Poate vă era dor. Bucureşti, iarna lui 1969 :)

Faceţi click pe imagine, ca să vedeţi un reportăjel despre veselia oamenilor muncii care deszăpezeau Bucureştiul acum 40 de ani :)

HEAVY SNOWFALL IN BUCHAREST

Poemele săptămînii (2)

Balada păsării

de Daniel Turcea

vie Lumină

venind, pe cale

inima-mi cere

pasăre lină

sufletu-n lacrimi

vrea, fără vină

numai să-l apere

numai să-l poarte

sus

peste moarte

Sunt bătrân, bătrâne...

de Laurenţiu Ulici

Sunt bătrân, bătrâne, timpul nu mă iartă
Anii – nu ştiu bine când – s-au adunat:
Mai iubind o fată, mai ratând o carte,
Mai plesnind din biciul râsului cifrat;

Mai lovit de soartă, câteodată-n faţă;
Mult mai des din spate – de prieteni buni;
Mai uitat în somnul alb, de dimineaţă;
Mai plângând în zborul unor vagi lăstuni;

Mai sedus de glorii care n-au să vină;
Mai trâdându-mi clipa pentr-un ceas fictiv,
Mai stingând lumina tâmplelor, alpină,

Mai cerând ninsorii tainicul motiv;

Mai purtând pe umeri mantii iluzorii;
Mai glumind cu mine, ca să nu mă dor;
Mai câzând din şaua certă a rigorii;
Mai cutremurat de-un frig interior;

Mai amintind de dorul unui alt dor – sudic,
Mai visând la umbra morilor de vânt;
Mai pândind amurgul simţurilor, ludic,
Mai crezând în rima plânsă de cuvânt...

Sunt bâtrăn, bătrâne, timpul îmi împarte
Anii pe din două, leneş alternând:
Mai ratând o fată, mai iubind o carte
Până unde totuşi, până unde? Când?

Ruga de neînsurare

de Lucian Avramescu

mai lasă-mă iubito, doar o clipă

să dorm la subsuoara întîmplării

nu-mi priponi belciugul de aripă

vreau să mai zbor o noapte cu cocorii

nu-mi apreta pulpana mea de zeu

cartofii pai nu-s hrana mea cerească

al nebuniei mele minereu

nu vreau sub aragaz să se topească

mai lasă-mă călare pe butoaie

în pivniţa sublimelor candori

s-o fac de mînz, de ţap s-o fac, de oaie

să-mi bată floarea vinului în nări

ţi-oi face mulţi copii în consecinţă

voi sta cuminte în prea scurtu-ţi lanţ

dacă amîni cea clipă de căinţă

cînd dinţii casnici m-or pătrunde – cranţ!

Biserica sub comunism. Ciclu de conferinţe la Iaşi

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – filiala Iaşi organizează, în perioada 9 – 13 februarie a.c., un ciclu de conferinţe pe tema „Biserica Ortodoxă Română şi puterea politică în perioada comunistă”. Conferinţele se vor desfăşura în Aula „Mihai Eminescu” din corpul A al Universităţii „Al. I. Cuza” – Iaşi.

Azi, 9 februarie, începând cu ora 18:00, va avea loc conferinţa „Comunismul – o religie atee” avându-l ca invitat pe Lect. Univ. Dr. Radu Preda, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase (INTER). Domnul Preda este de asemenea membru al în staff-ul Forumului European al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă (Bruxelles).

Mîine, 10 februarie, începând cu ora 18:00, se va proiecta filmul documentar „De ce nu canonizăm martirii anti-comunişti?” – o producţie TVR semnată de Rafael Udrişte.

Joi, 11 februarie de la ora 18.00, se va desfăşura conferinţa cu titlul „Biserica şi Securitatea”, susţinută de Lect. Univ. Dr. George Enache, membru CNSAS şi lector la Facultatea de Istorie din Galaţi

Vineri, 12 februarie, de la ora 18.00, sub genericul „File din Patericul Închisorilor: Valeriu Gafencu”, va conferenţia monahul Moise Iorgovan, de la Mănăstirea Oaşa – judeţul Alba, autorul cărţii Valeriu Gafencu – sfântul închisorilor (Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007).

Mişcarea Goma pentru drepturile omului

33 de ani de izolare şi umiliri

Flori Bălănescu

Într-o ţară în care preşedintele a condamnat comunismul, se pare că pensiile celor care ne-au decimat elitele intelectuale, profesionale şi sociale nu pot fi (re)calculate după o raţiune care să menajeze ce a mai supravieţuit din fibra noastră morală...

Într-o ţară în care colaboratori notorii, (auto)recunoscuţi, ai Securităţii sunt conspiraţi în continuare de către Securitate, prin intermediul CNSAS... ce s-ar mai putea face? Sorin Roşca-Stănescu strigă în gura mare că a colaborat cu Securitatea şi vrea să i se recunoască oficial acest statut, dar primeşte certificat de băiat curat...

Singura soluţie exemplară ar fi ca securiştii cu pensii nemeritate să se adune într-o Asociaţie a Foştilor Torţionari şi să dea statul român în judecată pentru că le încalcă dreptul legitim de a se căi, prin reducerea pensiilor, ca prim pas într-un proces al comunismului, dovedit până acum o hidoasă gargară propagandistică.

Într-o ţară în care apar ediţii fabuloase ale scrierilor unor indivizi care au hrănit prin supuşenia şi micimea lor fiara comunistă...

Într-o ţară în care intelectualii cultivă confuzia şi dispreţul...

Într-o ţară în care posturile publice de radio şi televiziune fac reclamă deşănţată groparilor culturii române...

Ei bine, în această ţară în care intelectualii „de marcă” îşi plâng de milă spunând „ce să facem, dacă n-am avut şi noi un Havel...”, eventual, „un Havel” care să ne fi picat precum para mălăiaţă, drept între ochi, în această ţară adevărul a ajuns o otravă letală chiar pentru aceia care au avut de suferit.

Alibiul postfactum al intelighenţiei române: dacă n-am avut şi noi un Havel... Am citit-o şi auzit-o de prea multe ori, ca să nu ştiu deja că este un soi de axiomă a generaţiilor antedecembriste care au croit cutumele în spaţiul cultural (se înţelege, distrugând prin „rezistenţa” lor miezul a ceea ce ar fi trebuit să fie societatea civilă), şi pe care au grijă să le menţină astăzi.

Mă întreb, desigur, retoric, de ce nu se privesc domniile lor în oglindă, când în cea mai aprigă intimitate, sunt sigură, se întreabă: dar de ce n-am avut noi un Pleşu, un Liiceanu, un Breban, un Manolescu... un Săraru... un oricare ...escu, ...eanu... aru etc.? Oare ce (pe cine) ar vedea?

Şi dacă cei ce nu au fost în stare să fie, dar azi au pretenţia că au făcut tot ce s-a putut, şi ar fi putut mai mult dacă aveau „un Havel”, îşi imaginează că pot „trece” peste Paul Goma, înseamnă că el nu a existat?

Alibiul intelectualităţii române, indiferent de originea etnică, este infirmat de o excepţie ce sfidează regula (a supuşeniei, laşităţii, meschinăriei şi defetismului neaoş): PAUL GOMA.

Pesemne, este foarte convenabil să spui că n-ai avut „un Havel”, dar asta nu merge la nesfârşit. Formula nu îl poate diminua, şi nici şterge din istorie pe Goma. La fel de convenabilă este şi reţeta securistă, colportată cu aplomb de autoritate în materie: „Goma nu are talent”. Unde dai şi unde crapă!, când vine vorba să spunem ce am făcut noi. Sau de ce nu am făcut. Tot aşa, Goma a fost „făcut” şi pederast, jidan, kaghebist, spion american, antisemit. Însă, cu siguranţă el chiar a făcut istorie, nu a încercat să o saboteze. Doar nu-şi imaginează cineva că Tov’ Răposescu şi braţul înarmat al revoluţiei sale desfăşurau dispozitive impresionante de compromitere şi anihilare pentru orice băiat şturlubatic şi pe invers, real sau închipuit. (Nu pot să uit cum dăduse peste margini un foarte cotat scriitor-publicist-jurnalist folosind drept argumente imuabile zoaiele fabricate de Securitate pentru a-l compromite pe Paul Goma; pe care, de altfel, numai cine are interes le crede şi le promovează, ori, la fel de grav, cine nu a citit suficient despre cum acţionau tovarăşii noştri inteligenţi de la criminalul stabiliment.) După cum, tot istoria (fie ea şi cu dosarele încă la secret) ne arată că nu orice fetişcană cu har poetic şi limbaj alambicat era în primul vizor al vigilenţei revoluţionare. Cine a pus regimul în pericol, sau reprezenta un potenţial pericol, a suportat consecinţe drastice. Degeaba răsar opozanţii după „revoluţie”, precum melcii după ploaie... dar câţi dintre ei au fost aruncaţi în puşcării, în azile psihiatrice, în afara fiinţei lor – în angoasa morţii?

Alibiul intelectualităţii de ieri şi de azi este un balon cu pucioasă. Talentul rezistenţilor prin tăcere, autocenzură şi cultură (Paul Goma a spus „paraliteratură”) a sufocat şi a ucis viitorul a peste 20 de milioane de români (mă gândesc la cetăţenii Regatului Mare al României), care încă mai dau semne că vor să fie trataţi cu respect. Ceva esenţial este în neregulă cu noi atunci când un rezistent pe burtă îi aruncă în obraz lecţii de retorică unui opozant autentic – precum Radu Filipescu (credeţi că era uşor să stai ani de zile în puşcăria Aiudului, atenţie – în anii 80! – în timp ce poporul tău, cu jaluzelele trase, îşi dădea-n bobi să vadă când o să crape Ceauşescu?), când un preşedinte care a făcut avere în timp ce noi mâncam pe cartelă, din marea milă a Inegalabilului Cârmaci, îşi permite să-şi bată joc de un om ca Vasile Paraschiv, în direct, la oră de maximă audienţă, în aplauzele unor intelectuali lipsiţi de şira spinării (Paraschiv e un om care a cunoscut toate iadurile posibile pe pământul ţării lui, mai bine ar face românii să-i citească memoriile!); când superoamenii noştri de cultură o iau în tărbacă, o maimuţăresc, când violent, când condescendent, pe Herta Müller (de ce? că a avut curaj să spună adevărul, că are nas pentru securişti, pe care îi miroase de la o poştă? nici ea nu are talent?) ... în fine, când intelectualii noştri de azi trec peste asemenea lucruri cu nonşalanţă (e mai de bun gust să ciocneşti o cupă de şampanie la palatul prezidenţial, să ai impresia că vei intra în istorie pe uşa din faţă, decât să fii solidar, să fii empatic cu neintelectualii subţiri Radu Filipescu, Vasile Paraschiv..., cu netalentatul Paul Goma, cu neromânca Herta Müller!)

Problema noastră să fie oare că n-am făcut, pentru că n-am avut „un Havel”? (Cine să ni-l fi înşurubat în creier şi în conştiinţă, ca pe un cip?)

Nu, adevărata noastră zgaibă (care ne zgândără) este: Tu (eu) de ce n-ai (n-am) fost Havel? (Havel este mai talentat decât Goma, de-asta a avut succes în spaţiul public? Păi, în România talentul şi moralitatea se exclud!?)

Încă mai cred, încă mai sper că adevăratul nostru „un Havel” ar fi trebuit să mijească în creierul şi în conştiinţa oricărui intelectual român. Cine i-a împiedicat pe talentaţii noştri compatrioţi, indiferent de limba lor maternă, să fie „un Havel”? Cu siguranţă, nu Goma. El a avut curajul nebun de a fi „singur împotriva Lor”, cu alte cuvinte le-a ridicat mingea la fileu marilor noştri artişti întru toate. Istoria ne arată (aceeaşi istorie sabotată de români) că falnicii, talentaţii, rasaţii noştri intelectuali erau preocupaţi să prindă mingea pe burtă, pe sub fileu... ca să nu facă praf, să nu stârnească valuri... să nu fie luaţi la ochi.

Din păcate.

În februarie 1977, câţiva români doritori să obţină un paşaport pentru a scăpa din azilul psihiatric România şi-au pus semnătura, alături de Paul şi Ana Maria Goma, pe Scrisoarea ce avea să consfinţească Mişcarea pentru drepturile omului ce poartă numele Goma. Cu o lună înainte trimisese în nume personal o Scrisoare „Către Pavel Kohout şi camarazii săi”, solidarizându-se cu Carta 77 a cehilor. Netalentatul, pederastul, jidanul, antisemitul Goma scria atunci, între altele: „Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii), voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească – la urma urmei mai dureroasă, mai eficace decât una străină”. La scurtă vreme, din disperare că prietenii scriitori („un” Breban, de exemplu) nu vor să intre în nicio horă care n-ar fi fost pe placul puterii, îi scrie lui Ceauşescu o scrisoare deschisă. Este un text demenţial, cum spun tinerii zilelor noastre. L-am citit de zeci de ori. Fără fisură. O mică exemplificare: „Domnule Ceauşescu, înţeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lângă a unui simplu cetăţean – şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Dar chiar dacă se va întâmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 semnatari români. Hai, 50; măcar 10. Dar de unde atâţia?

V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături…”.

În aceeaşi lună, Goma găseşte semnatarii pentru o altă scrisoare. Punctează drepturile încălcate ale românilor, reuşind să inducă ideea de grup protestatar. Că după ce a fost dată publicităţii (adică difuzată prin Europa Liberă) aderenţii au început să se strângă cu sutele este o altă parte a poveştii. Că 6 semnatari din cei 8 iniţiatori, exceptând familia Goma ( în ordine alfabetică, aceştia au fost: Feher Adalbert, Gesswein Erwin, Gesswein Emilia, Goma Paul, Manoliu Maria, Manoliu Sergiu, Năvodaru Ana Maria, Ştefănescu Şerban) doreau numai să obţină paşaport şi să plece (au şi plecat!), asta nu diminuează cu nimic importanţa momentului. Dimpotrivă. Scrisoarea deschisă adresată Conferinţei de la Belgrad era rezultatul asumării-revendicării unor drepturi garantate de Constituţie, dar încălcate de regimul comunist. Încercarea postdecembristă a unora (care s-au ferit să se implice) de a diminua importanţa Mişcării printr-o etichetă cu damf peiorativ, precum „grupare de paşaportari”, este, nici mai mult, nici mai puţin, decât vulgară. Să ai curajul în România anului 1977 să te laşi descoperit în faţa aparatului represiv prin cererea publică a unui drept elementar – libera circulaţie – este o lecţie de civism pentru pretinşii verticali ce declară azi, punând carul înaintea boilor, că ei nu şi-au dorit niciodată să îşi părăsească ţara. Voita confuzie a lucrurilor nu este decât o parte a alibiului de care pomeneam. Să ştii că poţi ieşi şi intra liber din/ în ţară este, repet, un drept, nu un privilegiu (aşa cum a fost pentru foarte mulţi intelectuali, dintre care unii dovediţi colaboratori ai Poliţiei politice). Pe de altă parte, Scrisoarea se referea la multe aspecte: „drepturile garantate prin legile interne şi convenţiile internaţionale ratificate de guvernele statelor totali­tare nu sunt respectate; articolele din Constituţia R.S.R. referi­toare la drepturile civice (art. 17); dreptul la muncă (art. 18); dreptul la instruire (art. 21); la asociere (art. 27); libertatea cuvântului, a presei, a întrunirii, a mitingurilor, a demon­straţiilor (art. 28); libertatea conştiinţei (art. 30); inviolabilita­tea persoanei (art. 31); a domiciliului (art. 32); secretul cores­pondenţei şi al convorbirilor telefonice (art. 33). Deasemeni nu este respectat dreptul la libera circulaţie a persoanelor, a ideilor, a informaţiei, iar dreptul la cetăţenie este transformat într-o obligaţie care nu serveşte cauzei progresului. Peste tot în lume se vorbeşte despre demnitate, despre liber­tate, dar câţi oameni din ţările în care demnitatea şi libertatea există cu adevărat ştiu că sunt state în care oamenii sunt legaţi pe viaţă de pământul pe care s-au născut? Câţi oameni ştiu că există state în care, de zeci de ani votanţii votează… în unanimi­tate candidatul unic propus de putere şi împotriva votanţilor? Că există ţări în care cetăţenii sunt obligaţi să servească interesele statului – care sunt, de regulă potrivnice intereselor cetăţenilor? Că mai sunt locuri pe pământ unde convingerile sunt impuse prin forţă? Considerăm deasemeni că este inadmisibilă extinderea principiilor neamestecului în treburile interne (ale unui stat) asupra drepturilor (individuale) cetăţeneşti fundamental”.

O întrebare încă neinfirmată de istorie: câţi români ştiau asta şi au stat cuminţi, în băncile lor, cu mâinile la spate? Patrioţii care nu doreau să `şi părăsească ţara aveau toate motivele să o apere semnând această Scrisoare, `n chiar „anul drepturilor omului” (1977). Şi nu au semnat-o decât oameni obişnuiţi, cu excepţiile arhicunoscute: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. Este unul din cele mai aprige momente ale istoriei noastre recente în care ne-am autosabotat.

Mâine, 8 februarie 2010, se împlinesc 33 de ani de când cei 8 au semnat Scrisoarea şi au trimis-o prin mai multe canale în Occident. A doua zi, pe 9 februarie, la mai bine de două săptămâni de când fusese trimisă, se citea la radio Europa Liberă Scrisoarea către Kohout... Mişcarea Goma prindea contur.

Oricât de retorică ar părea, adresez câteva întrebări de bun simţ preşedintelui Traian Băsescu şi acelor instituţii ale statului nostru de drept, care s-ar putea autosesiza pentru a repara o nedreptate atât de mare. Poate domniile lor ar reuşi să elimine acest handicap istoric, printr-un simplu gest de voinţă politică (o expresie foarte îndrăgită în campanii). În acelaşi preţ, i-ar scăpa şi pe intelectualii noştri de trauma nedeţinerii „unui Havel”.

Ar fi un foarte nimerit exemplu pentru demararea „lucrărilor” procesului comunismului, că la vorbe nu ne întrece nimeni (fiind noi un popor atât de talentat, dar cu serioase probleme de sciatică), dacă Preşedintele ar încerca un act de minimă reparaţie morală, din partea statului şi a poporului român, prin care Paul Goma să beneficieze, măcar după 20 de ani de la Revoluţie, de efectele Decretului 118/1990, completat cu Lega 221/1990. Toţi preşedinţii postdecembrişti ai Uniunii Scriitorilor din România nu au avut puterea (bunul simţ, colegialitatea, ruşinea, conştiinţa; curajul?) de a-i trimite lui Paul Goma o hârtie cu antetul USR prin care să-l înştiinţeze că a redevenit membru (reamintesc, l-au dat afară, făcându-se mici în faţa Securităţii, pe când era închis la Rahova, în ’77, bătut şi drogat, ca să moară). Poate că Preşedintele ţării, după ce va reciti Constituţia, o să reuşească să atragă atenţia asupra situaţiei nefireşti în care este lăsat Paul Goma.

Domnule Preşedinte, până şi din Comisia Tismăneanu a fost dat afară, chiar dacă nu apucase să intre, deşi se spunea că Domnia Voastră, personal, l-aţi fi vrut acolo. Credeţi că este posibil ca statul român de drept, care încearcă să repare, măcar declarativ, consecinţele crimelor statului totalitar, să găsească soluţia de a nu-l mai umili la nesfârşit pe singurul nostru scriitor opozant autentic? Chiar nu poate statul de drept să facă lumină în privinţa cetăţeniei române, pe care statul totalitar le-a furat-o membrilor familiei Goma în noiembrie 1977? Chiar nu poate statul de drept, domnule Preşedinte, să acorde şi lui Paul Goma drepturile cuvenite, statuate de o lege, de care, de altfel, beneficiază atâţia români?

O altă întrebare neinfirmată de istorie (aceea nefalsificată): ce nevoie aveam noi, cetăţenii României, de „un Havel”, atâta vreme cât l-am avut pe Paul Goma? Cred că răspunsul este, va fi încă multă vreme, examenul pe care-l tot pică şi trebuie să îl treacă intelectualitatea de la noi.

Ce cîştigă şi ce pierde România prin "afacerea" scutul anti-rachetă?

Din ziua în care, pe nepusă masă, CSAT a hotărît că acceptă propunerea SUA ca România să găzduiască elemente ale scutului anti-rachetă, am tot încercat să pricep subiectul. Şi am făcut slalom printre tot felul de păreri neavizate, alarmiste sau interesate politic.

Mihnea Măruţă m-a lămurit întrucîtva cu articolul de aici, din care preiau concluziile:

1. Scutul din România ar deveni cea mai importantă bază terestră anti-rachetă situată în afara Statelor Unite.

2. Strategia anti-rachetă a Pentagonului se modifică în sensul dinamizării reacţiei imediate. În următorii 10 ani vor fi amplasate baze de interceptare terestre, care să poată fi mutate oricând şi care, împreună cu sistemele de pe baze navale, să se adapteze permanent diverselor ameninţări specifice.

3. Adevărata confruntare este una psihologică, în care conceptul-cheie devine “intimidarea”. Din acest motiv, este firească modificarea doctrinei militare a Rusiei: orice sistem anti-rachetă slăbeşte potenţiala forţă de intimidare a rachetelor altui stat.

4. Radarele mobile vor constitui un serios motiv de tensiune pentru România, deoarece eventuala lor amplasare aici va însemna posibilitatea de a monitoriza sisteme de comunicaţii nu numai ale Rusiei, ci şi ale altor state din zonă.

5. Gradul de securitate a teritoriului naţional pe care România l-ar atinge în cazul amplasării rachetelor americane ar fi comparabil, dacă nu direct proporţional, cu nivelul de pericol astfel creat, din simplul motiv că scutul ar deveni automat o ţintă majoră pentru eventualii inamici.

Au mai scris interesant şi echilibrat pe subiect: Laura Cernahoschi, Mihai Goţiu şi Lucian Davidescu.

Sinodul va alege doi noi episcopi

În zilele de 10 şi 11 februarie a.c. se va întruni Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care, între altele, va alege doi episcopi vicari noi. Arhim. dr. Teofil Tia, conferenţiar la Facultatea de Teologie din Alba Iulia şi secretar eparhial, a fost propus episcop-vicar de către ÎPS Andrei. Iar părintele arhimandrit Nichifor Horia, exarh administrativ la Iaşi, a fost propus episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşi de către ÎPS Teofan.
De asemenea, trei ierarhi eparhioţi vor fi desemnaţi membri în Sinodul Permanent. N-am aflat numele acestora, încă.

Vinul - medicament

Deschid azi o rubrică pe care aş fi vrut s-o ţin mai demult aici: despre vin. Mai ales după ce-am citit că vinul roşu ne păstrează veşnic tineri, dacă e în exces. Spre deosebire de specialiştii suedezi, eu cred că, dacă bem 15 sticle de vin roşu pe zi, cum ne recomandă ei, vom rămîne tineri pentru că nu mai apucăm bătrîneţea.

Sînt băutor de vin, iar prietenii zic că m-aş pricepe. Şi m-am gîndit să împărtăşesc şi altora din gusturile mele în materie de vin, căci, am constatat, puţini ştiu să bea vin într-o ţară unde, culmea, se bea enorm de mult alcool (dar prost şi dăunător, mai ales spirtoase şi bere). Acum, însă, nu mă apuc să fac educaţie oenologică, pentru că nu sînt nici eu decît un amator. Mai degrabă vreau să vă povestesc despre vinurile pe care le-am băut şi despre care cred că v-ar face bine. Vă dau, aşadar, nişte repere, urmînd ca, odată ce v-am stîrnit, să descoperiţi restul şi singuri.

Voi începe cu un vin alb şi unul roşu româneşti, bune şi accesibile ca preţ. Ambele sînt de pe Domeniul Coroanei, de la Segarcea. Primul, un Sauvignon Blanc, uşor parfumat, ceea ce îi îmblînzeşte tăria, cu un post gust persistent şi o aciditate joasă, este un vin de cursă lungă. Se bea rece, dar nu la mai puţin de 10 grade. Este recomandat să însoţească mîncăruri uşoare din pasăre sau peşte, dar merge şi cu pişcoturi sau plăcinte. Eu unul am băut cu plăcere din acesta, deşi preferatul meu, la capitolul vinuri albe româneşti, este altul, despre care o să vă spun data viitoare.

Însă, vinul roşu e rege. Iar aici vă îndemn să gustaţi un Cabernet Saugvinon de la Segarcea, un vin cu personalitate, lăsîndu-ţi în cerul gurii o aromă de dulceaţă de smochine şi avînd o notă subtilă de lemn. "Nasul" - cum zic cunoscătorii -, adică mirosul său e puternic şi condimentat. Se bea la o temperatură de 18 - 20 de grade, deschis cu o jumătate de oră înainte şi decantat într-un vas de sticlă special, ca să-i simţiţi bunătatea cu adevărat. De asemenea, vă recomand să-l puneţi în pahare mari - cupa cît mai largă -, cu picior, şi să nu atingeţi cupa cu degetele cînd luaţi cîte o gură, pentru a nu-l încălzi mai tare.

Despre vinul roşu se spune, nu fără îndreptăţire, că e un medicament. Ajută circulaţia sangvină şi, fiind bogat în antioxidanţi, elimină radicalii liberi din artere. Din păcate, conţine multe calorii, cam 80 la un pahar. Iar pe unii îi poate durea capul după ce-au băut vin roşu, din pricina taninilor.
Vinul roşu este excelent împreună cu mîncăruri din carne roşie (porc, vită, miel).
În fine, niciodată, sub nici un motiv, nu veţi pune apă în vin. Apa se bea separat, altfel nu mai înţelegi nimic din gustul vinului şi înseamnă că-l bei doar ca să te îmbeţi (atunci, mai eficientă şi mai ieftină e o vodca "Săniuţa" sau "Genocid").