a le vedea singuri, dar vă spun atît: pîinea, crucea și pruncul.
Cu acest film, Nicolae Mărgineanu și-a arătat, încă o dată, nu doar măiestria, ci și sensibilitatea sufletească și atașamentul pentru valori perene. Și a fost răsplătit aseară cu un nou premiu al Uniunii Cineaștilor din România.


miercuri, 15 octombrie 2014

Eveniment cultural: Virgil Nemoianu și Sorin Lavric în dialog


vineri, 10 octombrie 2014

(Im)Politice III

# Le recomand nostalgicilor comuniști, principalii vontanți ai PSD și ai lui Victor Ponta, o bună analiză comparativă a economiei românești din anul 1989 și din 2013. Autorul ne arată că la toate capitolele economia comunistă era de trei ori mai slabă decît cea de azi. Și asta luînd în calcul raportările regimului comunist de la acea vreme, care erau umflate cu pompa, propagandistic, după cum știm, și, atenție!, un curs leu-dolar care era menținut la o valoare scăzută, nerealistă, în mod forțat, de către regim. După 89, cînd s-a liberalizat cursul, s-a văzut ”puterea” leului, de au rămas oamenii care aveau bani de-o mașină cu bani doar pentru pîine, în numai un an de zile. 
Citiți și votați Ponta, ca să repetăm experiența!

# Jurnalistul Ionel Stoica ne atrage atenția, pe Facebook, asupra unei noi legi prin care PSD vrea să distrugă țara asta: noul Cod Silvic. ”Proiectul de lege a trecut cu o viteză suspectă la Camera Deputaților și a fost votat de 127 de parlamentari PSD. Doar două modificări:
- excluderea din fondul forestier național a jnepenișurilor, a pășunilor împădurite și a perdelelor forestiere de protecţie. Adică a dat verde la vînzarea unor terenuri, defrișări - alunecari de teren, inundații etc
- România se angajează să împădurească doar un milion de hectare pînă în 2030. Adică jumătate faţă de actualele prevederi din Codul Silvic”

# Președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici, Octav Bjoza, a fost numit subsecretar de stat într-un departament special al guvernului, care să se ocupe de foștii deținuți politici. Îmi miroase urît. Ce mai urmărește acum Ponta? Să-i discrediteze sau să se folosească de foștii deținuți politic? Este Ponta interesat de soarta, dreptatea și recompensarea foștilor deținuți politic cum sînt eu astronaut. Și nu sînt. Desigur, creștinește, e frumos și bine să acorzi încredere. Dar o faci în cazul unuia pe care nu-l cunoști. Or pe Ponta îl cunoaștem: simpatizant al lui Che Guevara, admirator al lui Vladimir Putin, fermecat de ”modelul democratic chinez”, corupt pînă în măduva oaselor, plagiator, mincinos patentat. Ce încredere să-i mai acorzi? Păcat că dl Octav Bjoza s-a lăsat tras, cu naivitatea omului curat, în această cacealma!

# Apropo de Ponta, iubitorul de dictaturi (chineză și rusă), dacă vă bate gîndul pe careva dintre cei de pe lista mea să-l votați, vă invit ca mai întîi să citiți cîteva texte ”nostalgice” după Epoca de Aur apărute în Formula AS de săptămîna trecută și de săptămîna asta. Amintiri comic-amare din copilăria comunistă a lui Cristian Curte, Matei FlorianBogdan LupescuFlorentin PopaCiprian Rus și a subsemnatului. Poate că ați uitat cum trăiam și vreți să repetăm experiența.

# Știți care e principalul atu al lui Klaus Iohannis în lupta cu Victor Ponta, din perspectiva unui om de dreapta? Că nu e Ponta  Pentru asta va fi votat de mulți electori de dreapta, iar nu pentru alte merite, reale sau închipuite. Pentru că omul de dreapta este un realist prin excelență: dacă tot nu avem nici un candidat atutentic de dreapta pe care să-l votăm, măcar să nu-l lăsăm pe unul ca Ponta să capete toată puterea. Iar Iohannis e cel mai bine plasat dintre contracandidații lui Ponta.

joi, 4 septembrie 2014

O nouă carte de folos la Editura ROST

Săptămîna viitoare va fi pe piață o carte care va naște controverse, dar care, tocmai de aceea, ne obligă la o revizitare a istoriei Renașterii, cu scopul precis de a reevalua, spre folos cultural dar și... practic, noțiunea de politică și, desigur, cea de om politic. 
Bazată pe o documentare minuțioasă, scrisă alert și cu o empatie bine strunită de nevoia de obiectivitate a unui autor onest, cartea poate fi citită și ca o poveste pur și simplu, dincolo de implicațiile sale filosofico-politico-istorice și de interogațiile firești pe care le reclamă acestea.
Primul volum al cărții Cesare Borgia, Prințul Renașterii. O cronică în două volume, de Dragoș Moldoveanu (Editura ROST, 2014, București) are 167 de pagini și costă doar 18 lei. Distribuția se face prin S.C. Supergraph S.R.L. (Str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, Tel.: (021) 320 61 19, Fax: (021) 319 10 84, E-mail: editura@sophia.ro) și prin Editura ROST (Str. Vulturilor 8, sector 3, Bucureşti; telefon: 0740/103621, e-mail: editurarost@gmail.com). 
Pentru a vă deschide gustul de lectură, vă ofer scurta prefață a volumului.



Cuvânt introductiv


Despre Cesare Borgia s-a scris și s-a evocat de prea puține ori cu obiectivitate. Abordările au fost în rare cazuri întemeiate pe fapte verificate și probe convingătoare, iar argumentele au presupus mai curând mistificări de natură propagandistică. Pseudo-istorici și scriitori avizi de cancanuri au dat întâietate zvonisticii și ficțiunilor în detrimentul adevărului faptic.
Predilecția pentru informații nefondate și scorneli este înfiorătoare. Dintotdeauna au fost mai captivante relatările despre „fratricidul“ (niciodată dovedit) comis de Cesare, despre „relația incestuoasă“ (acuzație lansată din răzbunare) cu sora sa, Lucrezia, sau despre „imoralitate“ ca trăsătură generală de personalitate a acestuia. Diabolizarea lui Cesare Borgia a fost sistematică, iar efectul a fost previzibil.
În mentalul colectiv, ducele de Romagna și de Valentinois a fost un ucigaș cu sânge rece, un individ fără scrupule care a pășit pe cadavre pentru a-și atinge scopurile „infame“, un aventurier egoist și trufaș. O reprezentare necruțătoare, redată în tonuri funeste. O sumă de etichete care alcătuiește mai curând portretul unui personaj malefic și distructiv.
Descrierea de mai sus este o denaturare elaborată care a funcționat și încă funcționează, pe alocuri, ca adevăr.
Acestei terfeliri a veridicității istorice i se răspunde în paginile cărții de față. Cesare Borgia nu a fost un monstru cu chip uman. A fost un personaj remarcabil care a ilustrat o epocă excepțională, de transformare organică a vieții și filozofiei sociale, de evoluție a cunoașterii. A întrupat trăsă-turi precum dinamism, abilitate, energie și ambiție. A fost exponentul Renașterii.
Aceasta este și teza prezentei scrieri – primul volum dintr-o serie de două despre viața și contextul istoric în care a existat Cesare Borgia. Volumul de față este consacrat anilor de început, copilăriei și adolescenței sale, perioadei în care a fost cardinal, precum și consolidării unei alianțe care îi va înrâuri cariera ulterioară, cu Franța lui Ludovic al XII-lea. Intervalul anilor 1475 și 1499. Ultimul sfert al extraordinarului secol al XV-lea, miezul Renașterii.
Concis, volumul I din Cesare Borgia, Prințul Renașterii. O cronică în două volume redă ascensiunea fiului papei Alexandru al VI-lea până la inițierea campaniei militare din Romagna (1499-1503). Până la perioada de glorie și declinul său abrupt. Este povestea înălțării unui tânăr senior, erudit și avid de cunoaștere, care își conștientizează menirea și își făurește propriul destin. Este povestea unui spirit ales de Istorie.
Pentru o mai bună înțelegere a personalității și traiectoriei sale, am considerat necesară nararea, pe alocuri sumară, a istoriei familiei sale. Istorie care, începând din anul 1455 – anul alegerii unchiului tatălui său, Alfonso de Borja, pe Tronul Sfântului Petru – s-a confundat într-o măsură considerabilă cu istoria Vaticanului. Este limpede că înălțarea acestei familii spaniole, pe teritoriu străin, s-a datorat în primul rând priceperii și inteligenței politice a acestui Alfonso de Borja, papa Calixt al III-lea. Este puțin probabil să fi vorbit și scris astăzi despre Cesare Borgia, dacă acest eveniment epocal nu ar fi avut loc. La mai puțin de patru decenii de la alegerea primului papă spaniol din istorie, nepotul de soră al acestuia, Rodrigo Borgia, numit cardinal prin mijlocirea directă a unchiului său, a fost votat suveran pontif – cel de-al doilea (și ultimul) de naționalitate spaniolă.
Nemărginita ambiție a familiei Borgia a stârnit antipatii și vrajbă. Acești străini care „invadaseră“ Cetatea Romei și ocupau funcții înalte în aparatul administratic și decizional al Sfântului Scaun incomodau și perturbau relațiile adânc cimentate ale vechilor clanuri italiene. În acest context, ascensiunea lui Cesare Borgia, cu aspirații îndrăznețe, dinamic și dezlănțuit, a încâlcit suplimentar ițele unei acțiuni suficient de complexe.
Fără echivoc, Cesare a beneficiat de pe urma unei ocazii favorabile. Fiul unui papă urât pentru obârșia sa non-italiană, invidiat pentru circumstanța care i-a facilitat ascensiunea, însă respectat pentru abilitatea politică și aptitudinile de administrator, Cesare a înțeles că împrejurarea, în absența virtuților care să îl înalțe în vârful puterii, era insuficientă. A acceptat, forțat de tatăl său, calitatea de membru în Colegiul Cardinalilor, la care a renunțat pentru a deveni prințul războinic care va aspira la cucerirea și unificarea peninsulei italiene.
Vorbind despre Cesare Borgia, ar fi injust să nu ne raportăm la Niccolò Machiavelli și la moștenirea sa politico-literară. Fiului papei Alexandru al VI-lea îi datorăm redactarea de către ilustrul florentin a celui mai faimos tratat de știință politică scris vreodată, Principele. Machiavelli a compus acest manual de guvernare inspirat fiind de acțiunile și concepțiile politice ale lui Cesare Borgia, pe care l-a cunoscut, analizat îndeaproape și prețuit.
Între evaluarea diplomatului florentin și propaganda calomnioasă născută din resentimente am ales criticile lui Machiavelli. Între faptele consemnate și informațiile otrăvite lansate de către adversarii politici am ales faptele probate și sprijinite pe argumente solide. Între virtuțile slăvite de contemporani și etichetele aplicate de către defăimători am preferat virtuțile și abilitatea. Cesare Borgia, așa cum a fost.


Autorul

Un dar din dor

Deocamdată am primit doar fotografia, dar îmi va ajunge curînd și icoana. Marca Teodora Roșca (ale cărei lucrări le puteți vedea într-o expoziție La Vulturi). Adică, splendidă! O lucrare solicitată de mine mai de mult, pentru cel mai drag Teodor din viața mea. Îi înfățișează pe Arhangleul Mihail și Sf. Mare Mucenic Teodor Stratilat, umăr la umăr în lupta cu răul. Doi protectori cum nu se poate mai potriviți, într-o viziune rară. Mă bucură această icoană cu atît mai mult cu cît Teodora a reușit să surprindă pictural și un gînd... poetic al meu: dorul ca dar divin (inclusiv dorul de Dumnezeu), care rezonează excelent, cel puțin în acest caz, cu darul lui Dumnezeu - Teodor.